Sfântul Ierarh Vasile Cel Mare.

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                                             

                                                           Sfântul Ierarh Vasile Cel Mare.

La Multi Ani tuturor !
Ce zi este astazi?
 Fiecare zi este ziua mântuirii. Nu numai aceasta, fiecare clipa este ziua mântuirii. Amintiţi-va de tâlharul de pe cruce (Luca 23, 42-44).
 In momentul in care s-a pocait, pentru el a luat nastere nu numai ziua, nu numai anul, nu numai mii de ani, ci intreaga vesnicie. Ce s-a intamplat cu Zaheu? In acea zi in care a intrat Domnul in casa sa, atunci cand in sufletul lui Zaheu s-a intamplat o mare transfigurare prin intalnirea cu Domnul, ce a devenit acea zi pentru el? (Luca 19, 2-9)
Vesnicia, vesnicia lui, nu numai mii de ani. Caci de atunci el si-a randuit intreaga sa viaţa intru vesnicie, a mers dupa Domnul si a dobandit Viaţa vesnica. Tot asa se intampla si cu fiecare om in aceasta lume. Ce se cere de la noi? Ca noi sa transformam fiecare zi in vesnicie, fiecare zi. Aceasta este pocainţa pentru noi, pocainţa si lupta cu pacatele noastre. Pacatul sa-l nimicesc in mine; si cand reusesc aceasta prin pocainţa, dobandesc bucurie dumnezeiasca. Iata-mi vesnicia, iata ziua binecuvantata, iata ziua pe care a facut-o Domnul, iata biruinţa mea asupra a tot ceea ce este muritor, asupra a tot ceea ce este pacatos, asupra a tot ceea ce este demonic.
Iata, a cui zi o slavim? A Marelui si Sfantului invaţator al lumii, a lui Vasile, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei, omul care si-a transformat timpul vieţii sale pamantesti in vesnicie. Priveste-l, ia aminte! Cum traieste el, cum in fiecare ora, in fiecare clipa el transforma timpul in vesnicie, traieste in Biserica lui Hristos si cu puterea ei, el transforma timpul sau in vesnicie.
Glasul Cuvântului lui Dumnezeu a răsunat în urechile primului om creat: „Adame, unde eşti?” (Facere 3, 9), iar apoi, în nenumărate rânduri şi în multe chipuri, până când însuşi „Cuvântul s-a făcut trup” (Ioan 1, 14). Refuzul întâiului om de a recunoaşte greşeala făcută şi de a-şi relua viaţa fericită, pentru care fusese creat şi rânduit, a devenit normă generală pentru toţi urmaşii lui. Vreme de mii de ani, doar sporadic mai apare câte un răspuns pozitiv la profeţii şi drepţii Vechiului Testament şi parţial la înţelepţii din celelalte popoare.

Arătarea Cuvântului veşnic în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, chemarea Sa plină de dragoste, bunătate, adresată direct în nenumărate rânduri prin cuvinte ca: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28); „de însetează cineva să vină la Mine şi să bea” căci „ râuri de apă vie vor curge din inima lui” (Ioan 7, 37 – 38), sau „cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da nu va înseta în veac, căci ea se va face izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 14); sau „luând Crucea ta urmează Mie” (Marcu 10, 21) sunt chemări care au provocat de-a lungul timpului răspunsul a sute, mii, chiar zeci de mii de suflete.
Luna Ianuarie cuprinde în sinaxarul ei asemenea răspunsuri, vieţi cu totul dăruite lui Hristos – Dumnezeu, desăvârşite în viaţa Lui şi încununate de El cu neveştejită cunună a sfinţeniei. Tuturor membrilor Bisericii creştine, le sunt date pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, spre asemănarea deplină cu El, toate cele cinci moduri generale de cunoaştere: 1. Cunoaşterea naturală dată tuturor oamenilor; 2. Scriptura Vechiului Testament (dată evreilor); 3. Revelaţia Noului Testament – Evanghelia; 4. Experienţa Bisericii cuprinsă în tradiţia ei; 5. Experienţa personală, care este oglindită mai ales în vieţile sfinţilor. Dintre multele exemple cuprinse în sinaxarul acestei luni, începând cu Sfântul Botezător Ioan, continuând cu Sfinţii Trei Ierarhi şi apoi cu marii cuvioşi Antonie, Etimie, Teodosie, Efrem Sirul, Maxim Mărturisitorul, ne vom opri asupra Sfântului Ierarh Vasile cel Mare (330 – 377) creştin, monah, preot şi ierarh cu o vocaţie şi trăire aproape unică în istoria Bisericii.
El este, poate, cel mai frumos răspuns la chemarea dumnezeiască, acoperind prin viaţa, activitatea şi scrierile sale întreg complexul vieţii bisericeşti: ascetice, morale, mistice, dogmatice, apologetice, misionare, caritative şi administrative. O icoană asemeni lui Hristos care se înalţă spre contemplare şi urmare în ziua întâi a anului calendaristic. Născut în Cezareea Capadociei, într-o familie foarte evlavioasă, înstărită şi cultă, Sfântul Vasile se distinge prin evlavie, inteligenţă şi sete de cunoaştere. Într-o familie care a dăruit Bisericii cinci mari sfinţi, ierarhii Grigore de Nisa şi Petru al Sevastiei, cuviosul Navgratie, Macrina cea tânără, fraţii sfântului, şi cuvioasa Macrina cea Bătrână, bunica lor, el rămâne unic prin asceza practicată, adâncimea doctrinei, cultura dobândită şi mai ales prin credinţa sa vie şi râvna sa apostolică.
Elev de excepţie al şcolilor din Capadochia, Pont şi Constantinopol şi student eminent al Universităţii din Atena, alături de prietenul său Sfântul Grigore de Nazianz, Sfântul Vasile rămâne modelul tânărului studios creştin, care cunoaşte doar două poteci: cea care duce la şcoală şi cea care duce la Biserică. Evlavia şi credinţa în care au trăit cei doi prieteni în Atena, înţelepciunea lor de „bătrâni frumoşi” a umplut de admiraţie şi consideraţie chiar pe dascălii lor, filosofi necreştini. Răspunsul dat de studentul Vasile la întrebarea filosofului Eubul: care este firea filosofiei? … „firea filosofiei adevărate este pomenirea morţii” a rămas sinteză peste veacuri o maximă de mare adâncime duhovnicească. După terminarea studiilor, ajuns la vârsta maturităţii, Vasile care va fi numit cel Mare, renunţă la o carieră strălucită de prefect, jurist, profesor sau retor, retrăgându-se în pustia Pontului. Ca student, a adunat ca o albină harnică ştiinţa profană a vremii sale, ca doritor de viaţă îngerească, cercetează părinţii din Pustia Egiptului şi a Palestinei, adunând „nectar duhovnicesc”, iar apoi, vreme de unsprezece ani, practică viaţă călugărească atât cenobitică, cât şi eremitică. Aici, într-o sărăcie desăvârşită, în neîncetată rugăciune, meditaţie şi studiul Sfintei Scripturi, va ajunge măsura desăvârşită a sfinţeniei. Cum va spune Sfântul Grigore în necrologul de la înmormântarea sa: „el s-a ridicat prin rugăciune şi contemplaţie printre cetele heruvimilor, lângă Sfânta Treime, prin înălţimea descoperirilor egalându-i pe apostoli, în multe depăşindu-i pe profeţi”.
Chemat la slujirea arhierească în vremuri extrem de grele pentru Biserică, în cei şapte ani de arhierie va lăsa posterităţii o slujire unică în dimensiunea şi profunzimea ei. Rămânând în continuare un vajnic ascet care prin sărăcie, post, ajunare, priveghere, neîncetată rugăciune, trăia înălţimea vieţii sihăstreşti, fiind în acelaşi timp şi preot misionar fără egal, care zilnic, ore în şir, era prezent în mijlocul credincioşilor săi, predicând, sfătuindu-i şi rugându-se pentru ei. Retras în pustia inimii sale el a fost filantrop fără egal, care a înfiinţat primele spitale, azile, orfelinate, la a căror conducere şi activitate a participat personal. Scriitor bisericesc fecund, a lăsat scrieri teologice, ascetice, mistice, dogmatice, polemice, apologetice, exegetice. A fost un mare rugător, care a lăsat o Sfântă Liturghie şi rugăciuni de mare adâncime şi trăire duhovnicească, fiind în acelaşi timp şi om de acţiune. Conducător plin de curaj şi luciditate, care ca un bun păstor, îşi pune viaţa pentru oile sale cuvântătoare, s-a confruntat adesea cu puternicii vremii sale. El rămâne persoana şi personalitatea cu totul dăruită cauzei lui Hristos şi Bisericii Sale, cu o credinţă nezdruncinată, o nădejde nepieritoare şi o iubire pururea jertfelnică, dispus chiar sacrificiului suprem pentru adevărul evanghelic.
Este îndeajuns să reamintim confruntările cu cei doi stăpânitori ai vremii sale, împăraţii romani Iulian Apostatul, fost coleg de studii, şi Valens. Când primul l-a umilit pe Sfântul Vasile, ameninţându-l cu exilul, moartea şi distrugerea Cetăţii Cezareea, pentru că refuzase să aloce o imensă sumă de bani cheltuielilor militare ale imperiului din banii destinaţi spitalelor şi orfelinatelor, Sfântul Vasile nu numai că nu se sperie şi nu deznădăjduieşte, ci, adunând tot poporul în biserici, se roagă toată noaptea. Într-o vedenie el vede pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu care porunceşte Mucenicului Mercurie, fost militar, să-l ucidă pe împăratul apostat, duşmanul Fiului Ei. Fapta se petrece întocmai, Iulian piere în lupta cu perşii, ucis de o suliţă nevăzută, strigând: „ai învins, Galileene”, iar poporul şi ierarhul său mulţumesc lui Dumnezeu cu bucurie. Când urmaşul acestuia, împăratul arian Valens, prin forţă armată deposedează creştinii ortodocşi de bisericile lor, distribuindu-le arienilor, întâlneşte opoziţia de netrecut a Sfântului Vasile. Îl ameninţă cu confiscarea averilor, cu exilul şi moartea, însă i se rupe pana de scris, de trei ori, şi împăratul începe să tremure. Apoi îl investeşte pe sfânt cu scrisori împărăteşti, pentru a face el dreptate, ca să împartă bisericile în mod echitabil. Vasile ce face? Cheamă pe toţi ortodocşii şi arienii la rugăciune. Închide şi sigilează catedrala. „La a căror rugăciuni uşile se vor deschide singure, a lor să fie în veci” şi aşa bisericile revin la ortodocşi, împreună cu mulţi arieni care părăsesc erezia.
Pe patul de moarte fiind, în iubirea lui jertfelnică cere lui Dumnezeu, pentru sufletul medicului evreu Iosif, încă o zi de viaţă şi sănătate ca să-l boteze. Astfel, contrar prezicerilor acestuia, în noaptea când ar fi trebuit să moară, se însănătoşeşte, slujeşte Sfânta Liturghie, predică şi îl botează pe Iosif cu toată casa lui. Apoi închide ochii liniştit, Dumnezeu primind în cer sufletul său. Uimit, fostul evreu încreştinat cu numele de Ioan, exclamă: „ai murit când ai vrut tu, Vasile”.
Zicea Vasile, aproape sa-si dea cea din urma suflare; era asteptat sa fie luat in primire de corul ceresc, catre care de multa vreme isi atintise privirea. Imprejurul lui era adunat tot orasul, care nu se putea deprinde cu ideea acestei pierderi; blestema moartea ca pe un tiran, voind parca sa-i apere sufletul, ca si cum, fie cu mainile, fie cu puterea rugaciunilor, ar fi putut sa-i constranga sufletul sa ramana in trup. Erau, de altfel, nebuni de durere si fiecare ar fi fost bucuros sa-si dea viata in locul lui, daca aceasta ar fi fost cu putinta. La urma s-au vazut biruiti – ca trebuia sa se arate ca si el nu-i decat un om – si Vasile, rostind cuvintele: <<In mainile Tale depun sufletul meu>>, si-a dat sufletul in mainile ingerilor, care aveau sa-l duca la cer; dar aceasta dupa ce mai intai a dat celor prezenti invataturi asupra credintei si prin sfaturile lui i-a facut sa ajunga mai buni.
Apoi s-a vazut un lucru mai mare decat toate ce s-au vazut vreodata. Acest barbat a fost purtat pe bratele sfintilor; care mai de care se silea sa puna sau sa atinga, unul poala vesmantului, altul umbra, altul nasaliile pe care era purtat sfantul; caci ce putea fi mai sfant si mai curat decat trupul lui? Altii se imbulzeau ca sa se apropie macar de cei ce il purtau, altii ca macar sa-l priveasca, in credinta ca si aceasta le poate fi de folos. Se umplura pietele, porticele, etajul al doilea si al treilea de cei ce-l petreceau; uinii mergeau inainte, altii in urma sau alaturi de el, inghesuiti unii in altii; erau multe zeci de mii, de toate neamurile, de toata varsta, unii chiar necunoscuti. Cantarile de psalmi erau inabusite de plansete, iar taria de suflet a tuturor era biruita de durere. Era o adevarata intrecere chiar intre necrestini, pagani, evrei sau straini. Ca si ei se intreceau cu noi in plans, ca si cand cel care ar fi plans mai tare ar fi dobandit un folos si mai mare. Contrar asteptarilor, durerea s-a incheiat la urma cu nenorociri, intrucat cu prilejul acestei inmormantari, din cauza grozavei ingramadiri si imbulzeli, si-au dat obstescul sfarsit multe persoane; si totusi erau socotite fericite ca si-au gasit sfarsitul asa, intrucat il intovaraseau astfel pe Vasile la plecarea din viata sau, cum ar putea spune un indraznet, erau un fel de jertfa pe mormantul lui. Cu greu trupul a fost smuls din imbulzeala care aproape strivise pe cei care-l duceau; si astfel a fost redat mormantului parintilor sai, adaugandu-se preotilor arhiereul, predicatorilor glasul cel puternic, care rasuna inca in urechile mele, in fine, adaugandu-se martirilor un nou martir. Acum el este in cer, unde aduce jertfe pentru noi si se roaga pentru popor, caci desi ne-a parasit, nu ne-a parasit de tot.
Asadar voi toti cei din jurul meu, toti cei ce alcatuiti corul lui, fie ca sunteti de-ai nostri, fie ca sunteti straini, atat cei din preajma altarului cat si cei de pe treptele cele mai de jos, asociati-va cu mine sa-l laudam pe Vasile, fiecare povestind si imitand vreuna din virtutile lui; cei de pe tronuri, laudati-l si imitati-l pe legiuitor; cei ce guvernati orasul, ca pe un stalp al acestui oras; cetatenii de rand, ca pe un om de ordine; oratorii, ca pe un profesor; fecioarele, ca pe un conducator de mireasa; cele casatorite, ca pe un profesor al infranarii; monahii, ca pe cel ce va intraripeaza; cei ce traiti in lume, ca pe un judecator; cei simpli, ca pe cel ce va arata calea; cei iubitori de stiinta, ca pe un teolog; cei fericiti, ca pe un frau; cei nenorociti, ca pe un mangaietor; batranii, ca pe un toiag; tinerii, ca pe o scoala; saracii, ca pe un miluitor; bogatii, ca pe un bun administrator. Mi se pare ca chiar si vaduvele ar trebui sa laude pe patronul lor, orfanii pe parintele lor, saracii pe amicul saraciei, bolnavii pe doctorul tuturor bolilor si cunoscatorul tuturor leacurilor; in sfarsit, cei sanatosi, pe pazitorul sanatatii lor. Cu alte cuvinte toti sa laudam pe cel ce s-a facut toate tuturor ca sa dobandeasca pe toti sau macar pe cat mai multi. Iar tu, Vasile, primeste de la noi aceasta cuvantare de lauda, primeste-o de la glasul care altadata iti era foarte placut, de la cel de aceeasi varsta si de aceeasi treapta cu tine. Daca aceste laude sunt la inaltimea meritelor tale, aceasta se datoreste tie, intrucat cu sprijinul tau am alcatuit cuvantarea; iar dimpotriva, daca sunt departe de a corespunde meritelor tale si mult mai prejos de asteptare, gandeste-te ca nu puteam face ceva mai bun, ca sunt apasat la batranete de boala si de dorul de tine! Doar si lui Dumnezeu ii place ce este facut dupa puterea omului. Tu, insa, fiinta sfanta si dumnezeiasca, priveste de sus spre noi! Potoleste, prin rugaciunile tale, ghimpele trupului, care ne este dat de Dumnezeu pentru inteleptirea noastra, sau da-ne curaj ca sa-l suportam; si indreapta viata noastra spre ceea ce ne este mai folositor; iar dupa ce ne vom muta din viata aceasta, primeste-ne si pe noi acolo, in corturile tale“.
Considerând că studierea Vieţilor Sfinţilor este o lecţie folositoare în şcoala Bisericii, unde găsim pilde vii, de minuni făcătoare şi de puteri dătătoare, imediat ca importanţă după Sfintele Evanghelii, încheiem aici aceste scurte consideraţii asupra trăirii sfântului Vasile. El a fost şi este pentru orice creştin din Biserică – mirean, monah, preot sau episcop – model şi dreptar a toată virtutea. La Sfântul Vasile, cum va observa marele său prieten Sfântul Grigore, frumuseţea cuvântului, va fi întotdeauna urmată de puterea faptei izvorâte dintr-un suflet desăvârşit în credinţă, nădejde şi iubire. În el avem o icoană a dumnezeirii prin har, pictată de însuşi Dumnezeu.
Fie ca Sfantul Vasile sa reverse de la Domnul credinţa mare, dragoste evanghelica mare, rugaciune neincetata, post aspru, milostivire, iubire de fraţi, iubire de Dumnezeu. Cu ajutorul tuturor acestor sfinte virtuţi sa ne transformam zilele noastre, nopţile noastre, orele noastre si clipele noastre in vesnicie, sa fim si noi, atunci cand vom iesi din aceasta lume, cu sufletele pline de credinţa evanghelica, de dragoste evanghelica si de toate virtuţile evanghelice, sa ne inalţam la Ceruri si acolo impreuna cu toţi Sfinţii sa-L slavim pe Domnul nostru cel Minunat si Neschimbat, pe Iisus Hristos, Caruia I se cuvine cinstea si slava vesnica, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin (postat pe fb de ioan monahul)