"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
a. Viața
Cuviosul Ioan Iacob, cu metania din Mânăstirea Neamț, a fost un sihastru sfânt al zilelor noastre care s-a nevoit 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe Valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva. Acest fericit purtător de Hristos s-a născut în satul Crăiniceni, comuna Păltiniș–Botoșani, la 23 iulie, 1913, într-o familie de țărani credincioși, anume Maxim și Ecaterina, fiind singur la părinți. Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea „Iliuță”. La șase luni după naștere, mama sa, îmbolnăvindu-se, a decedat, iar copilul a rămas în grija bunicii sale după tată, Maria Iacob, care îl îngrijește ca o adevărată mamă timp de zece ani.
În anul 1916, când copilul Ilie avea trei ani, tatăl său a decedat pe front. În anul 1923 a decedat și bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan și lipsit de mângâierea părinților și a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă șase copii. Între anii 1926–1932, tânărul Ilie urmează Gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” și Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni–Cernăuți.
În vara anului 1933 a intrat ca viețuitor în obștea Mânăstirii Neamț. La 8 aprilie, 1936, este tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în noiembrie același an se duce, cu alți doi călugări din marea lavră, să se închine la Mormântul Domnului. Apoi rămâne definitiv în Țara Sfântă, unde se nevoiește în obștea Mânăstirii Sfântul Sava de lângă Betleem.
La 14 septembrie, 1947, este hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt de către mitropolitul Irinarh și apoi numit egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de la Iordan. După cinci ani de ascultare se retrage cu ucenicul său, monahul Ioanichie Pârâială, în pustiul Hozeva, aproape de Ierihon. Aici se nevoiesc împreună opt ani de zile, în peștera Sfânta Ana, pe valea pârâului Horat.
La 5 august, 1960, când avea 47 de ani, Cuviosul Ioan Iacob se mută la cereștile lăcașuri și este înmormântat în peștera în care s-a nevoit. După 20 de ani, la 8 august, 1980, s-a aflat întreg în mormânt, fiind preamărit de Dumnezeu ca sfânt.
La 15 august, același an, moaștele sale au fost duse la Mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din apropiere, cu binecuvântarea Patriarhului Benedict al Ierusalimului, și se păstrează în biserică alături de celelalte sfinte moaște.
b. Fapte și cuvinte de învățătură
1. Acest cuvios a fost ales de Dumnezeu pentru Împărăția cerurilor din pântecele maicii sale, căci din pruncie se vedea umbrit de darul Duhului Sfânt, fiind întru toate blând ca un miel, smerit, tăcut, râvnitor pentru cele sfinte și răbdător în ispitele cele dinăuntru și din afară. Apoi rugăciunea cu lacrimi, neîncetat se lucra în mintea și inima sa. Încă și mama sa Ecaterina a fost rânduită de Hristos să ducă viață neîntinată până la nuntă și să nască pe pământ un singur fiu, căci îndată după naștere se strămută la cereștile lăcașuri.
2. Fericitul Ilie, rămas orfan din pruncie de ambii părinți trupești, avea tată în cer pe Dumnezeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica și pe smerita sa bunică Maria, văduvă, care l-a crescut și l-a ocrotit cu rugăciunea și dragostea ei până la vârsta de zece ani.
Spun bătrânii din satul său natal că bunica își ducea zilnic nepoțelul să i-l alăpteze mamele tinere din apropiere și stătea lângă el de veghe ziua și noaptea, până ce copilul a început să vorbească. Iar vara, când pleca la lucrul câmpului, punea copilul într-o traistă, încât numai capul i se vedea, îl așeza în spate, se însemna cu Sfânta Cruce și se ducea la muncă cu rugăciunea pe buze și cu lacrimile în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui copac, până la apusul soarelui. Apoi îl așeza în traistă și-l aducea acasă. După ce îl hrănea, îl culca lângă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni și metanii până noaptea târziu, după tradiția sfântă străbună.
3. Fiind luminat la minte, copilul învăța bine la școală și făcea mare bucurie bunicii sale. Mai târziu, bătrâna îl învăța pe de rost sfintele rugăciuni, îl ducea regulat la biserică și îl punea să citească la Psaltire, căci ea nu știa carte. Alteori îi spunea să citească patimile Domnului, iar ea plângea și făcea metanii. Uneori copilul o întreba:
– Mamă, de ce plângi așa tare când citesc patimile Domnului?
Iar bătrâna îi răspundea, suspinând:
– Dragul meu, tu nu știi durerea din casa noastră. Nu sunt eu mama ta! Ea a decedat când tu aveai numai șase luni, iar tatăl tău a murit în război, când erai de trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la cer de mult. Fiind văduvă, voiam să mă duc la mânăstire, dar, văzând că ai rămas orfan de părinți, am renunțat ca să te cresc pe tine. De aceea plâng, că sunt bătrână și după moartea mea vei rămâne singur și orfan pe lume. Dar să ai credință în Dumnezeu, să te rogi Lui mereu, să fugi de păcat și să-ți aduci aminte de noi. De vei face așa, te va acoperi Maica Domnului și vei scăpa de multe primejdii. Eu nu-ți doresc altceva mai bun în viață decât să ajungi preot și să slăvești pe Hristos!
4. La vârsta de 20 de ani, terminând liceul și fiind luminat la minte cu darul lui Hristos, prietenii și rudele îl îndemnau să urmeze teologia și să se facă preot. Însă conștiința și cugetul inimii sale îi spuneau: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!” Odată, pe când lucra la câmp, fiind în îndoială, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere ce să facă. Apoi a auzit o voce tare de sus: „Mânăstirea”. Din clipa aceea nu mai avea odihnă, căci Duhul Sfânt îl îndemna să plece cât mai repede la mânăstire și să-și închine viața lui Hristos.
5. În vara anului 1933, într-o zi de Duminică, pe când tinerii din sat se adunau cu veselie la nuntă, alesul Domnului, Ilie, s-a închinat cu lacrimi în biserica din Crăiniceni, și-a sărutat crucile părinților din cimitir și, luându-și rămas bun de la ai săi, a plecat să se logodească cu Hristos în obștea Mânăstirii Neamț.
6. Văzându-l episcopul Nicodim, starețul lavrei, l-a întrebat:
– De ce ai venit, frate Ilie, la mânăstire?
– Părinte stareț, doresc să mă fac călugăr, să-mi plâng păcatele mele, să mă rog pentru părinții care m-au născut și să laud neîncetat pe Dumnezeu.
– Bun lucru ți-ai ales, frate Ilie. De vei avea smerenie și ascultare și vei iubi rugăciunea, pe toate cele bune le vei săvârși, vei birui cu ușurință ispitele acestei vieți și cu sfinții în cer te vei număra.
– Așa să-mi ajute Bunul Dumnezeu, preasfințite părinte stareț!
– Numai să ai răbdare în toate, să te hrănești din învățăturile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți și să urmezi viața și sfaturile cuvioșilor duhovnici și nevoitori din obștea Mânăstirii Neamț. Vino să te închini la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserică, ocrotitoarea acestui sfânt lăcaș, apoi te încredințez sub ascultarea părintelui Iov, farmacistul mânăstirii, cel mai duhovnicesc călugăr din obștea noastră. Să-i urmezi după putere viața și sfatul, să nu lipsești de la slujbele bisericii și să faci ascultare la biblioteca mânăstirii.
7. Trei ani a făcut ucenicie rasoforul Ilie Cuviosului părinte Iov Burlacu, silindu-se să-i urmeze nevoința aspră, postul, tăcerea, smerenia, sărăcia și neîncetata rugăciune. Iar la bibliotecă a pus în rânduială toate cărțile, a citit multe din învățăturile Sfinților Părinți și dădea bune sfaturi fraților tineri, încât se foloseau toți de râvna, de înțelepciunea și osteneala lui și era iubit de toți în obștea marii lavre.
8. Văzând starețul și duhovnicii râvna lui pentru Hristos, la 8 aprilie, 1936, în Miercurea Mare a Sfintelor Patimi, când Domnul a fost vândut pentru noi, rasoforul Ilie Iacob a fost tuns în cinul monahal împreună cu alți zece frați, primind numele Sfântului Ioan Botezătorul. Amândoi marii prooroci, Ilie și Ioan, începători ai vieții pustnicești din Vechiul și Noul Testament, aveau să-i fie dascăli, părinți și rugători ai nevoinței lui călugărești. Amândoi îl îndemnau să le urmeze viața, postul, rugăciunea și fecioria și îi aminteau de Țara Sfântă și de marii sihaștri de pe Valea Iordanului. Sfântul Ilie Tesviteanul îi dădea râvna pentru mărturisirea dreptei credințe și îl îndemna spre urcușul duhovnicesc al Carmelului și Sinaiului. Iar Sfântul Ioan Botezătorul îl chema spre mânăstirile din Țara Sfântă și-l sfătuia să îndemne pe toți la pocăință și să mustre cu îndrăzneală păcatul. Aceasta a făcut-o în toată viața sa prin frumoasele sale versuri și cuvinte de învățătură ce ni le-a lăsat până astăzi.
9. Fiind rănit de dragostea lui Hristos pentru Mormântul dătător de viață din Ierusalim și pentru viața pustnicească de acolo, smeritul monah Ioan Iacob s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, a sărutat icoana Maicii Domnului din biserică, și-a cerut iertare și binecuvântare de la stareț și de la toți și a plecat definitiv spre Țara Sfântă în toamna anului 1936, fiind acoperit în toate de darul Duhului Sfânt care îi aprindea inima de dumnezeiescul dor.
10. Primul popas în Țara Sfântă a fost închinarea pe Golgota și sărutarea Sfântului Mormânt. După ce s-a împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos, fericitul ostaș al lui Hristos a străbătut toată Țara Sfântă și a pășit pe urmele Domnului și ale Sfinților săi ocrotitori, Ilie Tesviteanul și Ioan Botezătorul. După ce s-a nevoit mai întâi singur într-o peșteră din pustiul Iordanului, s-a retras apoi în obștea Mânăstirii Sfântul Sava de pe Valea Cedrilor, unde se osteneau și alți câțiva sihaștri români. În această străveche lavră s-a jertfit Cuviosul Ioan până în vara anului 1947.
11. Aici a dobândit ostașul lui Hristos, Ioan, darul lacrimilor și al rugăciunii inimii. Aici a răbdat grele lupte și încercări de la diavoli, căci nu-l puteau suferi duhurile rele să se roage neîncetat și să laude pe Dumnezeu. Aici a primit tunderea în marea schimă și tot aici a biruit el pe vrăjmașii cei nevăzuți cu postul aspru și îndelungat, cu privegherile obositoare de noapte, cu sabia biruitoare a rugăciunii și cu scutul smereniei. Astfel, ajunsese atât de despătimit, încât răbda ocara și toate cu bucurie, avea mare milă pentru toată zidirea și nu se temea niciodată de diavoli, de boală și de moarte.
12. Cuviosul Ioan Iacob avea în obștea Sfântului Sava ascultarea de bibliotecar și de infirmier. Noaptea lua parte la biserică, se ruga la chilie și îngrijea marea bibliotecă a mânăstirii, iar ziua era infirmier și îngrijitor de bolnavi la bolnița din incintă. Cerceta pe călugării și sihaștrii bolnavi, le ducea de mâncare, spăla rănile răniților de război aduși aici de pe front și alina pe toți cu dragoste, iar cu inima neîncetat se ruga și simțea pe Hristos.
13. Cu sfatul arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului românesc din Ierusalim, Cuviosul Ioan Iacob a primit hirotonia în preot și a stat egumen cinci ani la Schitul Sfântul Ioan Botezătorul de la Iordan, înființat de Patriarhia Română. Aici a adăugat noi osteneli pustnicești și a suferit nu puține ispite de la diavoli. Iar nevoința lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui și rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreținerea schitului și odihnea cu dragoste pelerinii români și străini care poposeau aici. Noaptea făcea slujbele rânduite în biserică, spovedea închinătorii și se retrăgea câteva ore la liniște într-o peșteră de pe malul Iordanului, iar dimineața se întorcea la schit cu chipul luminat.
14. Arz vând cu inima mai mult pentru Hristos și iubind desăvârșit liniștea și rugăciunea, fericitul stareț Ioan s-a retras în toamna anului 1952 în pustiul Hozeva, din apropierea Mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, împreună cu ucenicul său, monahul Ioanichie.
După ce s-a nevoit câteva luni în obște, s-a așezat apoi definitiv în peștera Sfânta Ana, de pe valea pârâului Horat, unde se nevoiau și alți sihaștri, pentru a trăi ultimii ani ai vieții numai în rugăciune și în convorbire cu Hristos. Și s-a nevoit aici peste șapte ani, însă nimeni, nici chiar ucenicul său Ioanichie nu știa toate nevoințele sale, fiind ascunse în Dumnezeu și în taina inimii sale. Căci ucenicul vedea numai ostenelile cele din afară, precum: privegherile de toată noaptea, citirea celor șapte Laude, osârdia la sfintele slujbe pe care le făcea în paraclisul din peșteră, citirea cărților sfinte, traducerea din învăță-turile Sfinților Părinți și compunerea de versuri religioase pentru pelerinii care îl cercetau la peșteră.
Dar nevoințele sale cele din inimă, lacrimile de taină, lupta cu gândurile și cu duhurile rele, cugetările duhovnicești la cele de sus și căldura Duhului Sfânt care îi aprindea inima pentru Hristos, singur Dumnezeu le vedea și le primea ca o ardere de tot a Cuviosului Ioan Sihastrul, neștiute de nici un muritor.
15. Despre nevoința acestui sfânt sihastru, iată ce spunea ucenicul său:
– Cât a fost bolnav, niciodată nu a oftat sau a suspinat, ci răbda toate cu seninătate și bucurie. Apoi tăcea mult, nu râdea niciodată, se ruga neîncetat cu inima și răbda cu multă tărie bolile și necazurile vieții. Ținea regim sever și post, primind foarte puțină mâncare și băutură, cât să-și țină zilele; iubea mult liniștea și singurătatea, ținea cu tărie la dreapta credință, la Tradiție și Sfintele Canoane și avea mintea totdeauna ațintită la Iisus Hristos răstignit pe Golgota. Nimic din cele pământești nu cugeta, nici nu voia să știe. Astfel, trupul său, mintea și inima erau despătimite, dematerializate și unite tainic cu Dumnezeu prin rugăciune și prin darul Duhului Sfânt.
16. Spunea și acestea părintele Ioanichie, ucenicul său:
– Cuviosul Ioan știa mai dinainte data sfârșitului său, pe care și-a însemnat-o pe peretele peșterii. Îndată după ce s-a săvârșit, l-am îmbrăcat cu rasa, i-am așezat schima mare, căci era schimnic din Mânăstirea Sfântul Sava, i-am pus epitrahilul pe piept și l-am culcat pe rogojină. Apoi i-am aprins trei lumânări de ceară și candela și am anunțat pe starețul Mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, arhimandritul Amfilohie, cu care era foarte apropiat. La porunca lui i s-au tras trei zile clopotele mânăstirii și s-a făcut trisaghion la peșteră.
17. Pentru înmormântarea Sfântului Ioan Iacob și pentru minunea care s-a săvârșit atunci, spune ucenicul său următoarele:
– În ziua stabilită pentru înmormântare a venit starețul mânăstirii, Amfilohie, cu câțiva călugări și cu pustnicii care sihăstreau în peșterile din pustia Ruva din apropiere. S-au urcat pe scară, sus, în peșteră și la orele 10, sâmbătă, 7 august, starețul a început slujba prohodului. Deodată însă, peștera s-a umplut de nenumărate păsărele de pustie, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeți să mănânce. Acum, însă, nu veniseră să primească hrană, ci au fost trimise de Dumnezeu, spre cinstirea Sfântului Ioan, ca să-l jelească și să-l petreacă spre mormânt.
Despre aceasta, starețul Amfilohie spunea:
– Păsările ne incomodau în timpul slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărțile, băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se așezau și pe el, pe cap, pe piept, pe picioare și fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră. După săvârșirea slujbei, spune starețul, l-am pus în mormântul care era în peșteră și în care mai fuseseră îngropați și alți sihaștri, iar deasupra am pus un capac de scânduri. Abia atunci au plecat păsările și s-au împrăștiat. Apoi am adus pământ, am făcut mortar și am lipit cu el scândurile de pe mormânt, unde cuviosul a rămas până în august, 1980...
18. Din ziua adormirii sale, mormântul Cuviosului Ioan Iacob a rămas aproape uitat în peștera Sfânta Ana timp de 20 de ani. Însuși ucenicul său, Ioanichie, s-a mutat în lavra Sfântului Gheorghe Hozevitul. Numai în anumite zile sau când veneau pelerini români, urcau pe scară la peșteră conduși de ucenic, îi aprindeau lumânări și candela la mormânt, tămâiau, făceau Vecernia în peșteră, cântau trisaghionul morților, cereau ajutorul marelui sihastru, ascul-tau pe scurt viața lui povestită de ucenic, sunau toaca și coborau din peșteră cu ochii în lacrimi și ziceau: „Ce mare a fost nevoința Cuviosului Ioan Iacob!”
19. În vara anului 1980, la 8 august, un grup de pelerini ortodocși în frunte cu un arhimandrit grec, fost sihastru aproape de Cuviosul Ioan Hozevitul, au urcat în peștera Sfânta Ana, au făcut o rugăciune și i-au sărutat mormântul. Apoi a spus acel arhimandrit:
– M-am nevoit aici aproape de peștera aceasta și iubeam foarte mult pe Părintele Ioan Iacob, care îmi era duhovnic. Apoi, plecând misionar în America de peste 20 de ani, nu mai știam nimic despre el. Dar într-o noapte l-am visat și mi-a spus: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peștera Sfintei Ana din pustiul Hozeva și mă vei vedea!” Este o lună de zile de când l-am visat și de atunci nu mai am odihnă. De aceea am venit ca să vorbesc cu Părintele Ioan, duhovnicul și prietenul meu. Eu însă nu știam că s-a mutat la Domnul. Acum, sufletul meu nu are pace până nu îi voi deschide mormântul ca să-i sărut cinstitul său trup atât de nevoitor!
20. Starețul lavrei, Amfilohie, cu greu a dat binecuvântarea să se deschidă mormântul Cuviosului Ioan din peșteră. Însă cum l-au deschis, a ieșit un miros de bună mireasmă care a umplut peștera și inimile tuturor. Iar trupul cuviosului și hainele erau întregi și nevătămate și răspândeau o aromă cerească de sfințenie. Parcă era de curând adormit. Atunci toți pelerinii au îngenuncheat și, cu lacrimi de emoție și evlavie, au strigat:
– Slavă Ție, Doamne, pentru această mare minune! Cuviosul Ioan Românul este sfânt!
Apoi au sărutat sfintele lui moaște, le-au tămâiat, au aprins lumânări și au cântat troparul: „Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că, luând crucea ai urmat lui Hristos și învățând să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta împreună cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Ioane, duhul tău!”
Deci, primind o bucățică din hainele cuviosului de binecuvântare, pelerinii s-au dus cu pace, iar moaștele lui au rămas în peșteră până la 15 august.
21. Spunea părintele Ioanichie, ucenicul său, că în ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului, starețul lavrei a urcat un sicriu de lemn în peșteră și împreună cu alți preoți a așezat sfântul său trup în sicriu, fiind cu totul întreg și ușor și l-au tămâiat. Iar la 15 august, fiind hramul Mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, au venit câțiva arhierei, preoți și călugări români și greci și numeroși pelerini ortodocși. Apoi, în sunetul clopotelor, au coborât din peșteră sfintele moaște și le-au dus cu procesiune în biserica marii lavre unde le-au așezat alături de alte sfinte moaște. Apoi au făcut 40 de Sfinte Liturghii, ca Dumnezeu să descopere sfințenia moaștelor sale. Deci, văzând că trupul său a rămas și după aceea întreg și nealterat, l-au numărat și l-au cinstit cu toții în ceata sfinților părinți.
Mai târziu, câțiva credincioși iubitori de Hristos i-au făcut un sicriu nou din abanos și au așezat în el odorul cel de mult preț, cum se vede. Din vara anului 1980 până astăzi, vin mulți pelerini ortodocși români, greci, ciprioți, sârbi și din alte țări să se închine și să ceară binecuvântare și ajutor în lupta acestei vieți de la moaștele preamărite de Dumnezeu ale celui mai nou sfânt al Bisericii Ortodoxe, cunoscut cu numele de „Cuviosul Ioan cel Nou Hozevitul” sau „Cuviosul Ioan Iacob de la Neamț (Românul)”. Multe din scrisorile și versurile sale duhovnicești se citesc cu evlavie astăzi de credincioși, îndemnându-i pe calea mântuirii.
Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, roagă-te lui Dumnezeu pentru lume, pentru neamul din care te-ai născut, pentru mânăstiri și credincioși, pentru mântuirea tuturor celor ce cred și caută pe Domnul!
.JPG)
