Icoana Sfantului Gheorghe de la Manastirea Zografu

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

"Istoria icoanei Sfantului Gheorghe de la Zografu este legata de insusi momentul in care manastirea a fost ctitorita. Trei frati din Ohrida, anume calugarii Moise, Aaron si Ioan, au venit in Sfantul Munte, spre a duce viata retrasa.
In legatura cu hramul viitoarei biserici, ei nu au cazut de acord, caci unul dorea sa fie inchinata Maicii Domnului, altul Sfantului Nicolae, iar celalalt, Marelui Mucenic Gheorghe. Pentru a fi pace, ei au hotarat ca Domnul sa aleaga hramul manastirii.

Astfel, ei au luat lemnul pentru icoana hramului si l-au asezat in Sfantul Altar, nepictat si neatins. Incuind biserica, ei au purces la rugaciune de toata noaptea. In noapte, ei au vazut o lumina puternica izvorand din biserica. A doua zi, ei au gasit icoana zugravita in chip minunat, pe fata acesteia fiind minunat infatisat Sfantul Gheorghe".

http://www.crestinortodox.ro/icoane-facatoare-minuni/icoana-sfantului-gheorghe-la-manastirea-zografu-120079.html

Icoana - chemare a oamenilor la sfinţenie

           Prigonitorii icoanelor nu acceptau adevărul că Mântuitorul Iisus este în acelaşi timp Dumnezeu şi Om, afirmând că firea omenească a fost întru totul absorbită de firea dumnezeiască. Ei pretindeau că Dumnezeu nu poate fi zugrăvit, deoarece este duh care nu poate fi văzut.
Ortodoxia învaţă însă că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut văzut prin chipul Său uman, adică Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul. Iată de ce, în pofida tuturor prigonirilor şi suferinţelor la care au fost supuşi, apărătorii icoanelor nu au contenit să arate tuturor adevărul cuprins în Sfânta Evanghelie după Ioan, în care se spune: "Filip I-a zis (lui Iisus)): Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 8-9).
         Prin urmare, potrivit mărturiilor Sfintei Evanghelii, Dumnezeu Cel Nevăzut S-a făcut văzut prin Fiul Său, Care S-a făcut Om, având chip sau faţă de om. Iar dacă Fiul Cel ce S-a făcut Om este chipul sau icoana văzută a Tatălui ceresc (cf. Coloseni 1, 15), atunci chipul văzut al Fiului poate fi pictat în icoană. Astfel, în icoana lui Hristos vedem pe Dumnezeu-Omul, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. În acest sens, icoana are ca temei principal Întruparea Fiului lui Dumnezeu, după al Cărui chip a fost făcut primul om (cf. Facerea 1, 26). Acest adevăr este tălmăcit în cuvinte simple de către părintele Cleopa Ilie, care ne spune că Dumnezeu poate fi pictat în icoane, pentru că S-a arătat oamenilor în chip vizibil şi le-a vorbit prin cuvinte înţelese de ei: icoana devine chip al lui Dumnezeu, întrucât întreaga Sfântă Treime S-a arătat oamenilor. Glasul Tatălui se face auzit la Botezul Fiului, ca şi la Schimbarea la faţă, Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat şi astfel L-au putut vedea ucenicii Săi, adică Sfinţii Apostoli, precum şi primul mucenic Ştefan, iar Duhul Sfânt a fost văzut în chipul limbilor de foc la Pogorârea Sa peste ucenici 1.

"Pictura tăcută grăieşte de pe ziduri, mult bine făcând…"

De-a lungul veacurilor, Părinţii Bisericii ne-au învăţat că, prin cinstirea icoanei, noi nu ne închinăm materiei din ea, adică lemnului sau vopselei, ci persoanei pe care ea o înfăţişează. Icoana devine sfântă atât prin sfinţenia chipului pictat pe ea, cât şi prin sfinţirea pe care preotul o săvârşeşte cu harul Duhului Sfânt. Sfinţii Părinţi vorbesc despre sfintele icoane cu multă evlavie, arătând că noi cădem şi ne închinăm nu materialului din care sunt făcute icoanele, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfânt 2, că (...) Cinstea adusă icoanei trece la cel zugrăvit pe ea 3, că (...) pictura tăcută grăieşte de pe ziduri, mult bine făcând 4, iar (...) noi, creştinii, sărutând cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau mucenicului, cu sufletul şi cu gândul nostru sărutăm pe Hristos şi pe Sfinţii Lui 5. În acest sens, hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic din anul 787, devenite obligatorii pentru viaţa noastră creştină, mărturisesc coborârea Fiului lui Dumnezeu printre oameni, ca pe oameni să-i ridice la viaţa dumnezeiască, iar rostul icoanei este acela de a înduhovnici pe om şi de a sfinţi materia. Prin urmare, pot fi pictate icoane materiale ale Aceluia Care S-a făcut Om, purtând trup material. Prin aceasta, Dumnezeu ne-a arătat că materia poate fi sfinţită şi transfigurată, adică unită cu Dumnezeu prin har. Hristos a îndumnezeit materia trupului Său, făcând-o purtătoare de Duh. Prin urmare, dacă trupul poate deveni locaş al Duhului, tot astfel şi lemnul sau culoarea icoanei poate fi purtătoare de har al Sfântului Duh

          Când Patriarhul Metodie al Constantinopolului şi Împărăteasa Teodora au hotărât să aleagă cea dintâi Duminică din Postul Sfintelor Paşti ca zi de sărbătoare a dreptmăritorilor creştini biruitori asupra batjocoritorilor de icoane, au numit-o Duminica Ortodoxiei, ca praznic al Bisericii şi cunună a biruinţei credinţei adevărate asupra ereziilor. Acest moment este descris într-un mod inspirat şi de părintele Dumitru Stăniloae, când afirmă că: Duminica Ortodoxiei e ziua a şaptea a Bisericii, odihna ei sărbătorească după victoria asupra haosului spiritual, prin aşezarea temeiurilor adevărate ale existenţei umane. Duminica Ortodoxiei este astfel, în fiecare an, sărbătoarea dreptei credinţe în întregul ei, sărbătoarea biruinţei adevărului revelat împotriva schimonoselilor mincinoase ale omului. De aceea se citeşte în Duminica Ortodoxiei lista tuturor ereticilor şi se rosteşte anatema asupra lor 7.

                                                  Iubiţi credincioşi şi credincioase,

              Icoana lui Iisus Hristos ne înfăţişează prezenţa văzută a lui Dumnezeu Cel nevăzut,arătarea trupului nestricăcios al Dumnezeului nestricăcios, adică ceea ce este vizibil din Persoana Sa divino-umană. Pe de altă parte, în icoana lui Hristos recunoaştem chemarea oamenilor la sfinţenie, la asemănarea cu Dumnezeu - Făcătorul cerului şi al pământului, Care la facerea omului a zis: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Facerea 1, 26).
         Creatorul spune să facem om după chipul şi asemănarea Noastră. Or, acest verb, folosit la plural, ne arată că, la crearea omului, Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu era împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Prin urmare, omul a fost creat după chipul Preasfintei Treimi, iar Fiul lui Dumnezeu Se face Om pentru a-i dărui omului harul înfierii şi al îndumnezeirii, deodată cu vindecarea acestuia de păcat şi de moarte. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că, "precum Hristos era după fire om fără de păcat, având trup şi suflet, aşa şi noi, cei ce am crezut în El şi ne-am îmbrăcat în El în duh, putem fi prin voia liberă fără de păcat în El" 8.
        În icoana unui om sfânt este zugrăvit trupul său înduhovnicit care devine nestricăcios, asemenea trupului slăvit al lui Hristos, deoarece trupul sfântului participă în arvună la starea trupului duhovnicesc pe care îl va primi omul la învierea drepţilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune în Epistola întâi către Corinteni: "Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. (...) Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul Celui ceresc. (...) Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire" (1 Corinteni 15, 42-44, 49, 53). Aşadar, icoana ne prezintă, în acelaşi timp, pomenirea vieţii sfântului din istorie şi arvuna vieţii sfântului din Împărăţia cerurilor.

                            Icoanele sfinţilor - chipuri ale moştenitorilor nestricăciunii

Teologul ortodox Leonid Uspensky, vorbind despre sfinţi şi icoane, arată că "forţa care învie sfinţii după moarte este Duhul Sfânt, Care, în cursul vieţii lor pământeşti, le cuprinde nu numai sufletul, ci şi trupul. De aceea spunem că icoana transmite nu chipul de zi cu zi şi banal al omului, ci chipul slăvit şi veşnic" 9. De fapt, raţiunea însăşi de a fi a icoanei este aceea de a arăta lumii pe moştenitorii nestricăciunii, adică pe moştenitorii Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care ei o caută şi o pregustă încă din timpul vieţii lor pământeşti. Icoana prezintă chipul omului în care locuieşte harul lui Dumnezeu, biruind patimile şi sfinţind omul întreg, suflet şi trup. La rândul său, Sfântul Irineu de Lyon atrage atenţia asupra faptului că "rodul lucrării Duhului Sfânt în om este mântuirea trupului. Căci - se întreabă el - care ar putea fi rodul vizibil al Duhului invizibil, dacă nu acela de a face trupul matur şi apt de a primi nestricăciunea?" 10 Aşadar, dobândirea sfinţeniei prin conlucrarea omului cu harul Duhului Sfânt este scopul vieţii creştine. În acest sens, icoanele sfinţilor ne arată că dobândirea sfinţeniei este posibilă în orice timp şi în orice loc, dacă omul iubeşte pe Dumnezeu şi caută sfinţenia Lui.

                                                                  Dreptmăritori creştini,

          Luând aminte la cele de până acum şi meditând la înţelesul duhovnicesc al sfintelor icoane, care ne cheamă la sfinţenie, îndeosebi în această Duminică a Ortodoxiei, nebucurăm că asupra ereziilor a biruit dreapta credinţă, adică iubirea lui Dumnezeu pentru oameni arătată în Iisus Hristos. Sfinţii pictaţi în icoane sunt pentru noi dascăli şi prieteni ajutători. Dascăli, pentru că atunci când vedem chipul lor şi auzim ce se spune despre viaţa lor, învăţăm mult despre credinţa lor vie şi ne întărim în credinţa noastră. Prin câte necazuri, încercări şi ispite n-au trecut ei şi totuşi au rămas credincioşi lui Hristos! Văzând pilda şi chipul luminos al sfinţilor, ne încurajăm şi noi când trecem prin încercări şi necazuri. Dar sfinţii nu sunt numai modele pentru noi, ci sunt şi rugători pentru noi. Ei se roagă pentru noi şi împreună cu noi pentru mântuirea noastră. De aceea, trebuie să-i cinstim permanent, nu doar când avem nevoie de ajutorul lor.
        După cum ne întâlnim cu Hristos când ne rugăm cu credinţă şi evlavie în faţa icoanei Sale, tot aşa ne putem tainic întâlni cu Hristos când ajutăm pe semenii noştri care au nevoie de ajutorul nostru (cf. Matei 25, 35-36). Prin urmare, trebuie să fim cu multă luare aminte la necazurile semenilor noştri, la trebuinţele lor, să ne ajutăm unii pe alţii astfel încât să devenim unii pentru alţii icoane vii ale iubirii jertfelnice a lui Hristos, după cum cerem la fiecare Sfântă Liturghie zicând: pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Întrucât Îl iubim pe Dumnezeu în rugăciune, se cuvine să iubim prin fapte bune şi chipul Său tainic prezent în fiecare om. Dacă recunoaştem că viaţa şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, atunci trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile şi binefacerile Sale, dăruind şi noi, din prisosul ori puţinul nostru, semenilor noştri aflaţi în lipsuri sau în suferinţe.
      Credinţa în Dumnezeu şi iubirea de aproapele reprezintă cele două vâsle care ajută sufletul nostru să înainteze pe luciul apelor vieţii duhovniceşti şi spre suferinţele oamenilor care se zbat în nevoi. Nu poate exista cu adevărat credinţă vie fără iubire milostivă şi iubire milostivă fără credinţă vie - spunea vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina, cel care a rânduit ca Duminica Ortodoxiei să fie ziua în care se face colecta pentru completarea Fondului Central Misionar, fond destinat lucrării misionare a Bisericii şi ajutorării celor aflaţi în lipsuri şi suferinţe. Criza spirituală şi criza economică de astăzi reprezintă pietre de încercare şi durere pentru foarte mulţi semeni ai noştri. Vedem din ce în ce mai mulţi săraci, bătrâni, orfani, văduve, copii abandonaţi, familii destrămate care caută sprijin şi îşi pun nădejdea în Biserică. Aşa cum ne purtăm noi cu aproapele, tot astfel se va purta şi Dumnezeu cu noi - spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, tălmăcind Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi. De aceea - zice el - caută mila lui Dumnezeu prin milostenia faţă de săraci, căci fără milostenie nu poţi intra în Împărăţia cerurilor. Prin milostenie ne dovedim toţi un trup, ne simţim în unitate, în comuniune, depăşim ceea ce în mod obişnuit acordăm numai fraţilor, rudelor, vecinilor, urcând până la transformarea tuturor în rudenii spirituale. Cu aceste gânduri ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ne adresăm frăţiilor voastre astăzi, rugându-vă şi îndemnându-vă să contribuiţi, fiecare după puterea şi inima sa, la colecta pentru Fondul Central Misionar, atât de folositoare semenilor noştri care îşi pun nădejdea în dragostea şi ajutorul nostru, al celor ce ne bucurăm de darurile şi binefacerile lui Dumnezeu, pe care, însă, trebuie să le împărtăşim şi altora. Când oferiţi un ban din prisosul ori puţinul dumneavoastră, să aveţi în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice:"Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu bunăvoie" (2 Corinteni 9, 7).
Vă mulţumim tuturor pentru dărnicia arătată în fiecare an, vă dorim mult spor în urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti, şi ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvânteze.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin! (2 Corinteni 13, 13).

Note

1 Arhim. Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1990, pp. 323-324.
2 Sf. Ioan Damaschin, Trei tratate contra iconoclaştilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.
3 Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, 18, 45, PG XXXII, 146C.
4 Sf.. Grigorie de Nyssa, cf. Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 50.
5 Leonte de Neapole, cf. Arhim. Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1990, p. 319.
6 Cf. Arhim. Cleopa Ilie, op. cit.
7 PărintEle Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2005, p. 51.
8 Sf. Maxim Mărturisitorul, "A doua sută a capetelor gnostice", cap. 84, în Filocalia românească, vol. II, pp. 239-240.
9 L. Uspensky, La théologie de l'icône, Paris, 1982, p. 147.
10 Adv. Haer., V 12, 4.
Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
† D a n i e l
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
† Teofan
Arhiepiscopul Iaşilor şi
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
† Laurenţiu
Arhiepiscopul Sibiului şi
Mitropolitul Ardealului
† Andrei
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi
Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului
Irineu
Arhiepiscopul Craiovei şi
Mitropolitul Olteniei
† Nicolae
Arhiepiscopul Timişoarei şi
Mitropolitul Banatului
† Petru
Arhiepiscopul Chişinăului,
Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor
† Iosif
Arhiepiscopul ortodox român al Europei Occidentale şi
Mitropolitul ortodox român al al Europei Occidentale şi Meridionale
† Serafim
Arhiepiscopul ortodox român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul ortodox român Germaniei, Europei Centrale şi de Nord
† Nifon
Mitropolit onorific,
Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal
† Teodosie
Arhiepiscopul Tomisului
† Pimen
Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor
† Irineu/i>
Arhiepiscopul Alba Iuliei
† Gherasim
Arhiepiscopul Râmniculu
† Eftimie
Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului
† Epifanie
Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei
† Calinic
Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului
† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos
† Timotei
Arhiepiscopul Aradului
† Nicolae
Arhiepiscopul ortodox român al celor două Americi
† Justinian
Arhiepiscop onorific,
Episcopul ortodox român
al Maramureşului şi Sătmarului
† Ioan
Arhiepiscop onorific,
Episcopul Covasnei şi Harghitei
† Corneliu
Episcopul Huşilor
† Lucian
Episcopul Caransebeşului
† Sofronie
Episcopul ortodox român al Oradiei
† Nicodim
Episcopul Severinului şi Strehaiei
† Vincenţiu
Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor
b>† Galaction
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
† Ambrozie
Episcopul Giurgiului
† Sebastian
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor
† Visarion
Episcopul Tulcii
† Petroniu
Episcopul Sălajului
† Gurie
Episcopul Devei şi Hunedoarei
† Daniil
Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix
† Siluan
Episcopul ortodox român din Ungaria
† Siluan
Episcopul ortodox român al Italiei
† Timotei
Episcopul ortodox român al Spaniei şi Portugaliei
† Macarie
Episcopul ortodox român al Europei de Nord
† Mihail
Episcopul ortodox român al Australiei şi Noii Zeelande
† Ciprian Câmpineanul
Episcop-vicar patriarhal
† Varlaam Ploieşteanul
Episcop-vicar patriarhal
† Varsanufie Prahoveanu
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Calinic Botoşăneanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor
† Andrei Făgărăşeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului
† Vasile Someşeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului
† Paisie Lugojeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei
† Marc Nemţeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale
† Sofian Braşoveanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
† Emilian Lovişteanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului
† Ioachim Băcăuanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului
† Ioan Casian de Vicina
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi
† Iustin Sigheteanul
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului
† Ignatie
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei

 http://www.ziarullumina.ro/

Bucuria de a privi o icoană

Este cât se poate de firesc să avem icoanele, lui Hristos, ale Preacuratei Sale Maici, îngerilor, sfinţilor, în primul rând fiindcă ne-o cere însăşi firea noastră, dorim să avem mereu înaintea ochilor chipul Celui iubit, al Binefăcătorului, pentru ca privindu-L să ne aducem aminte de El mai des, de binefacerile Lui, să-L omagiem, întocmai ca pe oamenii vii, stimaţi şi respectaţi în chip deosebit.

În al doilea rând, noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este firesc deci să avem mereu sub priviri chipul nostru cel dintru început, începutul primordial, pe Domnul Dumnezeu în acele înfăţişări în care a binevoit El însuşi să Se arate oamenilor, pentru a ne aduce aminte mai des de El, de veşnica Sa prezenţă printre noi, de lucrarea Sa proniatoare, pentru a ne exprima prin semne vizibile sau prin ritualuri evlavia faţă de El, recunoştinţa, dragostea.

Deoarece suntem fiinţe corporale, din pricina acestei corporalităţi avem nevoie de reprezentări materiale, de ritualuri materiale. Se înţelege că tocmai de aceea Domnul Însuşi S-a arătat drepţilor Săi în deferite forme: de pildă, lui Avraam la stejarul Mamvri, sub înfăţişarea celor trei călători; lui Isaia, ca un slăvit Împărat, stând pe un tron preaînalt; proorocului Daniel în chipul Celui vechi de zile şi al Fiului Omului adus înaintea Lui. Dacă n-ar fi fost necesară o imagine văzută a Dumnezeului nevăzut, de buna seamă că El nu S-ar fi arătat la modul vizibil, n-ar fi venit pe pământ luând chip de om, n-ar fi primit chip de rob; zice David: ,,Căutaţi faţa Lui pururea“ (Psalmul 104, 4).

De aceea pictăm, păstrăm şi respectăm icoane ale Preacuratei Maici a.Domnului, îngerilor, sfinţilor, fiindcă ei sunt reprezentări vii ale chipului şi asemănării cu Dunmezeu. Privindu-le ne apar din nou în amintire, mai limpede, nevoinţele, virtuţile, binefacerile de care ne-am învrednicit de la ei, dragostea lor înflăcărată faţă de Dumnezeu, simţindu-ne îndemnaţi noi înşine să le urmăm exemplul, să veghem asupra noastră pentru a ne ţine teferi cu trupul şi cu sufletul, a ne curăţi de toată întinăciunea trupească şi sufletească, pentru a le preaslăvi nevoinţele şi prin toate acestea ni-i facem apărători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

Fiindcă Dumnezeu binevoieşte a primi mijlocirea prietenilor Săi, a credincioşilor Săi slujitori, pentru oamenii faţă de care se fac intercesori înaintea Sa. Întrucât nu suntem duhuri fără trup, ci fiinţe îmbrăcate în carne, având calităţi materiale, înfăţişare materială, este firesc să căutăm chipurile unor fiinţe nevăzute şi de aceea, venind în ajutorul neputinţei noastre, Domnul le-a dat putere îngerilor să ia chip de om şi să ni se arate (atunci când binevoieşte El) întocmai cum suntem noi, ca, de pildă: Arhanghelul care i s-a arătat lui Isus Navi, lui David, Anei, lui Zaharia, Preacuratei Fecioare Maria şi altora, în Vechiul şi în Noul Testament.

Oare nu ne demonstrăm chiar noi în viaţa de fiecare zi această cerinţă a firii noastre, necesitatea de a avea portretele lor şi când ni le facem şi pe ale noastre de a ni le atâma pe pereţi, sau de a le păstra în albume, pentru a le privi de câte ori vrem, desfătândune cu chipul unor persoane respectate şi iubite? Tot ceva firesc, necesar, plăcut lui Dumnezeu este şi cinstirea sfintelor icoane, deşi mulţi luterani şi

anglicani consideră că n-ar fi firesc, că este contrar voinţei lui Dumnezeu şi că este o erezie şi o idolatrie. Ei nu ţin icoane în case şi nici în bisericile lor, considerând drept păcat a le avea şi ali te închina; prin aceasta, ei pierd foarte mult din credinţă şi din evlavie, fiindcă, întrerupând relaţia vizibilă cu sfinţii, au întrerupt-o prin aceasta şi pe cea invizibilă, cu toate că Biserica cerească şi Biserica pământească alcătuiesc un singur trup. Au rupt legătura şi cu adonniţii, nu se roagă pentru ei, nu aduc jertfe pentru sufletele lor, - jertfe plăcute milostivului Dumnezeu - şi prin aceasta îşi vădesc necredinţa în puterea rugăciunilor Bisericii pentru cei morţi.

Ce Biserică poate fi aceea care, în mod iraţional şi prezumţios, a rupt legătura cu Biserica cerească, triumfătoare, comuniunea rugătoare cu cei morţi, relaţia cu acea Biserică ce a mărturisit credinţa în Hristos, în puritatea ei cea dintru început? Este oare acesta trupul sfânt şi viu al Bisericii? Poate fi considerat trup viu, firesc alcătuit, un trunchi fără cap, fără mâini şi picioare, fără ochi şi fără urechi. Şi o asemenea comunitate susţine sus şi tare că credinţa sa este purificată, ea care a respins preoţia, a renunţat şi la alte Taine, în afară de Botez şi de Împărtăşanie, aceasta din urmă nefiind nici măcar reală, a respins cinstirea sfinţilor, a moaştelor, icoanelor, monahismul, rugăciunile pentru morţi, ţinerea postului? Este oare aceasta o credinţă după Evanghelie? Biserica lui Hristos apostolească? Nu, aceasta este o biserică autoconfecţionată, creată după liberul arbitru al oamenilor, sub influenţa patimilor omeneşti, făcându-le acestora concesii. Este una care ţine ,,nedreptatea drept adevăr“ (Romani l, I8). O pervertire a ,,veştii celei bune“ şi chiar a lui Hristos, o îndepărtare a oamenilor de Hristos, o răzvrătire împotriva Lui, ,,o altă Evanghelie“, despre care spunea Apostolul: ,,Chiar dacă noi, sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatemal“ (Galateni 6, 8). Aceasta nu este Biserică, ci o dezmembrare pierzătoare de suflete a trupului lui Hristos.

Cinstirea icoanelor este firească, dreaptă, plăcută lui Dumnezeu, folositoare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

"Ochiul lui Dumnezeu"? - Cuvant despre icoana

Icoana este suma a mai multor mărturisiri de credinţă, fiind ea însăşi numai prin prezenţă un act continuu de aducere aminte şi de cinstire a chipului lui Hristos şi a tuturor sfinţilor, o mărturie a întrupării şi a prezenţei lui Hristos cu trupul printre noi.

Sfinţii Părinţi au hotărât că atât cu­vân­tul cât şi imaginea sunt egale şi complementare ca mijloace de pro­po­văduire a Evangheliei, astfel că icoana susţinută de autoritatea unui Sinod Ecumenic (cel de la anul 787), trebuie să mărturisească prin imagine adevărul de credinţă ortodox conţinut şi exprimat prin cuvânt de către toate celelalte sinoade.
Icoana este o operă sinodală. Este o operă sinodală pentru că este şi colectivă şi revelată. Este o operă colectivă nu doar pentru că uneori se lucrează în grup, ci pentru că este rezultatul acumulărilor şi experienţelor a zeci de generaţii de iconari, al căror crez artistic nu contrazice cu nimic Crezul Bisericii, şi care păstrează o unitate a stilului aşa numit bizantin, prin respectarea canoanelor iconografice, a tehnicii de lucru şi a mijloacelor de expresie specifice.
De asemenea, icoana este o artă revelată şi din alte motive decât pentru faptul că ilustrează personaje şi episoade din Sfânta Scriptură. Dacă prin întrupare Însuşi Hristos‑Dumnezeu S‑a descoperit pe Sine oamenilor ca Om, ceea ce este revelat în arta icoanei este felul prin care această imagine a lui Iisus Hristos ne‑a fost transmisă.
Din Sfânta Tradiţie aflăm că, printr‑un mod în care numai Dumnezeu putea s‑o facă, Hristos realizează prima icoană imprimând Chipul Feţei Sale pe o pânză pe care o trimite spre tămăduire unui bolnav pe nume Avgar. Ar fi putut să‑l vindece doar prin cuvânt, dar Mântuitorul alege, nu întâmplător, să folosească o icoană ca să ne înveţe că înainte de funcţiile ei estetice şi pedagogice, icoana înseamnă comunicare şi vindecare.
Teoretic, icoana a existat ca posibilitate o dată cu întruparea Domnului, dar practic, icoana în actul mântuirii este rezultatul împreună‑lucrării a omului cu harul lui Dumnezeu. Fiind zidiţi după chipul şi asemănarea Sa, Dumnezeu ne‑a dăruit Chipul Său dar în virtutea libertăţii ne‑a şi chemat să lucrăm la asemănarea cu El, călăuziţi de Duhul Sfânt. De fapt adevăraţii autori ai icoanelor sunt sfinţii, ca cei care prin viaţa lor virtuoasă au avut prin contemplaţie experienţa vederii luminii necreate, fiind prin lucrarea virtuţilor călăuzele care ne orientează şi ne confirmă dacă suntem sau nu în acord cu învăţăturile Bisericii, iconarii nefiind decât mâinile şi uneltele prin care se realizează icoanele.
Precum cuvântul poate naşte învăţă­turi eretice, aceste învăţături la rândul lor se pot materializa în imagini eretice, frumoase la vedere dar amare la gust. Pentru a recunoaşte adevăratul chip al icoanei din mulţimea de oferte artistice şi comerciale, este nevoie să ne raportăm la vechile modele iconografice bizantine şi mai este nevoie de o educaţie creştină.
Arta icoanei recurge la anumite parti­cularităţi de limbaj pentru a expli­ca mai deplin natura înduhovnicită, fiind re­zumatul văzut a ceea ce se poate percepe cu ochii trupeşti dintr‑o realitate nevăzută dar adevărată. Ceea ce defineşte în primul rând o icoană autentică, este felul în care este redată lumina de pe chipurile sfinţilor şi a celorlalte elemen­te care alcătuiesc icoa­na, lumină care simbolizează şi sugerează lumina Taborică, lumina necreată.
Printr‑un procedeu tehnic specific de suprapuneri treptate ale culorilor, lumina pare că izvorăşte şi iradiază din interiorul formelor simbolizând şi recomandând sfinţenia chipului pictat, sfinţenie sugerată şi de aureola din jurul capului şi de fondul auriu al icoanei. Anumite atitudini şi culori specifice, perspectiva inversă, bidimensionalitatea, sunt elemente constitutive ale ­icoanei care fac dificilă o „citire” superficială. Neînsoţită de textul Sfintei Scripturi, de o exegeză sau un cuvânt lămuritor, icoana nu poate singură să‑şi descopere conţinutul.
Un element de o mare importanţă este scrisul, cuvântul, care este şi complementar şi de aceeaşi putere cu imaginea, este numele care autentifică sfinţenia celui reprezentat.
Mai mult decât o reprezentare artis­ti­că, icoana este un mijloc prin care lu­crea­ză Duhul Sfânt iar prin conţinutul şi menirea ei, este sfinţită şi la rândul ei poate să sfinţească. Fiind într‑o legătură permanentă cu prototipul lor, icoanele sunt purtătoare de har, nu după natură, ci prin participare.
De‑a lungul vremurilor, pe tărâm dogmatic, asemeni Persoanei lui Hristos şi ­icoana a suferit alteraţii şi reducţii analitice. Luptătorii împotriva chipului lui Dumnezeu, iconoclaştii, îşi fac simţită prezenţa şi în zilele noastre. Când nu izbuteşte prin violenţă, iconoclasmul actual se manifestă într‑un mod mult mai subtil, operând pe tărâmul conceptului artistic prin alterarea şi desacralizarea imaginii iconice. Influenţa artei apusene, care promovează cultul imaginii unui trup nesfinţit, care nu a învins stricăciunea, s‑a dovedit pentru iconografia noastră foarte păgubitoare, o abatere de la adevăr şi o alterare a învăţăturii ortodoxe despre mântuire.
În afara devierilor dogmatice pe care le conţin, tablourile religioase apusene nu pot fi numite icoane şi din cauza stilului realist‑naturalist în care sunt realizate, unde accentul cade doar pe omenitatea lui Hristos, ignorându‑I‑se dumnezeirea. În Occident, noul val al iconoclasmului a reîn­viat mai de timpuriu, atingând apogeul la Revoluţia Franceză când, în iconografia tradiţională (câtă a mai rămas după seismul renascentist) deja contaminată de elemente păgâne s‑au introdus şi noi simboluri oculte. Aceste imagini şi simboluri au pătruns şi în iconografia şi în cultul Bisericii Ortodoxe, simboluri care s‑au îndătinat şi de care cu greu ne mai putem elibera.
Să luăm ca exemplu aşa‑zisul „ochi al lui Dumnezeu” încadrat într‑un triunghi, întâlnit adeseori zugrăvit pe clopotniţele bisericilor dar şi pe icoane, care ar exprima chipurile dogma Sfintei Treimi, atotştiinţa şi pronia lui Dumnezeu. Numit în mod impropriu „ochiul lui Dumnezeu”, acest simbol ocult inexistent în iconografia bizantină până în preajma Revoluţiei Franceze, îşi are rădăcinile în religia Egiptului antic de unde a fost preluat şi folosit în imagistica manualelor medievale de alchimie, astrologie şi magie (vezi Constantin Bălăceanu Stolnici, Dialoguri despre cele văzute şi cele nevăzute, pp. 169‑170; 248‑249; 315 şi Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, pp. 380‑381).
Simbol legat de reprezentarea unor divinităţi ale cultului zeului soare Amon‑Ra (vezi Dicţionar – Divinităţi şi simboluri vechi egiptene, pp. 117‑120 şi N. Achimescu, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice, pp. 28‑29), ochiul anunţă prezenţa zeilor Horus, Hathor sau Ma’at, fiica Soarelui (vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, p. 116 şi Le guide du Louvre, p. 63, fig. 73).
Ochiul încadrat de un triunghi, este asimilat mai apoi de heraldica unor orga­nizaţii subterane care au susţinut mişcările revoluţionare franceze de orientare ilumi­nis­tă. Acest însemn pătrunde în iconografia ortodoxă de la noi cu complicitatea unora şi ignoranţa altora, prin boierimea românească care şi‑a făcut studiile la Paris, unde, susţinută de puterile politice franceze au pregătit Revoluţia Română de la 1848, iar mai apoi unirea Principatelor.
 Clasa conducătoare românească a preluat odată cu legislaţia şi cultura noii clase politice franceze, şi elemente din heraldica şi blazoanele acestora, însemne pe care le regăsim de atunci şi în decorul ctitoriilor româneşti, fie civile, fie ecleziale.
 S‑a încercat o acomodare a acestui simbol cu iconografia ortodoxă, atribuindu‑i‑se un conţinut teologic prin care s‑ar putea exprima dogma Sfintei Treimi, atotştiinţa şi pronia lui Dumnezeu. Argumentele scripturistice invocate se întemeiază pe similitudini antropomorfe, ca de exemplu: „Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor” (Psalm 33, 14), „Ochii Lui spre sărac privesc” (Psalm 10, 4), sau „Ochii Domnului văd oriunde” (II Cronici 16, 9), ignorându‑se pluralul, după care, în interiorul triunghiului ar fi trebuit să existe doi ochi. Creştinismul a mai convertit imagini şi simboluri păgâne, exemplele sunt numeroase, dar aluzia ciclo­pică la un Dumnezeu ascuns care pân­deşte pe gaura cheii este neinspirată şi necanonică.
Există o diferenţă de comunicare şi de inspiraţie între arta icoanei şi celelalte tipuri de reprezentări artistice. Dacă într‑un tablou putem în cel mai fericit caz să vorbim despre Dumnezeu, prin intermediul icoanei vorbim cu Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi vorbeşte cu noi. Creaţiile artistice adună în jurul lor duhurile în compania cărora aceste opere au fost create, şi transmit această stare de spirit privitorului – sau ascultătorului în cazul muzicii – care o recepţionează şi o asimilează, cu toate consecinţele ce decurg dintr‑o astfel de întâlnire.
De multe ori un înveliş atrăgător estetic ascunde un conţinut spiritual nociv, şi sunt multe exemple prin care frumuseţea greşit orientată nu numai că nu exprimă Adevărul, dar chiar îl defaimă.
Numai omul curăţit de patimi poate avea discernământul de a deosebi duhurile, de a şti cum şi ce să înţeleagă din ceea ce citeşte, de a şti cum şi cât să vadă din ceea ce priveşte. Omul duhovnicesc raportează totul la Dumnezeu citindu‑I cuvântul şi trăindu‑L deopotrivă, iar prin Harul primit prin Sfintele Taine vede realitatea şi fru­museţea lumii în mod curat, înţelegând prin rugăciune că arta artelor este arta de a‑L vedea pe Dumnezeu, arta a cărei finalitate este unirea noastră cu El.

Autor: Ierom. Mihail Gheaţău, Mănăstirea Sf. Trei Ierarhi – Iaşi

4 iulie – Sfantul iconograf Andrei Rubliov

Sfantul Andrei, cel mai de seama dintre sfintii iconografi, s-a nascut in jurul anului 1360. Dorind viata monahiceasca inca din copilarie, a mers la Lavra Sfintei Treimi, care era ocarmuita in acea vreme de sfantul Nicon (praznuit in 17 nov.). Acesta din urma l-a trimis la manastirea Serpoukov, sub ascultarea ucenicului sau Atanasie, care l-a tuns in monahism. In urma hirotonirii intru preot, cum Atanasie era plecat la Constantinopol, Andrei s-a intors la Lavra Sfintei Treimi pentru a vietui acolo in apropierea sfantului Serghie. Acolo a fost initiat in arta iconografica, in parte de catre impreuna-nevoitorul si fratele sau intru Hristos, Daniel cel Negru care, originar din Bulgaria, i-a transmis notiunile de baza ale traditiei mostenite din Bizant. Cei doi au mers adesea la Moscova, la manastirea Andronic, intemeiata tot de sfantul Serghie si unde Daniel isi incepuse viata monahiceasca, si s-au imprietenit cu marele maestru al artei iconografice al Scolii de la Moscova, Teofan Grecul. Au lucrat impreuna la pictarea bisericii cu hramul Nasterea Maicii Domnului, apoi la cea a catedralei Arhanghelului Gavriil din Kremlin. In anul 1399, cel de-al doilea fiu al sfantului Dimitrie Donskoï, Gheorghe Dimitrievici, care locuia la Zvenigorod, a randuit construirea unei catedrale si a unei manastiri in acest oras, si i-a invitat pe cei mai buni artisti ai vremii pentru a o picta. Sfantului Andrei i-au fost incredintate frescele catedralei. In anul 1405, Teofan l-a chemat inapoi de la Moscova la Kremlin pentru a picta iconostasul catedralei Bunei-Vestiri. Trei ani dupa aceea, impreuna cu Daniel cel Negru, au lucrat la impodobirea catedralei Adormirii Maicii Domnului de la Vladimir. In jurul anului 1420 s-au intors la Lavra, unde au primit din partea egumenului ascultarea de a picta biserica principala a manastirii Sfintei Treimi. Sfantul Daniel a realizat frescele iar sfantul Andrei iconostasul, care cuprinde minunatele icoane ale Arhanghelului Mihail si ale sfantului Pavel, si mai ales binecunoscuta icoana a Sfintei Treimi, care se pare ca i-a fost inspirata de sfantul Serghie insusi.

Cei doi monahi iconografi dadeau dovada de atata ravna pentru post si rugaciune, incat erau plini de harul dumnezeiesc. Patrunsi intru totul de dragostea dumnezeiasca, isi intorceau mereu mintea si gandul spre lumina dumnezeiasca care stralucea in strafundul inimilor lor, singura lor grija fiind de a transpune in culoare, pe pereti si pe lemn, oglindirea acestei contemplari interioare. Cand nu se indeletniceau cu pictura, duminica, stateau asezati in fata cinstitelor icoane facute de sfintii lor predecesori, coplesiti de bucurie si lumina dumnezeiasca[1]. De aceea Domnul i-a proslavit in ceasul lor din urma: Andrei a adormit cel dintai (in jurul anului 1427), iar cum mai apoi si Daniel s-a imbolnavit, l-a vazut in clipa parasirii celor pamantesti pe fratele sau intru slava, chemandu-l cu bucurie la fericirea cea vesnica si fara de sfarsit. Au fost inmormantati impreuna la manastirea Andronic, la a carei pictura lucrasera impreuna[2].


Toate icoanele pictate de sfantul Andrei sunt pline de har, iar unele dintre ele s-au dovedit a fi facatoare de minuni; cea mai cunoscuta ramane fara indoiala cea a Sfintei Treimi, pe care Sinodul din 1551[3]a proclamat-o drept model pentru orice icoana ortodoxa. Aceasta icoana este mult mai mult decat o evocare a aparitiei celor trei Ingeri lui Avraam; in ea sfantul reprezinta, cu o maiestrie neasemuita si o putere teologica inegalabila, dragostea inefabila care uneste Persoanele divine. Miscarea circulara sugerata de inclinarea capetelor Ingerilor si de copacul din spatele scenei, precum si perspectiva inversata, al carei punct de plecare este privirea spectatorului, fac din credinciosul care sta cu evlavie in fata acestei « icoana a icoanelor » un participant la acesta „hora dumnezeiasca”. Este poftit sa ia loc la aceasta masa, ca al patrulea oaspete, si sa guste din cupa aratata cu delicatete de catre Inger, in care se disinge un animal jertfit, simbol al Ospatului euharistic.

[1]. Dupa Sfantul Iosif de Volokolamsk, Regula X, 29 trad. in limba engleza de D. M. Goldfrank, The monastic Rule of Iosif Volotsky, « Cistercian publications 36 », Kalamazoo 20002 p. 236.

[2]. In timpul lucrarilor din biserica acestei manastiri, in anul 1992, s-au gasit in fundatia altarului bisericii acestei manastiri moastele intemeietorului ei, Andronic (praznuit in 13 iunie) si a trei alti igumeni. Ulterior, un al cincilea mormant a fost descoperit, care adapostea trupurile a doi monahi care fusesera ingropati din nou in acest loc la un timp dupa moartea lor, si se pare ca este vorba de moastele Sfantului Andrei Rubliov si ale lui Daniel cel Negru.

[3]. Un teolog rus, parintele Paul Florensky, a ajuns sa spuna : « Trinitatea lui Rubliov exista, deci Dumnezeu exista ! » (L’Iconostase, Lausanne, 1992, p. 144). Conform interpretarii judicioase a parintelui G. Bunge inL’Iconographie de la sainte Trinité. Des Catacombes à Andreï Roublev, Paris 200, p. 115, aceasta icoana ar fi reprezentarea Pogorarii Sfantului Duh dupa Evanghelia Sfantului Ioan (In 14, 16) : Fiul, in centru, aratandu-I Tatalui paharul jertfei Sale, Ii cere sa trimita Duhul Sfant, ca Persoana, si nu ca „putere” ca pana atunci.

Semnificatia spirituala a icoanei ’Sfanta Treime’ a lui Andrei Rubliov

Icoana Treimii lui Andrei Rubliov[i] este adesea considerata ca punctul culminant al iconografiei ruse si chiar acei care sunt putin pregatiti sa perceapa incantatoarea frumusete a desenului si a coloritului ei, sa patrunda profunzimea simbolismului ei, nu pot sa nu fie impresionati de prospetimea, tandretea, emotia continuta de aceasta capodopera. Aceasta a dat loc unei literaturi abundente, in care accentul este pus pe istorie si tehnica mai degraba decat pe interpretarea spirituala. Pe acest ultim punct de vedere am vrea sa ne plasam acum. Am vrea sa raspundem in termeni foarte simpli la intrebarea: ce ne spune icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov?
Pentru a fixa ideile, sa ne amintim dispozitivul icoanei. Trei ingeri, recunoscuti dupa aripile lor, sunt asezati in jurul unei mese. Pe aceasta masa este asezat un platou. In spate, un peisaj, mai degraba schitat decat precizat – vedem acolo un arbore si o cladire. Este vorba de reprezentarea episodului descris in capitolul 18 din Geneza. Domnul, se spune acolo, i-a aparut lui Avraam in campia lui Mamvre, sub forma a trei barbati (Biblia nu pronunta cuvantul „ingeri”). Avraam i-a invitat sa se odihneasca si le-a oferit o masa. Traditia patristica a vazut in acesti trei vizitatori un simbol a celor trei persoane divine. Pe urma ei, traditia iconografica bizantina a ales sa reprezinte Treimea sub aspectul a trei barbati, deveniti ingeri, asezati la masa lui Avraam. Icoana lui Rubliov se insereaza deci intr-o lunga traditie consacrata. Dar poate ca ne vorbeste mai mult decat altele din acest lant.
Sa remarcam ca inca de la inceput ritmul miscarii circulare care pare sa antreneze toate elementele icoanei. Pozitia jilturilor , intrevazute lateral, cea a treptelor, pozitia insasi a picioarelor celor doi ingeri din prim plan, inclinarea capetelor lor: toate acestea evoca, sugereaza o miscare „dirijata” (in sens contrar acelor ceasornicului) aceasta miscare se manifesta si in planul din spate. Arborele inclinat spre stanga (spectatorului), ca sub suflul unui vant puternic. Spre stanga, la fel, se inclina panourile taiate ale acoperisului cladiri. Acest ritm exprima circulatia si comunicarea aceleiasi vieti divine intre cele trei persoane. Dar acestea nu se retrag intr-un sistem inchis. Ritmul lor este un ritm de adoptare, de efuziune, de daruire, de generozitate si de gratie. Condescendenta lor admite, invita, in cercul divin, fiinta creata, dar ea va ramane acolo distincta, pe locul ei propriu. Aplecand arborele, miscarea circulara a vietii divine atinge natura. Inclinand acoperisul edificiului (pe care judecandu-l dupa stilul lui general si mai ales dupa cel al ferestrelor si usilor, este o biserica), ea atinge umanitatea care se roaga, umanitatea la cea mai inalta putere a sa. Lumea „adoptata” constituie intr-un fel periferia. Cele trei persoane ocupa centrul. Aceasta este indicata printr-o subtila degradare a culorilor. Tonurile inchise – albastru, bordo, oranj, verde – ale vesmintelor ingerilor sunt inconjurate de galben-ul viu, mai usor, al aripilor si al jilturilor, si de fundalul pal, transparent aurit. Realitatea maximala este a celor trei persoane. „Eu sunt cel ce sunt” (Ex 3,14).
Sa privim acum trasaturile acestor trei persoane. Ele nu au varsta si totusi produc o impresie de tinerete. Nu au sex si totusi ele imbinã robustetea precisa cu gratiea. Fizionomiile si gesturile nu au fost „construite” in vederea farmecului, si totusi farmecul care se degaja este imens. Alte simboluri trinitare - de exemplu Cel Batran de zile, mielul, porumbelul, trei barbati asezati pe acelasi tron – au fost reprezentate. Dar, dupa parerea noastra, nici o reprezentare nu este atat de apta ca icoana lui Rubliov, sa-l introduca pe credincios in realitatea vie a celor trei persoane. Pentru ce? Pentru ca Rubliov a stiut sa exprime intr-o maniera unica vesnica tinerete si eterna frumusete a celor trei. In teorie se stie bine aceasta. Dar cand in locul unui batran cu barba si par de zapada si al unui porumbel de nepatruns, regasim, datorita unei opere de arta, frumusetea si tineretea Fiului in Tatal si in Paraclet, o primim ca pe o revelatie practica, nu de concepte, ci de atitudini. De acum inainte o „vedem” diferit ne-o apropiem diferit, ii „simtim” pe cei trei diferit, pentru ca ne-a fost sugerat acum ca ei sunt altii, nu sunt de loc ceea ce credeam, ci ceea ce ne imaginam (de altfel mai mult sau mai putin in pofida noastra). Si, in viziunea noastra noua, cea a tineretii si frumusetii vesnice, cea a farmecului indescriptibil al celor trei, exista mai multa caldura, mai multa atractie, mai multa bucurie, mai multa realitate personala decat intr-o „pictura abstracta” pe care am dedus-o din schemele teologice. „Ochii tai il vor vedea pe Imparat in frumusetea lui” (Is 33,17).
Fiecare din cei trei ingeri poarta in mana un toiag lung si foarte subtire. Adica fiecare persoana divina este un calator, un pelerin. Numai Verbul s-a facut trup, dar daca s-a facut trup a fost prin puterea si vointa Tatalui si a Duhului. In nici un moment celelalte doua persoane nu au fost straine de lucrarea de salvare a Fiului, in nici un moment ele nu au incetat sa vina pana la noi si sa actioneze de o maniera invizibila. Icoana pune in lumina participarea intregii SfinteTreimi la intrupare. Cele trei bastoane constituie o declaratie si o promisiune. Ele declara ca cei trei au venit deja printre oameni. Ele promit ca cei trei vor veni inca. Dumnezeul nostru in trei persoane vine, vine pentru totdeauna.
Scopul acestei veniri este locuirea celor trei persoane printre oameni. De aceea cei trei ingeri au acceptat ospitalitatea lui Avraam. Ei s-au asezat la masa lui, aproape de cortul lui (Gen 18, 1-2), sub un arbore (Gen 18,3). Arborele si biserica reprezentate in icoana semnifica inca arborele si cortul din povestirea biblica. Icoana evoca viata divina a celor trei, dar ea o pune in legatura cu o masa omeneasca, cu nevoile omenesti. Cele trei persoane vor sa fie pentru noi mai mult decat vizitatori sau oaspeti in trecere. Exista o locuire a Treimii in sufletul slujitorilor lui Dumnezeu. Ospatul imparatiei mesianice se implineste acolo in mod invizibil. „daca cineva imi deschide usa voi intra la el si voi cina cu el si el cu mine” (Ap 3,20). „Noi vom veni la el si vom locui impreuna cu el” (Ioan, 14,23).
Dar ce exista pe aceasta masa in jurul careia sunt asezati cei trei ingeri? O farfurie este asezata acolo. Discernem greu ce contine aceasta. Totusi, studiul icoanei facut cu mijloace specializate deceleaza capul unui vitel. Avraam a pregatit pentru oaspetii sai trei masuri de floare de faina, un vitel tanar cu carnea frageda, unt si lapte (Gen 18,6-8). Sa fie deci aceasta ofranda a patriarhului ceea ce vrea sa indice farfuria? In povestirea Genezei, ingeri au venit la Avraam pentru a-i anunta promisiunea divina al carei obiect este Isaac. Avraam insusi sta in picioare, in jurul ingerilor in timpul mesei lor, si Sara foarte aproape, sub cort. Dar icoana ignora prezenta lui Avraam.
Felul de mancare oferit ingerilor si pus pe masa capata o semnificatie care depaseste infinit gestul ospitalier al patriarhului. Nu este vorba aici de Avraam si Isaac. Trebuie sa cautam in vitelul sacrificat un alt sens, mai inalt. Dumnezeu ii va prescrie mai tarziu lui Avraam sa ofere un vitel tanar ca jertfa pentru pacat (Lv 9,2,11). Mai tarziu si Mantuitorul insusi va povesti, intr-o parabola, cum tatal fiului risipitor a cerut sa se taie un vitel pentru festinul prin care celebra intoarcerea fiului sau (Lc 15,23). Astfel, vitelul din icoana este un simbol al sacrificiului si al mantuirii. Si, prin aceasta, icoana ne face sa ne apropiem de misterul Rascumpararii. Caci acesti trei termeni, Treimea, Intruparea, Rascumpararea, nu sunt de loc separabili. Printr-un anume mister noi am inceput sa contemplam opera divina, aceasta contemplare (sprijinita nu pe ratiune, ci pe Revelatie) va chema pe celelalte mistere in virtutea unei necesitati interne. Pelerinajul celor trei ingeri purtatori de toiege de calatorie n-ar fi complet daca nu ar ajunge la Calvar. Icoana evoca deci sfatul celor trei persoane divine in vederea mantuirii neamului omenesc. In locul unei farfurii asezate pe o masa, o cruce ar fi putut pictorul sa ridice in mijlocul celor trei ingeri. O spiritualitate a Intruparii sau a Treimii este mincinoasa daca nu mentine Sangele Rascumparatorului in centrul operei de mantuire. Si iata de ce este drept si sugestiv ca toiegele ingerilor sa fie atat de subtiri, aproape ca un fir, si colorate in rosu. Caci acelasi fir stacojiu care a fost o garantie de salvare pentru Rahav, prostituata (Ioan 2,17; 6,23), uneste slabiciunea noastra cu Sangele pretios varsat pentru noi.
Acum, ca stim asupra carui obiect precis icoana concentreaza atentia celor trei ingeri, sa observam nuantele pe care le exprima atitudinile lor respective. Ele se aseamana uimitor. Trasaturile lor sunt aproape identice. Si totusi privirea lor si gestul lor exprima maniera proprie in care fiecare dintre ei este implicat in misterul Rascumpararii [ii] .

Ingerul care sta fata in fata cu spectatorul si care, raportat la acesta, sta dincolo de masa il reprezinta pe Tatal. Mana lui desemneaza farfuria; ea sugereaza sacrificiul, ea invita la acesta. Dar acest gest al mainii este mai degraba schitat decat afirmat, nu este un gest deschis, ci un gest retinut si ca retractil. Si privirea, incarcata de tristete, se intoarce.

Ingerul asezat in fata si la dreapta mesei, totdeauna in raport cu spectatorul, il reprezinta pe Fiul. Privirea Fiului este, de asemenea, trista. Dar ea nu se intoarce. In timp ce capul se inclina bland, in semn de acceptare, ochii, in acelasi timp fascinati si tristi de moarte – „Sufletul Meu este trist pana la moarte” (Mt 26,36) – se fixeaza asupra farfuriei. Mana se intinde spre aceasta; dar acolo inca gestul este stapanit, retinut; nu este ezitant, este intr-un anume fel ganditor, tatonant. Toata atitudinea exprima un fiat ascultator, resemnat, dureros.
Ingerul asezat la stanga, in fata mesei, reprezinta Paracletul. Este cazul sa spunem Paracletul mai degraba decat Duhul, caci aici cea de-a treia persoana isi exercita la modul suprem slujba ei de consolator. Mainile nu se intind direct spre farfurie, chiar daca doua degete ale maini drepte par a puncta spre aceasta; cele doua maini tin cu o anume solemnitate delicatul toiag rosu in fata Fiului. Ca si cum acest toiag i-ar fi prezentat pentru a-i vorbi despre pelerinajul terestru si despre sangele varsat. Ochii fixeaza fata Fiului. Au o expresie ranita. Atentia celei de-a treia persoana este profunda, in totalitate concentrata asupra ceea ce Fiul va face. Toata fiinta ingerului a treilea emana, in tãcere, simpatia si mila. Oricine are dificultati in a-si reprezenta pe Duhul ca persoana ar trebui sa contemple indelung acest al treilea inger al icoanei. Contemplarea globala a acesteia ar fi de altfel deosebit de eficace pentru a ajuta sa intelegem cum Treimea este in acelasi timp una si distincta.

Prin raport cu farfuria asezata pe masa, cei trei ingeri au un gest si o privire diferita. Dar o armonie perfecta – acelasi fiat – insufleteste decizia lor interioara. Nimic nu este aici „comandat” din afara, impus de una din cele trei persoane. Exista numai consimtire unanima a celor trei la o exigenta a generozitatii lor, comuna supunere unei legi aplicate pana la consecintele ultime: „Nu este mai mare dragoste decat sa-ti dai viata” (Io 15,13). Icoana – bineinteles – exprima de o maniera antropomorfica realitati (mila, durere etc) care nu ii pot fi atribuite lui Dumnezeu asa cum ii sunt atribuite omului; avem aici, pictate pe o imagine, simboluri foarte inadecvate, dar pe care limbajul divin insusi le-a consacrat.

O ultima remarca. Nimic n-ar distinge una de cealalta, fizionomiile celor trei ingeri, daca n-ar fi relatia pe care fiecare fizionomie o exprima in privinta „alteia”. Avem aici trei generozitati care nu sunt nici opuse, nici juxtapuse, ci „puse” una prin raport cu cealalta – puse nu in fata celeilalte, ci in cealalta, in asa fel ca tocmai in aceasta relatie de iubire, in care fiecare persoana divina „se gaseste” ca si distincta, se afirma si se bucura de fericirea ei. Fiecare persoana divina tinde spre cealalta ca spre termenul in care isi obtine plenitudinea. Icoana lui Rubliov, pentru ca ne face sa intrevedem misterul Treimii, ne reveleaza misterul iubirii supreme pe care iubirea noastra creata n-ar sti sa o intalneasca, dar de la care poate primi inspiratia si orientarea ei.
Andrei Rubliov nu intelegea sa sugereze ganduri, ci o rugaciune. Intalnirea noastra cu cea mai celebra dintre operele lui nu va fi ceea ce a vrut el ca aceasta sa fie decat daca, luand cu aceasta ocazie, un contact mai profund cu cele trei persoane, sa repetam cuvintele lui Avraam adresate vizitatorilor divini, in campia lui Mamvre: „Domnul meu, daca am gasit bunavointa in ochii tai, nu trece mai departe, te rog, de slujitorul tau” (Gen 18,3). Si, daca noi ii primim pe cei trei din toata inima noastra, vom putea, ca Avraam, sa primim din gura lor asigurarea ca aceasta experienta binecuvantata, departe de a fi un episod izolat, ne va fi acordata din nou: „Negresit Mã voi intoarece la tine” (Gen 18,19).

Extras din revista Irenikon,nr.26, 1953, reprodus in revista Contact, nr.116, 1981.
dupa orginalul in limba franceza se gaseste pe site-ul: www.pagesorthodoxes.net

Calugarul Andrei Rubliov a trait aproximativ in perioada 1370-1730. Icoana Treimii a fost pictata spre 1410 pentru Manastirea Sfanta Treime si Sfantul Serge, aproape de Moscova. A fost restaurata in 1906 si 1918.
Nu ignoram ca identificarea celor trei ingeri a fost dezbatuta. Unii interpreti au vrut sa-l vada pe Cristos, si nu pe Tatal, in ingerul central. Noi credem ca identificarea ingerului central si a tatalui este conforma cu cea mai veche, cea mai constanta traditie orientala, si am putea aduce dovezi in sensul acesta. In ceea ce priveste icoana lui Rubliov, vom cita marea autoritate a lui Alpatov in favoarea acestei identificari.

Rugaciunea iconarului

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care nemarginit esti cu firea dumnezeirii si pentru mantuirea oamenilor, in vremile acestea mai de pe urma, Te-ai intrupat in mod tainic din Maria Fecioara si de Dumnezeu Nascatoarea si ai socotit vrednic lucru sa fii zugravit; Care singur chipul preacuratei fetei Tale l-ai zugravit in preacinstita mahrama, si printr-insa ai vindecat boala eparhului Abgar regale Edesei si sufletul lui l-ai luminat spre cunostinta Ta, a adevaratului Dumnezeului nostru; Care prin Duhul Tau cel Sfant l-ai inteleptit pe dumnezeiescul apostol si evanghelist Luca a zugravi chipul Preacuratei Maicii Tale, care Te poarta pe Tine ca pe un prunc intr-ale ei brate si-I zice lui (binecuvantandu-l): “Darul celui nascut din mine, prin mine, impreuna cu el sa fie”; Insuti, Stapane, Dumnezeule al tuturor, lumineaza, intelepteste sufletul, inima si cugetul robului Tau (numele); si mainile mele le indrepteaza fara de prihana si prea bine a zugravi chipul asemanarii Tale si al preacuratei Maicii Tale si al tuturor sfintilor, intru a Ta slava si intru stralucirea si infrumusetarea sfintei Tale bisericii si spre iertarea pacatelor celor ce cu cinstire cuviincioasa le aduc acestora inchinaciune si cu buna cucernicie le saruta, si cinstire catre cel infatisat inalta; si ma izbaveste de toata uneltirea diavoleasca, sporind in toate poruncile Tale, prin mijlocirile prea curatei Maicii Tale, ale sfantului slavitului apostol si evanghelist Luca si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.

Cinstirea sfintelor icoane

Ca sa zugravim sfintele icoane, am luat si am primit(indemnul) nu numai de la sfintii parinti, ci si de la apostoli, si de la insusi Domnul nostru Iisus Hristos. Drept aceasta, pe Hristos il zugravim ca pe un om, fiindca El a fost vazut si aratat pe pamant, si a petrecut impreuna cu oamenii, facandu-se om desavarsit.

De asemenea Il zugravim si pe Tatal cel fara de inceput, ca pe un batran, precum il vazu proorocul Daniel, si pe sfantul Duh, ca pe un porumbel, precum a fost vazut si aratat la Iordan, si inca si pe prea-sfanta si de Dumnezeu Nascatoarea si pe toti sfintii. Si, cu cinstirea cea cuvenita celor zugraviti si inchipuiti in icoane, le aducem icoanelor cinste si inchinaciune; insa nu cu cinstea si inchinaciunea cea cuvenita insesi dumnezeirii, adica nu zicem cum ca in icoana este insusi Hristos, sau prea-sfanta Fecioara, sau sfantul acela care este zugravit, ci pe cinstirea aceea pe care o facem la icoana, o ducem sus catre intaiul chip. Pentru ca, daca icoana aceea careia ii aducem inchinaciune este a lui Hristos cinstirea pe care o facem catre dansa, o aducem catre insusi Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu vopselelor le aducem cinstire si inchinaciune, ci lui Hristos carele este in ceruri, pentru ca ,,cinstirea icoanei trece catre intaiul chip” dupa cum zice sfantul marele Vasile. De asemenea zicem si pentru icoana prea-sfintei Fecioare si pentru zugravirea si inchipuirea tuturor sfintilor.

Asa si cea impotriva, adica ocararea si necinstirea icoanei catre intaiul chip trece, si vom cadea in greseala neevlaviei.

La sinodul al saptelea ecumenic, toata neintelegerea si lupta sfintilor parinti a fost pentru sfintele icoane si pentru podoaba sfintei biserici cu inchipuirile sfintilor, carora li s-au inchinat ei atunci, poruncind si noua asemenea. Iar pe cei ce s-au lepadat a se inchina sfintelor icoane i-au dat anatemii, gonindu-i de la sfanta biserica.

Cu dreptate dara si noi le inchipuim si le aducem cinstire si inchinaciune sfintelor icoane, iara hulitorii si necinstitorii sa fie toti dati anatemii.

(Erminia Picturii Bizantine)

Parintele Cleopa - Sfintele Icoane si Sfanta Cruce

                                       

Despre Sfintele Icoane

Poate fi icoana confundata cu idolul ?

- Icoana nu poate fi confundata cu idolul pentru ca icoana este reprezentarea unei fiinte existente in mod real, pe cand idolul este o nascocire ( inchipuire ) a mintii omenesti, slabita de pacat. Asa se explica faptul ca idolul, ca si chip cioplit, a fost oprit a se face, prin porunca lui Dumnezeu :

" Sa nu-ti faci chip cioplit " ( Iesire 20, 4 ).

Dar tot atunci, Dumnezeu a poruncit lui Moise sa faca icoane, spunandu-i : " Sa faci doi heruvimi de aur si sa-i faci ca dintr-o bucata, ca si cum ar rasari din cele doua capete ale capacului " ( Iesire 25, 19 ).

Deci, daca admitem ca textul din Iesire 20, 4 vorbeste despre icoane, atunci s-ar contrazice cu cel din Iesire 25, 19. Asadar, primul text vorbeste despre idoli ( sa nu faci ) si al doilea text despre icoane ( sa faci ) si nu mai avem nici o contradictie, ci dimpotriva, o precizare foarte clara :

Sa nu-ti faci idoli, dar sa-ti faci icoane.

De ce scrie in Isaia 44, 17 ca idolii sunt facuti din lemnele padurii ?

- Intr-adevar, se scrie in Isaia ca idolii sunt facuti din lemnele padurii, dar si chipurile de heruvimi poruncite de catre Dumnezeu au fost facute tot din lemnele padurii si din aur, dar nu aceasta este important, ci semnificatia lor, ceea ce reprezinta ei insisi. Chipurile ( icoanele ) de heruvimi reprezentau ceva sfant, unde Dumnezeu se descoperea lui Moise:

" Acolo, intre cei doi heruvimi, de deasupra chivotului legii Ma voi descoperi tie si-ei voi grai de toate cate am a porunci prin tine fiilor lui Israel " ( Iesire 25, 22 ).

Dar oare hartia Sfintei Scripturi nu este facuta tot din lemne ?

- Bineinteles ca si hartia Sfintei Scripturi este prelucrata tot din lemn. Noi insa nu cinstim materia, ci chipul celui zugravit pe ea, dupa cum nu cinstim hartia Sfintei Scripturi, ci ceea ce este scris in ea, pentru ca cuprinsul ei contine:

" Cuvintele vietii celei vesnice "

( Ioan 6, 68 ).

Mantuitorul a cinstit icoanele ?

- Mantuitorul a cinstit icoanele, pentru ca, mergand la templu, nu a poruncit sa le scoata afara, ci, dimpotriva, a scos afara pe cei ce le necinsteau prin pacatele lacomiei lor, dupa cum scrie ca : "I-a scos pe toti afara din templu si oile si boii si schimbatorilor le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele" ( Ioan 2, 15 ).

Pentru ce sa cinstim si noi icoanele ?

- Noi trebuie sa cinstim icoanele pentru ca ele reprezinta pe Dumnezeul nostru Cel intrupat si pe sfintii lui Dumnezeu ca exemple de sfintenie, care ne cuceresc chioar si prin sfintenia privirii lor. Insusi Mantuitorul Iisus Hristos este numit icoana Tatalui :

"Fiind stralucirea slavei si chipul fiintei lui Dumnezeu " Evrei 1, 3.

Cu ce am mai putea asemana icoana ?

- Icoana poate fi asemanata si chiar numita o " Biblie zugravita ". Icoanele reprezinta textul biblic. Spre exemplu :

" Cand se lumina de ziua intai a saptamanii, a venit Maria Magdalena si cealalta Marie ca sa vada mormantul si iata ca s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului coborand din cer si venind a pravalit piatra si sedea deasupra ei " ( Matei 28, 1-2 ).


Ce inteles au idolii dupa Noul Testament ?

- Dupa Noul Testament, idolii au si intelesul de patimi sau pacate grele, dupa textele din Coloseni si Efeseni :

" Drept aceea, omorati madularele voastre - ale omului pamantesc - : desfranarea, necuratia, patima, pofta rea si lacomia, care este o inchinare la idoli " ( Coloseni 3, 5 ). Si :

"Aceasta sa o stiti bine ca nici un desfranat sau necurat sau lacom, care este un inchinator la idoli, nu are mostenire in imparatia lui Hristos "

( Efeseni 5, 5 ).

Asadar, idolul ca patima ne pagubeste, pe cand icoana ne zideste, inaltandu-ne sufleteste cand o privim, cum ar fi icoana Rastignirii, a Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, a Inaltarii si altele.

Despre Sfanta Cruce

Crucea este un simplu semn ?

- Crucea nu este un simplu semn, ci un semn insotit de putere, precum s-a dovedit inca din Vechiul Testament, cand Moise se ruga cu mainile ridicate in semnul Sfintei Cruci.

Iar : "Cand isi ridica Moise mainile, biruia Israel, iar cand isi lasa el mainile, biruia Amalec " ( Iesire 17, 11).

Sfantul Apostol Pavel zice :

" Cuvantul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu " ( I Corinteni 1, 18 ).

Crucea este semnul biruintei, care se va arata pe cer la sfarsitul veacurilor.
" Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului in putere si slava multa " ( Matei 24, 30 ).

Ce semnificatie mai poate avea Sfanta Cruce ?

- Sfanta Cruce mai poate avea semnificatia de altar, cel mai sfant altar pe care s-a adus cea mai sfanta jertfa.

"Altarele Tale, Doamne al puterilor, Imparatul meu si Dumnezeul meu " (Psalmul 83, 4)

Crucea poate fi vrajmasa lui Hristos, asa cum se spune uneori?

- Crucea nu poate fi vrajmasa lui Hristos, ci, dimpotriva, textul Sfintei Scripturi ne spune ca Mantuitorul a veni ca :

" Sa-i impace cu Dumnezeu pe amandoi, uniti intr-un singur trup prin cruce, omorand prin ea vrajmasia " ( Efeseni 2, 16 ).

Ce inteles mai poate avea crucea ?

- Crucea mai poate avea inteles de suferinta, dupa cuvantul Mantuitorului :

" Daca vrea cineva sa vina dupa Mine,sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie " ( Matei 16, 24 ).

Putem sa ne luam noi insine crucea suferintelor de buna voie ?

- Noi suntem chiar sfatuiti sa ne luam crucea suferintelor de buna voie, daca vrem sa fim ai lui Hristos, pentru ca :"Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele " ( Galateni 5, 24 ).

Ce se intampla daca nu ne luam crucea suferintelor infranarilor de buna voie ?

- Daca nu ne luam crucea infranarii de buna voie, vom purta crucea grea a mustrarilor de constiinta pentru pacatele savarsite, prin neinfranare si lipsa de rabdare, ca si bogatul nemilostiv care striga :
" Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si ude varful degetului in apa si sa-mi racoreasca limba, caci ma chinuiesc in aceasta vapaie " (Luca 16, 24 ).

Dar Crucea, pusa de Dumnezeu pe umerii nostri, cum trebuie sa o intelegem ?

- Crucea, pusa ca suferinta de Dumnezeu pe umerii nostri trebuie sa o intelegem ca un medicament vindecator al pacatelor, precum i s-a dat chiar si Sfantului Apostol Pavel :
" Si pentru ca sa nu ma trufesc cu inaltimea descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un inger al satanii, sa ma bata peste obraz ca sa nu ma trufesc " ( II Corinteni 12, 7 ).
Si ca un prilej de intarire in credinta, asemenea crucii pusa pe umerii lui Iov, fapt constatat si de Psalmist, care zice :
" De multe ori s-au luptat cu mine, din tineretile mele, si nu m-au biruit " ( Psalmul 128, 2 ).

Daca e grea crucea suferintelor luate de bunavoie, crucea suferintelor ca urmare a faradelegilor e groaznic de chinuitoare.

ICOANE CU SF. NICOLAE

	ICOANE CU SFANTUL NICOLAE...

INGERI

Св. Ангел Хранитель Sfânt Guardian Angel	Св. Блаженная Матрона Sf. Fericitul Matrona	Св. Георгий Победоносец Sf. Gheorghe	Св. князь Prince Sf. Александр Невский Alexander Nevsky	Св. Ангел Хранитель Sfânt Guardian Angel
Св. Георгий Победоносец Sf. Gheorghe	Св. целитель Пантелиимон Sf. vindecator Panteliimon	Св. Sf. Кирилл Cyril	Апостол Иоанн Apostolul Ioan	Св. Блаженная Матрона Sf. Fericitul Matrona
Апостол Иоанн Apostolul Ioan