Parintele Gherontie Puiu

Parintele Gherontie Puiu este unul dintre duhovnicii de seama ai vremii noastre. Ctitor principal al Manastirii Caraiman, aflata la poalele masivului Caraiman, in statiunea Busteni, pe Valea Prahovei, parintele Gherontie traieste si astazi intr-o chilie smerita din incinta manastirii.

Parintele Gherontie Puiu
Manastirea Caraiman

Parintele Gherontie Puiu s-a nascut in localitatea Todiresti, nu departe de Pascani, in anul 1933. Mama lui a murit cand l-a nascut, in spitalul din Ruginoasa, tatal sau plecase de ceva vreme de acasa, iar moasa, crezand ca pruncul nu va trai, l-a pus intr-un lighean si l-a aruncat intre gunoaie, pe malul unei ape din apropiere. O femeie din localitate, care se afla in trecere, afland copilul, s-a milostivit spre el si l-a luat acasa. Fiind numit Gheorghe, copilul a fost primit cu toata dragostea in familia lui Puiu Petrache.

Cand a inceput razboiul, Ilie Petrache, fiul cel mare al familiei, a plecat pe front. In acest timp, copilul Gheorghe a visat o tanara imbracata in haine monahale stralucitoare, adica pe Maica Domnului, care i-a spus: "Vei fi ocrotit. Tatal tau se va intoarce dupa un lung prizonierat." Copilul nu a inteles cuvantul acesta, insa l-a pus in inima sa. Dupa aproape doisprezece ani, vreme in care a fost tinut prizonier in Rusia, fratele Ilie s-a intors acasa. Casatorindu-se, acesta l-a infiat pe tanarul Gheorghe si l-a botezat, pe cand avea aproape douazeci de ani.



Despre acel moment, parintele isi aminteste: "Cand am imbracat haina de foc a Botezului, parca m-am simtit alt om. Ma incerca o bucurie fara margini, pe care ma straduiam sa o deslusesc. La iesirea din sfantul locas, pe treptele din fata pridvorului, am zarit din nou acea fiinta minunata. Statea langa poarta si ma privea drept in ochi. N-o vedea nimeni, doar eu! De asta data, nu mai era vis, ci vedenie curata. Mi-a vorbit, cu glas ingeresc: "Ai incredere si du-te la manastire. Te voi calauzi. Tu esti ales pentru o misiune!" Acea maicuta fara varsta avea cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat sa-l pri vesc. Incepand de atunci, am inteles ca este insasi Maicuta Domnului."

De indata, tanarul Gheorghe a luat drumul manastirii, devenind ucenic al parintelui Paslaru, staretul de la Manastirea Neamt. Pana in anul 1959, tanarul a fost doar frate, comunistii interzicand tunderile in monahism. Dupa anul 1959, cand au fost scosi din manastiri nenumarati monahi, fratele Gherontie a reusit sa fuga, iesind pe fereastra. Mai apoi, fiind prins de securisti, a fost condamnat la cincisprezece ani de munca silnica, in lagarul din Periprava.

Din lagarul de la Periprava, parintele Gherontie a fugit iarasi, cu ajutorul unui brigadier, care l-a trimis in Tulcea, spre a putea scapa mai usor. Despre acest moment, parintele isi aminteste: "In timp ce ma aflam pe o strada destul de populata, mi s-a parut c-o vad pe Maicuta Domnului, pe trotuarul celalalt. I-am auzit glasul, clar, in ureche: Pleci chiar in clipa asta, traversezi strada si te urci in camion! Intr-adevar, o masina a oprit, fara sa-i fac vreun semn." Din masina, parintele a coborat in Timisul de Sus, de unde, mai apoi, a urcat pe platoul muntilor Bucegi. Aici, vreme de zece ani, parintele s-a nevoit, in post si rugaciune, stand ascuns intr-o pestera.



Pe cand pustnicea, privind spre Crucea de pe varful Caraiman, parintele i-a fagaduit Maicii Domnului ca ii va ridica o manastire. Despre aceasta, parintele isi aminteste: "I-am jurat Maicutei Domnului ca, daca ma voi intoarce cu bine in lume, jos, voi construi o manastire cu hramul Inaltarea Sfintei Cruci, din curtea careia sa poata fi privita crucea de pe varful Caraimanului." In anul 1970, dupa zece ani de pustnicie, parintele Gherontie Puiu s-a intors acasa. Intre timp, crezandu-l mort, mama s-a i-a facut mormant si slujbe de pomenire.

Dupa anul 1989, parintele Gherontie s-a intors la Manastirea Neamt, unde a fost tuns imediat in monahism si a fost inscris la Seminarul Teologic, desi avea numai patru clase. Mai apoi, in anul 1992, dupa ce a slujit o saptamana, ca diacon, parintele a fost hirotonit preot. Cele patruzeci de Sfinte Liturghii le-a savarsit parintele in Manastirea Neamt, dupa care a fost trimis sa slujeasca in Schitul Baiceni, unde a fost numit staret.

In anul 1995, pe cand se afla in scaunul de Spovedanie, la Manastirea Cetatuia, din Iasi, parintele Gherontie a suferit un accident vascular cerebral, paralizand si cazand din picioare. Fiind internat in Spitalul Tatarasi, parintele auzea adesea vocea Maicii Domnului, care ii spunea: "Mai ai o vama." Dupa trei luni, parintele a fost trimis la un sanatoriu, in Sinaia. In urma analizelor, doctorul a spus ca este nevoie de cativa ani, spre a se reface complet.



In sanatoriul din Sinaia, parintele a stat insa o singura zi. In prima noapte, Maica Domnului i-a aparut parintelui in vedenie si i-a spus: "Te-am adus aici cu o misiune. Adu-ti aminte! Trezeste-te, ca nu esti bolnav!" Dupa ce a spus aceste cuvinte de trei ori, Maica Domnului a adaugat: "Vei gasi un brad cu sase ramuri, langa o apa curgatoare, pe un plai de unde se vede marea Cruce la care te-ai jurat. Acolo sa faci manastirea!" A doua zi, coborand din pat, parintele Gherontie se misca natural, fara nici o urma de paralizie.

Dupa multe cautari, primarul din localitatea Busteni i-a spus parintelui ca ii poate da un loc in poiana Palanca. Un brad cu sase brate se inalta in mijlocul poienii, iar Crucea de pe Caraiman se vedea in toata frumusetea ei. Maica Domnului i-a aratat parintelui ca acela este locul si ca acolo trebuie sa inalte manastirea fagaduita.

In anul 1996, parintele a zidit in poiana mai intai o casuta din lemn, iar apoi o bisericuta. Din mila lui Dumnezeu si cu ajutorul Maicii Domanului, parintele Gherontie Puiu a ridicat o manastire mare si frumoasa. Parintele Gherontie ii invata pe toti cei care vin la dansul sa rosteasca urmatoarea rugaciune: "Doamne, intoarce-i la bunatate si la rugaciune pe toti vrajmasii mei!". Aceasta scurta rugaciune a fost descoperita parintelui in chip minunat, intr-o noapte, fiind asternuta pe o bucata de hartie.

Teodor Danalache

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: PAROHIA VIILE FABRIC TIMISOARA

     clic pe link --       DIN SUFLET PENTRU SUFLET: PAROHIA VIILE FABRIC TIMISOARA:

SAU BISERICA DINTRE VII , DE PE STRADA BORZESTI, MAI NOU PETRU SI PAVEL... Vizită canonică în parohia Timişoara-Viile Fabric, prot...

SFINTIRE DE BISERICA

DOAMNE IARTA PACATELE MELE....SI ALE NEAMULUI MEU....

ASTAZI DE ZIUA SFINTILORR IMPARATI  CONSTANTIN SI ELENA , LA NOI  IN  TIMISOARA ,LA  FACULTATEA  DE  AGRONOMIE  A  AVUT  LOC  SFINTIREA  UNEI  SFINTE  BISERICI .,CU  HRAMUL  SFANTULUI  NICOLAE...A  FOST  O  SLUJBA  FOARTE  FRUMOASA ...LUME MULTA,  AM  INTRAT  IN  SFANTUL  ALTAR.. DOAR  DE  SFINTIREA  UNEI  BISERICI , FEMEIILE  POT  INTRA  IN  SFANTUL  ALTAR...MULTUMESC  LUI  DUMNEZEU  CA  AM REUSIT  SA  AJUNG  ACOLO...ATASEZ  CATEVA   POZE  FACUTE  CU  TELEFONUL MOBIL..DOAMNE   AJUTA!

 ACEASTA SFANTA ICOANA , CU MAICA  DOMNULUI  SI  PRUNCUL  A  FOST  PICTATA INTR-O  ALBIE  SAU  COVATA...PE  VREMURI  BUNICA  MEA  FACEA  PAINE  IN  EA , SAU SE  PUNEA  BEBELUSUL  SI  SE  LEGANA...MI-A  PLACUT  ESTE  CEVA  DEOSEBIT...

Biserica Sfantul SPIRIDON -vechi din Bucuresti

    Sfantul Spiridon Vechi

Icoana facatoare de minuni a Sfantului Spiridon
Moartea si Invierea unei biserici: Sfantul Spiridon Vechi.

Vara aceasta se implinesc douazeci de ani de la demolarea stravechilor biserici bucurestene Sfanta Vineri si Sfantul Spiridon Vechi. Daca despre Sfanta Vineri s-a mai vorbit, cea de-a doua a ramas cu suferinta nespovedita. O bisericuta enorm de iubita, care astazi a renascut si-n care se petrec minuni ceresti

Vesti mari de la Athos

Bisericuta e uitata parca acolo, in delirul din inima Bucurestiului. Foarte mica, simpla, fara turle. Smerita. Ca sa patrunzi in ea, trebuie sa te apleci si sa cobori cateva trepte inauntrul pamantului. Coplesita din toate partile de blocuri trufase, colosale, de vuietul asurzitor al masinilor ce alearga necontenit pe Splaiul Unirii. Si totusi, chiar din clipa-n care inchizi dupa tine portita de fier si intri in curtea bisericii, intreg acest vacarm se stinge in jurul tau, ca printr-un fel de minune. "E puterea Sfantului Spiridon!" Rostite soptit, dar cu vadita mandrie, aveam sa aud aceste cuvinte spuse de zeci de oameni, care se inchina aici, zi de zi, de o viata. Una din cele mai iubite biserici din Bucuresti.
E duminica, multimea de credinciosi n-a incaput nici pe jumatate in tenebrele aurii, subpamantene, palid luminate de policandre, candele, vitralii si vesmintele de argint ale nepretuitelor icoane. Cantecele preotesti abia razbat de acolo, din intunericul stralucitor si inmiresmat, astfel ca oamenii stau putin aplecati, ca sa auda mai bine, imbratisand coloanele de piatra alba. E-o arsita cumplita si totusi nimeni nu se clinteste din loc. Au incremenit parca toti, in diferite pozitii, cu capetele plecate si ochii intredeschisi, sub puterea cuvintelor Liturghiei. In altar sunt doi preoti. Parohul tanar, Ioan Iordache, alaturi de un calugar batran, desprins parca din icoanele stravechi. Totul in faptura acestui monah pare alungit, subtiratec. Fruntea plesuva si senina, intreg chipul, terminat cu o barba firava, argintie, degetele lungi, delicate, usoare, cu care binecuvanteaza norodul... Aflu printre soapte ca este parintele diacon Iustinian, de la manastirea athonita Prodromu. Ucenicul cel mai apropiat al egumenului Petroniu Tanase si unul din cei mai insemnati duhovnici de pe Muntele Sfant. Ca a venit astazi aici, ca sa le dea enoriasilor o veste mare: s-ar putea ca, in scurt timp, biserica lor sa primeasca din Grecia o particica din moastele Sfantului Ierarh Spiridon, Mare Facator de Minuni! O veste uriasa, caci acestea nu sunt moaste ca toate moastele. Particelele lor nu sunt imprastiate pe la sute de manastiri, asa cum se obisnuieste. E vorba de singurul sfant "intreg" din ortodoxie, ce sta si azi asezat pe tron, in racla, inca din veacul al Iv-lea. Faptul c-o parte din trupul sau va fi adusa in aceasta bisericuta din Romania este o mare cinste. Demonstreaza ca aici se gaseste una din cele mai importante "Case" ale Sfantului Spiridon, din cate sunt si au fost vreodata in lume.

Icoana tamaduitoare

Asta le spune azi oamenilor, in predica, parintele Iustinian de la Athos: ca aici s-au savarsit dintotdeauna "minuni grabnice", la fel cum si Sfantul Spiridon e socotit "grabnic facator de minuni si tamaduitor de bolnavi". Inauntru, in stanga intrarii, este o racla cu baldachin - optsprezece kilograme de argint masiv - pe care este incrustat chipul Sfantului. Acolo va fi pusa farama promisa din trupul cel binecuvantat. Desi micutul sicriu stralucitor e gol de mult timp, oamenii se inchina fierbinte inaintea lui, de parca ar contine moaste intr-adevar. Speranta ca ele vor fi odata acolo le da putere, credinta. Iar de partea cealalta a intrarii, se afla celebra icoana facatoare de minuni a bisericii. In jurul ei, puhoiul de crestini a lasat un cerc gol. Doar din cand in cand se apropie cate unul, plecandu-si genunchii vreme indelungata, uitand de sine. Vad cateva femei care plang in timp ce-si apropie buzele de paravanul de sticla, cuprinzand cu amandoua palmele rama icoanei, de parca ar avea in fata trupul unei fiinte omenesti. Ma apropii si eu, aproape cu teama. La inceput, din cauza scanteierii ar-gintului, nu poti vedea chipul de dedesubt, de pe lemnul innegrit. Abia tarziu, cand privesti atent inauntru, incepi sa ii deslusesti ochii. Ochii Sfantului Spiridon! Tristi, larg deschisi, te urmaresc parca de departe, din bezna, din adancul icoanei seculare. Apoi ii descoperi si chipul alungit, nespus de slab, firele subtiri ale barbii zugravite in amanunt, coborand in onduleuri delicate. Poti avea nevoie de minute intregi ca sa distingi intreg acest chip prin intunecimile icoanei, dar atunci cand reusesti sa-l vezi cu adevarat, te cutremuri. Mihaela Gulie , tanara femeie de la pangar, imi spune ca "a vazut cu ochii" zeci si zeci de miracole "grabnice" savarsite de icoana aceasta.Bolnavi fara scapare ce s-au rugat o singura data aici, iar apoi au venit sa multumeasca, declarand ca au simtit "concret, in trupul lor", puterea tamaduitoare a Sfantului. Cancere. Inima, arterite, mai ales femei care nu pot zamisli prunci cu nici un ajutor al medicinei. I-a vazut, a vorbit cu ei. I-a vazut pe batranii din toate blocurile din jur care au fost partasi atunci, cu ochii mariti de spaima si uimire, la demolarea bisericii de catre "Ceauseasca", in 1987, si care au plans dupa biserica lor ca dupa un om drag. "Au fost multe lacrimi aici, multa jertfa, pe locul acesta...", zice. In fata altarului, parohul Iordache mirunge copii. Uneori, calugarul athonit ii ridica zambind din bratele mamei si ii saruta.
La urma, dupa miruit, cei doi preoti se despart in pridvor. Simplu, fara multe cuvinte. E prima oara cand au slujit impreuna. Apoi parohul reintra in biserica. Spovedeste cativa barbati, apoi savarseste o cununie. Iar in cele din urma, se indreapta spre mine, tinand in maini o carte de aur.
Racla Sfantului in asteptarea moastelor

Secole de iubire

N-ai zice ca are 47 de ani, ci mai mult. Numeroasele slujbe il ostenesc. Ochii sai albastri par mereu ca lacrimeaza. De unul singur, tine in biserica un program ca de manastire. Luni, miercuri, vineri, sambata, duminica, de dimineata pana seara. Liturghii, acatiste, molitve, vecernii, dar mai ales lungile rugaciuni de dezlegare si pentru vindecarea bolnavilor. Iar oamenii sunt multi. Teribil de multi. Parintele Iordache imi spune ca nu poate altfel. Are in spate o istorie prea lunga si preoti prea vrednici ca sa nu tina si el toata rinduiala mai departe. Preotul de dinainte, Alexandru Zaharescu, a cerut ca biserica sa fie demolata peste el. Pur si simplu. Afara erau buldozerele, gata sa loveasca. El s-a prins strans cu bratele de piciorul de piatra al Sfintei Mese si nu voia sa mai iasa. A fost nevoie de cinci securisti care sa-l scoata din biserica, in timp ce se zvarcolea din toate puterile. Astfel de preoti a avut biserica asta! Parintele Iordache a inteles cata forta are acest loc, inca din prima zi in care a venit aici. El e ctitorul noii biserici, el a recladit-o din temelii, aidoma celei dintai, dar mereu a simtit ca locul, locul insusi "emana har". Preotul deschide cartea de aur si citeste. Nume multe de domnitori si boieri care au iubit bisericuta asta cu patima, inzestrand-o cu averi incredibile. Ghica, Cantacuzini, Mavrocordati... La 1680 a fost prima. Apoi s-a preschimbat in manastire, una foarte bogata, care a fost inchinata ierarhilor din marea Patriarhie a Antiohiei. Insusi Prea Fericitul Silvestru al Antiohiei, unul din cei mai insemnati patriarhi din intreaga ortodoxie, a venit la Bucuresti in 1747 si a ramas vreme de doi ani, ca sa zugraveasca icoana ferecata azi in argint, a Sfantului Spiridon. Da, icoana pe care tocmai o privisem a fost pictata "de mana de patriarh apostolic"! Ceea ce nu e putin. Aceasta icoana si pisania de deasupra intrarii sunt singurele piese de patrimoniu religios cu inscriptii in limba araba, de pe intregul pamant romanesc. Parintele Iordache a scotocit ani la rand prin batranele arhive ale Patriarhiei. S-a cutremurat afland ca asta a fost "biserica de suflet" a domnitorului Constantin Brancoveanu. Desi ctitoria lui favorita, biserica Domnita Balasa, se afla la doi pasi, el venea tot aici. Venea-n fiecare duminica, impreuna cu cei patru fii si cu ginerele Ianache, pentru ca apoi sa se urce bucuros sufleteste in caleasca si sa porneasca pe Calea Victoriei, catre palatul lui de la Mogosoaia. Apoi, Eminescu. O amiaza intreaga s-a
Biserica Sfantul Spiridon, asa cum arata astazi
inchinat la icoana Sfantului Spiridon, chiar c-o zi inainte de a pleca pe jos in lunga sa calatorie spre Blaj. Nicolae Iorga a ingenuncheat si el in fata altarului acestuia, sub Pantocrator, si s-a rugat indelung, cu exact doua zile inainte de a fi ucis... Ce i-a adus pe toti acesti oameni aici, intr-o bisericuta care era pe atunci la marginea Bucurestiului? Asta se intreaba mereu preotul Iordache. Si tot el isi da raspunsul, de fiecare data acelasi: "Probabil ca acelasi lucru care ma face si pe mine, astazi, aici, atat de fericit...".

Crima

Ei bine, toata istoria aceasta a spulberat-o Elena Ceausescu intr-o singura dimineata de vara. Nimeni nu poate pricepe de ce. Aici, comunistii n-au inaltat blocuri, cum au facut deasupra altei biserici mult-iubite, Sfanta Vineri, demolata tot in `87. Bisericuta asta n-a stat in calea nimanui, a nici unui plan de urbanizare. In locul ei a ramas un loc gol. O parcare. Si-atunci, de ce? Cei mai multi spun c-a fost pur si simplu un moft al Elenei Ceausescu, "o distractie" de-a ei. Parintele Iordache a apucat sa-l cunoasca pe preotul batran de dinainte, cel care vroia sa moara odata cu biserica. L-a cunoscut inca de pe cand slujea in biserica veche. Il descrie astfel: "Ca un pustnic era. Inalt, puternic, cu o barba lunga si alba asa, pana la brau. Mare orator, ca un vultur avea privirea, impunatoare, iar cand vorbea, parca vorbea Sfantul Ioan Gura de Aur din fata altarului. Din ochii lui ieseau vapai, cuvantul sau era viu, era tunet. Darz, parea ca absolut nimic nu i-ar putea sta vreodata in cale. L-am vazut apoi pe parintele Zaharescu, chiar in iarna lui `89. Era ger, o zapada mare, iar el isi pusese pe trotuar, in fata locului gol unde fusese biserica, o masuta si un scaun pliant vechi, cu panza roasa. Chiar atunci, imediat dupa moartea lui Ceausescu. Incercanat, slabit, palid, barba ii era ravasita... Statea pe scaunelul acela cu ochii pierduti, drept ca o lumanare si aduna bani de la trecatori pentru reconstructia bisericii sale. Pana ce a murit, n-a avut in minte decat asta: sa fie din nou biserica aici, asa cum a fost..."
Preotul ma indruma la o batrana ce locuieste, de peste 30 de ani, chiar in blocul de deasupra bisericii. Foarte credincioasa, apropiata a parintelui Zaharescu, Aurelia Gheorghiu a trait pe viu, clipa de clipa, intreaga drama a demolarii bisericii. Ma primeste cu drag in casa. Doar cand aduc vorba de bisericuta care-a fost odata aici, isi pleaca capul pe umarul drept si zambeste cu lacrimi. Se uita la mine, imi vorbeste normal, dar in timpul asta lacrimile ii curg pe obraz firesc, de la sine, fara ca femeia sa le poata stapani. Ma duce in balcon, de unde se vede biserica. Identica cu cea veche, exact in acelasi loc si totusi... Aurelia Gheorghiu, martora la demolarea Bisericii, inchide ochii. Imi vorbeste despre ce-a fost acolo, jos, doar cu ochii inchisi. Vede. Vede totul, cu o precizie incredibila. "Da, parca vad... Biserica era la fel. O bisericuta calda, primitoare, totul in jur era numai pace. La doi metri de intrare era o gradinita rotunda, cam de 10 metri. In dreapta era un clopot montat pe un schelet de lemn cu trei picioare, inalt de vreo 4 metri - parca si acum aud clopotul acela, cum canta de frumos... Si era soare si liniste... Liniste, da... Si era un plop mare, batran, care s-a uscat acum doisprezece ani... Gradinita era ingradita cu un gard verde, inalt asa, de un metru, si pe acolo ma plimbam eu seara cu sotul meu si eram fericiti..." Sotul Aureliei a murit demult. Ea pastreaza in balcon doua caramizi din altarul bisericii vechi, pe care le-a "furat" atunci, de sub gheara buldozerului. A avut mai multe, vreo 10-12, dar le-a daruit bisericii refacute, la fel ca sutele de crestini care au fost acolo, in dimineata aceea blestemata de 27 august 1987. Pe acestea doua, insa, le-a pastrat. Atunci cand se simte foarte-foarte singura, le pune una peste alta si se roaga inaintea lor, in apartamentul ei de bloc, gandindu-se ca are in fata un altar adevarat, de biserica. Se roaga si isi aminteste. "Era intr-o miercuri. Da, da, sigur miercuri era! Parintele fusese anuntat c-o seara inainte: "Gata, se termina totu`!". Abia a avut timp sa stranga in graba icoana facatoare de minuni si alte cateva icoane si obiecte de pret. Dimineata, ei erau aici. Niste soldati, doua buldozere, un tractor cu remorca. Si multi securisti. Au terminat repede, cred ca vreo patru ore a durat totul. Eu am vazut de la balconul asta cum il scoteau pe parinte cu forta niste barbati din biserica. Am coborat in fuga. Erau foarte multe femei langa parintele. Mai mult femei am fost acolo, barbatii stateau si se uitau de la geam. Le era frica sa nu-i ia securistii si sa ne ramana copiii pe drumuri. Parintele era in fata noastra, se uita la clontii buldozerului cum intrau in pereti, intindea mainile spre biserica si plangea. Plangeam si noi, deodata cu el. O zi intreaga, preotul nostru a plans incontinuu, ma si miram ca de unde mai are lacrimi. Eu ma uitam cum cadeau zidurile alea si ma tot gandeam, asa, la cate povesti ne spusese parintele despre fiecare coltisor din biserica asta, cat amar de istorie e facuta acum una cu pamantul, sub ochii nostri. Asa ma gandeam si le-auzeam pe femei plangand in jurul meu, de parca jeleau un mort, zau asa, boceau parca un om, nu ziduri. Iar spre amiaza, am vazut-o pe Elena Ceausescu. Cu totii am vazut-o. Trecea incet, incet, cu masina pe pod... Statea in fata, langa sofer, cu capul intors si se uita spre biserica. Eu cred ca pentru asta a si trecut, ca sa-si vada "opera", sa verifice ca totul s-a sfarsit. Se uita, se uita... Si deodata, a inceput sa zambeasca. Se uita la noi, cei care stateam in jurul bisericii daramate si radea. Nu era zambet ala, ranjet era. Ceva inspaimantator, dracesc. Doar cateva secunde, dar acele secunde o sa le tin minte toata viata. Ranjetul ala al ei...

Parintele Iustinian de la Athos Aurelia Gheorghiu, martora la demolarea Bisericii

Apoi i-a facut semn soferului si au pornit mai departe, in viteza. Noi am ramas acolo pana seara tarziu. Din bisericuta nu mai ramasese absolut nimic. Parca nici nu fusese acolo vreodata. Eu m-am intors acasa, in camera asta, dar n-am putut dormi. Multi ani dupa aceea, am tot auzit clopotul in mintea mea, diminetile. Mai ales cand era soare il auzeam. Clopotul acela care canta atat de frumos, pentru mine si pentru sotul meu..."

Incredibile vindecari

Cobor din bloc si ma intorc la parintele Iordache. De aici inainte, el stie povestea. Pe 28 august 1987, o parte din trupul bisericii a fost pur si simplu ingropata pe langa grajdurile de porci ale manastirii Cernica. Erau partile ei cele mai de pret: coloanele de piatra cioplita, porticul cu pisanie de la intrare, catapeteasma, ancadramentul ferestrelor si altarului... Oamenii au tinut minte locul. Imediat dupa caderea comunismului, s-au dus si le-au dezgropat, de parca ar fi scos la lumina trupul unui om care a murit si a inviat. Cu ele au recladit biserica. N-a mirat pe nimeni ca superbele usi din lemn masiv de la intrare, sculptate migalit, vechi inca de la ctitorii veacului al Xvii-lea, au fost gasite ca usi la garajul "cuiva" care astazi este mare demnitar al tarii.
Batranele bucati de biserica au fost puse cu cinste pe vechile lor radacini. Apoi Patriarhul insusi a chemat aici un tanar preot, pe nume Ioan Iordache. L-a chemat cu mari rugaminti. Fusese paroh intr-o comuna de tigani "cu probleme", langa Portile de Fier, unde a reusit sa inalte "din nimic" trei biserici si sa-i aduca pe oameni la credinta. Patriarhul a simtit in el ravna si harul unui adevarat ziditor. Noua biserica a fost sfintita la 26 octombrie 1996. Au fost de fata cei mai mari ierarhi romani - trei sferturi din Sfantul Sinod! -, Patriarhul Ignatie al Iv-lea al Antiohiei si intregului Orient, sase diaconi, 21 de preoti si peste 5000 de crestini. Toti marturisind unanim ca dintotdeauna au simtit aici "o mare putere". Iar chiar in fata, pe scena, intre cei doi mari patriarhi, puteai vedea un preot batran, slabit, dar care mai pastra inca o privire impunatoare, "ca de vultur": parintele Alexandru Zaharescu. Cand a intrat apoi in biserica si a ajuns in fata icoanei asezate chiar pe locul ei vechi, din dreapta intrarii, a izbucnit in hohote de plans. Viata i se sfarsea cu o minune. Bisericuta lui mult iubita inviase din morti.

Minunile Sfantului Spiridon

In acesti ultimi zece ani, icoana Sfantului Spiridon a facut minuni nenumarate. Preotul Iordache ofteaza adanc, ridicand ochii spre cer. Nici nu stie cu cine sa inceapa. Iata, nu mai departe aici, in acelasi bloc cu Aurelia Gheorghiu, locuieste un barbat, Ion Georgescu: "Omul asta tocmai avusese trei atacuri cerebrale
Parintele Ioan, sufletul bisericii Sf. Spiridon

Medicii i-au spus ca mai are foarte putin de trait. Paralizat, abia putea sa mearga in doua carje. Incet, foarte incet. Venea sa se roage la icoana Sfantului si-mi tot zicea ca parca simte asa, un ajutor, in sufletul lui. Cand a avut ultima criza, a hotarat sa nu mai cheme ambulanta. Nevasta lui l-a tinut, l-a ajutat sa ajunga pana in fata icoanei. S-a rugat, cu ultimele puteri. Acum nu mai are nevoie de cele doua carje. E un om vesel, plin de viata. Nu exista slujba la care el sa lipseasca. Mereu imi spune: "Doar forta Sfantului Spiridon ma tine azi in picioare...". Apoi, doamna Elena Pironescu. De noua ori operata de cancer, doctorii ii dadusera doar trei luni de viata. A venit aici si s-a rugat, punandu-si in biserica asta ultimele sperante. Intr-o noapte, i-a aparut in vis Sfantul Spiridon, cu intocmai acelasi chip ca-n icoana noastra. Sfantul vorbea cu ea. Ii poruncea sa mearga deindata
sa se inchine la locurile sfinte de la Ierusalim. A doua noapte, l-a visat din nou. Iarasi ii poruncea sa se duca. Imediat, cat mai repede. Femeia a mers. S-a inchinat acolo, la Pestera Nasterii lui Hristos, la Mormantul Sfant. In scurta vreme, am primit o veste de la ea, ca nu se va mai intoarce niciodata. Au trecut noua ani de la acel fatal diagnostic al medicilor. E bine-sanatoasa, lucreaza chiar in orasul Bethleem si-n fiecare an ne trimite de acolo, ca danie, cate un rand de vesminte preotesti. Toate scrisorile ei incep cu urmatoarele cuvinte: "Pe mine numai mana Sfantului Spiridon m-a tinut in aceasta viata..."".

Nasteri miraculoase

Au fost multe asemenea cazuri. Parintele Iordache a observat chiar o anumita regula: orice credincios care trece o data si se inchina la icoana asta, e imposibil sa nu mai vina inca o data. Toti revin. "Pentru ca simt un ajutor imediat, chiar din clipa in care incep sa se roage..." Imi povesteste despre alti bolnavi, despre oameni pagubiti financiar carora li s-au intors banii dupa o singura rugaciune, despre femei care au nascut prunci cu un ajutor nelumesc... De pilda, prezentatoarea de televiziune Iuliana Marciuc. Medicii nu-i dadusera decat cel mult sansa nasterii "in vitro". Intr-o seara a ajuns, din intamplare, in biserica asta. "Nu stia ce sa faca, incotro sa mearga", isi aminteste parintele. "A stat putin in fata altarului, apoi s-a gandit sa treaca sa-mi zica si mie cateva vorbe inainte de plecare. Parca avea nevoie de cineva caruia sa-i impartaseasca necazul ei. Am ascultat-o, m-am uitat la dansa si i-am zis: "Eu cred, totusi, ca se poate". A zambit. Nu avea incredere. Credea ca-i zic asta doar ca sa o linistesc. Ca sa-i arat ca nu vorbesc doar asa, abstract, i-am spus ca vom incepe chiar de maine. I-am dat un canon: Acatistul Sfantului Spiridon, al Sfintilor Ioachim si Ana, Acatistul Maicii Domnului... Plus post, smerenie, rugaciune la icoana facatoare de minuni. Ea mereu zambea: "Parinte, dar oare nu e prea mult de rugat?". Atunci ii ziceam, taios: "Nimic nu-i prea mult daca-ti doresti cu adevarat copilu` acesta!". A venit la bisericuta noua saptamani de zile, luni, miercuri, vineri si duminica, rugandu-se la icoana si implinind intreg canonul pe care i l-am dat. Iar dupa exact 40 de zile o aud la telefon: "Parinte, sunt insarcinata!". Nici doctorilor nu le venea sa creada. Si cu cantareata Sanda Ladosi s-a intamplat la fel, aceeasi situatie. Aflase de la Iuliana Marciuc despre minunile Sfantului Spiridon, ii ceruse numarul meu de telefon. I-am dat acelasi canon, si chiar acum cateva duminici, i-am botezat copilul aici, in biserica noastra. Ce sa va mai spun? Tot din lumea televiziunii, doamna Andreea Marin. Un caz la fel de grav ca cel al Iulianei Marciuc. Am fost primul om pe care l-a instiintat ca este insarcinata. Ma implora sa fac si eu rugaciuni la Sfantul Spiridon pentru dansa, zicea mereu ca invidia oamenilor e mare, ca simte multe puteri negative din partea semenilor, ca se simte singura, ca i-e frica. Nu mai avea curaj, pierduse deja o sarcina, facuse o operatie complicata, ajunsese aproape la deznadejde. Iar astazi, imi spune asa: "Parinte, sa stiti ca eu sunt insarcinata doar prin mijlocirea rugaciunilor la Sfantul Spiridon...". Dar dintre toate aceste femei, cel mai tare m-a impresionat Nadia Comaneci. Ea chiar nu mai spera deloc ca va mai putea avea vreodata copii. Renuntase de mult la gandul asta. Odata a trecut pe aici, impreuna cu sotul ei Bart, iar eu am indraznit sa ii spun: "Nadia, ai tot ce-si poate dori un pamantean. Numele tau a inconjurat planeta, esti iubita pretutindeni. Un singur lucru iti lipseste: fructul dragostei intre tine si barbatul tau". Ea a suspinat: "Ce sa-i faci parinte, daca asa a randuit Dumnezeu...". Atunci am simtit asa, nu stiu cum, parca un imbold de undeva, de dincolo de fiinta mea. Imediat am chemat-o la mine. Am binecuvantat-o, apoi i-am pus o mana pe cap, cealalta mana am pus-o pe icoana Sfantului Spiridon si-am inceput sa fac chiar atunci, pe loc, o rugaciune de ajutorare pentru nasterea de prunci... Va spun, foarte rar am fa-cut asa ceva in viata mea. Chiar si dansa s-a speriat putin, aproape a alergat spre usa, zicand: "Fereasca Dumnezeu si Maicuta Domnului! La ce va ganditi? Cum sa mai pot face eu copil la varsta asta, parinte?!...".
Fragment din pictura noua a bisericii

A vrut sa plece. Eu insa am insistat. Parca Dumnezeu m-a indemnat atunci sa nu cedez, sa-i poruncesc sa se-ntoarca. Iar ea a simtit ca vorbesc foarte serios, ca altcineva vorbeste prin gura mea de preot. S-a intors, cuminte, eu i-am pus iarasi mana pe cap si-am facut rugaciunea pana la capat. La urma, am pus-o sa sarute icoana Sfantului Spiridon, sa se inchine inaintea ei si abia apoi am lasat-o sa plece. Iar dupa scurta vreme, primesc un telefon din America, de la sotul Nadiei. Imi dadea marea veste. Imi multumea pentru clipele acelea din biserica, pentru faptul c-am insistat sa nu plece, pentru rugaciunile pe care le-am facut. Parca nu-mi venea nici mie sa cred. Apoi au venit amandoi aici cu copilul, ne-am strans in brate, am facut o rugaciune de multumire. Eu i-am taiat motul copilului, am ramas pana azi duhovnicul Nadiei. A fost ceva cu adevarat emotionant. Da, as putea sa spun, un miracol."

Minunea cea mai mare

Toate aceste cazuri foarte clare, imediate, de ajutoare si vindecari, i-au dat nadejde in suflet parintelui Iordache. Nu-i poate intelege deloc pe cei care tot spun ca Biserica ortodoxa nu se implica in problemele concrete, sociale, ale oamenilor. Tocmai de aceea, acum cativa ani, a vrut sa le dovedeasca tuturor pana unde poate merge aceasta putere a rugaciunii. In jurul bisericutei se inalta acum unul dintre cele mai mari centre medicale si de asistenta sociala din intreg Bucurestiul. Cladiri impresionante, cu sali de clasa pentru copii nevoiasi, cantine cu mese gratuite, farmacii, cabinete medicale, laboratoare de analize... Pentru toate astea nu a cerut niciodata vreun ban, nu a cersit, n-a alergat dupa sponsori. S-a incapatanat sa vada daca le poate cladi numai si numai prin rugaciune. Fara nimic altceva. Slujind zi de zi in altar, cerand mereu ajutorul Sfantului Spiridon. Doar el, preotul singur, cu cele doua palme impreunate in fata unei icoane. Daca i s-a oferit, a primit. Dar atat...

Doua firicele de iarba

Nu asta i se pare insa cea mai mare dintre minunile care s-au petrecut aici. Exista si o alta, mai mare. S-a intamplat anul trecut, atunci cand bisericuta a primit din Grecia, in semn de pretuire, papucul de matase rosie cu care au fost incaltate moastele Sfantului Spiridon. Acolo, in insula Corfu, Sfantul Spiridon e considerat calator. Pleaca noaptea din racla, acolo unde este
chemat. Din cauza asta, o data pe an, trupul intreg al Sfantului este dezbracat de vesmintele de ierarh si imbracat cu altele noi. Racla cu tronul arhieresc se deschide, iar vesmintele vechi se taie si se impart celor mai vrednice biserici ortodoxe din lume. Ei bine, in caseta primita la Bucuresti, papucul Sfantului era putin tocit. Iar alaturi se aflau... doua firicele de iarba! Calugarii din Corfu le gasisera lipite de talpa papucului. E absolut imposibil ca cineva sa le fi bagat acolo. Se lipisera singure, in ultima calatorie a Sfantului. Asta i se pare parintelui Iordache cea mai mare minune petrecuta aici, de cand este el preot. Mai mare decat toate vindecarile, decat toate zidurile cladite in jurul sau. Aceasta. Cele doua firicele de iarba.

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: HRANA PENTRU SUFLET: Manastirea MARCUS

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: HRANA PENTRU SUFLET: Manastirea MARCUS: HRANA PENTRU SUFLET: Manastirea MARCUS DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

Viata sfantului Mina

                                                Patimile Sfantului Mina

                                                 Icoana bisericii din Bucuresti

Crestinii ortodocsi il sarbatoresc maine pe Sfantul Mare Mucenic Mina, ale carui moaste se afla in Bucuresti, la Biserica “Sf. Mina” (undeva in zona Unirii, la intersectia strazilor Coposu si Mantuleasa). Este un Sfant foarte drag tuturor, cunoscut mai ales pentru ca ne ajuta sa gasim lucrurile pierdute.

Despre Sf Mina se stie ca s-a nascut in anul 285 in Egipt, in familie crestina, parintii sai numindu-se Eudixius si Eufemia. Parintii sai nu au avut multa vreme copii. In timpul unei sarbatori inchinate Maicii Domnului, Eufemia s-a rugat cu lacrimi Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu sa ii daruiasca un copil, iar la sfarsitul rugaciunii sale, dinspre icoana s-a auzit rostit "Amin". Cateva luni mai tarziu, avea sa se nasca biunecuvantatul copil Mina. Tatal sau a murit pe cand el avea 11 ani, iar mama sa pe cand avea 14 ani; la 15 ani el s-a inrolat in armata romana, unde I s-a dat un rang inalt, datorita numelui tatalui sau.

A slujit in Algeria, timp de 3 ani, ca ostas. Aceasta se intampla pe vremea imparatilor romani pagani Diocletian si Maximilian, care au dat porunca sa fie chinuiti si ucisi toti crestinii care nu se vor inchina la idoli. Scarbit si mahnit de privelistea crestinilor obligati a se inchina la idoli, a plecat in pustiu, timp de 5 ani ducand viata de anahoret, in post si rugaciuni catre adevaratul Dumnezeu.

In al cincilea an de pustnmicie, Mina a avut o revelatie, in care a vazut un inger care incununa martirii cu coronite, iar in timp ce se gandea la viziunea sa, a auzit un glas care a spus: " Fii binecuvantat Mina, cel care ai fost chemat la viata pioasa inca din copilaria ta. Tu vei fi incununat cu trei cununi: una pentru puritatea / celibatul tau, a doua pentru viata ascetica, iar a treia pentru mucenicie".

"Si intarindu-se de ajuns si aprinzandu-i-se sufletul cu dumnezeiescul dor catre Hristos, s-a pogorat din munte si, stand in mijlocul inchinatorilor la idoli, a propovaduit pe Hristos. Pentru aceea a fost dat la chinuri: i s-a frecat trupul cu tarsini si a fost ars de foc si tarat fara mila peste ciulini, de i-a spart trupul, in urma carora si-a primit sfarsitul prin sabie" (Sinaxar). A fost martirizat in anul 309, in Frigia.

 
                                               Manastirea inchinata Sf.Mina in Grecia

Se spune soldatii care l-au ucis pe Mina au aruncat trupul sau in foc, dar timp de 3 zile nu a ars, astfel incat corpul sau a putut fi luat de catre sora sa, care impreuna cu niste soldati l-au dus la Alexandria pentru a fi pus intr-o biserica. Atunci cand persecutia contra crestinilor a incetat, se spune ca un inger i-a aparut Papei Atanasie al Alexandriei, spunandu-i sa ia trupul Sf Mina, sa-l puna pe o camila si sa-l duca in Desertul de Vest. Intr-un anume loc, nu departe de Alexandria, la marginea Lacului Mariut, camila nu au mai vrut sa se miste, oricat au incercat crestinii sa o faca sa mearga mai departe. Au inteles astfel ca este un semn de la Dumnezeu si in acel loc au ingropat trupul Sf Mina.  

Timp de cateva secole, nu s-a mai stiut nimic de Mina, ostasul mucenic, pana cand intr-un anume loc din desert, oile bolnave ale unui pastor au inceput sa se vindece miraculous si chiar pastoral insusi s-a tamaduit. Vestea s-a dus repede, bolnavii au inceput sa vina, fara sa stie care este de fapt cauza acestor vindecari. Locul devenise atat de cunoscut, incat chiar fiica Imparatului de la Constantinopole ( Constantin cel Mare sau Zeno), bolnava de lepra,a fost trimisa acolo spre tamaduire. Stand noaptea pe malul apei, in locul in care se faceau minuni, Sf Mare Mucenic Mina i s-a aratat in vis, descoperind ca acolo se afla sfintele sale moaste si poruncind sa se cladeasca o biserica in cinstea sa. Dimineata, fata era vindecata si a spus insotitorilor sai visul
Pe acel loc, la 45 km sud-vest de Alexandria, imparatul de la Constantinopole a ordonat ridicarea nu doar a unei catedrale, ci un intreg oras a fost construit pe acel loc, cuprinzand strazi, cladiri, biserici si baptisteriu, o cladire cu doua aripi pentru bolnavi ( de o parte barbati, de alta parte femei si copii), magazine. Orasul Sf Mina a devenit unul dintre cele mai vestite locuri de pelerinaj si tamaduire ale lumii crestine, sticlute de ulei sau apa sfintita pe care era gravat numele Sf Mina fiind descoperite in siteuri arhelologice din diverse tari apartinand spatiului mediteraneean, ca de exemplu: in Heidelberg - Germania, Milano - Italia, Dalmatia - Croatia, Marsilia - Franta, Dongola - Sudan si in Jerusalim. La mijlocul sec al VII-lea, orasul a fost distrus de catre musulmani. Primele excavari pentru punerea in valoare a siteului arheologic Abu Mena au inceput in tre anii 1905 - 1907.


                           Catedrala Inchinata Sfantului Mina din Alexandria, Egipt

In prezent, la aproximativ 1 km distanta de orasul Sf Mina, Papa Chiril VI al Alexandriei ( papa intre anii 1959 - 1971) a costruit una dintre cele mai impresionante si faimoase manastiri ale Egiptului, in care se afla spre inchinare moastele Sf Mina si ale papei. Aici vietuiesc acum 101 calugari, care slujesc Sfanta Liturghie de 3 ori pe zi ( de la orele 6, de la 8 si de la 10).

Pătimirea Sfîntului Marelui Mucenic Mina

Sfîntul Mucenic Mina era egiptean de neam iar cu credinţa creştin şi cu slujba ostaş, fiind sub stăpînirea tribunului Fermilian în Mitropolia Cotuanului. Atunci împărăţeau Diocleţian şi Maximian, împăraţi păgîni care au dat poruncă în toate părţile ca, creştinii care nu se vor închina idolilor, să fie munciţi şi omorîţi toţi; încît credincioşii pretutindeni erau siliţi spre jertfe idoleşti

Atunci fericitul Mina, nerăbdînd să vadă nevoia aceea, nici voind să privească cum se cinstesc idolii cei fără de suflet, şi-a lăsat ostăşia şi s-a dus în munte în pustie, mai bine voind a vieţui cu fiarele decît cu poporul care nu cunoaşte pe Dumnezeu. Şi umbla din loc în loc prin munţi şi prin pustietăţi, învăţînd Legea Domnului, iar cu postul şi cu rugăciunea curăţindu-şi sufletul său, slujea ziua şi noaptea adevăratului Dumnezeu. Apoi trecînd multă vreme, s-a făcut un mare praznic idolesc în cetatea Cotuanului, la care adunîndu-se mulţime de popor păgînesc, se făceau diferite jocuri şi privelişti, alergări de cai şi lupte în cinstea necuraţilor zei, la care privelişte privea toată cetatea cu luare aminte, de pe locuri înalte.

Acel praznic, văzîndu-l Sfîntul Mina mai înainte cu duhul, s-a aprins de rîvnă după Dumnezeu, şi lăsînd munţii şi pustietatea, a venit în cetate şi în mijlocul priveliştii a stat la un loc înalt, unde putea fi văzut de toţi, şi a strigat cu glas tare: “Venit-am către cei ce nu mă caută pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine”. Acestea strigînd sfîntul, toţi cei de la privelişte şi-au întors ochii spre dînsul şi tăcînd se mirau de îndrăzneala lui. Acolo se afla şi Piros, ighemonul cetăţii

Acela îndată a poruncit să prindă pe sfîntul şi, aducîndu-l, l-a întrebat: “Cine eşti tu?” Iar Sfîntul Mina a strigat în auzul a tot poporul, zicînd: “Eu sînt robul lui Iisus Hristos, Care împărăţeşte în cer şi pe pămînt”. Şi iar l-a întrebat ighemonul: “Străin eşti sau eşti locuitor de aici? Şi cum ai îndrăzneala aceasta să strigi astfel în mijlocul priveliştii?” Iar sfîntul nerăspunzînd la cuvintele lui, unul din ostaşii cei ce stăteau înainte l-a cunoscut pe dînsul şi a zis: “Cu adevărat, acesta este Mina ostaşul care era sub stăpînirea tribunului Fermilian”.

Iar ighemonul a zis: “Oare ostaş ai fost, precum grăiesc aceştia despre tine?” Sfîntul a răspuns: “Aşa este, ostaş am fost şi petreceam în cetatea aceasta; dar, văzînd fărădelegile poporului celui amăgit de diavoli care se închină idolilor iar nu lui Dumnezeu, pentru aceea am lepădat slujba ostăşească şi am ieşit din cetate, ca să nu fiu părtaş fărădelegii şi pieirii lor; şi am umblat pînă acum prin locuri pustii, fugind de oamenii cei necredincioşi şi vrăjmaşi Dumnezeului meu. Iar acum auzind de praznicul vostru cel necurat, am rîvnit după Dumnezeul meu şi am venit să mustru orbirea voastră şi să mărturisesc pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul cu cuvîntul Său şi ţine toată lumea”. Auzind acestea ighemonul, a poruncit să ducă pe sfîntul în temniţă şi să-l păzească pînă a doua zi. Iar el, toată ziua aceea s-a îndeletnicit cu prăznuirea şi cu priveliştea.  

A doua zi a şezut ighemonul la judecată şi scoţînd din temniţă pe Sfîntul Mina, în toate chipurile voia să-l înduplece pe el la închinăciunea idolească, făgăduindu-i daruri şi cu munci îngrozindu-l. Dar de vreme ce nu a putut să-l înduplece cu cuvintele sale la credinţa cea idolească, a început a-l sili. Şi dezbrăcîndu-l şi întinzîndu-l la pămînt patru ostaşi, a poruncit să-l bată fără cruţare cu vine de bou, încît curgeau şiroaie de sînge din rănile lui. Iar un oarecare dintre cei ce stăteau acolo, cu numele Pigasie, a zis către sfîntul: “Miluieşte-te pe tine, omule, şi te supune poruncii ighemonului, mai înainte, pînă nu va fi zdrobit trupul tău de răni. Eu te sfătuiesc, apropie-te de zei, numai pînă la o vreme, ca să te izbăveşti de muncile acestea; iar pe urmă iarăşi vei sluji Dumnezeului tău. Vei aduce o dată jertfă idolilor şi puţină vreme vei sluji lor, ca să scapi de cumplitele munci”.

Sfîntul a răspuns cu asprime: “Du-te de la mine, lucrătorule al fărădelegii, căci eu am jertfit şi încă voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului meu, Care-mi dă ajutorul Său şi mă întăreşte în răbdare, încît muncile acestea mai mult mi se par uşurare decît cumplită muncă”. Mirîndu-se muncitorul de răbdarea aceasta, a poruncit să pună asupra lui mai multe munci. Deci, sfîntul a fost spînzurat pe lemn şi cu unghii de fier strujit, iar muncitorul, batjocorindu-l, zicea: “Oare simţi vreun fel de dureri, Mina? Oare îţi plac muncile? Voieşti să-ţi mai îndulcesc această dulceaţă?”

                                             Interiorul catedralei din Alexandria,Egipt

Iar mucenicul, deşi pătimea, a răspuns ighemonului: “Nu mă vei birui muncitorule cu muncile acestea de scurtă vreme, pentru că-mi stau înainte ostaşii Impăratului ceresc care îmi ajută şi pe care tu nu-i vezi”. Iar ighemonul a poruncit slugilor să muncească mai aspru pe sfîntul şi zicea: “Nu mărturisi aici alt împărat afară de împăraţii romanilor”. Iar mucenicul răspundea: “Dacă aţi fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu aţi fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Impărat al cerului şi al pămîntului şi nu este altul afară de Dînsul. Iar voi, neştiindu-L pe El, Il huliţi şi-L asemănaţi cu împăraţii voştri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească şi stăpînirea, Însuşi fiind Domn a toată făptura”

Ighemonul a zis către dînsul: “Cine este Acela Care dă stăpînire împăraţilor şi stăpîneşte peste toţi?” Mucenicul a răspuns: “Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care totdeauna viază, Căruia toate I se supun, cele din cer şi cele de pe pămînt. Acela este Care aşează în scaune pe împăraţi şi le dă stăpînire”. Muncitorul a zis: “Oare nu ştii că împăraţii romanilor se mînie asupra tuturor celor care mărturisesc numele lui Hristos şi au poruncit să-i omoare pe dînşii?”
 
    Răspuns-a mucenicul: “Domnul a împărăţit, să se mînie popoarele. Dacă împăraţii voştri se mînie asupra lui Hristos şi asupra creştinilor care mărturisesc numele Lui, ce-mi pasă mie? Eu de acea mînie nu ţin seama, fiind rob al Hristosului meu. Numai de aceasta am grijă, ca să petrec în mărturisirea Preasfîntului Său Nume pînă la moarte şi să mă îndulcesc de dragostea Lui, de care cine mă va putea despărţi? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau nevoia, sau sabia? Nimic nu mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos!”
După aceasta muncitorul a poruncit să frece rănile lui cu petece de păr. Şi acestea făcîndu-se, mucenicul zicea: “Acum mă dezbrac de haina cea de piele şi mă îmbrac cu veşmîntul mîntuirii”. Apoi a poruncit muncitorul să-l ardă pe sfînt cu făclii aprinse şi a fost ars tot trupul lui, iar el tăcea. Şi l-a întrebat pe el ighemonul: “Oare nu simţi focul, Mina?” Sfîntul a răspuns: “Dumnezeul nostru pentru Care pătimesc, este foc mistuitor şi-mi ajută mie şi pentru aceea nu bag în seamă focul acesta cu care mă ardeţi şi nu mă tem de muncile voastre cele de multe feluri. Pentru că îmi aduc aminte de cuvintele Domnului meu din Evanghelie: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă“.

Zis-a lui ighemonul: “Cum grăieşti tu acestea, căci ai petrecut toţi anii vieţii tale în oaste şi ştii carte?” Sfîntul a răspuns: “Domnul nostru Iisus Hristos a zis nouă: Cînd veţi fi duşi înaintea împăraţilor şi a domnilor pentru Mine, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi grăi, că vi se va da în acel ceas gură şi înţelepciune cu care veţi grăi”. Iar ighemonul a întrebat: “De unde a ştiut Hristosul vostru că veţi pătimi pentru Dînsul unele ca acestea?
 

Sfîntul a răspuns: “De vreme ce este Dumnezeu adevărat, apoi este şi înainte-văzător. El a ştiut şi ştie toate cele ce vor fi şi mai înainte de a se face oarecare lucruri; toate sînt ştiute de El, şi chiar şi gîndurile noastre le cunoaşte”. Iar ighemonul neştiind ce să spună împotriva acestora, a zis către sfîntul: “Mina, lasă cuvîntarea cea multă şi alege una din două: sau fii al nostru, ca să nu te muncim mai mult, sau fii al lui Hristos, ca să te pierdem odată”.

Sfîntul a răspuns cu mare glas: “Al lui Hristos am fost, sînt şi voi fi!” Iar ighemonul a zis: “Dacă voieşti, te voi lăsa două sau trei zile ca să te gîndeşti bine şi să ne dai răspunsul cel de pe urmă”. Sfîntul a răspuns: “Nu două sau trei zile au trecut de cînd sînt creştin, şi n-am cugetat niciodată să mă lepăd de Dumnezeul meu. Deci nu se cade mai mult a gîndi, nici a nădăjdui ighemoane altceva a auzi de la mine, decît numai acest răspuns de pe urmă: de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda şi idolilor voştri nu voi jertfi, nici nu voi pleca genunchiul meu înaintea celor fără de suflet”.

Atunci ighemonul, mîniindu-se mai mult, a poruncit să aştearnă pe pămînt cîrlige şi multe cuie de fier şi peste acelea să tîrască legat pe Sfîntul Mina. Iar el, ca şi cînd ar fi fost tras pe nişte flori, mai cu îndrăzneală defăima pe zei şi nebunia poporului celui înşelat de diavoli. Iar ighemonul a poruncit să-l bată cu vergi de plumb şi a fost muncit astfel mult timp. Iar unul din ostaşii care erau acolo, anume Iliodor, a zis către muncitorul: “Stăpîne ighemoane, nu este tăinuit luminării tale cum că neamul creştinesc este nepriceput şi nu bagă seama de munci, ca şi o piatră sau lemn fără suflet, iar moartea o socotesc ca pe o băutură dulce. Deci, nu te osteni mai mult, ci porunceşte mai degrabă a sfîrşi pe acest creştin împietrit”.
 

Îndată ighemonul a dat această hotărîre asupra sfîntului: “Pe Mina, ostaşul cel rău, care a căzut în credinţa creştinească, iar porunca împărătească nu a vrut s-o asculte, nici a voit să jertfească zeilor, poruncim să se taie cu sabia, şi trupul lui să fie ars în foc înaintea tuturor”. Deci, luînd ostaşii pe Sfîntul Mucenic Mina, l-au dus după cetate şi i-au tăiat capul; apoi aprinzînd un foc mare au aruncat într-însul sfîntul trup mucenicesc. Iar oarecare dintre credincioşi, după ce s-a stins focul, au venit acolo şi au apucat părţi din moaştele sfîntului care rămăseseră din foc. Învelindu-le în pînză curată, le-au uns cu aromate, iar după puţină vreme le-au dus în patria lui şi le-au pus la loc cinstit, pe care loc mai pe urmă au zidit şi o biserică în numele lui; şi multe minuni se săvîrşeau într-însa cu rugăciunile sfîntului.

 Povestirea lui Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei, despre minunile Sfîntului şi Marelui Mucenic Mina

După moartea păgînilor şi urîtorilor de Dumnezeu împăraţi ai Romei, împărăţind dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos sporind, atunci oarecare iubitori de Hristos din cetatea Alexandriei, căutînd moaştele Sfîntului şi slăvitului Mucenic al lui Hristos Mina, au zidit o biserică în numele lui. În aceeaşi vreme un negustor bine credincios din pămîntul Isauriei, venind în Alexandria după neguţătorie, a auzit de minunile şi de tămăduirile cele multe ce se făceau în Biserica Sfîntului Mina şi a zis întru sine: “Mă voi duce dar şi eu şi mă voi închina cinstitelor moaşte ale Sfîntului Mucenic şi voi duce un dar în biserica lui, ca Dumnezeu să-mi fie milostiv, prin rugăciunile răbdătorului Său de chinuri”.

Deci, sculîndu-se, a plecat luînd cu sine o pungă plină cu galbeni. Şi venind la un iezer format de revărsarea mării, a aflat o trecătoare şi a venit la locul ce se zicea Locsonita. Acolo, ieşind la ţărm, îşi căuta loc unde să se odihnească peste noapte, că era seară. Aflînd o casă, a zis gazdei: “Prietene, fie-ţi milă şi mă primeşte în casa ta, ca să rămîn aici, fiindcă a apus soarele şi mă tem a merge singur pe cale şi nici n-am tovarăş să călătorească cu mine”. Iar cel cu casa a zis: “Intră, frate, şi rămîi aici pînă ce se va face ziuă”

                      

Deci, intrînd oaspetele în casă, s-a culcat şi a adormit. Iar cel cu casa, văzînd la oaspete punga cu galbeni, a rîvnit spre dînsa şi îndemnat fiind de diavolul, a gîndit să ucidă pe oaspetele său ca să ia aurul. El s-a sculat la miezul nopţii şi l-a sugrumat cu mîinile; apoi, tăindu-l bucăţi, a pus acestea într-o coşniţă pe care a ascuns-o în cămara sa cea mai ascunsă, căutînd după aceea un loc foarte retras unde să îngroape pe cel ucis

Aşa cugetînd acela, s-a arătat Mucenicul lui Hristos Mina, şezînd pe cal, venind ca un ostaş de la împăratul şi, intrînd pe uşă în casa ucigaşului, întrebă despre oaspetele cel ucis. Iar ucigaşul a zis către dînsul: “Nu ştiu ce spui, stăpîne, n-a fost la mine nimeni”. Iar sfîntul, pogorîndu-se de pe cal, a intrat în casa cea ascunsă, şi aflînd coşniţa a tras-o afară şi a zis către ucigaş: “Ce este aceasta?” Iar el înfricoşîndu-se, s-a aruncat la picioarele sfîntului. Apoi sfîntul, alcătuind bucăţile celui tăiat şi rugîndu-se, a înviat pe cel mort. După aceea a zis către dînsul: “Dă slavă lui Dumnezeu!”

Iar el, sculîndu-se ca din somn şi cunoscînd ce a pătimit de la cel cu casa, a preamărit pe Dumnezeu, mulţumind şi închinîndu-se ostaşului care se arătase. Apoi sfîntul, luînd aurul de la ucigaş, l-a dat omului celui înviat şi a zis: “Mergi în calea ta cu pace!” După aceea, întorcîndu-se către ucigaş, l-a certat pe dînsul şi l-a bătut, iar acela cerea iertare. Sfîntul dîndu-i iertare şi rugîndu-se pentru dînsul, a încălecat pe cal şi s-a făcut nevăzut de la ochii lui. 

                                                      Sfantul Mina in voia Domnului

Era în Alexandria un om cu numele Eutropie. Acesta s-a făgăduit să dea Bisericii Sfîntului Mina un vas de argint. Deci, chemînd pe argintar, i-a poruncit să-i facă două vase; unul cu numele sfîntului şi să scrie pe dînsul cuvintele: “Vasul Sfîntului Mare Mucenic Mina”, iar pe celălalt numele lui şi să scrie pe dînsul aşa: “Vasul lui Eutropie, cetăţeanul Alexandriei”. Iar argintarul, cînd a săvîrşit amîndouă vasele, al Sfîntului Mina a ieşit mai frumos decît celălalt. Iar Eutropie, cînd era odată pe mare şi se ospăta dintr-însele, văzînd vasul cel făcut pe numele Sfîntului Mina mai frumos decît cel făcut pe numele lui, nu voia să-l mai dea sfîntului, ci a poruncit slugii sale să pună într-însul bucate, iar pe cel cu numele său să-l trimită la Biserica Sfîntului Mina.
După ce s-a sfîrşit masa, a luat sluga vasul mucenicului şi mergînd la marginea corăbiei a început a-l spăla în mare. Şi spălîndu-l, a căzut asupra lui o spaimă, căci a văzut un om ieşind din mare, care răpind vasul din mîna lui, s-a făcut nevăzut. Iar sluga, tremurînd de frică, s-a aruncat în mare după vas. Acestea văzînd stăpînul lui, s-a spăimîntat şi plîngînd zicea: “Vai mie, ticălosul, pentru ce am oprit vasul sfîntului, căci am pierdut şi pe rob şi vasul. Dar Tu, Doamne Dumnezeul meu, nu Te mînia pînă în sfîrşit şi fă milă cu sluga mea, că iată, dau făgăduinţă că dacă voi afla măcar trupul slugii mele, apoi voi face alt vas ca acela, pe care-l voi da plăcutului Tău, Sfîntul Mina, sau voi da preţul vasului pierdut la biserica sfîntului”.

 

                                         Intrarea bisericii Sfantul Mina din Bucuresti

Apoi ajungînd corabia la ţărm, a ieşit Eutropie la uscat şi se uita pe marginea mării, voind să vadă trupul slugii aruncat de mare, ca să-l îngroape pe el. Şi luînd aminte cu sîrguinţă, a văzut pe slugă cu vasul ieşind din mare şi, înspăimîntîndu-se, a zis cu mare glas: “Slavă lui Dumnezeu. O, cu adevărat, mare este Sfîntul Mina!” Apoi au ieşit toţi din corabie şi văzînd pe slugă ţinînd vasul, s-au mirat şi slăveau pe Dumnezeu. După aceea l-au întrebat pe el cum a rămas viu în mare şi cum a ieşit sănătos. Iar el le-a spus, zicînd: “Cînd m-am aruncat în mare, un bărbat slăvit împreună cu alţi doi, m-au apucat şi au călătorit pînă aici împreună cu mine, ieri şi astăzi”. Eutropie luînd pe slugă şi vasul, s-a dus la biserica Sfîntului Mina şi, închinîndu-se, a lăsat vasul cel făgăduit sfîntului şi s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe plăcutul Său, pe Sfîntul Mina.

O femeie oarecare cu numele Sofia, din părţile Fecozaliei, mergea la Sfîntul Mina să se închine. Şi a întîmpinat-o un ostaş, pe cînd mergea pe cale şi poftind-o pe dînsa, voia să o silească la desfrînare. Iar ea, împotrivindu-se, chema în ajutor pe Sfîntul Mucenic Mina, care n-a trecut-o cu vederea, ci şi pe siluitor l-a certat şi pe femeie a păzit-o nevătămată. Pentru că ostaşul acela legînd calul de piciorul său cel drept, voia să siluiască pe femeie.

Iar calul sălbăticindu-se, nu numai că a apărat pe femeie, ci şi pe stăpînul nelegiuit l-a tîrît pînă la Biserica Sfîntului Mina, nechezînd şi sforăind, încît a scos pe mulţi ca să-l vadă, căci era praznic şi se adunase mulţime de popor la biserică. Ostaşul acela, văzînd adunare de bărbaţi, iar calul tot speriat şi că nimeni nu poate să-l ajute, s-a temut ca să nu pătimească de la cal ceva mai rău; deci, fără de ruşine şi-a vădit fărădelegea sa, mărturisind-o înaintea tuturor. Atunci îndată a stat calul şi s-a făcut blînd, iar ostaşul, intrînd în biserică, a căzut în genunchi, rugîndu-se şi cerînd iertare pentru greşeala sa.
 
Un şchiop şi o femeie mută şedeau lîngă biserica sfîntului, împreună cu alţii mulţi, pentru tămăduire. Iar la miezul nopţii, cînd dormeau toţi, sfîntul s-a arătat ologului şi i-a zis: “Apropie-te încetişor de femeia cea mută şi o atinge pe dînsa la picior”. Iar şchiopul a zis: “Sfinte al lui Dumnezeu, oare desfrînat sînt eu, de-mi porunceşti aceasta?” Iar sfîntul i-a zis şi a doua oară şi a treia oară: “Dacă nu vei face aceasta, nu te vei tămădui”. Iar ologul s-a tîrît, după porunca sfîntului şi a atins-o pe cea mută la picior; iar ea deşteptîndu-se, a început a striga, supărîndu-se asupra şchiopului, care temîndu-se de ea, s-a sculat şi sărind, a fugit. Apoi au cunoscut amîndoi vindecarea lor, că şi femeia cea mută a vorbit şi omul cel olog a sărit ca cerbul; şi au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Sfîntului Mucenic Mina.

Un evreu oarecare avea ca prieten un creştin. Deci, ducîndu-se evreul într-un loc departe, a dat prietenului său spre păstrare o lădiţă cu o mie de galbeni. Apoi evreul zăbovind cîtăva vreme în acea latură, creştinul a gîndit în inima sa să nu-i mai dea înapoi galbenii cînd se va întoarce, ci să-i tăinuiască, ceea ce a şi făcut. Venind evreul, a cerut de la creştin să-i dea galbenii ce i-a încredinţat spre păstrare. Iar creştinul a tăgăduit, zicînd: “Nu ştiu ce vorbeşti, căci nu mi-ai dat nimic”.

Evreul, auzind aceasta, s-a mîhnit şi s-a deznădăjduit de aurul său, dar a zis creştinului: “Frate, nimeni nu ştie de aceasta, numai Unul Dumnezeu şi dacă tăgăduieşti aurul cel dat ţie spre păstrare zicînd că nu l-ai primit, apoi spune cu jurămînt. Deci, să mergem la biserica Sfîntului Mina şi acolo jură-te că n-ai luat de la mine lădiţa cu o mie de galbeni”.

Şi au mers amîndoi împreună şi creştinul s-a jurat înaintea lui Dumnezeu că n-a luat de la evreu aurul în păstrare. După sfîrşitul jurămîntului, au ieşit amîndoi din biserică şi cînd au încălecat pe caii lor, a început calul creştinului a se speria încît nu mai era cu putinţă a-l ţine; căci rupînd frîul, a fugit şi a aruncat la pămînt pe stăpînul său. Căzînd creştinul de pe cal, i-a ieşit inelul din deget şi o cheie din buzunar. Apoi, sculîndu-se, a prins calul şi l-a îmblînzit şi încălecînd, iarăşi mergea împreună cu evreul.
 

                        Icoana Sfantul Mina din biserica ortodoxa cu acelasi hram din Egipt 

Ajungînd la un loc, a zis creştinul către evreu: “Prietene, iată locul este frumos, să descălecăm de pe cal ca să mîncăm”. Şi descălecînd, au slobozit caii ca să pască, iar ei au început a se ospăta. După puţin, creştinul a văzut pe sluga sa că venise şi stătea înaintea lui ţinînd în mînă lădiţa evreului, iar în cealaltă, inelul căzut din degetul lui şi cheia; şi văzîndu-l, s-a spăimîntat. Apoi a zis către slugă: “Ce este aceasta?” Sluga a zis: “Un ostaş înfricoşat, călare, a venit la stăpîna mea şi i-a dat cheia şi cu inelul şi a zis către dînsa: “Trimite în grabă lădiţa evreului, ca să nu cadă bărbatul tău în primejdie. Deci, mi-a dat mie acestea ca să ţi le aduc precum mi-a poruncit”.

Evreul văzînd, s-a spăimîntat de această minune; apoi, bucurîndu-se, s-a întors cu creştinul la Sfîntul Mina, s-a închinat pînă la pămînt cerînd cu credinţă Botezul, pentru o minune ca aceasta pe care singur a văzut-o. Iar creştinul ruga pe sfîntul să-i dea iertare pentru că a defăimat legea lui Dumnezeu. Şi amîndoi au primit ceea ce au cerut, adică unul Sfîntul Botez iar altul iertare. Şi au mers fiecare întru ale sale, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu şi pe plăcutul Său, Sfîntul Mina. 

Marian Pios...Artă si religie

Tradiţii pentru spor şi sănătate de Sfântul Ştefan

         Martiriul Sfântului Ştefan, într-o reprezentare creştin ortodoxă. (Foto: crestinortodox.ro)
Liliana Ivan

În a treia zi de Crăciun, credincioşii ortodocşi îl prăznuiesc pe Sfântul Arhidiacon Ştefan, primul martir creştin, condamnat la moarte de autorităţile iudaice în anul 33.

Sfântul Ştefan, primul creştin care a vestit şi a mărturisit credinţa în Hristos, era de neam ales şi provenea din seminţia lui Avraam. Numele său, de origine greacă, înseamnă „coroană"şi face referire la faptul că Sfântul Ştefan deschide drumul unui nesfârşit şir de martiri creştini.

„Din cetatea lui David au fost aleşi de Apostolii din Ierusalim, şapte bărbaţi cu nume bun (evlavios), înţelepţi şi plini de duh şi i-au rânduit, pe cei şapte aleşi prin rugăciune şi prin punerea mâinilor deasupra capetelor lor, să asiste la întâlnirile tinerelor comunităţi creştine. Astfel s-a instituit prima treaptă a preoţiei, diaconia, care se păstrează şi în zilele noastre", precizează preotul Valentin Fotescu, de la Biserica Sfânta Vineri Nouă din Bucureşti.

Fiind învrednicit cu harul minunilor, care însoţeau adesea propovăduirile lui, Ştefan a stârnit mânia evreilor care l-au prigonit şi l-au acuzat că huleşte şi că strică Legea lui Moise. Cu toate argumente solide, alese din scripturi, care dovedeau că Legea se împlineşte prin Hristos, adică prin Mesia, cel prezis de profeţi, arhidiaconul Ştefan nu i-a convins că are dreptate. Alungat din cetate şi lovit cu pietre, Ştefan s-a prăbuşit sub povara bolovanilor aruncaţi cu duşmănie asupra lui. În pragul morţii, el a avut viziunea că cerurile s-au deschis, iar Hristos, Fiul Omului, şedea la dreapta lui Dumnezeu. Strivit de pietre, Arhidiaconul Ştefan a îngenuncheat, şi cu braţele întinse sub formă de cruce, s-a rugat lui Dumnezeu să-l primească în împăraţia lui. Cu ultimele puteri, Ştefan i-a cerut acestuia să-i ierte pe ucigaşii lui: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!"

Prin moartea arhidiaconului Ştefan, primul mucenic care s-a jerfit pentru credinţa şi dragostea în Hristos, creştinii retrăiesc impresionanta dramă petrecută pe Golgota, unde a fost răstignit Iisus.

În timp, bărbaţii evlavioşi din cetate au descoperit moaştele primului martir creştin, le-au aşezat într-o raclă cioplită din lemn de Persia, păstrată lângă Templu. Din anul 560, moaştele mucenicului se odihnesc în cripta Bisericii San Lorenzo din Roma, alături de osemintele arhidiaconului roman Laurentius. În Biserica de pe Valea Iosafat, închinată Sfântului Ştefan, se roagă pentru sănătate, împliniri şi pentru îndepărtarea duşmanilor, mii de creştini din lumea întreagă.

În ţara noastră, numeroşi creştini, bărbaţi şi femei, poartă cu bucurie numele de Ştefan şi se roagă cu evlavie la icoana patronului lor spiritual.

În Capitală, în Biserica Sfântul Ştefan-Călăraşi (Calea Călăraşi nr. 83 -foto jos) şi în Biserica Sfântul Ştefan-Cuibul cu Barză ( Strada Ştirbei vodă nr 95) se oficiază slujbe de hram.

                                                              Tradiţii pentru spor şi sănătate

O veche tradiţie, împlinită în ziua praznicului, se referă la icoana care-l înfăţişază pe mucenicul martir: creştinii care se confruntă cu probleme de sănătate sau se judecă de multă vreme cu persoane foarte orgolioase, este bine să aducă în casa lor o icoană cu Sfântul Ştefan, sfinţită în această zi.
Se fac pomeniri pentru sufletele celor care au murit în împrejurări dramatice, iar pachetele cu mâncare se împart şi persoanelor tinere, care poartă numele primului mucenic Ştefan.
În unele zone din Muntenia se prepară Pâinicile lui Ştefan. Dintr-un aluat asemănător cu cel de cozonac, unse cu miere, se fac pâinici în forme rotunde. Aceste dulciuri, care amintesc de pietrele care l-au ucis pe Sfântul Ştefan, se sfinţesc la biserică în ziua praznicului şi se împart copiilor săraci.
De asemenea, de Sfântul Ştefan, se prepară şi se împart mucenici cu miere şi nucă, care amintesc de moartea lui mucenicească.
Pentru sporul casei şi pentru sănătatea rudelor cu probleme mari de sănătate, trebuie să-l cinstim pe Sfântul Mucenic Ştefan prin fapte bune, iar reconcilierile sunt binevenite în această zi.
În ziua praznicului, este bine să evităm deplasările în zone montane şi în locuri izolate, care ne pun viaţa în primejdie.

Puterea rugaciunii

O strigare ascultata

* Scrisoare de recunostinta Sfantului Dimitrie Basarabov *

Suntem in luna Octombrie, luna incoronata de sarbatoarea Cuvioasei Parascheva, in al carei ajun scriu aceste randuri. Constiinta mea nu-mi mai ingaduie nici o amanare. Am amagit-o atatia ani ca voi face cunoscuta minunea pe care Dumnezeu, prin rugaciunile Sfantului Dimitrie Basarabov, a lucrat-o in viata mea! Desi trebuia sa fac acest lucru imediat dupa primirea si indeplinirea binecuvantarilor lui Dumnezeu, m-am amagit ca scriu azi, ca scriu maine, dar nu am reusit sa fac acest lucru pana acum. Am cerut ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului si al Sfantului ParinteDimitrie Basarabov, ca sa-mi pot indeplini aceasta fagaduinta macar acum. Imi doresc sa fie un dar de recunostinta, pentru marea minune pe care a facut-o cu fiul meu. Iata cum s-au intamplat faptele...

Necazul

Totul s-a petrecut in primavara anului 1989, in luna mai. Intr-o dimineata, al treilea copil al meu, in varsta de 22 de ani, cand s-a sculat din somn si a inceput sa umble prin casa, a simtit ca il doare talpa piciorului drept. Mergea schiopatand. L-am intrebat daca nu cumva in ziua anterioara a jucat fotbal si n-are probleme cu niscai vene, sau vreo entorsa, desi nu se putea observa nimic de genul acesta. Mi-a raspuns ca nu. I-am facut o usoara frectie, i-am acoperit piciorul cu o blanita si, cat timp am mai trebaluit eu prin bucatarie, el a adormit.

In ziua aceea, noi, parintii, trebuia sa plecam cu o urgenta la tara, undeva in apropierea Buzaului, asa ca l-am trezit din somn sa vedem daca il mai doare piciorul. L-a atins putin si mi-a spus ca-l mai doare. Crezand totusi ca durerea este de la fotbal si ca poate el nu ne-o fi spus tot adevarul, cu gandul ca s-a accidentat un pic si ca in scurt timp ii va trece, ne-am hotarat sa plecam, lasandu-l in grija fratilor lui.

Am plecat, dar, la scurta vreme, ne-am trezit acolo cu fiul nostru cel mic, in varsta de 12 ani, care ne-a spus speriat ca pe fratele lor mai mare l-au dus cu salvarea la Spitalul Judetean din Buzau. La nici doua ore dupa plecarea noastra, picioarele au inceput sa i se umfle, nu a mai putut merge si avea dureri foarte mari. Acum era internat la etajul 1, salonul 10. Cum acolo, la tara, circulau doar doua autobuze pe zi, dimineata si la pranz, eu n-am mai avut cu ce sa plec si m-am zbatut toata noaptea ca o leoaica in cusca, pana a doua zi dimineata, la ora 5, cand m-am intors acasa cu sufletul la gura. Mi se parea ca s-a lungit drumul si ca nu mai pot ajunge la spital... In orele cat statusem departe de el, disperata ca nu-l pot ajuta cu nimic, m-am rugat intruna lui Dumnezeu, sa aiba grija de el.

Cand am ajuns la spital si am intrat in salon, am vazut imediat ca baiatului meu ii era foarte rau. Avea ambele picioare inflamate, dureri insuportabile, transpiratii dese si abundente, gemea si-mi zicea: "Mama, ma dor picioarele in asa hal, parca cineva mi le rupe in doua". Cu sufletul indurerat si cu lacrimile pe obraji, am alergat la cabinetul medicului care il trata. "Domnule doctor, sunt mama lui! Va rog sa-mi spuneti de ce fel de boala sufera baiatul meu, ca pana acum nu a fost bolnav niciodata, cu exceptia unor mici raceli. Ce sa fie cu boala asta, asa, ca din senin?" "Are un debut de reumatism, l-am pus pe penicilina si-i facem injectii cu cate 800.000 de unitati, din 3 in 3 ore, plus alte medicamente... In 8-9 zile, se va face bine. Si ceilalti bolnavi din salonul lui tot la fel au fost si acum sunt bine, ati vazut?"



L-am rugat sa ma lase sa stau cu el, si m-a lasat. Au trecut pentru el patru zile si patru nopti de chin si durere, iar pentru mine de zbucium sufletesc si neodihna. Dar in ciuda tratamentului destul de serios din punct de vedere al dozelor si prescrierilor medicului, baiatul meu se simtea din ce in ce mai rau. Asa ca am mers din nou la cabinetul medicului si i-am spus:

- Domnule doctor, copilul meu se simte parca si mai rau, nu observ nici un fel de ameliorare si sunt foarte ingrijorata de sanatatea lui!

- Ne lipseste un medicament, pe care ar fi trebuit sa i-l administram odata cu celelalte si nu-l gasim aici, in Buzau.
- Dati-mi va rog o reteta si ma duc sa il caut pana la marginea pamantului.

Am plecat imediat la Bucuresti, unde am gasit medicamentul, si pana seara m-am intors cu el la spital. Era un unguent pe care i l-am aplicat asa cum mi s-a recomandat de catre medic. Dar... nici o ameliorare. Baiatului meu ii era din rau in mai rau, slabea din ce in ce mai mult, deoarece, din cauza durerilor, nu putea sa manance mai nimic. Ma duceam de la ora trei dimineata si stateam ore in sir la cozi interminabile, sa pot reusi sa-i cumpar lapte, iaurt, copane de pui si ce mai puteam, sperand ca din toate acestea doar-doar o sa manance ceva. Mergeam plangand pe strada, cu sacosele in mana, fara sa mai tin cont de lumea care se uita dupa mine. Imi stergeam ochii si fata pe culoar si apoi intram in salon, fortandu-mi din cand in cand un zambet pentru a-mi ascunde durerea si spaima de pe fata mea, ca sa nu-l influentez negativ.
Una cate una, cu chin si dureri, au trecut cele 8 zile de tratament. Mai ramasese una singura, prescrisa de medic, timp in care starea baiatului meu se inrautatise continuu... Asa ca am vorbit din nou cu doctorul.
- Domnule doctor, ce fac eu cu baiatul? Tratamentul este pe sfarsite si nici urma de ameliorare! De ce mi-l tineti aici, daca dupa cate se pare, nu-i cunoasteti boala? Dati-mi o trimitere in alt oras, la un spital mai dotat!
Au fost de acord. Luasem deja decizia asta si m-au trimis cu baiatul la Bucuresti.
Frica

Din fericire, am o sora la Bucuresti. Am chemat-o la telefon imediat si am rugat-o sa vina ea sau cumnatul meu cu masina lor si sa ma ia cu baiatul. A doua zi dimineata, la ora 8.00, cumnatul meu ma astepta la poarta spitalului, cu masina. Am coborat baiatul in carucior pana langa masina, l-am pus cum am putut pe bancheta din spate si am plecat, facandu-mi cruce, catre Bucuresti. Inainte de a ne face externarea, l-am intrebat pe doctor:

- Ce parere aveti, se va face sanatos baiatul meu?

- Asa si asa, nu stiu!



Catedrala patriarhala din Bucuresti

In drum spre Bucuresti, imi priveam baiatul cu inima sfasiata de mila, cum isi ducea suferintele catre un alt spital, spre alti medici, palid, slab si istovit de boala, si ma intrebam in gandul meu: "Doamne, acum il duc cum il duc, dar este viu! Dar cum il voi aduce, oare, inapoi acasa de la Bucuresti?". Aveam numai ganduri sinistre. Acum, ca si atunci cand eram cu el in spital si vedeam ca e din ce in ce mai rau, traiam durerile mamei care isi vede fiul mort. Mi-l imaginam mort si privegheat si ingropat, simteam durerea dorului nesfarsit, traiam durerea de a-i vedea numai hainele si unele obiecte, facand un efort nebun sa-mi ascund suferinta interioara de ochii cumnatului meu, cu cate un scurt zambet "de imprumut".
Mai aveam inca destula distanta de parcurs pana sa ajungem in Bucuresti, iar eu simteam ca sunt gata sa ma prabusesc sub povara neinchipuit de grea a tulburarii mele interioare. Aceste dureri imi rapisera si puterea de a mai putea face vreo rugaciune, lucru care ma inspaimanta, pentru ca Dumnezeu si Biserica cu preotii ei erau punctul suprem in care dintotdeauna eu imi gaseam linistea, speranta, nadejdea si forta de a face fata tuturor necazurilor. Nu cu mult timp in urma Domnul ma ridicase chiar pe mine de pe marginea gropii, si se mai intamplasera si alte minuni dumnezeiesti in casa mea, atunci cand ma apropiam de disperare. Dar, si de aceasta data, tot Dumnezeu era acela care vedea si simtea cat de mult sufera una din fiicele Lui risipitoare. I-a fost mila de mine. L-am simtit ca vine din nou spre mine, dandu-mi aceeasi putere de altadata, ca sa pot din nou striga cu toata puterea gandului si a sufletului: "Doamne, Tu esti Doctorul Doctorilor! Vad bine ca doctorii de pe pamant imi fura toate sperantele, dar stiu foarte bine ca acolo unde ei sunt neputinciosi, cu voie sau fara voie, Tu pe toate le poti, de vei voi si de aceasta data sa ma ajuti. Stiu ca nu sunt vrednica sa mai intorci, Sfinte, fata spre mine si aproape ca nu indraznesc sa-Ti mai cer si sa Te mai rog, dar unde sa ma duc? La cine sa strig? Pe cine sa chem? Ca din aceasta lume nimeni nu ma poate ajuta!"



Sfantul Dimitrie Basarabov

Si iata ca si de aceasta data m-am prins de "Sfanta Mana" Divina, ce simteam ca-mi este intinsa, si m-am intarit in speranta si nadejde si, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns cu bine la Bucuresti. Cumnatul meu, avand un medic mai apropiat familiei, l-a rugat printr-un telefon sa vina sa-mi vada baiatul acasa la dansii; si a venit.

A vazut baiatul, a analizat cu atentie si foaia de observatie de la spitalul din Buzau si mi-a spus: "Doamna, cam ce v-au spus medicii din Buzau, va spun si eu". "Totusi, m-a sfatuit sa-l duc si la spitalul de la Foisorul de Foc, care apartinea Ministerului de Interne, dar mai intai sa astept sa-mi obtina aprobare, deoarece la acest spital nu aveau acces decat salariatii din minister si rudele cele mai apropiate. In cele din urma m-a sunat, spunandu-mi ca a obtinut aprobare, dar ca trebuie sa astept pana luni. In timp ce vorbeam la telefon, baiatul meu, care auzise aceasta convorbire, a exclamat cu deznadejde si durere in suflet: "E mult pana luni! Eu nu mai rezist pana atunci!". Iar eu i-am raspuns: "O sa rezisti, dragul mamei. Il vom ruga pe Dumnezeu sa se milostiveasca de noi!".


Medicamente nu mai aveam de cand plecasem din Buzau, iar cele pe care le luase nu i-au fost de nici un folos. Ganduri negre incepusera sa-mi dea tarcoale din nou. Sora mea, cumnatul si baiatul lor erau din ce in ce mai tristi, iar eu citeam pe fetele lor sentimentele de compatimire. In casa nu se mai auzeau decat gemetele baiatului meu, totul in jur parea mohorat, numai tristete si amaraciune, iar eu ma gandeam, deja, in ce fel il voi cobori luni, de aici, de la etajul cinci, pe fiul meu? Viu sau mort? Dar la aceasta intrebare, L-am lasat pe Dumnezeu sa-mi raspunda. I-am spus surorii mele: "Eu trebuie sa alerg cu baiatul meu la mila lui Dumnezeu! Maine dimineata ma voi duce la Sfanta Liturghie la Patriarhie si voi ingenunchea la Sfintele Moaste ale Sfantului Dimitrie Basarabov. Iar luni dimineata am sa plec la Cernica, la Sfantul Ierarh Calinic, facatorul de minuni". "Mergi, sora mea, unde crezi, numai sa se faca baiatul sanatos!", mi-a raspuns.

Minunea

Era sambata seara. Sora mea si toti ai casei s-au culcat foarte devreme, spre deosebire de alte seri cand mai intarziau in fata televizorului. Ajunsa in dormitor, am luat de sub perna brosura cu rugaciunea "Braul Maicii Domnului", am ingenuncheat si am citit. M-am rugat apoi cu cuvintele mele, plangand, implorandu-L pe Dumnezeu, pe Maica Domnului si pe sfintii Dimitrie Basarabov si Calinic de la Cernica, la ale caror Sfinte Moaste luasem hotararea sa alerg. Cand nu m-am mai priceput cum sa ma mai rog si ce sa mai zic, m-am ridicat, intorcandu-ma cu fata spre patul in care era culcat baiatul meu, care de cand sosisem, nu se putea odihni din pricina durerilor, decat atipind cateva minute.



Acum, incredibil, dormea linistit! In timpul rugaciunilor mele, nici n-am mai constientizat daca s-a mai vaitat sau nu, lucru pe care il facea tot timpul. M-am uitat mirata la el. Dormea asa de linistit, ca mult timp nu am avut curajul sa ma culc la picioarele lui, de teama sa nu-l scol. Pana la urma i-am luat picioarele in brate si i le-am udat cu lacrimi, ridicandu-mi din nou gandul la Maica Domnului: "Tu stii ce inseamna durerea pentru Fiul tau, stii si suferinta fiului meu, ai Te rog mila de el si alina-i durerile si, daca vrei, vindeca-i boala!". Am adormit cu aceste rugaciuni, nerabdatoare sa treaca noaptea mai repede si sa plec la Patriarhie, sa ajung la Sfintele Moaste. Catre dimineata, m-a trezit fiul meu din somn, in momentul cand si-a tras picioarele din bratele mele. Tocmai il visam: strada dintre Casa Poporului si Patriarhie aparea in vis asfaltata, cu un fel de linii albe, trasate ca la pistele de atletism. Capatul lor nu se vedea. Semana perfect cu terenul acela pe care se intrec atletii. Eu ma aflam impreuna cu baiatul la capatul acestor linii. El s-a asezat foarte vesel in pozitie de start si mi-a zis razand: "Mama, o sa vezi ca eu de aici o sa plec pe jos pana in Militari (unde locuieste sora mea)", iar eu i-am raspuns: "Mai, baiatul mamei, tu nu poti merge pe picioarele tale nici 2 metri, dar pana in Militari!", dar el a repetat. "O sa vezi ca de aici am sa plec pe jos, pana acolo, in Militari!". In acest moment al visului m-am trezit din somn si, vazand ca isi misca picioarele, am crezut ca o sa-l apuce durerile din nou. Am ramas mirata cand, uitandu-ma pe fereastra, am observat ca incepusera sa se reverse zorile, deci, dormisem si eu, si mai ales el, toata noaptea, fara sa se mai zvarcoleasca de durere. Nu-mi venea sa cred. L-am intrebat: "Cum te simti? Nu te-am mai auzit deloc vaitandu-te, sau am dormit eu prea greu?".

- Nu, nu ma mai doare nimic!

Si il vedeam ca se foieste sa coboare din pat.

- Stai! Ce faci? O sa vii gramada jos!

- Vreau sa merg la baie si te rog sa ma lasi singur, sa nu pui deloc mana pe mine, ca simt ca pot sa merg.
A mai stat cam 5 minute pe marginea patului, apoi s-a ridicat pe picioare, s-a sprijinit de sifonier, apoi de perete, a trecut in hol, din hol in baie si inapoi, fara ca eu sa mai pun mana pe el. Eram uluita... Ce se intamplase? Si cum? Nu-mi venea sa cred ochilor. Baiatul meu mergea singur, dureri nu mai avea, umflatura picioarelor disparuse, si-mi spunea ca ii este foame, dar ca prefera sa mai doarma, pentru ca se simte foarte obosit si va manca mai tarziu. Nu va pot explica imensa bucurie pe care am simtit-o atunci! M-am apropiat de el, l-am mangaiat si i-am spus:

"Mama, mare este puterea si mila lui Dumnezeu, a Maicii Domnului si a Sfintilor lui, si, in cazul nostru, a Sfantului Cuvios Parinte Dimitrie Basarabov. Maica Domnului, careia i-am adresat ultimele rugaciuni si cu care am adormit in minte, ne-a trimis in ajutor un sfant doctor grabnic ajutator, nevazut, dar simtit si adeverit prin fapte, pe Sfantul Dimitrie Basarabov".

Ca sa nu se poata strecura vreo urma de indoiala sau semn de intrebare de unde si cine a facut aceasta minune, am fost incredintata tocmai prin visul din care abia ma trezisem.

Startul de plecare pe care il precizase baiatul: "De aici am sa plec pe jos, pana in Militari" era chiar locul unde se aflau Sfintele Moaste ale Sfantului Dimitrie. In vis, el a facut de doua ori aceasta precizare: "De aici am sa plec si am sa merg pe jos".
Desi abia se iveau zorile, nu am mai avut rabdare. M-am imbracat imediat sa plec la Patriarhie sa-I multumesc lui Dumnezeu. Pe baiat l-am lasat adormit. Am mers cu foarte mare bucurie la moastele Sfantului Dimitrie, am ascultat Sfanta Liturghie, m-am inchinat si I-am multumit Domnului din inima. Cand m-am intors, sora mea a insistat sa mergem totusi a doua zi la doctor. Baiatul a dormit linistit toata noaptea, iar dimineata a coborat cu liftul pe picioarele lui (nu cum il urcasem, numai Dumnezeu stie!). Am ajuns la spital, unde cei doi medici ne asteptau.


"Acesta-i baiatul?", ma intreaba medicul care il vazuse.

- Da, domnule doctor.

- Dar ii era tare rau cand l-am vazut!

- Da, dar acum nu-i mai este...

Mi-a cerut din nou fisa medicala, au consultat-o amandoi, s-au mai uitat si la baiat, l-au mai pus sa mearga, si mi-au zis mie si cumnatului meu: "Vreti sa-l mai lasati la noi vreo doua-trei saptamani, o sa-l tinem ca in pension? Vrem sa vedem ce s-a intamplat si daca-i mai revine boala".

Intre timp conversau soptit, cred ca si ei isi dadusera seama ca s-a intamplat o minune dumnezeiasca, dar cum eram in timpul unei dictaturi atee, nu puteam vorbi nimic despre Dumnezeu...

Baiatul a stat la Spitalul de la Foisorul de Foc timp de trei saptamani, exact ca "in pension". Cum l-am dus, asa l-am luat: perfect sanatos. Am venit acasa, dupa putin timp a mers din nou la serviciu, acum s-a casatorit, are o fetita de trei ani si jumatate, are si o masina, pe care o conduce cu aceleasi picioare pe care le-a purtat atatea zile nemiscate in carucior. Au trecut de atunci multi ani si nu a mai avut nici o problema. Isi vede de serviciu si de treburile gospodaresti, ba ne ajuta si pe noi, in mare masura.

S-ar fi cuvenit si se cuvine ca niciodata sa nu lipsim, nici el, nici eu, de la marea sarbatoare a Sfantului Dimitrie Basarabov, de pe 27 octombrie, dar cum locuim in alt judet, venim mai rar, desi acestea nu pot fi niste scuze. De aceea il rog pe Sfantul Dimitrie sa ne ierte si sa ne ajute sa venim sa-i multumim mai des. Imi reprosez ca nu-i suntem recunoscatori cum i s-ar cuveni si il rog sa ne ierte.

FLOAREA DIMION - Balta Tocila, com. Scortoasa, Buzau
Pe ultimul tarm, cu Sfantul Nectarie

Nu stiu exact cand am luat cunostinta despre Parintele Nectarie. Eram studenta in Bucuresti, prin anii '94-'97, cand prietena mea care studia teologia m-a dus la manastirea "Radu Voda". Obisnuia sa ma ia cu ea ca sa ne inchinam la icoane si sa lasam acatiste. In acea zi era duminica si am asistat la Sfanta Liturghie.



Mi-a povestit despre Sfantul Nectarie, ca este un sfant izbavitor de boli si cancer. Dar pentru ca pana atunci nu prea avusesem probleme de sanatate, nu am dat mare importanta acestor informatii.
Mult mai tarziu, am inceput sa citesc "Formula AS", intai de la mama mea, care nu pierdea si nu pierde nici un numar, iar apoi am devenit si eu cititoare fidela. Din paginile revistei am aflat mai multe despre minunile acestui drag si Sfant Parinte.
La un moment dat, prin toamna anului 2008 si apoi, mai pronuntat, in primavara anului 2009, am inceput sa am niste stari psihice mai ciudate. Trecatoare, la inceput, s-au agravat pe intreg parcursul anului 2009 si mi-am dat seama ca sufar de depresie. Pentru cine nu a trecut prin asa ceva, depresia poate parea o afectiune usoara sau lipsita de importanta, dar in realitate, ea este ca o negura a sufletului si a spiritului. Starile psihice sunt cumplite, sufletul - pustiu si gol. Am trait stari de panica, frici, fobii. Nu imi mai gaseam rostul pe lumea asta (desi am sot si copil). Tot timpul imi era frica sa nu se intample ceva grav cu cei din jurul meu. Ganduri suicidare imi dadeau tarcoale, desi stiam ca in mod normal niciodata nu as face asa ceva si stiam ca ele sunt tesute de mintea mea aflata in intuneric. Am slabit foarte mult si imi era frica chiar si sa ma hranesc. Imi era frica de mancare. Sora si mama mea s-au ingrijorat si s-au temut sa nu am cancer. Am consultat si un medic specialist, am luat vitamine, dar starea sufleteasca nu trecea si era coplesitoare. Atunci mi-am adus aminte ca pe lumea asta Dumnezeu ne-a lasat rugaciunea si mi-am adus aminte de Sfantul Nectarie. Nu pot sti ce e in firea noastra, ce ne face sa apelam doar in ultima instanta la Dumnezeu si la Sfintii lui, ca la ultima solutie, ultimul tarm, ultima sansa. Intotdeauna il lasam pe Dumnezeu la sfarsit, desi El e cu noi de la inceputuri, dintotdeauna, este si va fi cu noi pana la sfarsitul veacurilor, asa cum ne-a promis. Am inceput sa citesc acatistul Sfantului Nectarie, l-am descoperit pe Sfantul Ioan Maximovici de San Francisco, si cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns in toamna anului 2009 la mormantul Sfantului Parinte Arsenie Boca, parinte care, desi nu a fost canonizat inca, este pentru noi, romanii, un luminator al sufletelor noastre.

Treptat, am inceput sa-mi revin. Acum ma simt bine. Starile de moarte sufleteasca nu au mai revenit. Rugaciunile la Sfantul Nectarie m-au ajutat foarte mult si ma ajuta si acum, chiar daca uneori uit sa-i citesc acatistul, uit sa ma gandesc la Dumnezeu, la Domnul nostru Hristos, la Maica Sa Preacurata, la Sfintii nostri si la Ingerii nostri Pazitori. Dar Ei nu uita de noi si nu ne lasa niciodata. Ei sunt cu noi acum si vor fi cu noi de-a pururi, doar noi trebuie sa ne amintim ca ei exista pentru noi, pentru ajutorul nostru, pentru sufletele noastre pacatoase. Aveti incredere si nu deznadajduiti niciodata.
Cu drag,
OANA - Galati