"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
Sărbătoarea de mâine, 8 noiembrie, a cinstitelor Puteri cereşti şi a mai-marilor lor, sfinţii arhangheli Mihail şi Gavriil, ne reaminteşte an de an, despre întreit sfânta bunătate a lui Dumnezeu şi despre iubirea Lui veşnic izvorâtoare care este revărsată atât de minunat în orice făptură şi arătată atât de duios şi măreţ în sfînta pronie.
Sufletul omenesc nu se împlinește în lucruri şi în obiecte finite, nici chiar in persoane mărginite, iar lumea efemeră nu-l va mulţumi niciodată deplin. El va căuta mereu o Persoana ideală, căreia să i se dăruiască deplin, cu care să trăiască într-o comuniune de iubire, o viaţă adevărată, netrecătoare şi pururea fericită. Dacă Persoana (singura) care îl poate împlini, mulţumi, bucura şi veseli pe om făcându-l fericit, este Dumnezeul întrupat, Mântuitorul Iisus Hristos, lumea ideală după care tânjeşte nu poate fi alta decât lumea cerească a îngerilor.
Mântuitorul poartă întru Sine toată slava, puterea, iubirea, adevărul, dreptatea, bunătatea, frumuseţea şi armonia preasfintei Treimi, iar lumea cerească a îngerilor, a duhurilor rămase pe veci bune (o parte dintre ele întrebuinţând greşit libertatea, au devenit rele) care se desfată şi lucrează cu hărnicie, într-o lumină şi transparenţă desăvârşită, la împlinirea voii sfinte a Creatorului este adevărata lume întru care nu există tristeţe, durere sau răutate.
Îngerii buni cu bucurie îşi împlinesc menirea lor, sporind în viaţa cea plină de bucurie şi veselie. Într-o mişcare plină de dinamism, plini de duhul fierbinte al iubirii, ei slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi înălţă spre El neamul omenesc.
Ne reamintim şi rememorăm virtuţile şi harismele cu care sunt împodobite persoanele Sfinţilor Arhangheli şi ale celorlalte personalităţi cereşti, şi conştientizăm mereu legătura şi unitatea dintre cele două lumi, chemate la o comuniune sfântă şi la unire deplină, de către Cel ce este Domnul şi Făcătorul puterilor cereşti, al sfinţilor, dar şi al tuturor oamenilor şi al întregii făpturi. Nu mai puţin suntem cheamaţi să redeşteptăm în noi dorul de Dumnezeu, dorul de sfinţenie şi de comuniune sfântă, dorul de a lupta şi a birui răul şi răutatea sub toate formele ei de manifestare.
Reaprindem în noi dorul de a ne pregăti sufletele pentru nunta Mielului, curățindu-le prin pocăinţă şi milostenie, luminându-le prin rugăciune, studiu şi cugetare sfântă, desăvârşindu-le prin iubire, dăruire, mulţumire şi cântare duhovnicescă. Toată revelaţia sfintei Scripturi şi a sfintei Tradiţii ne stă înainte ca ajutor spre a spori în noi credinţa, nădejdea, răbdarea şi mai ales iubirea şi cunoştinţa, pe care desăvârşindu-le, să aşteptăm cu dorire sfântă şi nădejde neclintită, ziua cea mare a arătării cerescului Mire, a dulcelui Mântuitor şi nu mai puţin drept Judecător.
Trăim în comuniunea sfântă a Bisericii, o viaţă împreună cu Hristos, ne adăpăm şi ne hrănim din lumina şi din puterea harului Său, lucrător în sfintele Taine, lucrător în rugăciune şi fapte bune, dar şi în comuniunea sfântă cu semenii noştri. Exemple avem viaţa şi trăirea sfinţilor şi a îngerilor.
Sfântului Dionisie Areopagitul descrie aşezarea într-o anumită ierarhie a puterilor cereşti, după calităţile lor, după gradul de apropiere de Dumnezeu. Mai ştim că ele au fost create de către Dumnezeu prin gândire, înainte de creaţia lumii materiale zidite prin cuvant. Aşa cum sunt descrise ele par un mănunchi de virtuţi, după cum darurile Duhului Sfânt sunt descrise de Sfântul Apostol Pavel în epistola sa către Galateni (Gal. 5, 22).
Create de către Dumnezeu, prin gândire, înaintea lumii materiale, zidită prin cuvânt, puterile cereşti par anume a aminti lumii pământeşti şi oamenilor locuitori în ea, despre starea duhovnicească şi armonia în care sunt chemaţi să trăiască. Aşezând faţă-n faţă cele nouă cete ale cereştilor îngeri cu cele nouă daruri ale Duhului Sfânt enumerate de Sfantul Apostol Pavel, prin care viaţa creştinului ar trebui să crească până la desăvârşire întru Iisus Hristos, găsim corespondenţe depline, care pot face din cereştile puteri modele depline, pentru viaţa noastră duhovnicească.
Dintre cele nouă cete ale îngerilor, în cea mai mare apropiere de Dumnezeu se află ceata Serafimilor, care reprezintă nepieritoarea şi plină de farmec duhovnicesc virtute a iubirii. Serafim se tâlcuieşte cel ce arde. Despre această categorie de îngeri conform vedeniei proorocului Isaia (Isaia) ştim că au şase aripi şi slăvesc neîncetat pe Dumnezeu cu cântări întreit sfinte. Iubirea lor fierbinte şi dorul lor nesăţios după Persoanele iubite ale Preasfintei Treimi, îi determină să-L slăvească pe Dumnezeu neîncetat. Lucrarea acesta a lor ne arată faptul că rugăciunea izvorăşte din iubire de Dumnezeu şi se menţine prin aceeaşi iubire.
Măsura rugăciunii (despre care sfântul Ioan Scărarul spune că susţine lumea) este măsura iubirii. Cine iubeşte în curăţie pe Dumnezeu din toată fiinţa şi puterea sa, nu poate să nu-L laude, să nu-L slăvească, şi să-I mulţumească neîncetat, căutând să I se asemene. Cel Care izvorăşte iubire, cuprinde toate făpturile întru iubirea Sa, revărsând mereu nesfârşita bogăţie a harului Său şi în acelaşi timp este un Subiect inepuizabil de iubire şi de frumuseţe atrăgătoare, pe Care omul ca făptură creată Il caută tot mai mult,vrând să I se asemene, iubindu-L.
Ce reprezintă cele șase aripi ale Serafimilor? Cu două, se spune, îşi acoperă feţele spre a nu se arde de slava Dumnezeirii. Ce vrea să însemne aceasta? Sfiala dragostei, întru adâncul smereniei! Adică ei nu îndrăznesc să privească faţa Celui iubit cu neruşinare, ci cu ochii plecaţi, cu sfială şi bună cuviinţă. Cu două aripi îşi acoperă picioarele, se spune în continuare, şi aceasta este o lecţie de decenţă şi de bună-cuviinţă, pentru o omenirea comtemporană, care se pare a pierdut în vestimentaţie orice bun-simţ al decenţei. Iar cu două zboară, cântându-I lui Dumnezeu, lăudându-L şi mulţumindu-I neîncetat.
Adevărata dragoste se arată prin arderea inimii şi prin osteneala faptei, nu prin vorbe îndrăzneţe şi fără acoperire. De exemplu sfântul Ioan Gură de Aur, curat la suflet şi la trup ca un Serafim, a jertfit iubirii Dumnezeieşti geniul, talentul şi viaţa sa ca nimeni altul, revărsându-o prin cuvinte înţelepte şi fapte bune asupra oamenilor. La sfârşitul vieţii, după grele prigoniri şi torturi fizice din partea soldaţilor imperiali, a închis ochii împăcat, cu pace şi bucurie în suflet, rostind: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Lumea şi societatea noastră au nevoie să înveţe această adevărată iubire, adică modul de iubi al Serafimilor, care s-au făcut model pentru toţi sfinţii de-a lungul istoriei. Apostolii, proorocii, ierarhii, mucenicii şi cuvioşii s-au ostenit să imite iubirea fierbinte a Serafimilor şi le-au cerut ajutor acestora.
A doua ceată de îngeri din prima triadă, este cea a Heruvimilor cei cu ochi mulţi. Heruvim înseamnă multă știinţă sau revărsare de înţelepciune. Despre Dumnezeu spunem că este ochiul Cel a toate văzător. Vede toate, ştie toate, veghează toate. Heruvimii sunt şi ei numai ochi, adică stăruie într-o necontenită trezvie, plină de înţelegere, prin care pătrund cele mai adânci taine şi descoperiri ale dumnezeirii, apoi cu înţelepciune le împărtăşesc celorlalţi îngeri din ierarhiile mai de jos. Ei simbolizează şi reprezintă virtutea şi marele dar al bucuriei. Al bucuriei cunoştinţei şi al bucuriei împărtăşirii. Mare este bucuria cunoașterii celor bune, a cunoaşterii lui Dumnezeu, a cunoaşterii Legii Lui, a cunoaşterii oamenilor lui Dumnezeu, adică sfinţilor, a învățăturii Bisericii, a cunoaşterii omului, a tainelor lumii şi a universului.
Bucurie este cunoaşterea în orice domeniu al ştiinţei, al filosofiei, al literaturii sau al istoriei şi geografiei, al chimiei, biologiei, astrologiei, fiecare cu cât perseverează şi adânceşte cunoaşterea în domeniul cercetării sale, cu atât se bucură mai mult. Însă bucuria cunoştinţei este desăvârşită, doar atunci când împărtăşeşte şi altora roadele cunoaşterii sale.
Când suntem asaltaţi de ignoranţă, de incultură, de superficialitate şi de vulgaritate, iubirea de cunoaştere sinceră si continuă, după modelul Heruvimilor, ne va duce la cunoaşterea adevărului absolut care este Dumnezeu, şi la cunoaşterea tuturor adevărurilor Sale. Aceasta în detrimentul cunoaşterii oculte, insuflate de tatăl minciunii absolute – Satan, care este şi izvorul tuturor minciunilor, falsităţilor, non-valorilor, absurdităţilor şi monstruozităţilor distrugătoare. A căuta mereu şi a cere luminare, înţelepciune şi înţelegere, precum procedează sfinţii Heruvimi, sau cum au făcut-o la vremea lor sfântul Vasile cel Mare sau sfântul Grigorie Palama, iată adevarata rugăciune pe care trebuie să o înălţăm lui Dumnezeu. În paralel cu această rugăciune stăruitoare pentru a primi darul cunoaşterii şi al înţelegerii de la Dumnezeu, nu trebuie să uităm desigur întâia cerere pomenită, adică harul şi puterea de a iubi dezinteresat, statornic şi de a mulţumi lui Dumnezeu în toate împejurările vieţii.
A treia ceată din triada cea mai de sus este cea a sfintelor Tronuri. Această categorie de îngeri sunt cei care Îl odihnesc pe Dumnezeu prin liniştea, pacea, cuminţenia şi mai ales prin ascultarea lor. Un ucenic ascultător îl odihneşte pe părintele său, exemple având destule în Pateric sau Limonariu. Dacă întâi este iubirea aprinsă şi neodihnită în a face fapte bune, gata oricând să se jertfească; apoi cunoaşterea temeinică, profundă, care este mereu izvor de lumină şi bucurie, la fel de bună este şi ascultarea, supunerea nevinovată, care, deşi aparent umbreşte şi anihilează persoana ascultătorului, în realitate însă o dezvoltă înălţând-o la maxim după asemănarea Celui care porunceşte.
Pentru noi oamenii ascultarea este cea mai sigură cale de parcurgere, a drumului de la chip la asemănare, lucru verificat în mii de cazuri, cu precădere în viaţa monahală. Ascultarea faţă de o persoană mai îmbunătăţită (sau care îţi porunceşte îmbunătăţirea) duce sigur la îmbunătăţire, la mântuire şi la sfinţenie. Ascultarea de Dumnezeu duce negreşit la sfinţenie, la o mai mare iubire şi la o mai profundă cunoaştere a Acestuia. Sfântul Antonie cel Mare, potrivit gândirii generale din vremea sa ar fi fost de folos să părăsească pustia ieşind în întâmpinarea mulţimilor, chiar marele împărat sfântul Constantin l-a poftit la Constantinopol. Dar el a ascultat de Dumnezeu şi s-a adâncit tot mai mult în pustie, ajutând lumea cu rugăciunea sa. Prin aceasta potrivit descoperirii avvei Pavel cel simplu, ucenicul său, a rămas Avva Antonie cel Mare şi nu un om sau sfânt oarecare. Sfântul Grigorie de Nazianz, refuzând privilegiata poziţie de Patriarh ecumenic, a părăsit Constantinopolul pentru a trăi în pustia Arianzului, cu fiarele sălbatice. Aici însă s-a desfătat de dulceaţa rugăciunii, şi învăluit de lumina necreată a harului dumezeiesc, a lăsat Bisericii adâncurile teologiei. El a mai spus şi un cuvant cu adevărat dumnezeiesc: pentru mine cea mai importantă lucrare este nelucrarea. Adică starea de ascultare necontenită, de a fi într-o continuă stare de recepţie la dispoziţia lui Dumnezeu este mai importantă decât multele lucrări administrative care le-aş putea face.
Din a doua triadă cei dintâi îngeri sunt ceata Domniilor. Aceştia, în deplină libertate, slujesc necontenit lui Dumnezeu. Nu din teamă de rob, nici din interes sau pentru câştig, ci în mod liber, seniorial, cu mulţumire pentru harul şi cinstea de a-I fi slujitori. Din această categorie sunt îngerii păzitori, meniţi să-i păzească pe conducătorii popoarelor. Ei nu sunt doar păzitorii care îi păzesc pe conducători de uneltire şi uzurpare, ci sunt şi modelul lor. Oricare stăpânitor trebuie să fie conştient că a primit stăpânirea şi puterea de la Dumnezeu, că trebuie să o exercite corect, spre slava Lui, spre folosul oamenilor. El nu trebuie să caute nici să se sfiască de unele feţe, comportându-se astfel cu nedreptate şi uitând de puterea ce i s-a încredinţat, nici să fie iubitor de câştig nedrept. Domniile ne învaţă că trebuie să ne mulţumim cu cinstea, deloc mică, de a ni se fi oferit onoarea şi calitatea de conducător. În această situaţie legătura cu îngerul păzitor ar trebui să fie constantă, după exemplul marilor voievozi creştini, spre a fi cu atât mai folositoare.
Cetei Domniilor îi urmează ceata Puterilor, care au stăpânire asupra planetelor, slujind pe Dumnezeu în păstrarea armoniei cosmosului şi universului, şi tot ei dăruiesc oamenilor darul profeţiei. Tot din această triadă face parte şi ceata Stăpâniilor, adică îngerii care au putere asupra lui Satan şi asupra duhurilor lui necurate, limitând sau curmând lucrarea lor, după porunca şi voia lui Dumnezeu.
Omul avea la început această stăpânire asupra stihiilor, planetelor şi asupra duhurilor rele. A pierdut-o prin păcat, dar o poate redobândi prin Hristos, prin harul Lui şi prin puterea Duhului Sfânt. Redevenind stăpân asupra patimilor şi păcatelor, care sălăşluiesc în fiinţa omenească, nu va fi nici robul stihiilor, zodiilor sau al duhurilor necurate. A împuţina lucrarea răutăţii în noi înşine şi în întreaga lume este o datorie sfântă, precum rugăciunea către Dumnezeu şi către aceste sfinte Puteri, care cu bucurie aşteaptă chemarea noastră şi conlucrarea noastră cu ele.
Din triada cea mai de jos fac parte Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii. Din ceata Începătoriilor, Dumnezeu a rânduit să fie numiţi Îngerii păzitori ai fiecărei Ţări, ai fiecărui ţinut, sat sau oraş, ai fiecărei biserici şi păstor al ei, arătând astfel marea Sa purtare de grijă faţă de neamul omenesc.
Arhanghelii sunt în număr de şapte: Mihail, al cărui nume se tâlcuieşte puterea lui Dumnezeu, este căpetenia tuturor puterilor cereşti, pentru că el a oprit căderea îngerilor, care urmau răzvrătitului Lucifer. El este cel care a ocrotit poporul ales în pustie la ieşirea din Egipt, care a ocrotit pe marele prooroc Moise şi a pedepsit pe cei ce se împotriveau Legii lui. A păzit pe Daniil în groapa cu lei, a pedepsit cetăţile Sodoma şi Gomora, a făcut minuni şi în Legea harului, precum cea din Colose şi la Mânăstirea Dochiaru din Sfântul Munte Athos. La sfârşitul acestei lumi el va suna din trâmbiţă (I Tes. 4, 16), anunţând pentru toate neamurile Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu.
Gavriil este arhanghelul bunelor vestiri, care a vestit proorocului Zaharia naşterea Înaintemergătorului şi a sfintei Fecioare Maria, naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. El este păzitorul fecioarelor, cel care duce la Dumnezeu rugăciunile fierbinţi şi descoperă pentru oameni tainele Acestuia, care ajută la mântuirea lor.
Rafail, al treilea arhanghel, este tămăduitorul neputinţelor omenești. Uriil este luminătorul celor întunecaţi. Salatiil rugătorul cel fierbinte petru neamul omenesc. Gudiil este slăvitor de Dumnezeu şi întăritor al celor ce se nevoiesc în fapte bune. Varahiil, ultimul arhanghel, este aducătorul binecuvântării lui Dumnezeu pe pământ.
Utima ceată din triada cea mai de jos este cea a Îngerilor. Dintre ei fiecare creştin primim îngerul păzitor la Botez, ei ne insuflă gânduri bune şi ne îndeamnă să facem fapte bune. Ne păzesc de ispitele, cursele şi capcanele întinse de ispititorul Satan.
Arhangelii, Îngerii şi toate Puterile Cereşti sunt într-o neîncetată lucrare de slujire şi slăvire a lui Dumnezeu. În armonie desăvârșită şi continuă bună dispoziţie, ei sunt locuitorii şi slujitorii societăţii cereşti, dar şi ai celei omeneşti. O cunoaştere mai bună (atât cât ne este posibil) a lumii îngerilor şi mai ales a modului lor de viaţă ar fi de mare folos pentru oamenii din toate timpurile. A învăţa şi a cultiva iubirea de Dumnezeu şi de oameni, armonia, înţelepciunea, bucuria, pacea, răbdarea, blândeţea, înfrînarea, curăţia, bunătatea, întrajutorarea, ascultarea, supunerea, respectul, cinstirea, este pentru toţi oamenii o datorie, iar pentru creştini poruncă obligatorie.
Îngerii sunt mereu gata să ne înveţe şi să ne ajute în a munci responsabil spre slava lui Dumnezeu şi spre binele oamenilor, în a practica virtuţile şi poruncile evanghelice ca pocăinţa, milostenia, postul, sărăcia duhului-smerenia, credinţa şi mai ales rugăciunea. Conştiinţa că îngerul păzitor este prezent continuu lângă noi, că el nu se mânie atunci când noi ne mâniem, respectă atunci când noi nu respectăm, se roagă atunci când noi nu ne rugăm, priveghează atunci când noi dormim, plânge când noi trăim în nepăsare şi nesimţire şi iubeşte pe duşmanii noştri, atunci când noi nu îi iubim, ne poate trezi din nepăsare sau face mai atenţi.
O simţire constantă a prezenţei sfinţilor îngeri ne va aduce aminte că, în viaţa noastră trebuie să fie mereu vii şi lucrătoare credinţa, fapta bună, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia, iubirea frăţească şi iubirea dumnezeiască atotcuprinzătoare (cf. II Petru 1, 5-7), că numai sporindu-le pe acestea putem birui patimile şi păcatele care bântuie această lume şi duhurile rele care nevăzut lucrează în spatele lor. Cultivând pe pământ armonia vituţilor, putem aspira la sfârşitul vieţii, la fericita şi mult dorita părtăşie cu Dumnezeul nostru, în armonioasa lume a îngerilor.
“Să ştiţi că nu este lucru mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât ca cineva să-şi pună sufletul pentru aproapele, decât ca fraţii să fie împreună. Căderea cea dintâi din istoria creaţiei dintru aceasta a venit: cel care a căzut primul a fost satana, Lucifer. Lucifer, care înseamnă purtător de lumină, era mai mare peste toate cetele heruvimilor şi, după cum ştiţi, heruvimii sunt cei care, dintre cetele cereşti, au cunoştinţa cea mai înaltă. Heruvimii cei cu ochi mulţi, adică cei care văd şi înţeleg cel mai mult. Şi această căpetenie a heruvimilor a ales să se izoleze, să fie singur, a ales să nu se mai supună voii lui Dumnezeu şi să-şi facă voia sa. Căci a zis el: Îmi voi lua scaunul meu şi-l voi pune pe muntele de miazănoapte şi voi fi asemenea Celui Preaînalt. A uitat Lucifer pe Cel Care-l făcuse, pe Cel Care-l crease, şi s-a gândit el, creatură, să fie asemenea cu Creatorul. S-a gândit să fie el singur.
Şi căderea lui a fost atât de mare încât, o dată cu el, au căzut o treime din îngeri, îngeri care gândeau ca el, îngeri care pe vremea aceea aveau şi ei posibilitatea de a cădea, deoarece şi ei erau făcuţi ca fiinţe libere, având posibilitatea de a alege. Şi cei care au ales să fie singuri, cei care au ales să nu se mai supună voii lui Dumnezeu, au căzut o dată cu satana.
Şi căderea aceea, spun Sfinţii Părinţi, a fost atât de mare şi atât de rapidă, încât mare tulburare s-a făcut în Împărăţia Cerului. Şi cădeau îngerii care gândeau ca satana, însă şi ceilalţi îngeri erau cuprinşi de tulburare. Erau într-o stare de oarecare nehotărâre. Şi atunci s-a ridicat un înger, a stat în mijlocul lor, şi-a ridicat sabia şi a zis: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! În momentul acela, toţi îngerii au încremenit, şi cei care cădeau şi cei care erau nehotărâţi. Toţi au încremenit. Pentru cei care nu erau întemeiaţi în mod deplin în alegerea cea bună, acela a fost momentul care i-a făcut să se hotărască pe deplin şi pentru vecie a fi de partea lui Dumnezeu. Ceilalţi, care erau în cădere, au rămas acolo unde se aflau.
Astfel încât cei căzuţi, care din îngeri luminoşi s-au transformat în fiinţe întunecate populau şi văzduhul şi pământul şi cele de sub pământ, rămânând acolo unde i-a prins căderea în momentul în care acel înger a stat în mijlocul îngerilor şi a hotărât care și de partea cui este.
Acel înger nu este altul decât Mihail, arhistrategul sau conducătorul oştilor cereşti, care face parte din ceata arhanghelilor, arhangheli care au de la Dumnezeu menirea de a vesti oamenilor voinţa Lui, de a transmite mai departe oamenilor poruncile lui Dumnezeu. Aceştia sunt arhanghelii. Pentru acest motiv şi datorită Sf. Arhanghel Mihail, Dumnezeu le-a dăruit de atunci îngerilor puterea de a nu mai cădea niciodată. Dacă până atunci aveau posibilitatea de a cădea, din momentul acela, datorită faptului că au ales la moment de tulburare să slujească Dumnezeului Celui viu, au primit acest dar de a nu mai cădea niciodată.
Satana, de atunci încoace, se luptă pentru acelaşi lucru pentru care a şi căzut: se luptă împotriva voii lui Dumnezeu, se luptă ca să-i dezbine pe oameni. Nu are mai mare hotărâre, mai mare cerbicie, mai mare încăpăţânare, mai mare râvnă decât în aceea de a-i dezbina pe oameni, de a-i întoarce pe oameni unii împotriva celorlalţi şi pe toţi împotriva lui Dumnezeu. Dar cu cât este mai înverşunat acest înger al întunericului, cu atât sunt mai râvnitori îngerii cei luminoşi. Şi îngerii sunt cei care slujesc oamenilor.
Cât de importantă este în istorie, pentru om şi pentru societate, această necontenită şi necondiţionată ascultare de Dumnezeu! Şi câtă linişte, pace şi armonie poate mereu aduce. În acest sens, după modelul suprem de ascultare al Mântuitorului Hristos, al Preacuratei Maicii Sale şi al marilor sfinţi ni se oferă şi modelul de ascultare al cetei Tronurilor. Amin ( postat pe fb de ioan monahul)
