11 august 1991
Londra
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Astăzi am auzit încă o dată cuvânt despre iertare. De fapt, degeaba am spus „încă o dată”: despre iertare trebuie să vorbim necontenit, iar gândul la ea trebuie să-l purtăm mereu cu noi.
De ce ne amintește Evanghelia atât de des că, dacă noi nu vom ierta, nici nouă nu ni se va ierta și că, cu măsura cu care noi măsurăm, cu aceea ni se va măsura și nouă? De ce ne spune Hristos, prin Apostolul Petru: trebuie oare să iertăm de șapte ori? — Nu! De șaptezeci de ori câte șapte... Mi se pare că din două pricini.
Mai întâi, pentru că, atâta vreme cât rămân în noi jigniri neiertate, câtă vreme este tulburare în noi, câtă vreme ne întoarcem fața de la celălalt, nu vrem nici măcar să știm că el există sau, mai rău, ne-am dori să nu mai existe deloc, în sufletul nostru nu poate fi pace. Sufletul nostru este neliniștit; e ca și cum valuri mărunte ar încreți suprafața apei, făcându-ne cu neputință să privim în adânc. Iar în adânc este Împărăția lui Dumnezeu; în adânc este chipul lui Dumnezeu, pe care nu-l putem vedea în noi înșine; și, prin apele tulburi, nu putem vedea adâncul spre care năzuim.
De aceea, câtă vreme este în noi neiertare, câtă vreme mai purtăm supărare fie și împotriva unui singur om, câtă vreme nu ne-am împăcat în chipul cel mai profund — căci Hristos ne spune să ne împăcăm din inimă, nu formal, ci din inimă — până atunci vor rămâne în noi acea tulburare, acea neliniște, acea lipsă de pace care nu ne lasă să-L vedem pe Dumnezeu. Curăția inimii și neiertarea nu pot fi împreună.
Dar mai este și un alt aspect.
Dumnezeu atât de mult a iubit fiecare dintre făpturile Sale — nu lumea întreagă luată laolaltă, ci fiecare făptură în parte, fiecare om în parte — încât pentru fiecare dintre noi Și-a dat viața: a trăit și a murit. Cum putem atunci să-I spunem lui Dumnezeu: Tu ai murit pentru acesta și pentru celălalt, dar eu îl urăsc; Tu ai murit pentru că îl iubești; eu vreau să fiu prietenul Tău, dar cu o singură condiție: ca omul acesta să nu fie, ca eu să fiu despărțit de el, apărat de el...
Oare așa se întâmplă în prieteniile dintre oameni? Dacă avem un prieten adevărat, un prieten apropiat, iar cineva îl urăște — poate oare cel care îl urăște să fie prietenul nostru? Nu poate! Putem căuta să avem relații bune cu el, dar aceste relații nu pot ajunge până în adânc.
Și acum să ne gândim: care este atitudinea noastră față de oamenii care ne înconjoară, față de oamenii care țin de trecutul nostru? Adeseori ni se poate părea că ne-am împăcat cu mulți sau chiar cu toți; dar dacă ne gândim mai adânc — nu! Nu ne-am împăcat! Doar că, pentru o vreme, am uitat de omul acela și de aceea putem trăi liniștiți: pentru că el nu mai există în conștiința noastră!...
Nu așa se zidește Împărăția lui Dumnezeu; nu astfel trebuie să fie legăturile dintre oameni. În Rugăciunea Domnească, în „Tatăl nostru”, spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Oare nu spunem prin aceasta că sunt de acord să rămân neiertat?!
Gândiți-vă! Gândiți-vă, pentru că nu putem fi una cu Dumnezeu și, în același timp, despărțiți de aproapele nostru. Așa ceva nu se poate. Dumnezeu ne iubește deopotrivă, dar El nu ne poate sili să ne iubim unii pe alții.
Gândiți-vă: vreți să fiți cu Dumnezeu? Vreți voi, vrem noi toți să fim una cu El?.. Atunci trebuie să ne purtăm unii față de alții așa cum S-a purtat El, Cel Care Și-a dat viața pentru cei care erau păcătoși, care se întorseseră de la El, care Îl urau:
„Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”...
Oare aceste cuvinte nu ne arată cum trebuie să ne purtăm micile noastre certuri și să devenim oameni ai lui Hristos?!
Amin.
Mitropolitul Antonie de Suroj
