... MINUNE: CUM A CITIT SFÂNTUL PĂRINTE, CALINIC DE LA CERNICA, RUGĂCIUNILE ÎN LOCUL SFÂNTULUI PĂRINTE ILARION ARGATU! ...

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

       🙏🏽 Dragii mei, la Sfânta Mănăstire Cernica, Sfânta Liturghie se slujea în fiecare zi şi Părintele Argatu ne spunea că este foarte important să nu lipsim de la nici o Sfântă Liturghie. Ştiu că eram  foarte mulţi care   mergeam la rugăciunile părintelui. După Sfânta Liturghie, era cineva care se ocupa să ne cheme la rugăciune. Noi toţi aşteptam în tinda Bisericii după Sfânta Liturghie ca să fim chemaţi. Dar într-o zi mi  s-a  spus că nu avem voie să ne ducem că părintele este ocupat. O doamnă foarte credincioasă, a făcut semn  cu mâna şi a zis: "Părintele este la anchetă!" Nu ştiam eu pe vremea aceea ce înseamnă o anchetă. 

Alta a zis: "Îl anchetează!" Dar vorbeau cu foarte mare reţinere. Mă gândeam eu că poate asta e vreo şedinţă de-a lor călugărească. Nu ştiam eu pe vreme aceea ce este o anchetă. După revoluţie am citit foarte multe cărţi despre închisori şi cu cei din închisori şi am aflat ce este aceea anchetă. Cum s-a terminat Sfânta Liturghie, stam noi mult şi bine şi aşteptam ca să se termine ancheta. Eram mai bine dedouăzeci de oameni, stăteam cuminţi lângă racla cu moaştele Sfântului Calinic care era închisă. Tot aşteptam dar nimic, nu ne mai chema nimeni. Călugării închideau Sfântul Altar, puneau o sfoară de la care nu era voie să treci şi noi puteam să aşteptăm. O femeie care ştia rostul pe acolo, probabil era mai veche, a zis: "Astăzi nu ne mai cheamă la rugăciune, nimeni". Ne-am uitat unii la alţii dezamăgiţi şi, asta e. Dar dintr-o dată, apare un preot lângă iconostasul de către raclă. Era slab şi bătrân, dar frumos. Cu toţii am încremenit! Ne întrebam, pe unde a intrat? Toţi şuşoteau întrebându-se de unde a apărut aşa dintr-o dată! S-a închinat la iconostas, dar la Sfântul Calinic, nu! A pus mâna pe raclă ca şi cum s-ar rezema, a oftat şi-a aşezat epitrahilul care era din bucăţi, nu ca cel de preot, ci aşa cum au arhiereii. Ca mai târziu să aflu că de fapt acela era omofor arhieresc, era de culoare galbenă, dar mai vechi. Avea faţa tristă ca şi cum asistase la sentinţa unui om condamnat pe nedrept. Avea ochelari pe nas. Toarta dreaptă a ochelarilor atârna în jos pe faţă, erau din sârmă. Era un om foarte plăcut. Toată lumea murmura, cine este şi pe unde a intrat? Cu o voce mai stinsă, uşoară, s-a uitat la noi şi a zis: "Vă rog să nu mai vorbiţi şi fiţi atenţi la rugăciune, că eu pentru voi am venit, că mie nu-mi mai trebuie rugăciune. Eu pentru voi mă rog". Toată lumea s-a aşezat în genunchi în jurul lui. S-a format un cerc destul de mărişor. Eu eram la marginea cercului de către uşă cu ochii numai pe el. Ne-a cerut la toţi pomelnic. Am făcut şi eu o listă mare şi la urmă am pus un sectar. Am dat lista din mână în mână şi le-am adunat pe toate. Aşa de frumos s-a rugat dar n-am văzut să aibă carte. Şi totuşi parcă citea. La urmă ne-a dat la fiecare în mână pomelnicile, fără să greşească sau să le amestece. Când mi l-a dat mie, a zis: "Pe această persoană, niciodată să n-o mai scrii la pomelnice şi când a citit pomelnicul s-a oprit şi nu a citit numele sectarului. S-a uitat la mine lung şi când mi l-a dat mi-a zis: "Să nu-l mai scrii că ăştia nu se mântuiesc". Ştiu că m-am ruşinat împăturindu-mi pomelnicul dar, într-o fracţiune de secundă nu mai era preotul. Eu nu l-am slăbit din ochi, dar când m-am uitat la pomelnic, cât a durat, o fracţiune de secundă, mai ia-l de unde nu-i! Aveam o mare curiozitate să-l văd unde se duce că nu l-a văzut nimeni de unde a venit. Era aşa o pace şi mulţumire între noi. Femeile care erau de mai mult timp acolo, ziceau: "Cine să fie preotul acesta? De unde l-a adus să ne citească rugăciuni?" O altă femeie a zis: "Eu  îi  cunosc pe toţi din Cernica, că vin de mult aici, acest preot nu-i din Cernica. Altă femeie a spus: "Şi eu îi cunosc pe toţi, nu-i din Cernica, da. Şi a început să-i numească cu numele pe toţi preoţii. Am stat noi aşa un pic încremeniţi de uimire, apoi ne-am liniştit. Eu mă tot gândeam, cum de l-am scăpat pentru o secundă din ochi şi n-am văzut unde a dispărut? Mai târziu după ce am ajuns în mănăstire, am văzut o icoană originală cu Sfântul Calinic la părintele nostru şi la Mănăstirea Lainici. Aşa de mult m-a şocat când l-am văzut, acesta a fost preotul care citea rugăciuni la oameni în timp ce Părintele Argatu era anchetat. Una dintre femei a zis că a fost trimis un preot să le citească în lipsa Părintelui Argatu şi că Sfântul Calinic a fost. Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi! De atunci foarte mult îl iubesc pe Sfântul Calinic. Ca şi Sfântul Spiridon, Sfântul Calinic umblă pe pământ. După mulţi ani, în urmă, a venit pe aici un părinte bătrân, foarte bătrân, care a fost coleg de facultate cu Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului şi cu Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei. Ne-a spus că el era seminarist când l-au canonizat pe Sfântul Calinic. S-a întâmplat o răzmeriţă în Sinod provocată de oameni politici şi câţiva arhierei au fost exilaţi pe la diferite mănăstiri. Iar cu ocazia canonizării Sfântului Calinic i-a strâns pe toţi la Cernica la Sfânta Liturghie. Şi cum Sfântul Calinic era aşezat în raclă a zis Părintele Nicodim că i-au aşezat os la os şi le-a legat cu fir de aur. Zicea că adusese un anatomist de a făcut treaba asta. Şi cum erau ei în Sfântul Altar, arhiereii toţi, cum nu se mai văzuseră unii cu alţii de mai mult timp şi era bucuria întâlnirii, au uitat să zică la apostol „Pace tuturor!” şi a zis Sfântul Calinic. 

Spunea Părintele Nicodim: „L-am văzut cu ochii mei cum s-a ridicat şi a zis: Pace tuturor!”. Mai spunea Părintele Nicodim, că a fost o slujbă înălţătoare de tremurau geamurile când cântau băieţii seminarişti. Patriarhul Teoctist, l-a însărcinat să scrie istoria românilor pe acest părinte. Dar părinţii din Cernica  l-au izgonit din mănăstire şi acum locuia pe la Ploieşti la o Biserică a Sfântului Ştefan. Ne spunea că el când era tânăr, era colivar, avea talent la pictură şi uite de ce-i făceam cea mai frumoasă colivă la Sfântul Ştefan!? Ca să mă primească la Biserica lui.

 Acest Părinte Nicodim, la slujba canonizării Sfântului Calinic a zis apostolul şi tot aşa arhiereii n-au fost atenţi şi a zis Sfântul Calinic „Pace ţie, cititorule”. Ne-a spus că de abia s-a mai putut mişca din mijlocul Bisericii de emoţii. Ei, sunt sigură că Părintele Argatu a avut şi alte legături cu Sfântul Părinte, Calinic, dar din smerenie le-a tăinuit. 

   🙏🏽 Sfinte Părinte Calinic de la Cernica și Sfinte Părinte, Ilarion Argatu, ca unii care aveți îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, rugați-vă și pentru noi păcătoșii, pentru pacea întregii lumi, pentru toți creștinii ortodocși de pretutindeni, iar pe ceilalți să-i aducă Bunul Dumnezeu la cunoștința Adevărului și să nu piardă pe nimeni, să ne mântuiască pe toți.

                                                                             Amin și Aliluia!

                                                                             Preot Ioan 🛎️.

ULTIMA ZI DIN VIAȚA SFÂNTULUI IERARH CALINIC DE LA CERNICA

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                    

La ora 5 dimineaţa, Sfântul Calinic a chemat pe ucenicul Gherman ca să-l îmbrace în cămaşă şi haine de îngropare. Pe toate celelalte le dăduse de pomană. Apoi singur s-a sculat, s-a spălat pe faţă, s-a pieptănat şi a binecuvântat pe toţi câţi erau în casă. Spunea ucenicilor că „au venit nişte oameni mari în casă şi vor să-l ia cu dânşii”.

Dorind Sfântul Calinic să asculte ultima Liturghie pe pământ şi să se bucure de praznicul Învierii lui Hristos, în ziua de Paşti a slujit un preot Sfânta Liturghie în paraclisul chiliei unde şedea şi s-a împărtăşit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine. Era în ziua de 7 aprilie 1868.
În Joia luminată, adică la 11 aprilie, se împlineau cele 14 zile prevestite de Sfântul Calinic. Cu câteva zile mai înainte, a venit la el stareţul mânăstirii, arhimandritul Ştefan, „pe care îl iubea foarte mult şi i-a dat testamentul pentru înmormântare scris cu câtăva vreme înainte. Apoi l-a mai învăţat şi ceva lucruri duhovniceşti, vorbind amândoi multe ceasuri”.

În noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit părintele Anastasie la Sfântul Calinic şi i-a citit Utrenia. După otpust au stat amândoi de vorbă, vorbind pentru mântuire şi alte lucruri folositoare. Când se lumina de ziuă, părintele Anastasie s-a retras în chilia sa.

 
La ora 5 dimineaţa, Sfântul Calinic a chemat pe ucenicul Gherman ca să-l îmbrace în cămaşă şi haine de îngropare. Pe toate celelalte le dăduse de pomană. Apoi singur s-a sculat, s-a spălat pe faţă, s-a pieptănat şi a binecuvântat pe toţi câţi erau în casă. Spunea ucenicilor că „au venit nişte oameni mari în casă şi vor să-l ia cu dânşii”.

 
Cum stătea aşa în picioare, a cerut o cruce. Apoi, ţinând crucea în mână, s-a închinat ei, a sărutat-o şi a zis:

 
‒ Sfântă Cruce, ajută-mi!

Iar către ucenici a zis:
‒ Să ne vedem în fericirea din cealaltă lume!

Şi, rezemându-şi capul pe pieptul lui Gherman, a răsuflat adânc şi şi-a dat duhul în Mâinile Domnului.


Arhimandrit Ioanichie Bălan

CALINIC DE LA CERNICA

Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica a fost unul din marii părinţi duhovniceşti ai veacului al XIX-lea. Viaţa lui este descrisă pe larg de arhimandritul Anastasie Baldovin, unul din ucenicii săi.

S-a născut la Bucureşti, la 7 octombrie 1787, în familia bunilor credincioşi Antonie şi Floarea (călugărită, spre batrâneţe, la Mănăstirea Pasărea, sub numele Filoteia). A fost dat la învăţătură la una din şcolile care existau pe atunci în Bucureşti, în preajma unei biserici, poate la Colţea sau la Sfântul Gheorghe. Atmosfera de rugăciune şi aleasă viaţă creştină din familie au influenţat viaţa lăuntrică a tânărului Constantin, cum se numea din botez. De aceea, în martie 1807, deci înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, şi-a îndreptat paşii spre Mănăstirea Cernica din apropierea Bucureştilor, unde va fi venit adeseori să ia parte la slujbe şi să asculte cuvânt de învăţătură de la stareţul Gheorghe († 1806) sau de la alţi părinţi cu viaţă aleasă. În anul următor, duhovnicul său, Pimen, a cerut stareţului Timotei să-l îmbrace în “îngerescul chip al călugăriei”. Astfel, la 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin devine monahul Calinic. După o lună, în biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, episcopul bulgar Sofronie de Vrata refugiat în Bucureşti din cauza turcilor, l-a hirotonit ierodiacon. Îndrumat de duhovnicul său, a început o viaţă de aspre nevoinţe călugăreşti, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinţilor Părinţi şi scriitorilor bisericeşti. În 1812 a fost trimis la Mănăstirea Neamţ împreună cu părintele său duhovnicesc, să strângă ajutoare pentru refacerea bisericii Sfântul Nicolae distrusă de un cutremur. Cu acest prilej a cunoscut străvechea ctitorie domnească cu aleasă viaţă duhovnicească, precum şi alte mănăstiri moldoveneşti. În 1813, în biserica Batişte din Bucureşti, a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul Dionisie Lupu, viitor mitropolit al ţării, iar după doi ani a fost hirotonit duhovnic şi rânduit mare eclesiarh al mănăstirii. În 1817 a plecat la Muntele Athos. A stat aproape un an, reuşind să cunoască îndeaproape viaţa călugărească de acolo şi să culeagă învăţătură care îi va fi de folos în ostenelile de mai târziu.

După moartea stareţului Dorotei, la 14 decembrie 1818, obştea de la Cernica a ales în locul său pe ieromonahul Calinic. La 31 de ani, pentru învăţătura lui şi mai cu seamă pentru smerenia, răbdarea, dragostea faţă de toţi, viaţa lui de rugăciune, post şi muncă neîncetată, a fost numit stareţ. Doi ani mai târziu a fost hirotonit arhimandrit.Cei 32 de ani de stăreţie la Cernica constituie o perioadă de neîncetate strădanii pentru ridicarea vieţii călugăreşti de acolo, pentru buna îndrumare a vieţuitorilor, pentru înzestrarea mănăstirii cu noi lăcaşuri de închinare şi chilii pentru şcolarizarea tinerilor. A întemeiat mai multe ateliere în care monahii îşi pregăteau singuri cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte (rase, potcapuri etc.). Cei ştiutori de carte se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor îndrumători ai vieţii călugăreşti. Obştea monahală creştea mereu. Dacă în 1838 erau 300 de călugări, în 1850 numărul lor ajunsese la 350. Dintre ei s-au ridicat multe personalităţi ale vieţii bisericeşti: arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, retras spre sfârşitul vieţii la Cernica, protosinghelul Naum Râmniceanu, un cunoscut cronicar, arhimandritul Veniamin Cătulescu, profesor de Religie la Colegiul “Sf. Sava” din Bucureşti, Pimen, fost egumen la Tismana, Anastasie Baldovin, ucenicul şi biograful lui Calinic, Nicandru, urmaşul său în stăreţie şi alţii.

Stareţul Calinic era un bun îndrumător al credincioşilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât şi pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din Bucureşti şi din împrejurimi, refugiaţi la Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părti ale ţării şi chiar peste hotare. Pentru copiii din satul Cernica a înfiinţat o şcoală cu dascăl plătit de mănăstire. A fost preocupat în permanenţă de zidirea sau de refacerea unor lăcaşuri de închinare. Încă din primii ani de stăreţie s-a ocupat de zugrăvirea bisericii Sfântul Nicolae din incinta mănăstirii. Între anii 1832-1836 a zidit din temelie biserica cu hramul Sfântul Gheorghe din ostrovul mănăstirii, cu bani primiţi din partea arhiereului Ioanichie Stratonichias. Fiind distrusă la scurt timp de un cutremur, stareţul a început rezidirea ei,terminând-o în 1842. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreţie, clopotniţa, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniţă. În anul 1846 a început (cu banii săi şi cu daniile unor credincioşi) zidirea bisericii cu hramul Sfânta Treime de la Pasărea, mănăstire aflată încă de la întemeiere sub oblăduirea directă a Cernicăi. Tot la Pasărea, cu câţiva ani în urmă ridicase biserica cimitirului. Din darurile testamentare ale unei credincioase, stareţul a zidit biserica Adormirea din Câmpina, întemeind şi o şcoală în jurul ei. Din banii mănăstirii, precum şi din propriile sale danii, s-au ridicat bisericile din satele Bueşti şi Sohatu, au fost ajutate mănăstirile Ghighiu şi Poiana Mărului, schitul Icoana din Bucureşti, precum şi câteva biserici săteşti.

În 1850, după 43 de ani de viaţă în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obştii monahale, stareţul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească. Încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Alexandru Ghica îl sfătuise să primească scaunul mitropolitan, dar a refuzat socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. În anul 1850, când erau vacante toate cele patru scaune vlădiceşti din Ţara Românească, Barbu Ştirbei domnitorul de atunci, având o mare admiraţie faţă de Calinic stareţul mănăstirii ctitorite de strămoşul său, vornicul Cernica Ştirbei, l-a convins să accepte cârmuirea unei eparhii. La 14-15 septembrie 1850 a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea. A fost hirotonit arhiereu în catedrala mitopolitană din Bucureşti la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru. Întrucât reşedinţa episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la 26 noiembrie la Craiova. Chemat la această înaltă slujire, noul ierarh a găsit în eparhie o moştenire grea care se cerea îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locţiitori, resedinţa şi catedrala episcopală erau distruse, numărul preoţilor era insuficient, puţin pregătiţi şi cu o stare materială grea, seminarul închis în urma revoluţiei din 1848, lăcaşurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Noul episcop a început imediat după înscăunare îndreptarea acestor lucruri. A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoţi. În 1851 a redeschis seminarul mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis şcoli protopopeşti pentru pregătirea cântăreţilor bisericeşti.

În 1854, după mutarea reşedinţei la Râmnic, a început ridicarea unei noi catedrale episcopale după planurile întocmite de el însuşi, cu pictura lui Gheorghe Tăttărescu, şi a refăcut reşedinţa şi bolniţa din incinta Episcopiei. Între anii 1859-1864 a ridicat, din banii săi, o biserică nouă la schitul Frăsinei. Aici a introdus regulile aspre de vieţuire ale Muntelui Athos pe care el însuşi le respecta de când intrase în mănăstire. Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugrăvirea a încredinţat-o pictorului braşovean Mişu Popp. Episcopul Calinic a intervenit pe lângă domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru a salvaMănăstirea Frăsinei de la secularizare. Domnitorul a răspuns favorabil cererii sale, schitul fiind singurul care a rămas cu toate bunurile pe care le avea.

       Iubitor de carte şi sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simţit mereu nevoia unei tipografii proprii. Ca stareţ şi apoi ca episcop, a tipărit câteva cărţi la Bucureşti. Prin 1860, “cu bani împrumutaţi”, după cum mărturisea el însuşi, a pus bazele unei tipografii proprietatea sa, de sub teascurile căreia au apărut mai multe cărţi de slujbă şi de învăţătură. Episcopul intenţiona să reînvie la Râmnic vremurile de înflorire culturală din timpul marilor săi înaintaşi din secolul al XVIII-lea. Cu un an înainte de moarte a donat tipografia oraşului Râmnic, cu tot inventarul şi cu toate cărţile aflate în depozit, cu condiţia ca tipografia să-i poarte numele şi ca jumătate din veniturile ei să fie folosite pentru întreţinerea şcolilor din oraş şi a elevilor săraci, precum şi a seminariştilor, iar altă jumătate pentru întreţinerea schitului Frăsinei.

Episcopul Calinic a fost şi un însufletit patriot. În calitatea sa de episcop a luat parte la lucrările Adunării obşteşti a ţării, apoi a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc care a pregătit unirea celor două ţări româneşti. Încă din primăvara anului 1857 a trimis o circulară către protopopi şi egumeni, prin care le cerea ca în toate bisericile să se facă rugăciuni “pentru unirea românilor într-o singură voinţă şi cuget, ca să ceară pe cale legiuită viaţă patriei lor”. A făcut parte şi din Adunarea electivă a ţării care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. Ataşamentul său faţă de domnul unirii reiese şi dintr-o pastorală adresată protopopilor şi preoţilor din eparhie prin care-i îndemna să cinstească patria şi pe cârmuitorii ei şi să nu cruţe nici o jertfă pentru binele obştesc pentru că “cine este bun creştin este şi bun patriot”.

       În chip deosebit trebuie pusă în lumină sfinţenia vieţii lui. Toţi cei care l-au cunoscut au rămas impresionaţi de numeroasele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea şi blândeţea sa, de rugăciunile sale tămăduitore, de posturile şi privegherile sale. Anastasie Baldovin, biograful său, scria că episcopul avea liste de persoane cărora le împărţea permanent ajutoare şi că atunci când hirotonea preoţi le dăruia cărţi şi chiar bani de drum. “Era atât de milostiv – scria acesta – încât dacă nu avea ce să dea de milostenie, îşi da hainele de pe prea Sfinţia Sa şi plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani pe unde voi şti, ca să aibă ce să dea la fraţii lui în Hristos, pentru că aşa numea pe săraci şi neputincioşi”. Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecări de boli în urma rugăciunilor episcopului Calinic, cum a fost tânăra din satul Muiereasca sau fiul meşterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Râmnic.

Viaţa plină de înfrânări pe care o ducea (nu mânca niciodată carne, se odihnea numai pe un scaun de lemn), ca şi bătrâneţea care se simţea tot mai apăsătoare, l-au îndemnat pe episcopul Calinic să-şi scrie testamentul. Între altele, scria că nu lasă nici bani de îngropare şi nici de pomenire, pentru cătot ce a avut a împărţit celor săraci sau i-a oferit pentru refacerea clădirilor de la episcopie. În felul acesta a înţeles să pună în practică votul călugăresc al sărăciei de bunăvoie. Bătrân şi bolnav, s-a retras la Mănăstirea Cernica în mai 1867, încredinţând conducerea vremelnică a eparhiei arhimandritului Grigorie.Întrucât Guvernul de atunci i-a refuzat retragerea din scaun – în semn deînaltă preţuire – a rămas în vrednicia de episcop până la sfârşitul vieţii, trimiţând de la Cernica arhimandritului Grigorie felurite îndrumări pentru bunul mers al treburilor Episcopiei. La Cernica a mai trăit aproape un an ca un simplu monah, până în ziua de 11 aprilie 1868 când Dumnezeu l-a chemat la Sine. A fost îngropat în tinda bisericii Sfântul Gheorghe, ctitoria sa.



Sf. Calinic mort în scaun la 11 aprilie 1868 imagine obţinută prin amabilitatea Doamnei Mariana Nicorici

Călugăr smerit la Cernica, apoi conducător al obştii monahale de acolo timp de 32 de ani, episcop la Râmnic peste 18 ani, marele ierarh Calinic a devenit unul din cei mai desăvârşiţi reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti. A fost apreciat şi considerat ca un adevărat sfânt nu numai de cei care l-au cunoscut, ci şi de urmaşi. Iată ce spunea despre el marele cărturar Nicolae Iorga (1871-1940): “Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale tuturora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi de pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe, în timpuri noi, pe care el nu le maiînţelegea, nici pentru a le combate precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent
apusean care stăpânea statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei cari o clipă nu şi-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu” (Istoria Bisericii româneşti, vol. II, el. II, Bucureşti, 1932, p. 237-238).
        Faptele prezentate demonstrează cât de îndreptăţită a fost hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii noastre, din 28 februarie 1950, ca episcopul Calinic să fie trecut în rândul sfinţilor. Canonizarea lui solemnă s-a făcut la Cernica în ziua de 23 octombrie 1955 în prezenţa multor ierarhi români şi străini, a numeroşi călugări, preoţi şi credincioşi; moaştele i-au fost aşezate spre cinstire şi închinare în biserica Sfântul Gheorghe, ctitoria sa. Astfel, smeritul stareţ şi ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai calendarului ortodox român, pildă vrednică de urmat pentru orice fiu al Bisericii. Prăznuirea lui din neam în neam se face în ziua mutării sale la Domnul, adică la 11 aprilie. Este cinstit prin cântări de laudă, în Minei şi prin slujba Acatistului; chipul său este zugrăvit în multe biserici mănăstireşti şi parohiale, iar numele său este purtat de mulţi credincioşi care îmbracăîngerescul chip al călugăriei.

        “Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe Calinic, veseleşte sufletele celor credincioşi şi atingerea de racla sfintelor tale moaşte sfinţeşte simţirileşi dăruieşte tămăduiri; pentru aceasta, după datorie, te cinstim pe tine şi cu bucurie iţi cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înţelepţite!” (Din Acatistul Sfântului, Condacul 1). Sursă: "Sfinţi daco-romani şi români", Ed.Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 89-94. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu.

Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie)

Inchide Evaluarea ta a fost adaugata cu succes.

Inchide Ne pare rau, a aparut o eroare in timpul adaugarii evaluarii tale.

Sfantul Calinic de la Cernica este cinstit de Biserica pe 11 aprilie. S-a nascut in Bucuresti, pe 7 octombrie 1787. A primit la botez numele de Constantin. Nasa i-a fost Luxandra Vacarescu, mama poetului Ienachita Vacarescu. La varsta de 20 de ani, a intrat ca frate in Manastirea Cernica. Dupa un an de ucenicie la marele duhovnic Pimen, devine calugar si primeste numele Calinic. La numai o luna de la tunderea sa in monahism, este hirotonit ierodiacon. Peste cinci ani este hirotonit preot, iar dupa alti cinci ani este numit staret al manastirii Cernica, pe care o va conduce timp de 31 de ani.
Potrivit istoricilor, Dorotei, staretul Manastirii Cernica, simtind ca i se apropie sfarsitul, alege sa-l trimita pe Calinic la Sfantul Munte, avandu-l ca insotitor pe monahul Dionisie, ca sa-l aduca in tara pe parintele Pimen, spre a-i continua lucrarea. Dupa un an de zile, Sfantul Calinic revine in tara cu Pimen. Din cauza vietuirii aspre pe care acesta o impune calugarilor, ia nastere un conflict intre el si obste. Acest conflict este inlaturat de arhiereul Ioanichie Stratonichias, care il va numi staret pe Calinic. Amintim ca au fost propusi trei candidati: Calinic, Pimen si Ignatie.

Sfantul Calinic - episcop al Ramnicului si ctitor al Manastirii Frasinei
In anul 1850, Sfantul Calinic a fost sfintit episcop al Ramnicului, unde a pastorit vreme de peste 16 ani. A infiintat la Ramnic o tipografie, continuand activitatea inaintasilor lui: Sfantul Ierarh Antim Ivireanul, Damaschin, Chesarie si Filaret.
In anul 1862 au fost tiparite "Mineiele", iar mai tarziu: "Carte foarte folositoare de suflet", "Evanghelia", "Octoihul", "Invatatura catre preoti si diaconi", "Liturghierul", "Acatistierul" si "Invatatura pentru duhovnici". A scris si: "Insemnari cu privire la Revolutia din 1821", "Aratare pe scurt pentru Cernica" si mici indreptare duhovnicesti: "Despre cum trebuie sa petrecem in casa lui Dumnezeu", "Randuiala sfintirii painii de obste" si "Pravila manastireasca".
Sfantul Calinic este si ctitorul Manastirii Frasinei, cunoscuta pentru regimul ei parte, stabilit inca de la inceput de chiar Sfantul Calinic: nu au acces femeile, nu se mananca niciodata carne si se face slujba la miezul noptii pana dimineata.

Sfantul Calinic - factor activ al Unirii Principatelor Romane
Pe 27 aprilie 1857, arhiereul Calinic semna o "circulara catre protopopi si egumeni", prin care cerea sa se faca rugaciuni in toate bisericile pentru unirea romanilor. Din toamna anului 1857, Calinic a facut parte din Adunarea Divanului ad-hoc al Tarii Romanesti. In anul 1859, Sfantul Calinic facea parte din Adunarea Electiva a Tarii Romanesti. Din documente reiese ca Sfantul Calinic participa la o sedinta propusa de omul poltic Vasile Boerescu si se obliga alaturi de cei prezenti la aceasta sedinta secreta, sa-l voteze pe Cuza ca domnitor si al Tarii Romanesti.

Testamentul si canonizarea Sfantului Calinic de la Cernica
Sfantul Calinic si-a scris testamentul pe 18 septembrie 1857. In acest testament mentioneaza ca nu a adunat averi, ci numai carti sfinte si cere sa fie inmormantat la Manastirea Cernica, langa Biserica "Schimbarii la Fata", in partea dreapta, de va fi sa moara in Valahia Mare sau in tinda Bisericii "Sfantul Nicolae", in partea dreapta, daca se va intampla sa moara in Valahia Mica (Ramanic).
Simtindu-se slabit, Sfantul Calinic revine la batranete in Manastirea Cernica. Dupa ce s-a impartasit de Sfintele Pasti, cu Trupul si Sangele Domnului, s-a sculat si s-a imbracat cu hainele de ingropare, i-a binecuvantat pe toti si le-a zis: "Sa ne vedem in fericirea de pe cealalta lume". In acest chip, pe 11 aprilie 1868 a trecut la cele vesnice. A fost ingropat, dupa dorinta sa, in tinda Bisericii "Sfantul Gheorghe".
Canonizarea sa a fost facuta pe 23 octombrie 1955. Moastele sale sunt asezate spre cinstire si inchinare in Biserica "Sfantul Gheorghe".

Fapte si cuvinte de invatatura ale Sfantului Ierarh Calinic

Sfantul Calinic era atat de smerit, ca, pe cat se inalta cu cinstea si cu darul de catre toti, cu atat mai mult se smerea catre toti, dupa cuvantul Domnului, Care zice: Care dintre voi va vrea sa fie mai mare, sa va fie voua sluga (Matei 20, 26).
Fericitul parinte Calinic, ori de cate ori era ocarat de cineva, graia de bine; iar pe cel care il nedreptatea indata il miluia si il ajuta cu tot ce putea. Insa la dansul in chilie altceva nu se gasea, fara numai un ulcior cu apa.
Spuneau parintii ca in chilia sa, cuviosul era atat de linistit, incat nici ucenicii lui nu-l auzeau ce face, cand, adica, se odihnea si cand era la rugaciune.
Dupa marturia mai multor duhovnici din vremea sa, Cuviosul Calinic savarsea in timp de 24 de ore doua mii de inchinaciuni si 300 de metanii mari, precum si pravila cea randuita fiecarui calugar la chilie.
Aceiasi duhovnici ai Manastirii Cernica adevereau ca Sfantul Calinic, inca din anii tineretii, primise darul neincetatei rugaciuni a lui Iisus, prin care se facuse casa a Duhului Sfant si vas al alegerii.
In primavara anului 1817, Cuviosul Calinic impreuna cu Ignatie duhovnicul si cu un alt calugar s-au sfatuit sa posteasca desavarsit tot Postul Mare, pana la Sfintele Pasti. Deci, luand binecuvantare de la staretul manastirii, Dorotei, au inceput aceasta aspra si mai presus de putere nevointa. Dar, din lipsa dreptei socoteli, satana le-a facut la toti o grea ispita. Calugarul n-a putut sa posteasca deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit cateva saptamani, apoi, slabind foarte tare, s-a imbolnavit si cu greu s-a vindecat. Iar Cuviosul Calinic a postit desavarsit pana in joia Canonului Mare (Adica pana in joia din saptamana a cincea a Postului Mare), cand a mancat o jumatate de prescura. Dar, voind sa implineasca cele 40 de zile de post, asemenea Mantuitorului si sfintilor de demult, s-a imbolnavit de o cumplita ameteala de cap si slabire a firii, incat n-a mai stiut nimic de sine pana in Duminica Tomei. Pentru aceasta, staretul Dorotei era foarte mahnit, crezand ca nu va mai scapa cu viata.
Insa, cu darul lui Dumnezeu, Cuviosul Calinic si-a venit din nou in simtire, spre bucuria staretului si a tot soborul. Din ceasul acela, parintele Dorotei i-a randuit sa tina toata viata calea cea imparateasca. Adica sa se impartaseasca zilnic din masa cea de obste la trapeza. Deci, facand ascultare, parintele Calinic manca zilnic cu fratii la masa, fara sa mai aiba nimic de mancare la chilie sau sa guste ceva fara binecuvantare. Cu toate acestea, din postirea cea de 40 de zile, cuviosul a ramas cu o permanenta durere de cap, pe care a simtit-o pana la obstescul sau sfarsit.
In vara aceluiasi an, Sfantul Calinic n-a mancat paine deloc, timp de 40 de zile, nici legume fierte la foc. Numai seara, dupa apusul soarelui, manca cate o felie de pepene si fructe crude, ca sa-si potoleasca slabiciunea firii si sa nu calce porunca staretului.
Ucenicul sau, arhimandritul Anastasie Baldovin, marturisea ca in toata viata sa cuviosul nu dormea intins pe pat, ci atipea cateva ceasuri pe un scaun, imbracat si incins cu o curea lata de piele. Era ca o adevarata santinela, gata oricand de lupta, veghind neincetat asupra nevazutilor vrajmasi care incercau sa-l ispiteasca, fie prin trup, fie prin ganduri.
Acelasi ucenic zicea ca nimeni nu putea sa ascunda ceva sau sa spuna vreo minciuna inaintea Sfantului Calinic, pentru ca era inaintevazator si indata descoperea adevarul si cele ce urmau sa se intample in viitor.
Acelasi ucenic prea iubit al Sfantului Calinic spunea ca dascalul sau era atat de bland si smerit cu inima, incat oricine socotea ca are in fata sa un inger, iar nu un om pamantesc. De aceea toti il iubeau, il cinsteau si il aveau ca pe un adevarat sfant, atat calugarii si mirenii, cat si episcopii si dregatorii tarii.
Spuneau parintii si aceasta, ca marele staret nu ingaduia deloc clevetirea in viata calugareasca. Caci o socotea „moartea sufletului”. In locul multei vorbiri, el sfatuia pe ucenici sa practice neincetat tacerea si rugaciunea lui Iisus.
Aceiasi parinti spuneau de Cuviosul Calinic ca isi implinea chemarea de staret cu mare ravna si frica de Dumnezeu, stiind ca „lucrul cel mai greu si anevoios este mestesugul calauzirii sufletelor pe calea mantuirii”.
In timpul rascoalei din anul 1821, multi locuitori din Bucuresti s-au adapostit la Manastirea Cernica. Bunul staret i-a gazduit pe toti in insula Sfantului Nicolae, prin chiliile calugarilor, iar pe calugari i-a mutat in insula Sfantului Gheorghe. In acele zile de grea incercare pentru tara, multa mangaiere au aflat locuitorii capitalei de la Sfantul Calinic. Ca pe toti ii imbarbata, ii odihnea si ii hranea in mod gratuit din alimentele manastirii.
Terminandu-se hrana in Manastirea Cernica, calugarii si mirenii erau amenintati de cumplita foamete. Deci, cazand Sfantul Calinic la rugaciune cu multe lacrimi in fata icoanei Maicii Domnului si a Sfantului Nicolae si ceran- du-le grabnic ajutor, indata a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele staret de la rugaciune, au intrat pe poarta manastirii cinci care trase de cate doi boi, pline cu pesmeti de paine, trimise de pasa, mai-marele turcilor din tabara apropiata.
Sfantul Calinic a fost, de asemenea, si un bun iconom al Manastirii Cernica si al celorlalte Manastiri – Pasarea, Snagov, Caldarusani, Ciorogarla si Poiana Marului – care erau sub administratia sa. Cand a intrat staret, Cernica avea doar „o teleguta cu un bou ce se conducea de un calugar pe ulitele Bucurestilor, si oricine voia din popor arunca cate o paine in acea teleguta; apoi se intorcea la manastire si impartea acea paine pe la calugari. Iar pentru imbracamintea calugarilor se trimitea de la domnie si de la alti buni crestini”.
Or, venerabilul staret in putina vreme a refacut iconomia manastirii, a facut un mare metoc in satul Buesti-Ilfov, a ridicat case si adaposturi pentru oameni si vite, a cultivat pamantul cu tot felul de cereale, a plantat vii si paduri, incat se mirau toti de priceperea lui. Acolo crestea manastirea cirezi de vite si turme de oi pentru hrana si imbracamintea calugarilor din lavra.
Fiind chemat si propus de cateva ori sa fie Mitropolit al Tarii Romanesti, Sfantul Calinic, din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrajmas din preajma sa, indemnat de zavistnici, i-a dat otrava. Pe cand marele staret zacea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: „Doamne, Dumnezeul mantuirii mele, nu credeam si nu doream sa mor otravit”. Atunci, in umbra noptii, un glas de taina i-a raspuns: „Nu vei muri de otrava. Scoala-te si fii sanatos, ca nu dupa mult timp vei fi episcop la Ramnicu-Valcea, unde vei indrepta Biserica si clerul care este in scazamant”.
In ceasul acela, cuviosul s-a sculat sanatos din pat si s-a dus la Utrenie, ca era miezul noptii.
Spuneau ucenicii Sfantului Calinic „ca faptele ii erau intocmai dupa graiul gurii si nu putea nimeni sa-i gaseasca nici un cusur. Ca, dupa cum invata, asa si lucra. Ca zice si Mantuitorul: Ci cuvantul vostru sa fie: Ceea ce este da, da; si ceea ce este nu, nu (Matei 5, 37).
Aceiasi ucenici marturiseau ca Sfantul Calinic „cu multa mahnire a primit alegerea de episcop, la 14 septembrie, 1850, fiindca n-a putut strica hatarul iubitului sau fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Stirbei – domnul Tarii Romanesti – si s-a supus la voia obstestii Adunari…”.
Arhimandritul Anastasie Baldovin spunea despre dascalul sau, Preasfintitul Calinic:
- Ma minunam de asa viata mai presus de fire, pentru ca vedeam ca slujesc un sfant viu. De aceea indrazneam de multe ori si il intrebam cate ceva despre tainele dumnezeiesti si el imi descoperea ceea ce cunostea ca-mi este de folos si cat putea sa incapa in mintea mea cea slaba si intunecata. Iar daca inaintam cu intrebarile mai departe, imi zicea: „Nu este acum timpul pentru asemenea intrebari”.
In vara anului 1854, mergand Sfantul Calinic spre Targu-Jiu, insotit de ucenicul sau si mai multi slujitori, la rugamintea credinciosilor a poposit peste noapte intr-un sat din cale. Si iata, fiii unui om instarit au marturisit bunului pastor ca tatal lor a murit de mai multi ani, dar trupul lui n-a putrezit in pamant. L-au dezgropat de trei ori, i-au facut parastas cu arhierei si cu preoti, dar trupul sau tot intreg l-au scos din groapa.
Deci, l-au rugat pe Sfantul Calinic sa le dea voie sa-l dezgroape a patra oara pe tatal lor, iar dupa ce fericitul va termina liturghia arhiereasca, sa-i citeasca rugaciunile de dezlegarea pacatelor la mormant. Si bunul pastor, milostivindu-se de ei, i-a ascultat. Dupa terminarea liturghiei au mers cu totii la mormant. Trupul raposatului, intreg si nevatamat, era rezemat de zidul bisericii. Si iata, o, minune preaslavita! In timp ce Sfantul Calinic citea rugaciunile de dezlegarea pacatelor, trupul cel neputred a inceput a se preface in tarana, de la picioare spre cap. La sfarsitul rugaciunilor, intreg trupul sau se prefacuse intr-o gramajoara de tarana amestecata cu oase albe. Uimiti toti de aceasta, au dat slava lui Dumnezeu.
Fiind plecat timp de trei zile la Schitul Lainici, vazator cu duhul, Sfantul Calinic a stiut cand a murit staretul Cernicai, Nicandru.
Odata, pe cand Sfantul Calinic slujea Sfanta Liturghie in paraclisul Episcopiei Ramnicului cu mai multi slujitori, a fost adusa la biserica o femeie legata in lanturi, cumplit chinuita de un duh necurat. La sfarsitul slujbei, protoiereul orasului a rugat pe bunul pastor de suflete sa-i citeasca o rugaciune de vindecare. Arhimandritul Anastasie i-a pregatit molitfelnicul. Dupa citirea rugaciunii, Sfantul Calinic a binecuvantat pe femeia bolnava de trei ori in numele Preasfintei Treimi si a zis:
- In numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoala-te! In clipa aceea, bolnava s-a vindecat cu darul lui Dumnezeu. Deci, sculandu-se sanatoasa de jos, saruta cu lacrimi sfintele icoane, multumind binefacatorului ei. Apoi, intrand Sfantul Calinic in chilia sa, a inceput a plange cu multe lacrimi.
- De ce plangi, Preasfintite? l-a intrebat ucenicul. – Nu am nimic, fiul meu, dar vad ca pentru multele mele pacate ma pedepseste Dumnezeu. Spuneti la toti ca nu pentru mine pacatosul a facut Dumnezeu aceasta minune de a tamadui pe femeia bolnava.
Spunea acelasi ucenic despre Sfantul Calinic:
- Era atat de milostiv, incat, cand nu avea ce sa dea milostenie, isi dadea hainele de pe Preasfintia sa si, plangand, se ruga de mine nevrednicul ca sa caut bani de unde voi sti, ca sa aiba sa dea la „fratii lui Hristos”, caci asa numea fericitul pe saraci si neputinciosi.
Odata, pe cand Sfantul Calinic iesea de la slujba, la o biserica din Craiova, epitropul i-a dat sase galbeni. Iar in ograda episcopiei, o femeie cerandu-i milostenie, a scos acei galbeni si i-a pus in mainile ei.
Dupa trei zile, aceeasi femeie a venit iar la usa Sfantului Calinic sa ceara milostenie. Deci, chemand pe parintele Anastasie, ucenicul sau, i-a poruncit zicand:
- Da milostenie femeii de afara.
- Preasfintite, a raspuns el, aceasta femeie a primit sase galbeni cand ne-am intors de la biserica.
Iar blandul pastor i-a zis cu asprime:
- Dar cuviosia ta, daca ai mancat ieri, astazi nu mai mananci? O fi fost si ea datoare la cineva si de aceea mai cere. Du-te si da-i milostenie!
Din clipa aceea pana la sfarsitul vietii Sfantului Calinic, n-a mai indraznit ucenicul sa-i faca vreo observatie in privinta milosteniilor.
In timpul domniei lui Cuza Voda – spunea ucenicul Sfantului Calinic – s-a intamplat o tulburare in Seminarul Episcopiei de Ramnic si Preasfintia sa, cu darul si cu blandetea sa, a potolit acea tulburare. Afland de aceasta, mitropolitul Nifon si ministrul de Culte, Scarlat Cretulescu, au trimis de la Bucuresti un functionar in ancheta.
- Nu mai este nevoie ca sa faci dumneata cercetare – a zis Sfantul Calinic – pentru ca eu, ca episcop, i-am linistit si multumit pe toti. Sa spui la cei care te-au trimis ca sunt in nestiinta de aceasta.
Auzind de cuvintele Sfantului Calinic, ministrul s-a suparat si, intrand in audienta la domnitor, i-a spus
- Maria Ta, sa iscaliti decretul de suspendare a episcopului de Ramnic si darea lui in judecata, iar daca nu, sa-mi primiti demisia.
- Demisia dumitale pot sa o primesc, dar decretul contra episcopului de Ramnic niciodata nu-l voi semna, a zis domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Apoi, cu voce inalta a strigat:
- Mai Scarlat, acela, episcopul Ramnicului, Calinic, este adevaratul si sfantul calugar al lui Dumnezeu si ca el altul nu mai este in toata lumea.
Sfantul Calinic, avand darul inaintevederii, intr-una din zile a spus ucenicului sau, Anastasie:
- Sa stii, fiul meu, ca la 1866, Cuza nu mai este domn al tarii si au sa se faca mari schimbari. Sa mai stii ca la 1877 are sa vina in tara imparatul Rusiei cu familia si cu ostirile sale si are sa treaca Dunarea, sa se bata cu turcii, dar rusii au sa fie invinsi de turci. Dupa aceea, rusii au sa cheme in ajutorul lor ostirea romana si, cu ajutorul lui Dumnezeu, au sa faca romanii mari victorii, incat sa-i laude si sa-i admire toate continentele lumii. Dupa acest razboi sangeros, are sa fie un razboi cu condeiul, adica cu diplomatia. Si dupa aceasta are sa vina un razboi asa de mare, cum nu a fost de cand pamantul, si ferice de cei care vor scapa dupa acest mare razboi.
Din anul 1850, cand a fost ales episcop, si pana in anul 1868, cand a decedat, nu si-a schimbat intru nimic paza datoriilor sale monahale, ci mai mult se nevoia intru toate faptele cele bune. Chiar si hainele ce le purta ca episcop nu erau mai luxoase ca cele pe care le purta cand era staret in Manastirea Cernica.
Odata, Sfantul Calinic, care zacea in pat, a zis catre iubitul sau ucenic, Anastasie:
- Fiul meu, Nifon mi-a spus totul si cred ca este speranta de mantuirea lui. Sa stii ca la sapte ani cand ma va dezgropa pe mine, va intra mitropolitul in mormant.
Aceasta prevestire s-a implinit intocmai.
In Joia cea Mare, anul 1868, spre sfarsitul lunii martie, Sfantul Calinic a chemat la chilia sa sapte preoti de au slujit Sfantul Maslu. Dupa otpust, le-a zis Preasfintitul:
- Parintilor, rugati-va lui Dumnezeu pentru mine, ca poate zilele acestea ne vom desparti!
Dorind Sfantul Calinic sa asculte ultima liturghie pe pamant si sa se bucure de praznicul Invierii lui Hristos, in ziua de Pasti a slujit un preot Sfanta Liturghie in paraclisul chiliei unde sedea si s-a impartasit pentru ultima data cu Preacuratele Taine. Era in ziua de 7 aprilie, 1868.
In Joia luminata, adica la 11 aprilie, se implineau cele 14 zile prevestite de Sfantul Calinic. Cu cateva zile mai inainte a venit la el staretul manastirii, arhimandritul Stefan, „pe care il iubea foarte mult si i-a dat testamentul pentru inmormantare scris cu catava vreme inainte. Apoi l-a mai invatat si ceva lucruri duhovnicesti, vorbind amandoi multe ceasuri”.
In noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit parintele Anastasie la Sfantul Calinic si i-a citit Utrenia. Dupa otpust au stat amandoi de vorba, vorbind pentru mantuire si alte lucruri folositoare. Cand se lumina de ziua, parintele Anastasie s-a retras in chilia sa.
La orele 5 dimineata, Sfantul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano ca sa-l imbrace in camasa si haine de ingropare. [b]Pe toate celelalte le daduse de pomana.[/b] Apoi singur s-a sculat, s-a spalat pe fata, s-a pieptanat si a binecuvantat pe toti cati erau in casa. Spunea ucenicilor ca „au venit niste oameni mari in casa si vor sa-l ia cu dansii”.
Cum statea asa in picioare, a cerut o cruce. Apoi, tinand crucea in mana, s-a inchinat ei, a sarutat-o si a zis:
- Sfanta Cruce, ajuta-mi! Iar catre ucenici a zis: Sa ne vedem in fericirea din cealalta lume! Si, rezemandu-si capul pe pieptul lui Gherman, a rasuflat adanc si si-a dat duhul in Mainile Domnului.
La inmormantarea Sfantului Calinic, de sambata, 13 aprilie, a venit mitropolitul Nifon cu patru episcopi, mai multi egumeni si zeci de mii de credinciosi, „incat nu mai incapeau in amandoua ostroavele”. Cu totii se sileau sa-i sarute mainile. Trupul sau era imbracat in vesminte arhieresti, asa cum poruncise el, si era asezat pe scaun, cu carja si Evanghelia pe brat.
Slujba prohodului s-a facut in biserica cea mare din ostrovul Sfantului Nicolae. Apoi, patru preoti l-au purtat pe brate, impreuna cu arhiereii si zeci de preoti si diaconi, si l-au inmormantat asezat pe scaun, in partea de nord a pridvorului bisericii Sfantul Gheorghe, ctitorita de el.
Dupa inmormantarea Sfantului Ierarh Calinic, „a venit comisia de la guvern ca sa cerceteze pentru stare – avere personala – si a aflat bani o rila si o jumatate de napoleon si multe adeverinte intarite cu iscalituri, de pe la toate locurile pe unde daduse milostenie, atat de aici, din Romania, cat si din Orient, Ierusalim, Sfetagora (Sfantul Munte) si alte locuri de prin Turcia, care hartii s-au luat de minister”.Despre marele episcop Sfantul Calinic spunea ucenicul sau, cuviosul Anastasie Baldovin, aceste cuvinte:
- Acest sfant episcop si arhiereu al Bisericii noastre Ortodoxe a savarsit multe fapte mari si folositoare pentru aceasta tara si Biserica Romana.

Plangerea smeritului Calinic Ieromonah, staretul Cernicai.

Stiu inceputul meu ca are sfarsit,
Si eu vietuiesc ca un fara de sfarsit,
Avand mintea inalta cugetatoare,
Si viata-mi merge spre scurtare,
Ziua, noaptea, cugetand cele desarte
Si eu m-am apropiat de moarte.
Cu cat vad ca se apropie moartea de mine,
Cu atat ma silesc a o scoate din pomenire,
Ca daca nu este cu putinta a scapa de moarte cu lucrul,
Eu ma silesc a scapa de ea cu gandul.
Oh si vai, cum m-am impietrit!
In fieste care zi petrecand frati la mormant
Si cu nimic nu m-am umilit,
Nici cu inima suspinand,
Sa plec ochii la pamant,
Sa ma uit in mormant,
Sa vad podoaba mea stralucind in oase insirate,
Pline de putoare si de viermi mancate!
Ah, cum striga mormantul catre mine,
Zicand: aicea vei sa te salasluiesti si tu maine.
Abate-te spre mine macar astazi,
Scotandu-ti mintea din lume,
Ca nu fara de veste sa dea moartea peste tine,
Ca pe lume cati o au iubit
Goi i-au trimis in mormant,
Razand si batjocorind pe cele ce aicea le-au agonisit,
Iar nu in Dumnezeu s-au imbogatit,
Ci vesnica munca o au mostenit
In tartarul cel nesfarsit.
Vai, vai de a mea ticalosire,
Cum nu-mi viu intru simtire,
Sa plang cu necontenire,
Vesnica mea osandire.
Vino, ticaloase suflete al meu,
Sa cadem cu plangere la Dumnezeu,
Rugandu-ne si Prea Curatei Fecioare
A mele bune chezasuitoare,
Ca sa faca milostiv pe Fiul sau,
Iisus Hristos Dumnezeu,
Ca sa ma izbaveasca de focul cel nesfarsit,
Ca cunoscand am gresit.
Sfintilor toti, rugati-va pentru mine,
Ca singur m-am lipsit de-al vostru bine,
Macar de acum inainte sa petrec cu pocainta.
Si sa ma savarsesc in credinta,
Ca sa castig vrednica odihna. Amin.
CALINIC, staretul Cernicai, 1822, August 1.

Sfântul Ierarh Calinic

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a fost unul din marii părinţi duhovniceşti ai veacului al XIX-lea. Viaţa lui este descrisă pe larg de arhimandritul Anastasie Baldovin, unul din ucenicii săi.
S-a născut la Bucureşti, la 7 octombrie 1787, în familia bunilor credincioşi Antonie şi Floarea (călugărită, spre batrâneţe, la Mănăstirea Pasărea, sub numele Filoteia). A fost dat la învăţătură la una din şcolile care existau pe atunci în Bucureşti, în preajma unei biserici, poate la Colţea sau la Sfântul Gheorghe. Atmosfera de rugăciune şi aleasă viaţă creştină din familie au influenţat viaţa lăuntrică a tânărului Constantin, cum se numea din botez. De aceea, în martie 1807, deci înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, şi-a îndreptat paşii spre Mănăstirea Cernica din apropierea Bucureştilor, unde va fi venit adeseori să ia parte la slujbe şi să asculte cuvânt de învăţătură de la stareţul Gheorghe († 1806) sau de la alţi părinţi cu viaţă aleasă. În anul următor, duhovnicul său, Pimen, a cerut stareţului Timotei să-l îmbrace în “îngerescul chip al călugăriei”. Astfel, la 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin devine monahul Calinic. După o lună, în biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, episcopul bulgar Sofronie de Vrata refugiat în Bucureşti din cauza turcilor, l-a hirotonit ierodiacon. Îndrumat de duhovnicul său, a început o viaţă de aspre nevoinţe călugăreşti, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinţilor Părinţi şi scriitorilor bisericeşti. În 1812 a fost trimis la Mănăstirea Neamţ împreună cu părintele său duhovnicesc, să strângă ajutoare pentru refacerea bisericii Sfântul Nicolae distrusă de un cutremur. Cu acest prilej a cunoscut străvechea ctitorie domnească cu aleasă viaţă duhovnicească, precum şi alte mănăstiri moldoveneşti. În 1813, în biserica Batişte din Bucureşti, a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul Dionisie Lupu, viitor mitropolit al ţării, iar după doi ani a fost hirotonit duhovnic şi rânduit mare eclesiarh al mănăstirii. În 1817 a plecat la Muntele Athos. A stat aproape un an, reuşind să cunoască îndeaproape viaţa călugărească de acolo şi să culeagă învăţătură care îi va fi de folos în ostenelile de mai târziu.
După moartea stareţului Dorotei, la 14 decembrie 1818, obştea de la Cernica a ales în locul său pe ieromonahul Calinic. La 31 de ani, pentru învăţătura lui şi mai cu seamă pentru smerenia, răbdarea, dragostea faţă de toţi, viaţa lui de rugăciune, post şi muncă neîncetată, a fost numit stareţ. Doi ani mai târziu a fost hirotonit arhimandrit.Cei 32 de ani de stăreţie la Cernica constituie o perioadă de neîncetate strădanii pentru ridicarea vieţii călugăreşti de acolo, pentru buna îndrumare a vieţuitorilor, pentru înzestrarea mănăstirii cu noi lăcaşuri de închinare şi chilii pentru şcolarizarea tinerilor. A întemeiat mai multe ateliere în care monahii îşi pregăteau singuri cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte (rase, potcapuri etc.). Cei ştiutori de carte se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor îndrumători ai vieţii călugăreşti. Obştea monahală creştea mereu. Dacă în 1838 erau 300 de călugări, în 1850 numărul lor ajunsese la 350. Dintre ei s-au ridicat multe personalităţi ale vieţii bisericeşti: arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, retras spre sfârşitul vieţii la Cernica, protosinghelul Naum Râmniceanu, un cunoscut cronicar, arhimandritul Veniamin Cătulescu, profesor de Religie la Colegiul “Sf. Sava” din Bucureşti, Pimen, fost egumen la Tismana, Anastasie Baldovin, ucenicul şi biograful lui Calinic, Nicandru, urmaşul său în stăreţie şi alţii.
Stareţul Calinic era un bun îndrumător al credincioşilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât şi pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din Bucureşti şi din împrejurimi, refugiaţi la Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părti ale ţării şi chiar peste hotare. Pentru copiii din satul Cernica a înfiinţat o şcoală cu dascăl plătit de mănăstire. A fost preocupat în permanenţă de zidirea sau de refacerea unor lăcaşuri de închinare. Încă din primii ani de stăreţie s-a ocupat de zugrăvirea bisericii Sfântul Nicolae din incinta mănăstirii. Între anii 1832-1836 a zidit din temelie biserica cu hramul Sfântul Gheorghe din ostrovul mănăstirii, cu bani primiţi din partea arhiereului Ioanichie Stratonichias. Fiind distrusă la scurt timp de un cutremur, stareţul a început rezidirea ei, terminând-o în 1842. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreţie, clopotniţa, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniţă. În anul 1846 a început (cu banii săi şi cu daniile unor credincioşi) zidirea bisericii cu hramul Sfânta Treime de la Pasărea, mănăstire aflată încă de la întemeiere sub oblăduirea directă a Cernicăi. Tot la Pasărea, cu câţiva ani în urmă ridicase biserica cimitirului. Din darurile testamentare ale unei credincioase, stareţul a zidit biserica Adormirea din Câmpina, întemeind şi o şcoală în jurul ei. Din banii mănăstirii, precum şi din propriile sale danii, s-au ridicat bisericile din satele Bueşti şi Sohatu, au fost ajutate mănăstirile Ghighiu şi Poiana Mărului, schitul Icoana din Bucureşti, precum şi câteva biserici săteşti.
În 1850, după 43 de ani de viaţă în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obştii monahale, stareţul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească. Încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Alexandru Ghica îl sfătuise să primească scaunul mitropolitan, dar a refuzat socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. În anul 1850, când erau vacante toate cele patru scaune vlădiceşti din Ţara Românească, Barbu Ştirbei domnitorul de atunci, având o mare admiraţie faţă de Calinic stareţul mănăstirii ctitorite de strămoşul său, vornicul Cernica Ştirbei, l-a convins să accepte cârmuirea unei eparhii. La 14-15 septembrie 1850 a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea. A fost hirotonit arhiereu în catedrala mitopolitană din Bucureşti la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru. Întrucât reşedinţa episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la 26 noiembrie la Craiova. Chemat la această înaltă slujire, noul ierarh a găsit în eparhie o moştenire grea care se cerea îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locţiitori, resedinţa şi catedrala episcopală erau distruse, numărul preoţilor era insuficient, puţin pregătiţi şi cu o stare materială grea, seminarul închis în urma revoluţiei din 1848, lăcaşurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Noul episcop a început imediat după înscăunare îndreptarea acestor lucruri. A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoţi. În 1851 a redeschis seminarul mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis şcoli protopopeşti pentru pregătirea cântăreţilor bisericeşti.
În 1854, după mutarea reşedinţei la Râmnic, a început ridicarea unei noi catedrale episcopale după planurile întocmite de el însuşi, cu pictura lui Gheorghe Tăttărescu, şi a refăcut reşedinţa şi bolniţa din incinta Episcopiei. Între anii 1859-1864 a ridicat, din banii săi, o biserică nouă la schitul Frăsinei. Aici a introdus regulile aspre de vieţuire ale Muntelui Athos pe care el însuşi le respecta de când intrase în mănăstire. Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugrăvirea a încredinţat-o pictorului braşovean Mişu Popp. Episcopul Calinic a intervenit pe lângă domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru a salva Mănăstirea Frăsinei de la secularizare. Domnitorul a răspuns favorabil cererii sale, schitul fiind singurul care a rămas cu toate bunurile pe care le avea.
Iubitor de carte şi sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simţit mereu nevoia unei tipografii proprii. Ca stareţ şi apoi ca episcop, a tipărit câteva cărţi la Bucureşti. Prin 1860, “cu bani împrumutaţi”, după cum mărturisea el însuşi, a pus bazele unei tipografii proprietatea sa, de sub teascurile căreia au apărut mai multe cărţi de slujbă şi de învăţătură. Episcopul intenţiona să reînvie la Râmnic vremurile de înflorire culturală din timpul marilor săi înaintaşi din secolul al XVIII-lea. Cu un an înainte de moarte a donat tipografia oraşului Râmnic, cu tot inventarul şi cu toate cărţile aflate în depozit, cu condiţia ca tipografia să-i poarte numele şi ca jumătate din veniturile ei să fie folosite pentru întreţinerea şcolilor din oraş şi a elevilor săraci, precum şi a seminariştilor, iar altă jumătate pentru întreţinerea schitului Frăsinei.
Episcopul Calinic a fost şi un însufletit patriot. În calitatea sa de episcop a luat parte la lucrările Adunării obşteşti a ţării, apoi a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc care a pregătit unirea celor două ţări româneşti. Încă din primăvara anului 1857 a trimis o circulară către protopopi şi egumeni, prin care le cerea ca în toate bisericile să se facă rugăciuni “pentru unirea românilor într-o singură voinţă şi cuget, ca să ceară pe cale legiuită viaţă patriei lor”. A făcut parte şi din Adunarea electivă a ţării care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. Ataşamentul său faţă de domnul unirii reiese şi dintr-o pastorală adresată protopopilor şi preoţilor din eparhie prin care-i îndemna să cinstească patria şi pe cârmuitorii ei şi să nu cruţe nici o jertfă pentru binele obştesc pentru că “cine este bun creştin este şi bun patriot”.
În chip deosebit trebuie pusă în lumină sfinţenia vieţii lui. Toţi cei care l-au cunoscut au rămas impresionaţi de numeroasele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea şi blândeţea sa, de rugăciunile sale tămăduitore, de posturile şi privegherile sale. Anastasie Baldovin, biograful său, scria că episcopul avea liste de persoane cărora le împărţea permanent ajutoare şi că atunci când hirotonea preoţi le dăruia cărţi şi chiar bani de drum. “Era atât de milostiv – scria acesta – încât dacă nu avea ce să dea de milostenie, îşi da hainele de pe prea Sfinţia Sa şi plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani pe unde voi şti, ca să aibă ce să dea la fraţii lui în Hristos, pentru că aşa numea pe săraci şi neputincioşi”. Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecări de boli în urma rugăciunilor episcopului Calinic, cum a fost tânăra din satul Muiereasca sau fiul meşterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Râmnic.
Viaţa plină de înfrânări pe care o ducea (nu mânca niciodată carne, se odihnea numai pe un scaun de lemn), ca şi bătrâneţea care se simţea tot mai apăsătoare, l-au îndemnat pe episcopul Calinic să-şi scrie testamentul. Între altele, scria că nu lasă nici bani de îngropare şi nici de pomenire, pentru că tot ce a avut a împărţit celor săraci sau i-a oferit pentru refacerea clădirilor de la episcopie. În felul acesta a înţeles să pună în practică votul călugăresc al sărăciei de bunăvoie. Bătrân şi bolnav, s-a retras la Mănăstirea Cernica în mai 1867, încredinţând conducerea vremelnică a eparhiei arhimandritului Grigorie. Întrucât Guvernul de atunci i-a refuzat retragerea din scaun – în semn de înaltă preţuire – a rămas în vrednicia de episcop până la sfârşitul vieţii, trimiţând de la Cernica arhimandritului Grigorie felurite îndrumări pentru bunul mers al treburilor Episcopiei. La Cernica a mai trăit aproape un an ca un simplu monah, până în ziua de 11 aprilie 1868 când Dumnezeu l-a chemat la Sine. A fost îngropat în tinda bisericii Sfântul Gheorghe, ctitoria sa.
Sf. Calinic mort în scaun la 11 aprilie 1868 imagine obţinută prin amabilitatea Doamnei Mariana Nicorici
Călugăr smerit la Cernica, apoi conducător al obştii monahale de acolo timp de 32 de ani, episcop la Râmnic peste 18 ani, marele ierarh Calinic a devenit unul din cei mai desăvârşiţi reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti. A fost apreciat şi considerat ca un adevărat sfânt nu numai de cei care l-au cunoscut, ci şi de urmaşi. Iată ce spunea despre el marele cărturar Nicolae Iorga (1871-1940): “Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale tuturora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi de pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe, în timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea, nici pentru a le combate precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent
apusean care stăpânea statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei cari o clipă nu şi-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu” (Istoria Bisericii româneşti, vol. II, el. II, Bucureşti, 1932, p. 237-238).
Faptele prezentate demonstrează cât de îndreptăţită a fost hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii noastre, din 28 februarie 1950, ca episcopul Calinic să fie trecut în rândul sfinţilor. Canonizarea lui solemnă s-a făcut la Cernica în ziua de 23 octombrie 1955 în prezenţa multor ierarhi români şi străini, a numeroşi călugări, preoţi şi credincioşi; moaştele i-au fost aşezate spre cinstire şi închinare în biserica Sfântul Gheorghe, ctitoria sa. Astfel, smeritul stareţ şi ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai calendarului ortodox român, pildă vrednică de urmat pentru orice fiu al Bisericii. Prăznuirea lui din neam în neam se face în ziua mutării sale la Domnul, adică la 11 aprilie. Este cinstit prin cântări de laudă, în Minei şi prin slujba Acatistului; chipul său este zugrăvit în multe biserici mănăstireşti şi parohiale, iar numele său este purtat de mulţi credincioşi care îmbracă îngerescul chip al călugăriei.
“Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe Calinic, veseleşte sufletele celor credincioşi şi atingerea de racla sfintelor tale moaşte sfinţeşte simţirile şi dăruieşte tămăduiri; pentru aceasta, după datorie, te cinstim pe tine şi cu bucurie iţi cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înţelepţite!” (Din Acatistul Sfântului, Condacul 1).

Sursă: "Sfinţi daco-romani şi români", Ed.Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 89-94. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu.

SFANTUL MUCENIC CALINIC

 

Sfantul Mucenic Calinic s-a nascut in Cilicia. In anul 290, prezent in cetatea Ancira din Galatia, a fost arestat de pagani si dus inaintea dregatorului Sacerdon. Cand i s-a spus ca va fi spus la chinuri daca nu va lepada credinta in Hristos, Sfantul Mucenic Calinic a zis: "Mie dorit imi este a suferi pentru Domnul meu, precum ii este painea celui flamand." I s-au pus in picioare incaltari de fier, ce aveau cuie pe interior, si asa a fost fugarit in cetatea Gangra. Dar sfantul umbla ca si cum nu simtea durerea din ranirea picioarelor si canta psalmul lui David: Asteptand, am asteptat pe Domnul, si a cautat la mine si a auzit rugaciunea mea. Si m-a scos din groapa patimilor si din tina noroiului, si a pus pe piatra picioarele mele si a indreptat pasii mei. Pe drumul spre executie i s-a facut sete. Prin rugaciune, Dumnezeu i-a daruit apa dintr-o stanca, iar izvorul acela n-a incetat de atunci a darui apa, spre pomenirea minunii lui Dumnezeu, care s-a facut cu rugaciunile mucenicului.

A fost aruncat in foc, loc in care si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu. Cei ce l-au persecutat, au gasit trupul Sfantului Mucenic Calinic neatins de flacari.