GANDURI BUNE SI GANDURI RELE

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                                                  https://babylenuta.blogspot.com/

Bucuria mea, gandurile pot fi BUNE (conform cu voia lui Dumnezeu) sau RELE (neconforme cu voia lui Dumnezeu). Tu, sa alungi gandurile cele rele, fiindca, ele vin de la diavol. Mai ales pe cele de URA ASUPRA APROAPELUI, sa nu le primesti, fiindca, au ca scop sa-ti rapeasca cea mai mare dintre virtuti, dragostea. 

         Asadar, cand urasti si tii minte raul, diavolul vrajmas castiga in intregime sufletul tau. Si daca ai pierdut dragostea, atunci, pe Dumnezeu L-ai pierdut, fiindca, Dumnezeu este dragoste si daca petreci in dragoste, intru Dumnezeu ramai si Dumnezeu ramane intru tine. 

Ce altceva iti mai ramane pentru dobandirea mantuirii, fiindca, spune Sfantul Apostol Ioan: "Oricine uraste pe fratele sau este ucigas (sufleteste) de oameni, iar cel ce uraste pe fratele sau, este in intuneric si umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, pentru ca intunericul a orbit ochiul lui" (1 Ioan 2:11). 

Niciodata sa nu primesti gandurile de ura impotriva aproapelui si sa le alungi prin rostirea rugaciunii: IISUSE, IISUSE, IARTA-MA, IISUSE! Sa-i spui diavolului: "Cu cat imi vei aduce ganduri de ura impotriva aproapelui meu, eu cu atat mai mult il voi iubi mai mult, fiindca, am porunca lui Iisus Hristos, Dumnezeul meu, nu numai sa-l iubesc, ba, chiar sa ma jertfesc pentru el, asa cum s-a jertfit si Iisus Hristos pentru mine ticalosul. Si atunci Dumnezeu, vazand buna ta intentie si felul in care infrunti ispita pentru a birui pe diavol, indata va veni in ajutorul tau si te va izbavi. 

                                                                                                                         Amin si Aliluia!
                                                                                                                          Preot Ioan 

LUMINA, ADEVARUL si PACEA

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

   Bucuria mea, Domnul nostru Iisus Hristos este Domnul vietii, Datatorul de legi al firii, Stapan peste boala si Biruitor al mortii. I
ata ce spune Sfantul Parinte, Efrem Simonopetrinul, din Sfantul Munte Athos: “Vezi tu prietene, cum vine treaba cu omul? Omul, in loc sa-l judec, as putea sa-l cunosc. Iar daca-l cunosc, de ce nu l-as intelege? Si daca-l inteleg, de ce sa nu-l ating cu o vorba buna? De ce sa nu-i daruiesc un strop din ce-am mai bun in mine? Se lucreaza cu oamenii ca si cu florile, adica, foarte delicat. Altfel, nu mai e cine sa ne intampine zilnic cu aprinse culori in privire, nici cu maini intinse cu aroma parfumului daruirii sincere.

A-i fi frate celuilalt e un dar divin, iar pretul unui suflet se cunoaste dupa oamenii pe care ii strange in el”. Cineva a pus odata intrebarea: “Care este cea mai mare minune savarsita de Iisus Hristos?" Unii au spus: “Vindecarea orbului din nastere, pentru ca nimeni n-a putut vindeca un orb care s-a nascut astfel." Altii au raspuns: “Vindecarea celor 10 leprosi, pentru ca nici pana astazi, nu poate fi tamaduita aceasta boala."
Iar altii au zis: “Invierea Sa din morti, aceasta este cea mai mare minune si pe ea se intemeiaza credinta noastra, crestin ortodoxa." Iisus Hristos a ridicat de pe constiinta omului, piatra cea grea a pacatului, ne-a aratat caile care duc la fericire, ne-a deschis zarile vietii vesnice, ne-a descoperit rostul vietii, ne-a adus LUMINA, ADEVARUL si PACEA SUFLETELOR! Si atunci, sa zicem si noi ca si Psalmistul: “Binecuvanteaza, suflete al meu, pe Domnul si nu uita toate rasplatirile Lui” (Psalmul 102:2). Amin si Aliluia!
                                                                                                                               Preot Ioan .

.FAPTA BUNĂ...

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ..



Bucuria mea, iata ce frumos suna aceste cuvinte:

“Fapta buna, ca mustarul, 
La-nceput, ea pare mica, 
Dar la urma, pe-a ei aripi, 
Pan-la ceruri te ridica”.

 Ne-a spus Mantuitorul: „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra in Imparatia cerurilor...” (Matei 7:21).

     Asadar, credinta crestin ortodoxa trebuie sa lucreze impreuna cu faptele bune si cu Harul Duhului Sfant, ca “trei surori”, fara de care nu ne putem mantui sufletele noastre. Credinta ortodoxa si faptele bune sunt roade ale Harului Duhului Sfant in om.

Sfantul Iacov spune clar: „Omul se indrepteaza prin fapte, iar nu numai prin credinta” (Iacov 2:21), iar despre credinta care nu se manifesta in fapte, spune: “Credinta fara fapte moarta este” (Iacov 2:17).

         Sfantul Parinte Gheorghe Calciu Dumitreasa, ne-a lasat acest cuvant:

"Toti ne mantuim in comunitate, in Biserica lui Hristos si fiecare este raspunzator pentru celalalt. Daca cineva este slab, ia-i sarcina si du-o tu. Daca tu esti slab, roaga pe cineva sa-ti duca sarcina. In felul acesta, uniti in rugaciune si in fapte bune, vom ajunge la slavita Inviere a Mantuitorului, ca sa viem cu El si sa vedem lumina cea cereasca."

Iar Sfantul inchisorilor, Valeriu Gafencu zicea:

"Un gand simplu, de iubire, sau o vorba buna pe care-o adresati unui om necajit azi, poate valora mai mult decat orice comoara de aur. Ganditi-va la vaduva care a aruncat in Vistieria Templului singurii doi banuti pe care i-a avut. De veti trai in curatie sufleteasca, va veni ziua cand veti auzi in voi, glasul constiintei, al adevarului, indemnandu-va sa savarsiti numai fapte bune si iubite de Dumnezeu! Atunci veti trai suprema fericire. Altfel, viata va va aparea ca un calvar fara sens." 

🙏 Dumnezeu si Maica Domnului sa te binecuvanteze! Amin si Aliluia!
                                                                                                                                             Preot Ioan .

M I L O S T I V I R E A SFANTULUI MARTIRIE

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

           Sfantul Martirie, a fost un calugar din Savoria, iubitor de saraci,  milostiv si cu viata curata. Intorcandu-se la manastire a intalnit un sarac, ranit si neputincios, care vrea sa mearga la aceeasi manastire. Fiindu-i mila de el, l-a pus in mantia sa si l-a luat in spate. Cand s-a apropiat de manastire, parintele lui duhovnic, care cu ochi proorocesti il vazuse pe el, a strigat catre calugari: "Alergati degraba si deschideti portile manastirii ca vine parintele Martirie, aducandu-l pe Dumnezeu!" Ajungand la poarta manastirii, Sfantul Martirie l-a coborat din spate pe sarac si i S-a aratat lui avand chipul precum este zugravit in icoane Iisus Hristos si S-a ridicat la cer sub privirea Sfantului. Pe cand se ridica, a zis catre dansul: "O, Martirie, tu nu M-ai trecut cu vederea pe Mine pe pamant, nici Eu nu te voi trece cu vederea in cer. Tu acum ai cautat cu mila spre Mine, dar Eu, in veci te voi milui pe tine!" Si Domnul s-a facut nevazut. Intrand in manastire l-a intrebat parintele lui duhovnic: "Parinte Martirie, unde este Acela pe care l-ai adus in spate?" Si Sfantul i-a spus: "Daca as fi stiut eu Cine este, m-as fi tinut tare de picioarele Lui". Si l-a mai intrebat: "Oare, nu ti se parea El, greu in spate, fiule?" Sfantul a zis: "Nu, parinte! Cand il duceam nu simteam nici-o greutate, fiindca duceam pe Acela care ma poarta El pe mine, Care poarta toata lumea cu neosteneala si prin Cuvant le tine pe toate!".
                        Preot Ioan.

Cuvant de invatatura pentru crestinii ortodocsi

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                    Sfârşit creştinesc vieţii noastre

                                                                       PREOT IOAN          După ce credincioşii cântă Heruvicul, iar preotul săvârşeşte vohodul cu Cinstitele Daruri,  acesta din urmă aşează Darurile pe Sfânta Masă şi rosteşte ectenia cererilor, numită şi „ectenia punerii înainte“. În cadrul acestei ectenii, preotul şi credincioşii cer lui

Dumnezeu şi următorul lucru: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşata Judecată a lui Hristos, să cerem. Dă, Doamne!“ „Moartea nu este un rău absolut, care trebuie amânat cu orice preţ, nici viaţa biologică nu este un bine absolut, care trebuie prelungit cu orice preţ. Moartea spirituală este răul absolut, de care trebuie să ne ferim, şi viaţa spirituală este binele absolut, care trebuie dobândit“ (Jean-Claude Larchet). Ca sfârşitul nostru să fie „creştinesc“, trebuie să sfârşim aşa cum vrea Dumnezeu să se sfârşească cei ce sunt ai Lui, adică în Credinţa lucrătoare, în Iubire vie şi uniţi cu Iisus Hristos. Sfârşitul este „creştinesc“ indiferent de modul în care se petrece, atâta timp cât cei în cauză sunt uniţi cu Mântuitorul Iisus Hristos, atât prin viaţa lor, cât şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine.

                      Sfârşit creştinesc vieţii noastre 

            Sfârşitul vieţii noastre este clipa din care noi nu mai putem face nimic pentru noi înşine, de atunci începând Veşnicia, fiecare primind răsplata cuvenită. Numai rugăciunile Bisericii ne mai pot mângâia sau ajuta, după caz. Pentru aceasta, nu contează în ce mod trecem acest prag de Taină, spre viaţa cea veşnică, ci în ce stare.      Nici vârsta, nici modul în care murim nu sunt hotărâtoare, ci numai starea în care ne aflăm în acel moment. Numărul anilor nu influenţează decisiv starea sufletească şi moştenirea cea veşnică, ci numai modul vieţuirii noastre, în Hristos ori departe de El. Astfel, cel păcătos poate trăi sute de ani, tot în păcate, pe când cel cuvios poate trăi foarte puţin, însă în cuvioşie. Toţi oamenii îşi doresc „o moarte bună“, înţelegând ca aceasta să vină la bătrâneţe, fără suferinţă şi teamă. Cu toate acestea, numai Dumnezeu Iubire ştie ce moarte este „mai bună“ fiecăruia, adică „mai spre mântuire“. Când Lazăr din Betania era bolnav, surorile sale s-au întristat şi au trimis vorba la Iisus. Aflând cele despre Lazăr, Mântuitorul a spus: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească“ (Ioan 11:4). 
          Vedem cum există boli „spre moarte“ şi boli „spre slava lui Dumnezeu“, acestea din urmă fiind mântuitoare. 
        Sfârşituri „creştineşti“ sunt şi cele amintite de Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Unii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii şi în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului“ (Evrei 11:35-38). Peste toate acestea stă cuvântul Psalmistului, care zice: „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Săi“ (Psalm 115:6). Este greu însă că, atâta timp cât nu avem mintea luminată de har, să înţelegem purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi raţiunile ascunse în anumite întâmplări din viaţa noastră. Oricât de greu ne-ar fi, să rostim şi noi, întotdeauna, împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!“ (Luca 23:46).     Să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne mântuiască, precum numai El ştie. 

        Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul a murit pe câmp 

                   Sfântul Ioan Gură de Aur(347-407), patriarhul din

Constantinopol, a trecut la cele veşnice pe când călătorea pe un câmp, în arşiţa verii, fiind exilat. Pentru mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe şi pentru dezaprobarea păcatelor ce se săvârşeau la Curtea imperială şi în Palatul arhiepiscopal, Sfântul Ioan a fost arestat cu puţin înainte de Paşte şi exilat imediat după Rusalii, în ziua de 20 iunie 404. După o călătorie epuizantă, care a durat aproape optzeci de zile, Sfântul Ioan a ajuns la Cucuz, în Armenia Mică. Deoarece era cunoscut-iubit şi în acest loc, sfântul a fost exilat iarăşi, în Pityus, pe malul estic al Mării Negre. Sfântul nu a mai ajuns în acest loc, ci a murit pe drum, în localitatea Comana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407, zicând: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!“      Despre  sfârşitul vieţii omului, Sfântul Ioan Gură de Aur, spune: „Ce rău are moartea în sine? Oare, pentru că te duce mai repede la port liniştit şi la acea viaţă tihnită? Căci, dacă nu te ucide vreun om, nu vine însăşi legea firii, ca să desfacă trupul de suflet? Şi, chiar dacă nu se întâmplă acum, va veni puţin mai pe urmă lucrul de care ne temem acum. Să nu ne temem de moarte, ci numai de păcat, şi din pricina lui să ne îndurerăm“. 
          Sfântul Ioan a murit rău? Căci i s-a tăiat capul. Sfântul Ştefan a murit rău? Căci a fost ucis cu pietre. După părerea noastră, au murit rău toţi mucenicii, fiindcă şi-au sfârşit viaţa prin foc sau fier; şi unii au murit aruncaţi fiind în mare, alţii în prăpastii, alţii în gura fiarelor?! Dar, omule, a muri rău nu înseamnă de fapt, a muri de moarte năpraznică, ci a muri în păcate. Auzi-l pe proorocul, ce cugetă şi spune despre aceasta: „Cea mai rea moarte e a păcătoşilor“ (Psalm 33:22). N-a spus: „Cea mai rea moarte e cea năprasnică“. Şi, cu drept cuvânt, căci, după ce au pornit de aici, au dat de pedepse cumplite, de chinuri veşnice, de viermi otrăvitori, de foc nestins, de întunericul cel din afară, de lanţurile ce nu se dezleagă, de scrâşnirea dinţilor, de obidă, de strâmtorare şi de osânda veşnică“. 

                Sfântul Nectarie din Eghina, a murit de cancer 

      Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina a trecut la cele veşnice fiind bolnav de cancer. Vreme de aproape doi ani, Sfântul a răbdat în

linişte durerile bolii şi ispitele, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă şi înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu. În ziua de 8 noiembrie 1920, Sfântul Nectarie a adormit în Domnul, iar după mai bine de trei decenii, în ziua de 3 septembrie 1953, cinstitul său trup a fost aflat neputrezit şi frumos mirositor. Canonizarea sa a avut loc în anul 1961, ziua de prăznuire fiind 9 noiembrie. Deşi moare fiind bolnav de cancer, Sfântul Nectarie este cunoscut în toată lumea drept „grabnic tămăduitor de cancer“ şi de alte boli grele.

            Sfântul Atanasie Athonitul, a căzut de pe schelă 

               Sfântul Atanasie Athonitul, al cărui mormânt se află în Mânăstirea Marea Lavră, din Sfântul Munte Athos, a trecut la cele veşnice căzând de pe schela Bisericii. Se crede că Sfântul şi-a

cunoscut mai dinainte sfârşitul, căci după o cuvântare cu valoare de testament, în ziua de 5 iulie 1001, şi-a îmbrăcat hainele cele de sărbătoare, şi-a pus culionul Sfântului Mihail Malein, pe care nu îl purta decât la marile praznice, şi a urcat pe schela Bisericii celei mari, pentru a inspecta lucrările.
               Când schela cea înaltă s-a prăbuşit, Sfântul şi cei şase călugări zidari au căzut sub dărâmături. Cinci călugări au murit pe loc, iar Sfântul Atanasie şi Cuviosul Daniel au rămas blocaţi sub un morman de pietre. Vreme de câteva ceasuri, sfântul a dat slavă lui Dumnezeu, zicând neîncetat: „Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, vino în ajutorul meu!“ Până să fie scos afară de sub dărâmături, sfântul a adormit în Domnul, având mâinile încrucişate pe piept. Trupul său era nevătămat, numai la picior având o rană din care a curs sânge, cu acesta din urmă săvârşindu-se nenumărate vindecări. 
              În moartea sfântului, unii au văzut un semn al pedepsei lui Dumnezeu pentru vreun păcat, însă, la numai un an distanţă, când părinţii din Marea Lavră pregăteau sărbătorirea hramului bisericii, închinată Născătoarei de Dumnezeu, aceasta li s-a arătat în vis şi le-a spus: „Anul acesta nu mă veţi mai sărbători pe mine, ci pe iubitul meu rob şi ucenic al Fiului meu, Atanasie“. În acest fel s-a arătat tuturor sfinţenia cea mare a lui Atanasie. 

              Artemie din Verkola, Sfântul trăsnit de fulger

           Sfântul Artemie din Verkola a trecut la cele veşnice încă din fragedă vârstă, fiind trăsnit de un fulger. Sfântul s-a născut în anul 1532. Până la vârsta de numai 12 ani, Sfântul Artemie dobândise

deja o aşezare interioară şi o ascultare vrednică de laudă. În ziua de 23 iunie 1545, pe când copilul îl ajuta pe tatăl său, la câmp, fără niciun semn iniţial de ploaie sau furtună, un trăsnet brusc a aruncat spre tânărul Artemie un fulger fatal. Într-o clipă, copilul a căzut la pământ, murind pe loc. Superstiţia unora, care vedeau în această moarte un semn rău, ca un fel de mânie şi pedeapsă a lui Dumnezeu, a dus la punerea Sfântului Artemie într-o groapă din pădurea de lângă localitate, iar nu în cimitir, chiar fără slujbă de înmormântare. Spre a fi ocolit, locul a fost împrejmuit cu un gard. Cu timpul însă, cele despre locul împrejmuit din pădure au căzut pradă uitării.
        În anul 1577, după 32 de ani de la moartea Sfântului Artemie, diaconul Agatonic, în vreme ce culegea fructe din pădure, a văzut o lumină puternică izvorând din adâncul pădurii. Apropiindu-se de locul cu pricina, diaconul cel evlavios a văzut trupul unui tânăr, întins la pământ, care părea că doarme. Deasupra trupului sălăşluia o lumină dumnezeiască. Înţelegând lucrarea lui Dumnezeu, diaconul a alergat în sat şi a spus preoţilor şi credincioşilor cele descoperite.             Creştinii au luat trupul cel neputrezit şi l-au aşezat în curtea bisericii din localitate. Începând din ziua în care Moaştele Sfântului Artemie au fost aşezate în biserica satului, prin ele s-au săvârşit nenumărate minuni: febră, orbire, paralizie, etc. În urma săvârşirii a tot mai multe minuni, mitropolitul Ciprian de Novgorod a alcătuit slujba Sfântului, prăznuit în ziua de 20 octombrie.

          Sfântul Ioan de la Prislop, împuşcat de un vânător 

       Sfântul Ioan de la Prislop a trecut la cele veşnice pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, fiind împuşcat de nişte vânători. Cuviosul Ioan, localnic din Silvaşul de Sus, după ce şi-a părăsit casa

părintească, a intrat în obştea călugărilor de la Mânăstirea Prislop, ducând o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După mai mulţi ani, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, Cuviosul Ioan s-a retras în pădure, la câteva sute de metri de mânăstire, unde şi-a săpat o peşteră. Aici, el şi-a trăit restul zilelor, în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai cu marii nevoitori întru cele duhovniceşti. La un moment dat însă, văzându-l în gura peşterii pe sfânt şi confundându-l cu un animal sălbatic, un vânător aflat la mare distanţă l-a împuşcat mortal. Aşa s-a săvârşit din viaţă cuviosul sihastru Ioan de la Prislop.
      Cinstitele sale Moaşte au fost cinstite vreme îndelungată, până ce au fost luate într-o mânăstire din Transilvania, unde li s-a pierdut urma. Canonizarea oficială a Sfântului a avut loc în ziua de 20 iunie 1992, pomenirea lui făcându-se în ziua de 13 septembrie. 

                Sfârşitul săracului Lazăr, cel plin de bube

     Un sărac numit Lazăr a trecut la cele veşnice pe când şedea la poarta unui bogat şi cerşea, fiind plin de bube şi lins de câini. Lazăr s-a sfârşit singur şi bolnav, însă a moştenit viaţa şi odihna veşnică,

iar bogatul s-a sfârşit în desfătări, înconjurat de oameni, însă a moştenit plata păcatelor sale, care este chinul cel veşnic.             Despre acesta ne spune      Mântuitorul Iisus Hristos, zicând: „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit.
            Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându- şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti“ (Luca 16:19-25).

             Înţeleptul Solomon: Neamurile văd, dar nu pricep!

       „Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă. Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată. 
     Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia între păcătoşi, l-a mutat de pe pământ. A fost răpit, ca răutatea să nu-i

schimbe mintea sa, înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul. Căci vraja viciului întunecă cele bune şi ameţeala poftei schimbă gândul cel fără de răutate. Ajungând curând la desăvârşire, dreptul a apucat ani îndelungaţi. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutăţii.
           Neamurile văd, dar nu pricep nimic şi nu-şi bat capul cu aşa ceva, că adică harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt cu aleşii Săi şi că poartă grijă de Sfinţii Săi. Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuiţii care trăiesc, iar tinereţea ajunsă la grabnica desăvârşire osândeşte lungile bătrâneţi ale celui nedrept. Vor vedea sfârşitul înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el şi pentru ce l-a pus bine pentru Sine. Vor vedea şi-şi vor bate joc, dar Domnul Îi va face de ocară“ (Solomon 4:7-18).

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: BINEFACERILE, VIRTUTILE

..        ... FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
                           DIN SUFLET PENTRU SUFLET: BINEFACERILE, VIRTUTILE:

                              B i n e f a c e r i l e, v i r t u ţ i l e

                    (învăţături sfinte adunate de preot Ioan)

 Să te smereşti, să miluieşti şi să ierţi-aceasta este dreptatea.  
Răbdarea: Odată, părintele Iosif mi-a spus: „Ia aminte la tine şi vei avea folos“. 
 Mai spunea să mă mustru pe mine, să fiu răbdător în toate şi să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce mi se întâmplă. De asemenea, stareţul îmi povestea, spre zidire, următoarele: Odată, un Sfânt părinte a auzit un cerşetor mustrându-se pe sine. Era iarnă, iar el avea încălţări subţiri şi zăcea pe o grămadă de bălegar, abia acoperit cu o rogojină şi tremurând de frig. Îşi spunea: „Nu vrei să rabzi aceasta, afurisitule! Sfinţii mucenici răbdau necazuri mai mari, stăteau iarna în temniţe desculţi, cu picioarele în butuci, iar tu ţi le poţi întinde pe ale tale şi mai eşti acoperit şi cu rogojina!“Pilda aceasta mi-a adus mult folos sufletesc. 

 A întrebat stareţul: „Cum se dobândeşte smerita înţelepciune a sufletului?” Şi tot el a răspuns:„Gândindu-te numai la păcatele tale“.  

• Cel care uită binele pe care-l face este cel mai înţelept om. 
•  Nu dobândim nici un folos de pe urma actelor de binefacere pe care le trâmbiţăm înaintea lumii, precum nici de la postirea despre care spunem tuturor. Orice faptă făcută demonstrativ nu aduce rod, ci se reduce la lauda oamenilor (Sfântul Vasile cel Mare). 
•  În chilie plângi, dar când ieşi la împlinirea ascultării te împrăştii. Ia aminte la tine şi străduieşte-te să nu ieşi din inimă, fiindcă acolo este Domnul. Cel ce petrece fără ispită nu va dobândi înţelepciune duhovnicească.
•  Inima se sfinţeşte prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. 
•  Ar trebui să nu ne înălţăm cu cinstea şi să nu ne înjosim cu necinstea.
•  Mulţi povăţuitori spun că răbdarea necazurilor şi a supărărilor e mai de preţ decât a face fapte plăcute lui Dumnezeu, fiindcă el nu cere faptele noastre bune, ci supunerea noastră voii Lui celei sfinte (Sfântul Ioan de Tobolsk).
•  Milosârdia nu constă doar în milostenia pe care o daţi sau în cuvintele de mângâiere pe care le spuneţi uneori omului care suferă, ci în dispoziţia lăuntrică de bunăvoinţă deplină faţă de acea persoană, printr-o participare călduroasă a sufletului.
•  Creştinul, indiferent cu ce se ocupă, trebuie să se gândească la economisirea timpului. Toate faptele cotidiene trebuie să le facă repede. Timpul este un talant dat nouă de Domnul şi vom da răspuns pentru pierderea zadarnică a oricărui ceas.
•  Înţelepciunea este înfrânare şi biruinţă asupra plăcerilor trupeşti care ne ispitesc. 
•  Nu cinsti niciodată pe cel care vorbeşte de rău pe aproapele tău. 
•  Am văzut că numai atunci mă aflu într-o părere dreaptă despre mine, când am în mine gândul rău, iar când l-am văzut pe cel bun sunt în amăgire. 
•  Atunci când cineva cu bucurie suportă munca şi necazurile, atunci poate să înfrâneze puternic gândurile, pentru că unele ca acestea cu muncă sunt aduse la inactivitate.
•  Nu urî pe cel ce ţi-a făcut rău, ci sileşte-te din toate puterile să-l ierţi. 
•  Trei virtuţi luminează mintea: a nu vedea răul în nici un om, a face bine celui ce ţi-a făcut rău şi a răbda cu supunere toate necazurile şi nenorocirile. 
•  Dacă ai văzut o greşeală oarecare la un frate, nu stărui cu ea în gând, ca să nu o spui cuiva, căci aceasta aduce moartea sufletească.   
• Smerindu-vă cu inima, aranjaţi-vă sentimentele voastre, gândurile, deprinderile, cugetarea astfel: eu sunt asemenea unui rob, nu-mi aparţin; trebuie să trăieşti ca la toţi să le fii sub picioare; lasă să se şteargă, să te bănuiască, să te calce în picioare, să te înjosească, să te scuipe, să te lipsească, să te dispreţuiască. Aceasta să rămână interior, să nu vadă nimeni în afara ochilor lui Dumnezeu. O inimă zdrobită nu lasă loc pentru îndulcirea cu gânduri nefolositoare.
•   A înlocui gândul rău cu gândul cel bun este o faptă mântuitoare.
•  Înţelepciunea smereniei este smerenia cugetului şi zdrobirea inimii, umilirea de sine în gând, lipsa de mândrie, simplitatea minţii, ascunderea vieţii noastre de nevoinţă.
•  Stareţul se nevoia să-i privească pe toţi ca fiind sfinţi, drepţi, cuvioşi, iar pe sine se umilea cu gândul. 
•  Când te încearcă gândul mândriei sau al slavei deşarte, cercetează conştiinţa ta: păzeşti tu poruncile lui Dumnezeu? Îi iubeşti tu pe vrăjmaşii tăi? Te bucuri oare când este lăudat cel de lângă tine?
•  Tăcerea buzelor este bună, iar tăcerea minţii – cugetarea la Dumnezeu – este mai presus de toate. 
•  Gândim despre noi înşine că suntem smeriţi atâta vreme cât nu suntem atinşi. Dar aceasta nu este smerenie. Smerenia adevărată se probează când eşti înjosit, ofensat. Atunci trebuie să-ţi spui: merit aceasta pentru păcatele mele. 
• 
  
•  Niciodată nu trebuie să urmezi imediat gândul tău, chiar dacă pare bun, ci să-l încerci cu timpul.
•  Pentru dobândirea smereniei este folositoare cugetarea la măreţia lui Dumnezeu şi la propria nimicnicie. 
•  Cugetă la mijloacele prin care poţi evita situaţiile ce te duc la păcat. 
•  Cugetarea la faptele bune făcute de ceilalţi sau compararea propriei vieţi cu vieţile sfinţilor duce la smerenie.
•  Când vor începe să ne laude, atunci să ne amintim mulţimea păcatelor noastre. 
•  Nu te gândi la binele făcut şi vei avea răsplată deplină. 
•  Cugetarea la Patimile Mântuitorului şi la sfânta Sa viaţă este bună, numai să nu laşi mintea şi inima ta să petreacă în nepăsare.
•  Exprimă-ţi părerea fără a intra în dispută.
•  La vreme de necaz şi întristare înseninează-ţi sufletul prin amintirea de Dumnezeu. 
•  Poartă întotdeauna binele în gând, ca să-l şi făptuieşti. Dumnezeu cunoaşte gândul omului. Aşadar gândul tău să fie curat de orice rău.
•  Descoperirea gândurilor adânceşte conştiinţa păcătoşeniei proprii şi durerea pentru păcate, din care se naşte smerenia, care este atât de necesară în lucrarea mântuirii.
•  Ascultările cele mai de jos unite cu pomenirea lui Dumnezeu sunt mai înalte decât faptele măreţe săvârşite cu împrăştiere.
•  Este bine să aduni şi să păstrezi în suflet gândurile smerite, iar nu pe cele iritante şi mândre. 
•  Cel smerit este convins că nu poate să gândească, nici să dorească ceva bun, dacă Dumnezeu nu îi dă gând bun sau dorinţă bună.
•  Smerenia şi suferinţa eliberează pe om de orice păcat. Mai întâi se taie patimile sufleteşti, iar apoi cele trupeşti. Acest fapt îl confirmă rugăciunea lui David: Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele. 
•  Milostenia tămăduieşte iuţimea sufletului, postul vestejeşte pofta, iar rugăciunea curăţeşte mintea şi o pregăteşte spre contemplarea lucrurilor. Căci Domnul ne-a dăruit poruncile pentru şi potrivit cu puterile sufletului.
•  Nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca sufletul să se mişte cu anevoie spre răutate. 
•  Să luăm aminte în chip deosebit la noi înşine, să fim blânzi şi buni în relaţiile cu cei de lângă noi. „Mântuirea noastră este în aproapele“.spunea Sfântul Pimen cel Mare. 
•  Fereşte-te de părerea înaltă de sine. Smerenia nu poate sta la un loc cu judecarea aproapelui şi cu irascibilitatea. Cel care îi judecă pe alţii sau se mânie când i se face supărare nu are pic de smerenie.
•  Sfinţii nevoitori le mulţumeau sincer celor care îi supărau şi îi ofensau, pentru că prin răbdarea necazurilor dobândeau smerenia.
•  Trebuie să folosim propriile căderi şi experienţa noastră ca mijloace pentru dobândirea smereniei. Smerenia creează în om o stare interioară, în virtutea căreia sunt respinse toate atacurile diavolului.
•  Cuviosul Macarie Egipteanul tâlcuieşte relaţia dintre smerenie şi alte virtuţi prin pilda despre ospăţul îmbelşugat pregătit împăratului şi alaiului său. Dar cum toate bucatele erau pregătite fără sare (adică fără smerenie), în loc de recunoştinţă, gazda a avut parte de mânia oaspeţilor. În acelaşi fel, fără smerenie toate virtuţile omului sunt zadarnice. 
•  Dacă veţi priveghea cu cei care veghează veţi fi număraţi în rândul mucenicilor. Dacă veţi ierta celui care v-a supărat, pentru aceasta nu doar vor fi iertate păcatele voastre, dar fiică a Tatălui Ceresc te vei face. Dacă te vei ruga din inimă pentru mântuire, măcar şi puţin – şi te vei mântui. Dacă te vei mustra pe tine, te vei învinui şi te vei judeca în faţa lui Dumnezeu pentru păcate, simţite cu conştiinţa – şi pentru aceasta vei fi iertată. Dacă vei mărturisi păcatele tale în faţa lui Dumnezeu, şi pentru aceasta vei avea iertare şi cruţare. Dacă te vei întrista pentru păcate sau te vei umili, sau vei plânge, sau vei suspina – suspinul tău nu se va ascunde de El. (Atât este de mare milosârdia lui Dumnezeu.) 
•  Celor desăvârşiţi Mântuitorul le porunceşte: Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi. 
•  Atât în ochii oamenilor, cât şi în ochii lui Dumnezeu nu există nimic mai demn şi mai potrivit iubirii aproapelui precum milosârdia şi binefacerea.
•  Cel cu adevărat recunoscător mulţumeşte Domnului nu doar în bucurie, ci şi în nefericire şi necaz. 
•  Este propriu sufletelor mari şi curajoase să nu deznădăjduiască în vreme de necaz. 
•  Cel înţelept, chiar dacă suferă sau este bolnav, Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate ca pentru bine.
•  Avem virtutea răbdării atunci când primim tot ce ni se întâmplă ca din mâna lui Dumnezeu. Cel care a dobândit răbdarea se împărtăşeşte de orice virtute: se bucură în necazuri şi în nenorociri este iscusit în bine, în năpaste se veseleşte, este gata de ascultare, este plin de dragoste şi în supărare aduce slavă, în mustrări se smereşte, în nenorociri este neclintit. 
•  Cel care se supune egumenului se aseamănă îngerului, cel care i se opune face sălaş diavolului în inima sa. Doamne, miluieşte! Este înfricoşător acest cuvânt (Sfântul Efrem Sirul). 
•  La răpirea averii lor de către păgâni, creştinii priveau cu bucurie, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel (Evrei 10:34).
•  Osândirea de sine se învaţă. Ea înseamnă să ne învinovăţim în gând pe noi înşine, iar nu pe alţii, pe noi să ne mustrăm şi să ne numim nebuni şi fără minte, somnoroşi şi lipsiţi de râvnă, leneşi şi neatenţi. Cel care se osândeşte pe sine are linişte şi niciodată nu e ruşinat: dacă vine asupra lui o boală, sau un necaz sau o strâmtorare, sau orice altă nenorocire, el o pune pe seama păcatelor sale şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Dacă cineva îl pedepseşte sau îl înjură, primeşte ocara ca pe un bine şi o consideră ca fiind o lucrare dumnezeiască (Ava Dorotei). 
•  Despre cunoaşterea de sine: o ai când te socoteşti incapabil şi nevrednic de orice funcţie înaltă; când te ştii lipsit de chibzuinţă, slab, fugind de efort şi osteneală; când nu iei aminte la păcatele altora, ci le vezi doar pe ale tale şi te căieşti pururea pentru ele; când te cercetezi pe tine însuţi şi te osândeşti, şi nu te amesteci în nimic din cele ce depăşesc funcţia ta. 
•  Blândeţea înseamnă a nu face supărare nimănui nici cu cuvântul, nici cu fapta, nici prin comportamentul nostru, ci a îndulci inima tuturor prin purtarea şi felul nostru de a fi. 
•  Smerenia nu cunoaşte nerăbdarea, judecarea aproapelui, clevetirea, lauda de sine şi îndreptăţirea; smerenia tânjeşte după rugăciune şi tăcere; smerenia iubeşte gândul la moarte. 
•  Îşi pierde valoarea înaintea lui Dumnezeu fapta celui care se preţuieşte pe sine, care se laudă pe sine, care aşteaptă sau încearcă să obţină laude din partea celorlalţi, care este nerecunoscător.
•  Unii din fraţi gândesc că ei nu pot avea darurile Duhului Sfânt, fiindcă din lipsa de râvnă pentru îndeplinirea poruncilor, nu ştiu că cel care are credinţa adevărată în Hristos în sine, are toate darurile lui Dumnezeu. Dar întrucât noi, din cauza lipsei noastre de râvnă, rămânem departe de dragostea lucrătoare, care ne-ar fi arătat comorile lui Dumnezeu, atunci ne considerăm pe drept străini de darurile lui Dumnezeu.
•  Dacă îţi aminteşti de răul de la cineva, roagă-te pentru el şi vei opri patima din mişcare, despărţind, prin rugăciune, supărarea de amintirea răului ce ţi l-a făcut. Iar devenind iubitor de oameni, vei şterge cu totul patima din suflet. Dacă însă altul ţine minte răul de la tine, fi îndatoritor şi smerit faţă de el şi stai cu dragoste în preajma lui, şi-l vei izbăvi de patima lui. Supărarea celui ce te pizmuieşte o vei alina prin osteneală. Căci el îşi socoteşte pricină de nenorocire ceea ce pizmuieşte la tine. De aceea nu poţi să-alini altfel, decât ascunzând aceasta de la el. Dacă aceasta le foloseşte multora, iar pe acesta îl întristează, care pateu o vei nesocoti? E de trebuinţă, desigur, să fii de folos celor mulţi, dar, după putere, nici pe acela să nu-l nesocoteşti. Să nu te laşi înrâurit de răutatea patimii lui. Căci nu te răzbuni pe patimă, ci pe pătimaş. Drept aceea, socoteşte-l întru smerenie pe acela mai presus de tine şi în toată vremea, în tot locul şi lucrul, dă-i lui mai multă cinste. Iar pizma ta o poţi alina, dacă te bucuri împreună cu cel pizmuit de cele ce se bucură el şi te întristezi împreună cu acela de cele ce se întristează el, împlinind cuvântul Apostolului: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng. 
•  Smerita cugetare este o rugăciune neîntreruptă, împreunată cu lacrimi şi cu durere. Căci aceasta, chemând pururea pe Dumnezeu într-ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea proprie, nici să se ridice peste alţii, lucruri care sunt boli înfricoşătoare ale patimii mândriei.
•  Slava deşartă este legată de făptuirea într-ascuns; iar mândria, de voinţa de-a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile.
•  Prieten adevărat este acela care îndură necazurile, nevoile şi nenorocirile aproapelui atunci când acela e încercat, ca pe ale sale, fără zgomot şi fără tulburare. 
•  Cel ce spune păcatul fratelui fără patimă, îl spune din două pricini: sau ca să-l îndrepteze pe el, sau să folosească pe altul. Iar dacă îl spune pentru alte pricini, fie aceluia, fie altuia, îl spune pentru a-l batjocori sau a-l bârfi. Dar atunci nu va scăpa de părăsirea dumnezeiască, ci va cădea sigur fie în aceeaşi greşeală, fie în alta, şi va suferi ruşine, mustrat fiind şi batjocorit de alţii. 
• Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu luptă împotriva lucrurilor, nici împotriva înţelesurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu înţelesurile. De pildă, nu luptă împotriva femeii, nici împotriva celui ce l-a supărat, nici împotriva chipurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu ele. Altceva este lucrul, altceva este înţelesul lui, şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur şi aşa mai departe, înţelesul (chipul) este amintirea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea neraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte.  Aşadar, trebuie să luptăm împotriva patimii. Înţeles pătimaş este gândul compus din patimă şi înţeles. 
•  Pe cine iubeşte cineva, pe acela se şi grăbeşte să-l slujească. Dacă iubeşte deci cineva pe Dumnezeu, acela se şi grăbeşte să facă cele plăcute Lui. Iar dacă îşi iubeşte trupul, se grăbeşte să împlinească cele ce-l desfătează pe acesta.
•  Dintre virtuţi, unele sunt ale trupului, altele ale sufletului. Ale trupului sunt de pildă: postul, privegherea, culcarea pe jos, lucrul mâinilor - spre a nu îngreuna pe cineva sau spre a dărui – şi cele următoare. Iar ale sufletului sunt de pildă: iubirea, îndelunga răbdare, blândeţea, înfrânarea, rugăciunea şi cele următoare. Dacă prin urmare din vreo nevoie sau împrejurare trupească, de pildă din pricină de boală sau altceva de felul acesta, ni s-ar întâmpla să nu putem împlini pomenitele virtuţi ale trupului, avem iertare de la Domnul, Care cunoaşte şi pricinile. Dar neîmplinind pe cele ale sufletului, nu vom avea nici o apărare. Căci nu sunt supuse nevoii.
•  Există mijloace care opresc patimile, care vin în caz de emoţie şi nu le dau voie să crească. Şi sunt altele care le micşorează şi le duc la secătuire. De exemplu: postul, munca şi privegherea nu dau voie patimii să crească, iar însingurarea, contemplarea, rugăciunea şi iubirea de Dumnezeu o reduc şi o dezrădăcinează. Tot aşa şi în gândirea despre mânie: îndelunga-răbdare, nerăutatea şi blândeţea o opresc şi nu-i permit să crească, iar dragostea, milostenia, dorinţa de a face bine şi iubirea de oameni o micşorează. 
•  Este bun nevoitorul care, trăind în lume, întotdeauna face fapte bune, acordă iubire frăţească, iubire de oaspeţi, dă milostenie, le face bine celor care vin la el, le  ajută bolnavilor şi se fereşte de tentaţii. Este desăvârşit şi mai înalt cel care, consacrându-se vieţii contemplative, a trecut de la lucrurile cotidiene la contemplare, respingându-se şi uitând de sine, se ocupă cu cele cereşti, cel care renunţând la tot, stă în faţa lui Dumnezeu şi cu nici o altă grijă nu se întoarce înapoi. Unul asemenea se uneşte cu Dumnezeu şi trăieşte cu Dumnezeu.
•  Isidora cea nebună pentru Hristos era atât de dispreţuită de surorile ei de mănăstire, încât acestea nu mâncau împreună cu ea; defăimată, ocărâtă şi necăjită, ea le primea pe toate în tăcere şi cu mulţumire. Ostenindu-se la bucătărie, împlinea orice ascultare, slujind celorlalte surori ca o slugă supusă. Celelalte fecioare purtau pe cap, după rânduiala monahală, culion, iar capul ei era întotdeauna acoperit cu o basma urâtă şi veche. N-a făcut nimănui nici o mâhnire, nici ea nu s-a mâniat vreodată şi nu s-a certat pentru ceva; ci întotdeauna tăcea, nerăspunzând nimănui la nici o ocară, mică sau mare, deşi adeseori era bătută şi era mereu urâtă şi batjocorită. Şi i-a descoperit îngerul despre ea unui părinte îmbunătăţit ce trăia în singurătate: „Pustnice Pitirun! Acea femeie este mai bună decât tine, pentru că ea petrece în mijlocul unei obşti aşa de mari şi, deşi slujeşte tuturor şi de toate este batjocorită, niciodată nu s-a depărtat cu inima de Dumnezeu“. Apoi, vădindu-se virtutea Isidorei înaintea obştii, călugăriţele au început să vestească despre purtarea lor. Una spunea: „Eu întotdeauna o ocăram”, alta: „Eu turnam lături pe ea“, alta: „Eu o băteam“. 
• Într-un cuvânt, toate recunoşteau feluritele necazuri pe care i le-au făcut.
•  Iuliana, pe propria cheltuială, în taină, a ascuns la sine timp de doi ani pe creştinii prigoniţi. 
• Munca de jos este un mijloc prin care ne smerim. 
•  Se cuvine să ne îngrijim să nu facem nimic necugetat sau cu neatenţie.
• 

HRANA PENTRU SUFLET: DESPRE LACRIMI

HRANA PENTRU SUFLET: DESPRE LACRIMI BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

 Una dintre comorile nepreţuite ale vieţii este sănătatea. Duşmanul sănătăţii este boala. De-a lungul secolelor, ştiinţa a luptat continuu împotriva bolii şi suferinţei. Există multă boală şi multă suferinţă în lume. Oamenii suferă şi îndură diverse boli care le afectează atât trupul, cât şi sufletul. Nu există om care, în viaţa pământească, să nu fi fost încercat de vreo boală. Nimeni nu este perfect sănătos. Din aceste motive, unii caută medicul potrivit pentru vindecarea unor boli trupeşti, alţii cercetează preotul spre a-i ajuta împreună cu Hristos-Dumnezeu în vindecarea sufletului cuprins de păcat şi boală. Cu privire la medici şi însănătoşire, citim în Vechiul Testament îndemnurile lui Isus Sirah, care zice: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul (…), că şi el se va ruga Domnului, ca să dea odihnă şi sănătate spre viaţă” (Înţelepciunea lui Sirah 38: 1;14). Biserica Creştin Ortodoxă îl consideră pe Mântuitorul Iisus Hristos „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”, Care a venit să-l tămăduiască pe om în întregime, trup şi suflet.
 Însuşi numele Său în evreieşte „Ieşua” (Iisus), înseamnă „Dumnezeu salvează”, altfel spus, „vindecă”. Mântuitorul Hristos este „Cel care vindecă”, „salvează” şi „eliberează” fiinţa umană de boală şi păcat. Doar prin suferinţă ne cunoaştem. Atâta timp cât nu fugim de suferinţă şi o împărţim cu Dumnezeu, ne aduce la cunoaşterea de sine. Şi cunoaşterea de sine duce la smerenie. Şi smerenia duce la iubire. 
 În vremurile trecute, Iov a experimentat boala și suferința. Într-un timp foarte scurt, el și-a pierdut copiii, averea şi sănătatea. Pe cine a învinuit soţia lui Iov pentru aceste tragedii? Iov 2:9: “Blesteamă pe Dumnezeu şi mori! Aşa cum se întâmplă şi azi cu mulţi, soţia sa L-a învinovăţit pe Dumnezeu pentru aceste nenorociri. Cine i-a produs de fapt boala lui? Iov 2:7: „Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea din talpa piciorului până în creştetul capului. Important: Suferinţa nu vine de la Dumnezeu. Ea este lucrarea lui Satana. Satana produce suferinţă nu doar omului. El i-a provocat suferinţă chiar lui Hristos. Unde şi cum? Luca 23:33: “
Când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo” pe Iisus. Satana a fost cel care a inspirat cruzimea faţă de Iisus. Zice dreptul Iov:Omul este născut pentru suferinţă (Iov 5:7). Iar Sfântul Pavel zice că toată făptura este în suferinţă (Romani 8:22). Suferinţele din lume sunt urmări ale păcatului (Iov 4:8; Psalm 7:14-16; Pilde 22:8; Ieremia 4:18). Suferinţele sunt pedepse pentru păcate (Levitic 26:24 - 28; II Regi 7:14), dar de vom primi toate suferinţele cu răbdare şi mulţumire, ne vor aduce mare folos duhovnicesc spre mântuirea sufletului. Suferinţa este rânduită de sus spre mântuire, spre ispitire, spre iertarea păcatelor şi spre creştere duhovnicească, numai dacă o primim cu mulţumire, ca din mâna lui Dumnezeu precum spune proorocul David: Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat(Psalm 22:5). Deci, toiagul şi varga suferinţei, pe cei buni şi credincioşi îi mângâie, îi sporeşte în fapte bune, îi curăţeşte de păcate şi-i învredniceşte de mai mare cunună şi răsplată în cer. Iar pentru cei răi, toiagul suferinţei este chemarea la pocăinţă este pedeapsă peste pedeapsă şi frâu în gură, pentru că nu voiesc să se apropie de Domnul (Psalm 31:10).
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că: darul de a suferi este mai mare decât darul de a învia morţii, pentru că făcând cineva  minuni, Îi rămâne dator lui Dumnezeu, pe când dacă cineva suferă, acestuia Dumnezeu îi rămâne dator.
Boala, nedreptatea, ocara, sărăcia şi orice fel de suferinţe pe pământ trebuie să le răbdăm având credinţa că suferinţa, de orice fel ar fi ea, ne este rânduită de Dumnezeu, Tatăl Nostru Cel Ceresc, spre mântuire, iar nu spre osândă veşnică.
 Apoi trebuie să primim suferinţa cu răbdare şi cu mulţumire. Iar răbdarea noastră trebuie să fie însoţită de cuvioşie şi de înfrânare (2 Petru 1:2-7); să fie însoţită de bucurie (Coloseni 1:11) şi nădejde. Răbdarea în suferinţă sporeşte în noi prin rugăciune, prin spovedanie, şi prin Sfânta Împărtăşanie; prin citirea cărţilor sfinte, prin cugetarea la patimile Domnului nostru Iisus Hristos şi ale tuturor sfinţilor Lui; prin cercetarea celor ce sunt în suferinţe mai grele decât ale noastre şi prin cugetarea la fericirea veşnică în rai. Pentru că altă cale spre mântuire nu este decât numai prin cruce, prin suferinţă, prin răbdare şi prin jertfă precum spune Mântuitorul: Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21:19). Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Matei 24:13). Bolnavul care rabdă trebuie să rabde până la capăt. Poate că boala a fost trimisă tocmai pentru a ne învăţa să cugetăm la moarte…
 Cel Preaînalt aduce fărădelegile părinţilor peste fii şi peste fiii fiilor, până la treilea şi al patrulea neam (Ieşire 34:7). Dumneavoastră, o ştiu, veţi spune ce se spune adesea: „Dar de ce să sufere copiii pentru păcatele părinţilor?” Vă voi întreba şi eu: „Dar cum altfel să-i sperie Domnul Dumnezeu pe oameni ca să nu păcătuiască decât trecând asupra copiilor pedeapsa pentru păcatul lor?”. 
Poporul nostru şi-a format prin experienţă convingerea nestrămutată că pentru păcatul părinţilor suferă şi copiii. De aceea se aude adesea avertismentul dat celor ce vor să jure strâmb ori să facă vreun alt rău: „Ia seama, ai copii!” Omul modern nu suspină după rai, nu aşteaptă raiul. Cuviosul Paisie Aghioritul obişnuia să spună că paşaportul spre rai are neapărată nevoie de viza încercărilor. 
 Însăşi denumirea profană a stării de suferinţă din perspectiva celui ce o trăieşte, aceea de “pacient”, vine din limba latină şi înseamnă “cel ce rabdă”, de la patientia - răbdare, arătând atitudinea sau conduita cu care omul trebuie să înfrunte toate încercările şi suferinţele, trupeşti sau sufleteşti. 
 Odată, cînd am fost la Essex, am avut o discuţie cu arhimandritul Zaharia, una din acele discuţii care te urmăresc toată viaţa. Am ajuns să discutăm despre lacrimi pentru că e o boală a începătorilor să discute despre lucrurile înalte, iar lacrimile sunt un rod al înălţimilor. Atunci părintele Zaharia mi-a zis un lucru pe care nu pot să-l uit. Anume că noi, oamenii, suntem adevăraţi doar atunci când plângem. Nu mai ştiu dacă această vorbă îi aparţinea sau dacă a auzit- o de la duhovnicul său, părintele Sofronie, cert este că acest înţeles al omului nu-l mai auzisem, deşi era atât de evident. Ştiu că se poate face o întreagă filozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plânsul este la fel de firesc ca şi râsul.
 Cred că ar trebui să plângem cel puţin la fel de des precum râdem. La un moment dat oamenii au început să considere plânsul ceva ruşinos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că şi râsul poate trăda o slăbiciune. Mă gândesc că Proorocul David, care era un ostaş neînfricat, plângea de multe ori, mărturisind că până şi aşternutul şi-l uda cu lacrimi. Desigur era o altă lume. Astăzi bărbaţii nu mai poartă războaie, nu mai străbat păduri în căutarea vânatului, nu mai sunt ameninţaţi de animalele sălbatice, de stihii, în schimb nu plâng. Această incapacitate de a plânge pare să fie singura calitate a bărbaţilor de azi. Tata plângea uşor şi acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz şi care vorbea tare. Dacă te chema să-ţi spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar şi când te ruga să-i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Şi cu toate acestea, plângea la filmele proletare. Plângea când vedea bătrâni săraci, copii flămânzi şi îndeobşte când vedea vreo nedreptate. Mămica râdea de el. Acesta era singurul moment când mămica îl putea lua peste picior şi el nu se supăra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spună că omul e el însuşi doar atunci când plânge. Nu pot să uit faţa dură a tatei cum se schimba atunci când plângea la filme, ştergându-şi ochii cu mâinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuşi şi era atât de curat şi atât de bun. Restul era viaţa cu mizeriile ei, cu sărăcia şi mândria ei, cu tot ce e străin şi însingurează pe om, ducându-l atât de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat. Sunt oameni care au plânsul în interior. Aceştia sunt cei mai frumoşi oameni de pe pământ. Acest plâns lăuntric nu are în el nimic din tristeţea şi apăsarea oamenilor neîmpliniţi sau loviţi de vreo suferinţă. Acest plâns lăuntric este ca o lumină de dimineaţă care străbate prin ceaţă. Aceştia sunt oamenii pe care îi iubeşti fără să ştii de ce şi revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăseşte. Nu este o mai mare bucurie în viaţă decât aceea de a întâlni un astfel de om. Deşi ei pot trece neobservaţi. Pentru a-i recunoaşte trebuie ca şi tu să fi plâns măcar o dată în viaţă, să plângi de-adevăratelea. Sunt atâtea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinţei curg sub luminile reclamelor, în oraşele mari, în băi, în aşternuturi, în maşini. Răsună atâtea răcnete de durere, atâtea suspine, dincolo de buletinele de ştiri, dincolo de talk-show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastră civilizaţie cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta este îndreptată să ascundă acest plâns, să ne facă să credem că plânsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontenit şi o grămadă de oameni îşi trăiesc adevărata condiţie, aflându-se în cele mai sincere, cele mai sfâşietoare momente ale vieţii lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimţire. Şi doar atunci când suferinţa dă buzna în viaţa noastră, doar atunci perdeaua indiferenţei cade de pe faţa lumii. Lumea apare aşa cum e ea, cu răul şi cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decât prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi. 

                              BOALA ŞI SUFERINŢA

De câte ori citim în Sfintele Evanghelii despre vindecările minunate pe care le săvârşeşte Mântuitorul, ne întrebăm de ce omul trebuie să sufere, de ce asupra unor oameni apasă povara bolii. Oare 5 nu l-a făcut Dumnezeu pe om să fie fericit? Oare firea, pe care Dumnezeu a creat-o, nu a fost desăvârşită? Fiindcă toate cele ieşite din mâinile lui Dumnezeu au fost „bune foarte” (Facerea 1:31), boala apare ca o contradicţie, un fenomen deconcertant, iar moartea ca inexplicabilă. De aici, uneori, reacţii nefericite de îndepărtare de Dumnezeu a celor bolnavi, în loc să se apropie mai mult, interpretări greşite ale întâmplărilor care au condus la situaţii grave, ajungându-se chiar la apostazie. „M-am supărat pe Dumnezeu…”, pare a spune bolnavul căruia îi vorbeşti degeaba despre bunătatea lui Dumnezeu care a îngăduit o asemenea încercare în viaţa lui, din raţiuni pe care mintea noastră nu le poate pătrunde. Iar atunci când vine vindecarea, deşi a bombănit continuu, nu s-a rugat, nu a căutat ajutorul lui Dumnezeu, crede că vindecarea a făcut-o doctorul cutare sau cutare, cel mai priceput dintre toţi pe câţi i-a cunoscut până atunci. „Dumnezeu nu este pricinuitorul relelor”, spune Sfântul Vasile cel Mare, într-o omilie cu acelaşi titlu, adăugând: „Este o nebunie să crezi că Dumnezeu este autorul relelor noastre (…) Boala nu este o lucrare a mâinii lui Dumnezeu (…) Dumnezeu, Care a făcut trupul, n-a făcut şi boala, tot astfel cum El, deşi a făcut sufletul, nu a făcut păcatul. Dumnezeu n-a făcut nicidecum moartea”. Sfântul Grigorie Palama afirmă, de asemenea, că „Dumnezeu n-a creat moartea, nici infirmităţile, n-a creat moartea sufletului, nici moartea trupului” (150 capete despre cunoştinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa moralpă şi despre făptuire).Omul a fost creat pentru viaţa veşnică, trupul său nu cunoştea stricăciunea până la căderea în păcat. Sfinţii Părinţi mărturisesc despre darul nemuririi care a însoţit crearea omului: Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii despre statui: trupul, în rai, „nu era supus morţii”), Sfântul Grigorie de Nyssa (Despre feciorie: „Omul nu avea prin el însuşi ca proprietate esenţială unită cu natura sa capacitatea de a muri”) ş.a. Harul lui Dumnezeu l-a îmbrăcat pe Adam în nestricăciune, în nemurire. „Suflarea de viaţă” care l-a creat pe om ca „fiinţă vie” însemna nu numai sufletul, ci şi Duhul dumnezeiesc sălăşluit în om şi pe care, prin neascultare, l-a pierdut. În ce măsură omul este responsabil de bolile care vin asupra lui? Între păcat şi boală există o 6 legătură, dar nu aceea că boala este o consecinţă a unei pedepse divine pentru păcat, ci pentru că omul alege, în chip conştient sau inconştient, o altă cale decât aceea care ar favoriza o evoluţie benefică a fiinţei sale, potenţând rătăcirea protopărinţilor. Adam a transmis întregii umanităţi stricăciunea, boala, suferinţa, astfel încât „prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii” (Romani 5:18). 
Dar Hristos, noul Adam, „doctorul sufletelor şi al trupurilor”, a restaurat firea umană eliberând-o de păcatul strămoşesc şi pregătind-o pentru moştenirea Împărăţiei Cerurilor. Tocmai boala şi suferinţele care o însoţesc sunt crucea pe care omul trebuie să o ducă PENTRU A DOBÂNDI VIAŢA VEŞNICĂ, pentru a-şi însuşi în chip deplin harul primit la botez. Sfântul Ciprian (Despre moarte)arată că pentru creştin boala nu este decât un prilej de a-şi întări credinţa, de a spori în virtutea răbdării, care duce la viaţa veşnică: „Ceea ce ne deosebeşte de cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu este faptul că aceştia din urmă se plâng şi cârtesc la necaz, în timp ce, pentru noi, nenorocirea, departe de a ne abate de la adevăratul curaj şi de la adevărata credinţă, ne întăreşte prin durere. 
Astfel, fie că suntem slăbiţi de o profundă durere lăuntrică, fie că un foc foarte puternic ne consumă interior până la gât, fie că puterile ne sunt în mod constant zdruncinate de vărsături sau că ochii ne sunt injectaţi de sânge, fie că suntem, în sfârşit, infectaţi de cangrenă şi constrânşi la amputarea unuia dintre membrele trupului sau vreo infirmitate oarecare ne lipseşte deodată de folosirea picioarelor, a văzului sau a auzului – toate aceste necazuri sunt tot atâtea prilejuri de întărire a credinţei noastre”. Amin!Teama de boală şi suferinţă l-a împins la moarte pe un bătrân internat la secţia de Neurologie a Spitalului Judeţean Timişoara. Deşi nu era grav bolnav, omul a preferat să se arunce de la etajul 9, luni, după amiază.