Sfântul Efrem Sirul

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

"Oare de ce sufletul nostru, deși râvnește să placă lui Dumnezeu, cade iar și iar în mrejele poftei și ale păcatului? Oare nu vedem cum obișnuința de a ceda în fața ispitelor ne înrobește, făcându-ne să trăim ca niște prizonieri ai propriilor patimi? Omul care se lasă biruit de poftă ajunge să simtă o grea povară în inima sa: deși fața lui este veselă înaintea oamenilor, iar vorbele sale par evlavioase, înlăuntrul său mustrarea și scârba nu-i dau pace.

Această stare este lucrarea vrăjmașului, care leagă sufletul cu lanțurile obișnuinței păcatului, făcându-l să creadă că nu mai poate scăpa. Dar oare nu este Dumnezeu mai puternic decât orice lanț? Să nu ne lăsăm înșelați de această amăgire! Cu lacrimi de pocăință, cu rugăciune stăruitoare și cu smerenie, sufletul poate fi eliberat. Să fugim de fățărnicie și să ne curățim lăuntrul, căci doar așa vom afla adevărata pace și bucurie înaintea Domnului."

 Sfântul Efrem Sirul

M-am întors la Dumnezeu datorită banilor,...

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Într-o seară de vară, stăteam de vorbă cu o măicuță, și nu ne era somn deloc.
- Eu m-am întors la Dumnezeu cu ajutorul banilor, a râs deodată măicuța.

- Adică?

- O să vă povestesc. De profesie sunt chimistă și, înainte de perestroikă, laboratorul nostru elaborase o tehnică de fabricație a coloranților de nouă generație, mult mai buni și mai ieftini decât cei din import. Am transmis cercetările noastre la o firmă cu care am convenit să ne plătească un procent din profitul lor. În perioada perestroikăi, firma a dat faliment și laboratorul nostru a fost desființat. Atunci, am lucrat peste tot. Am spălat vasele la o cafenea, am vândut fructe pentru niște azeri, apoi m-am angajat la o librărie. Pe rafturile acesteia se afla doar literatură ușoară, horoscoape, magie, și în plus șeful mă hărțuia plin de obrăznicie. Am respins avansurile sale obscene, iar el m-a snopit în bătaie. Am rămas acasă, supărată foc, și mi-am zis: „Gata, de mâine îmi cumpăr o mitralieră folosită!”.

- Dar de ce, o întreb, folosită?

- Păi n-aveam bani de una nouă!… Ajunsă la limită, eram gata să ripostez. Însă în acel moment a apărut Nadenka, vecina de sus. O fată frumoasă, modestă, bună, studentă premiantă a facultății de medicină. Din lipsă de experiență, i s-a întâmplat un necaz: a rămas însărcinată, iar iubitul a părăsit-o. Mama ei, femeie de serviciu, a alungat-o de acasă cerându-i să facă avort – abia se descurcau singure, dar să mai hrănească și-un copil?… Nadenka se tânguia și plângea în hohote. Îi era milă să-și omoare copilul, dar se părea că nu are de ales. Și atunci m-am supărat atât de tare, încât am prins curaj și i-am zis: „Nadia, ține minte: rușii nu se dau bătuți! Vă voi întreține eu, și pe tine, și pe copil! Nu omorî micuțul, vă voi hrăni eu!”. I-am dat Nadiei toți banii pe care-I aveam, până la ultima lețcaie. Îmi amintesc și acum de suma aceasta: 507 ruble și 20 de copeici. Mai târziu Nadenka s-a căsătorit și a mai născut doi copii. Dar eu am rămas atunci fără bani, nu mai aveam nici măcar de pâine.
„Bine”, m-am gândit, „voi împrumuta de la vecina de jos”. Coborând, m-am uitat și în cutia poștală, și acolo am găsit un mandate poștal cu bani în valoare de 50.720 ruble. S-a dovedit că firma supraviețuise și, obținând un profit din coloranții noștri, ne-a transferat procentul. Dar nu atât banii m-au uimit, cât taina cifrelor: am dat pentru copilaș 507 ruble și 20 de copeici, și am primit aceeași sumă, cu două zerouri mai mare!

Atunci am început să plâng, aducându-mi aminte de răposata mea mamă. Mama era credincioasă, îi ajuta mereu pe cei săraci și pe noi ne învăța: „Când dai tot, te îmbogățești!”. Numai că înainte de aceasta eu nu credeam în Dumnezeu, iar acum nu înțelegeam ce se petrece, de parcă mama îmi vorbea…

Nina Pavlova, Ziua Sfântului Arhanghel Mihail, Editura Egumeniţa, 2014

Părintele Efrem din Arizona: Trebuie să fim tot timpul atenți

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Copilul meu, trebuie să fim tot timpul atenți, atât când ești fericit, cât și când ești trist. Când ești fericit, nu ar trebui să-ți pierzi controlul prin vivacitate și râs, și nici atunci când ești trist, să nu fii atât de sumbru încât să se vadă.


Motivul este faptul că Satana aruncă gânduri asupra noastră ca niște săgeți, dar el nu poate spune dacă inima noastră este receptivă la ele. Dar, întrucât este expert, odată ce trage o săgeată – adică, odată ce ne atacă cu un gând rău, el observă fața noastră și toate mișcările corpului nostru și, pe baza lor, el măsoară cât de bine s-a înfipt săgeata noastră în inimă. Dacă vede că sufletul este lovit, atunci trage mai multe săgeți acolo pentru a-l ucide. Dar, dacă deduce din semnele exterioare că sufletul nu este rănit, își schimbă atacul și așa mai departe. De aceea, atunci când ești fericit, ar trebui să ascunzi în tine, pentru ca el să n-o descopere prin neglijența ta și să te jefuiască de această fericire printr-o anumită ispită. La fel, atunci când ești trist, nu-l lăsa să arate ca nu cumva să-ți sporească durerea după ce a dibuit motivul tristeții tale.


Dacă menții o stare echilibrată atunci când ești fericit și când ești trist, diavolul nu știe exact ce se întâmplă în interiorul tău și astfel nu știe cum să te lupte.

Extras din cartea ,, Glasul Sfinților Părinți ".

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
                 

"Roagă-te să ai ochi să vezi ce e mai bun în oameni, să ai o inimă care să ierte, o minte care să uite şi un suflet care să creadă mereu în Dumnezeu."

Acolo unde se află Dumnezeu, nu se găseşte răul. Toate câte vin de la Dumnezeu au înăuntrul lor pacea, şi-l îndeamnă pe om la osândire de sine şi la smerenie.

“Credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26). Adevărata credinţă nu poate să existe fără fapte. Cine crede cu adevărat, acela oricum va face fapte bune.

Dacă omul, din iubire de Dumnezeu şi din dragoste pentru viaţa în virtute, nu-şi face multe griji pentru sine, crezând că de el Se va îngriji Dumnezeu, această încredere în pronia divină este şi potrivită şi înţeleaptă.

Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, se socoteşte pe sine călător şi străin pe acest pământ, în dorinţa lui să se unească cu Dumnezeu, doar spre Acesta îşi ţinteşte continuu mintea şi inima.

Omul care se va hotărî să ducă viaţă lăuntrică, trebuie întâi de toate să aibă frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7).

Mintea omului treaz se aseamănă cu păzitorul grijuliu şi cu străjerul Ierusalimului lăuntric. Din înălţimea vieţii duhovniceşti priveşte cu ochiul său curat puterile potrivnice, aflate împrejurul şi înlăuntrul sufletului său, după cuvintele psalmistului: “Şi au văzut ochii mei şi au suferit vrăjmaşii mei” (Ps. 53, 7).

Omul cât timp este în trupul său se aseamănă cu lumânarea aprinsă. Aşa cum lumânarea este ursită să se topească, la fel şi omul să moară. Sufletul lui însă este nemuritor, şi de aceea trebuie să se îngrijim mai mult de suflet decât de trup: “Ce foloseşte omul dacă câştigă lumea întreagă, însă îşi pierde sufletul său? Sau ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).

Dacă Domnul îngăduie ca neputinţele să-l încerce pe om, atunci El îi va da şi puterea răbdării.

Trebuie să-ţi obişnuieşti mintea să lucreze înlăuntrul legii Domnului. Sub îndrumarea Aceluia să-ţi petreci viaţa.

Pacea sufletului se dobândeşte prin strâmtorări. Sfânta Scriptură spune: “Am trecut prin foc şi prin noianl mâhnirilor, dar la sfârşit ne-ai dus la loc de odihnă” (Ps. 65, 11).


Nimic nu foloseşte atât la dobândirea păcii lăuntrice, cât tăcerea şi vorbirea cu noi înşine, mai mult decât cu ceilalţi.

Poţi să nu te bucuri, văzând soarele cu ochii trupeşti? Dar câtă bucurie vei simţi când mintea ta va vedea cu ochii lăuntrici pe Hristos, Soarele dreptăţii?

Ca să-ţi păstrezi pacea sufletească trebuie să alungi de la tine mânia, să te osteneşti, să ai duhul bucuriei, să te fereşti de a-i osândi pe ceilalţi, şi să faci pogorământ în dreptul slăbiciunilor fraţilor tăi.

Orice înaintare şi izbândă în orice latură a vieţii noastre, trebuie să le punem pe seama Domnului. Şi împreună cu profetul să spunem: “Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dăm slavă” (Ps. 113, 9).

La vârsta de 35 de ani, aproape la jumătatea vieţii pământeşti, omul duce de obicei o mare luptă ca să se înfrâneze pe sine însuşi. Mulţi la această vârstă nu rămân pe drumurile virtuţii, ci aleargă şi urmează calea poftelor lor.

Cel care vrea să se mântuiască trebuie să ţină inima lui în stare de pocăinţă şi de zdrobire: “Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit prin căinţă. Dumnezeu niciodată nu va dispreţul inima zdrobită şi smerită” (Ps. 50, 19).

Când omul se osteneşte să aibă inima smerită şi cugetul paşnic, atunci toate uneltirile vrăşmaşului rămân nelucrătoare. Pentru că acolo unde există pacea gândurilor, se odihneşte însuşi Dumnezeu.

Deznădejdea este bucuria cea mai mare a diavolului. Este un păcat de moarte.

Nu trebuie să răspunzi înainte să-l asculţi pe celălalt. “Cel care răspunde fără ca mai întâi să asculte este nepriceput şi se va ruşina” (Pilde 18, 13).

Când omul primeşte un lucru dumnezeiesc înlăuntrul lui, inima i se bucură. Când dimpotrivă primeşte ceva diavolesc, atunci se umple de confuzie şi se tulbură.

Cel care duce boala cu răbdare şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu se încununează ca martir.

Trebuie să alungăm departe gândurile necurate, în special când ne rugăm lui Dumnezeu. Pentru că nu este cu putinţă să vieţuiască împreună mireasma cu putoarea.

Dacă noi nu acceptăm gândurile rele care vin de la diavolul, facem foarte bine. Pentru că duhul necurat doar la oamenii pătimaşi îşi împlineşte deplin lucrarea lui, în timp ce la cei nepătimaşi se osteneşte să-i ispitească de departe.

Este cu neputinţă ca omul tânăr să nu fie tulburat de gândurile trupeşti. De aceea trebuie să se roage stăruitor lui Dumnezeu, ca El să stingă flacăra poftelor ruşinoase când apare. Astfel, flacăra nu se va mai înteţi niciodată.

Trebuie să le răbdăm pe toate de dragul lui Dumnezeu, cu mulţumire. Viaţa noastră în comparaţie cu veşnicia este o clipă. De aceea şi Apostolul spune: “Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care mi se va descoperi (Romani 8, 18).

Să iubim smerenia ca să vedem slava lui Dumnezeu. Pentru că unde se află smerenia, de acolo izvorăşte slava dumnezeiască.

Fără lumină, toate sînt întunecate. La fel, fără smerenie nimic nu se găseşte în om, decât doar întunericul.

Aşa cum lumânarea, dacă nu se încălzeşte şi nu se înmoaie, nu poate să primească sigiliul, la fel şi sufletul, dacă nu este încercat cu ostenelile şi neputinţele, nu poate să primească deasupra lui pecetea virtuţii.

Faţă de cei de lângă noi trebuie să ne purtăm cu fineţe, fără să-i jignim măcar cu privirea.

Pe omul confuz şi mâhnit, îngrijeşte-te să-l întăreşti cu cuvinte de iubire.

Pentru nedreptatea pe care ţi-o provoacă ceilalţi, oricare ar fi aceasta, nu trebuie să te răzbuni. Dimpotrivă, să-l ierţi din străfundul inimii pe cel care te-a nedreptăţit.

Nu trebuie să nutreşti în inima ta ură şi antipatie împotriva celui care te duşmăneşte, ci să-l iubeşti şi să-i faci bine pe cât poţi, împlinind porunca lui Hristos: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc” (Matei 5, 44).

Poarta pocăinţei este deschisă pentru toţi, şi nimeni nu ştie cine va trece mai întâi prin ea: tu, care-l osândeşti pe celălalt, sau el, care te osândeşte pe tine. Osândeşte-te întotdeauna pe tine şi vei înceta să-i osândeşti pe ceilalţi. Poţi să osândeşti un lucru
rău, dar niciodată pe cel care l-a săvârşit.

Când omul este părăsit de Dumnezeu, atunci diavolul este pregătit să-l piardă, aşa cum piatra de moară striveşte bobul de grâu.

Grija prisositoare pentru nevoile vieţii este semnul omului necredincios şi mic la suflet. Şi trecem prin suferinţă dacă ne îngrijim noi înşine pentru noi, şi nu ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care se îngrijeşte de toate.

Este mai bine să dispreţuim toate câte nu sunt ale noastre, adică cele vremelnice şi trecătoare şi să le căutăm pe ale noastre, adică cele nestricăcioase şi veşnice.

Mâhnirea este viermele inimii care o devorează pe mama care l-a născut.

Cel care a biruit patimile a biruit şi durerea. Cel care este învins de patimi nu va scăpa de legăturile durerii. Aşa cum cel bolnav se cunoaşte după culoarea feţei, la fel şi cel pătimaş după deznădejde.

Domnul se îngrijeşte de mântuirea noastră. Diavolul ucigător de oameni însă se străduieşte să ne ducă la deznădejde.

Nu trebuie să ne înfricoşăm în viaţa duhovnicească de nicio putere potrivnică. Dimpotrivă, să ne punem nădejdea în cuvintele lui Dumnezeu: “Nu numiţi uneltire tot ceea ce poporul acesta socoteşte uneltire, şi nu vă temeţi, nici nu vă înfricoşaţi de ceea ce se tem ei. Numai pe Domnul Savot socotiţi-L sfânt, de El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi” (Isaia 8, 12-13).

Eextras din: Glasul Sfinţilor Părinţi – Editura Egumeniţa

Cuvinte intelepte de la Sfinti...

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

...SFÂNTUL Maxim Mărturisitorul :

GRIJA DUHOVNICEASCĂ PENTRU SUFLET ȘI TRUP. VINDECAREA PUTERILOR SUFLETEȘTI.

,,De vrei să fii drept, dă fiecărei părți din tine, adică sufletului și trupului, cele de care sunt vrednice. Părții raționale a sufletului dă-i citiri, vederi duhovnicești și rugăciuni; iuțimii dă-i dragoste duhovnicească ce se opune urii; părții poftitoare dă-i cumpătare și înfrânare, iar trupului, hrană și îmbrăcăminte, atât cât îi sunt de trebuință".

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. 2.

...SFÂNTUL PAISIE AGHIORITUL :

"Oricât de duhovnicește ar trăi cineva, are nevoie -mai ales în vremea în care trăim - de prietenia cea bună. Contactul cu oamenii duhovnicești ajută mult mai mult decât studiul duhovnicesc - deoarece această bucurie a legăturii duhovnicești îi dă o mare dorință să se nevoiască duhovnicește."

(Sfântul Paisie Aghioritul)

"Întotdeauna când plecați din casă: Maica Domnului, ai grijă de familia mea, de casă mea și sărută icoana Maicii Domnului."

Părintele Pimen Vlad

...SFÂNTUL PAISIE AGHIORITUL : 

"Ceea ce va ajuta foarte mult este sa intre inlauntrul vostru nelinistea cea buna: unde ne aflam, ce ne va astepta, ca sa luam masurile necesare si sa ne pregatim. Viata noastra sa fie mai calculata. Sa traim mai duhovniceste. Sa fim mai iubitori. Sa ajutam pe cei indurerati si pe saraci cu dragoste, cu durere si cu bunatate…

Trec anii si ce ani grei! Nu s-au terminat subiectele. Cazanul fierbe. Daca cineva nu este putin intarit, cum va putea oare infrunta o situatie grea? Dumnezeu nu i-a facut pe oameni nepricopsiti. Trebuie sa cultivam marimea de suflet. Intr-adevar, daca se va face o zguduitura, Doamne fereste, cati vor sta in picioare? (…) Cautati sa va imbarbatati. Strangeti-va putin. Vad ce ne asteapta si de aceea ma doare. Nu va lasati slobozi. Stiti ce trag alti crestini in alte parti? (…) Acest duh slobod care exista … este o mare lipsa de recunostinta.

Astazi vezi o lume fiarta (…) Pe crestini trebuie sa-i caracterizeze agerimea duhovniceasca si nobletea, jertfa.

Insa acesti ani sunt ca o oala care fierbe si suiera. E nevoie de o obisnuinta cu viata grea, de vioiciune, de barbatie (…) Sa va pregatiti de acum, ca sa puteti infrunta o greutate. Hristos ce a spus? Nu a spus: “Fiti gata”? Astazi, cand traim in niste ani atat de grei, cu atat mai mult trebuie sa fim de trei ori mai pregatiti. Nu este numai moartea napraznica cea pe care va trebui sa o infruntam, ci sunt si alte primejdii. Sa alungam asadar aranjarea noastra. Sa lucreze marimea de suflet. Sa existe duh de jertfa. Acum vad ceva care este aproape sa se intample, dar se amana mereu. Numai amanari mici...

*

Astazi traim in anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva sa fie prooroc pentru ca sa inteleaga asta. Lucrurile inainteaza tac-tac. Ce ne asteapta nu stim. Toata aceasta situatie ce s-a instapanit ne vorbeste in acest sens. De aceea cu atat mai mult acum trebuie sa ne sprijinim pe rugaciune si sa luptam impotriva raului prin rugaciune. (…)

Sfântul Paisie Aghioritul

Exact ce se întâmplă acum:

Cautand sa identifice motivele controverselor bisericesti actuale, Sfântul Serafim scria:

„este ceva legat, intr-un fel sau altul, de marea pro­blema a Ortodoxiei din ziua de azi (atunci cand cauta sa fie serioasa si credincioasa traditiei): prea mult calcul si prea putina inima. Am vazut aceasta si la […] preotii care urmeaza «linia bostoniana», si la numerosi convertiti; dar ce sa mai spun de altii – o vad si la mine, este parte din aerul pe care-l respiram in vremurile noastre «luminate» si orientate spre minte”.

Iar altundeva scria:

„Trebuie sa fie mai multa inima in Ortodoxia noastra si mai putina «logica de tip canonic», care duce la discordie si la schisma“.

...SFÂNTUL Iosif Isihastul :

"Daca ai cazut iarasi, iarasi ridica-te! Ai fost chemat pe drumul ce duce la cer. Nu este bine sa se impiedice cei care alearga, dar daca se impiedica, sa se ridice si sa continue alergarea. Este nevoie de multa rabdare si de pocainta in fiecare clipa.

Asadar, fa metanie de indata ce gresesti, nu pierde timpul! Deoarece cu cat intarzii sa ceri iertare, cu atat mai mult dai timp celui rau sa-si intinda radacinile inlauntrul tau. Nu-l lasa sa prinda radacini!"

(Sfântul Iosif Isihastul)

,, Tu care mergi la Biserică, cu ce te-a folosit Biserica ? Așa cum spuneam, ai fost pe la mănăstiri, i-ai văzut pe Părinți, ai văzut Sfintele Moaște ... La toate acestea am mers și ne-am întors, dar care este folosul de la toate aceste lucruri ? 

   Ți s-a schimbat inima ? Am devenit niște oameni smeriți ? Am devenit oameni mai plăcuți ? Am devenit oameni mai blânzi în familia noastră, în mănăstire ? Sau acolo unde lucrăm ? Aceasta are însemnătate. 

 Dacă nu vom izbuti aceste lucruri, cel puțin să devenim mai smeriți. Iar aceasta prin pocăință. Să devenim smeriți. Și dacă nici aceasta nu o izbutim, atunci suntem vrednici de multe lacrimi. Suntem de plâns. Deoarece, din păcate, timpul trece și se pierde, iar noi numărăm anii ".

Î.P.S Athanasie de Limassol

...SFÂNTUL Sofronie Saharov :

IDEALUL NU EXISTĂ ÎN ACEASTĂ LUME

Oricât veți căuta preotul cu har, comunitatea perfectă, nu îl veți găsi... așa cum nu veți găsi nici căsătoria impecabilă, nici copilul ideal.

În Biserică nu intri într-un partid în care începi să judeci și să împarți dreptatea. În Biserică ești într-o corabie cu oameni bolnavi, care s-au salvat din mare.

Nu suntem sfinți! Nici preotul, nici mirenii, toți avem patimi și neputințe, dar vrem să rămânem până la sfârșit aici, pentru că ne-am asumat unul pe celălalt și vrem să ducem lucrarea aceasta până la capăt, cu iubire și răbdare, până ne vom sfinți unul pe celălalt.

Tot timpul, oriunde ne-am afla, vom avea de împlinit o Lucrare lăuntrică, va trebui să ne asumăm viața și oamenii din jur.

Dacă vezi într-un om o cădere, o patimă, nu te depărta de el, oamenii nu-s de lepădat. E un eșec total al unui mesaj hristic să ai pretenția nebună ca oamenii să fie sfinți, să fie fără greșeală.

Când judeci, când cârcotești împotriva celorlalți, de dimineața până seara, când îi consideri pe ceilalți veșnic vinovați de nefericirea ta, evoluția ta spirituală s-a închis.

Omule, dă-ți seama că stăm în fața celei mai puternice Ființe din univers și de dincolo de el. Priviți la Iisus, la felul Lui de a viețui, de a gândi, de a mânca, de a respira... lăsați-L să vă umple de bucuria Lui.

Sfântul Cuvios Sofronie Saharov de la Essex

Uneori trebuie să înțelegi că lupta nu îți aparține. Poți muta munții, poți să îți dedici o parte din viață pentru o cauză, dar dacă Omul își iubește jocul și povestea lui mai mult decât oamenii care luptă pentru el, tot ce poți face este să înveți să te retragi.

https://www.ganduridinierusalim.com/luati-va-in-serios-propria-viata-pentru-ca-o-data-ii-este-dat-omului-sa-traiasca-si-dupa-moarte-vine-judecata

În vest HARUL s-a retras!

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos

                        

...Pr. Serafim Rose:

’’Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, că e cu putinţă să–L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune’’ Pr. Dumitru Stăniloaie

Întrebare: Aţi putea să ne vorbiţi despre concepţia ortodoxă asupra Duhului Sfânt şi, în legătură cu aceasta, despre viziunea asupra Tainelor neortodoxe-dacă Duhul Sfânt este prezent sau nu în ele?

Răspuns: Duhul Sfânt a fost trimis de Domnul nostru Iisus Hristos de ziua Cincizecimii, a 50-a zi după Învierea Sa şi a zecea zi după Înălţarea Sa la ceruri, pentru a rămâne cu Biserica până la sfârşitul timpurilor. Din punct de vedere istoric, atunci a întemeiat Biserica.

Există cazuri în timpurile moderne în care oamenii au căutat să găsească această Biserică pe cale istorică. (…)

Astfel (aceştia, n. red.) au cercetat lucrurile din punct de vedere istoric şi au descoperit că există o Biserică care se trage direct de la Hristos şi învaţă ceea ce se învăţa în vremurile vechi: Biserica Ortodoxă. Tot din perspectivă istorică, puteţi vedea cum au deviat celelalte biserici: mai întâi romano-catolicii în sec. XI, când problema referitoare la poziţia papei în Biserică a atins punctul ei culminant , iar papa a respins răspunsul ortodox, trăgând după sine întregul Occident.

Până în ziua de astăzi, Duhul Sfânt lucrează în Biserica Ortodoxă. În cea mai mare parte a grupurilor occidentale protestante, rareori se vorbeşte despre Taine, aşa încât nu puteţi căuta cu adevărat harul Duhului Sfânt în ceea ce nici ei înşişi nu socotesc Taine. Desigur, romano-catolicii şi alte câteva grupuri consideră că au Taine. Eu unul vă spun că adevăratele Taine, în sensul în care le-a instituit Hristos, se găsesc numai în Biserica Ortodoxă.

Î : Ceva despre care nu ştiu prea mult şi probabil că o mulţime de oameni nu ştiu ce este: care sunt diferenţele şi asemănările concrete dintre, să zicem, Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Romano-Catolică cu privire la diverse dogme şi idei, cum ar fi Sfânta Treime, sau dacă preoţii să se căsătorească sau nu – toate acele 1001 de mici diferenţe.

R: Există o mulţime de mici diferenţe, dar o singură diferenţă principală legată tocmai de Duhul Sfânt, pe care o voi explica. Biserica lui Hristos este cea care dăruieşte oamenilor harul; iar în Vest, când Roma s-a rupt de această Biserică, acest har s-a pierdut efectiv (poate că oamenii îl găsesc întâmplător pe ici, pe colo, însă din Biserica lor harul s-a retras). Eu consider romano-catolicismul modern o încercare de a substitui harul pierdut – cu ingeniozitatea umană. De aceea, pentru a răspunde la întrebarea ’’unde este adevărul?’’, Biserica Romano-Catolică îl face pe papă ’’infailibil’’.

Sunt unii care cercetează Biserica noastră Ortodoxă şi spun: ’’Este imposibil ca oamenii să găsească acolo adevărul. Voi spuneţi că nu credeţi în nici un papă sau episcop, dar în felul acesta nu există nici o garanţie. Nici nu credeţi în Scripturi aşa cum o fac protestanţii care le consideră absolut ’’infailibile’’. Dacă apare o dispută, cine are ultimul cuvânt?’’ Iar noi spunem că Duhul Sfânt Se revelează pe Sine. Acest lucru se petrece mai ales când episcopii se adună într-un sinod, dar chiar şi atunci poate fi un sinod fals. S-ar putea spune atunci: ’’Nu există nădejde!’’ Dar noi spunem că Duhul Sfânt conduce Biserica şi de aceea nu o va părăsi. Dacă nu ai convingerea că lucrurile stau aşa, atunci ajungi să inventezi lucruri de genul: Biblie infailibilă, papă infailibil. De asemenea, poţi să împlineşti rânduielile ortodoxe-aşa cum o fac romano-catolicii-ca pe un fel de ’’lege’’, astfel încât totul să fie perfect definit: dacă încalci această lege, mergi la duhovnic, primeşti canonul cutare şi vei fi iarăşi perfect ’’reabilitat ’’. Ortodoxia nu crede în felul acesta. Această nevoie de a controla lucrurile a condus la întreaga concepţie despre indulgenţe, care este o pervertire perfect legalistă a ideii de pocăinţă. Dacă te căieşti, ca tâlharul pe cruce, poţi să te mântuieşti chiar în acel moment . Ortodoxia a evidenţiat totdeauna acest aspect al relaţiei dintre un suflet şi Dumnezeu: şi toate Tainele şi rânduiala Bisericii nu sunt decât căile de împăcare a sufletului cu Dumnezeu: şi aceasta este toată credinţa noastră. În Biserica Romano-Catolică, până de curând, când lucrurile au început să se mai clarifice, accentul era pus mai degrabă pe respectarea unui întreg set de legi prin care omul se punea ’’de acord’’ cu Dumnezeu într-un sens ’’legalist’’, care este un substitut al Duhului Sfânt.

Extras din cartea Mai aproape de Dumnezeu.
Articol relatat de portalul aparatorul.md

Parintele Constantin Sarbu

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
                        

Părintele care și-a prevăzut sfârșitul ne-a avertizat: “Cerul se va închide și nu veți mai avea de unde lua credință”
Parintele Constantin Sarbu si-a prevazut sfarsitul dupa care i-a avertizat pe cei apropiati, spunand ca cerul se va inchide si nu vom mai avea de unde lua credinta.


“Pe data de 3 octombrie 1975 urma sa plec la bai. Aveam canon sa nu ma impartasesc pana de Craciun. Totusi, la sfarsitul lui septembrie, stiind ca plec, Parintele imi spune: Pregateste-te sa te impartasesti duminica. Dar cum, Parinte? Am canon sa nu ma impartasesc pana la Craciun. Stiu eu ce-ti spun. Tu pregateste-te, duminica te impartasesc. De atunci presimtea el sfarsitul lui. La intrebarile noastre, Matilda (Cocuta) Mircea isi incheie amintirile spunandu-ne: In vara anului cand a murit, l-am visat pe Parintele Constantin Sarbu in curtea bisericii unde totul era uscat: pomii, florile, iarba.
Cand i-am povestit mi-a zis: Cand voi pleca eu. Dar unde te duci? Vreau sa ma duc in strainatate (nu voia sa spuna ca va muri). Dar ce sa cauti acolo, Parinte? Asa o sa va uscati si voi cum e padurea asta uscata.** Aveti grija ca vor veni timpuri grele. La urma de tot n-or sa mai fie preoti, usile incuiate, au sa planga lacatele la usi, ca nu va mai fi cine sa faca slujba. Sa va duceti dupa un preot cu un picior incaltat si unul descaltat. Cat ii aveti acum, cercetati-i si impartasiti-va. Atunci se va inchide cerul si nu veti mai avea de unde lua credinta. Aceea pe care o aveti, aceea sa o pastrati.** Sa nu va mandriti, sa nu mintiti, faceti bine, caci daca faceti pacate piere si credinta. O particica mica in adancul inimii sta ascunsa acolo si daca faceti o fapta buna mai prinde si ea viata, e vesela. Dar daca voi nu faceti nimic, nu postiti, nu va rugati, nu faceti milostenii, se micsoreaza, și gata. A cerut un preot pentru a se impartasi ultima oara. Asa a venit parintele Ilarion Argatu gasit la manastirea Antim. Ultimele momente din viata parintelui nostru le avem descrise intr-o marturie a unei credincioase de la Sapientei:
Pe atunci nu intelegeam de ce parintele Argatu, parca, tot incerca sa-i aseze perna. Abia apoi ne-a spus ca pe cand il impartasea a vazut aureola in jurul capului lui. In primul moment a crezut ca perna este colorata. Apoi, insa, si-a dat seama ca este aureola unui mare "**ales" **al lui Dumnezeu. Dupa ani si ani, cand parintele Argatu statea de vorba cu vreun credincios al bisericii Sapientei reamintea totdeauna aceasta descoperire ce i-a fost daruita lui de Dumnezeu pentru a o face cunoscuta tuturor: "aureola cu care l-a incununat Dumnezeu pe Părintele Constantin Sârbu".

Părintele Constantin Sârbu

Credința cea minunată

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

     În jurul anului 1520 trăia în Constantinopol un negustor pe nume lacob. Era creştin dar nu ştia de Biserică, o uitase repede. Şi cum să-şi amintească de ea când îi trecea pragul doar de două sau trei ori pe an? Cât despre duhovnic, ce să mai spunem? Era creştin doar cu numele, am zice astăzi. Într-o zi, s-a mirat când a auzit pe un prieten de-al lui, turc, minunându-se de credinţa creştinilor.

Acela i-a zis:

„Am avut pe femeia mea bolnavă şi după ce am văzut că doctorii n-au făcut nimic, am mers să-i citească Nifon, Patriarhul vostru. Acela a încheiat slujba de dimineaţă şi l-am strigat în uşa bisericii. A venit, aşa cum era îmbrăcat, cu veşmintele acelea de slujbă şi a început să-i citească femeii mele bolnave. Când Patriarhul a început rugăciunea, deodată turla bisericii s-a deschis, şi s-a revărsat o lumină din cer. N-am văzut-o doar eu, ci şi robii mei, şi s-au înspăimântat. Aceasta a acoperit pe Patriarh şi pe femeia mea, Fatme, luminând în acelaşi timp, neobişnuit, întreaga biserică. Iar femeia mea s-a făcut bine, s-a ridicat, şi de aceea îţi spun că voi, grecii creştiîii, aveţi o credinţă minunată."
Cuvintele acestea l-au cutremurat pe Iacob, care a simţit că se trezeşte dintr-un vis. Inima îi era străpunsă de săbii iar mintea lui s-a deschis, s-a luminat şi a înţeles ce comoară preţioasă era credinţa lui ortodoxă. A lăcrimat şi s-a ruşinat pentru că un turc preţuise mai mult decât el credinţa lui.


Treburile multe şi grijile vieţii îl adormiseră sau mai bine zis îl orbiseră, nelăsându-l să privească frumuseţea, adevărul şi puterea ei. Ziua următoare era duminică şi s-a dus în zori la biserică. L-a urmărit plângând pe Patriarhul Nifon, devenit, mai târziu, sfânt al Bisericii noastre, săvârşind Jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii. A ajuns şi la momentul Sfintei Anaforale şi după cuvintele: „Să stăm bine, să stăm cu frică..." ale diaconului, urma binecuvântarea întreită a Patriarhului. Din mâinile sfântului Nifon care binecuvântau poporul a văzut ieşind raze şi fulgere ale luminii necreate ce loveau piepturile credincioşilor. O rază a acestei lumini negrăite a atins şi pieptul lui lacob şi atunci s-a umplut de bucurie, de o fericire şi desfătare divină. S-a umplut de o pace negrăită şi nici nu şi-a dat seama când s-a încheiat Sfânta Liturghie.

Toţi plecaseră iar el a rămas singur în biserică. În aceeaşi după amiază l-a căutat pe Patriarh şi s-a spovedit cu multă zdrobire de inimă şi sinceritate. Atâţia ani în Constantinopol şi nu aflase că avea lângă el un preot sfânt, un păstrător credincios şi înţelept al bogăţiei iubirii lui Dumnezeu, un iconom al harului divin. Până atunci se încredea doar în banii lui. A fost nevoie doar de o singură zi să se schimbe să-şi împartă bogăţia lui de trei sute de mii de monede de aur săracilor, şi după aceea să se călugărească. Faptele şi îndemnurile lui deveniseră trâmbiţe înflăcărate, ce trezeau neamul robit al ortodocşilor. Aceasta n-a plăcut cuceritorilor care l-au prins şi, după chinuri înfricoşătoare, i-au tăiat capul.

Astfel s-a săvârşit sfântul lacob noul martirul pentru credinţa lui Hristos, în luna noiembrie 1520.

(Protopresbiter Stefanos Anagnostopoulos )

– Gheronda, încă o întrebare:

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

„Cum trebuie să se roage cineva dimineața și seara, atunci când nu are nici putere, nici timp liber?”
– Pentru rugăciune există mereu timp. Dacă nu se poate ruga dimineața și seara, să se roage toată ziua. Rugăciunea minții „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă” este o rugăciune pe care o poate spune cineva mereu, oriunde s-ar afla. Poate că dimineața se trezește grăbit, ca să plece la serviciu. Pe drum, însă, poate să spună „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Poate că seara este obosit, la întoarcerea de la muncă, chiar mort de oboseală și să nu mai poată citi Pavecernița sau Acatistul BuneiVestiri. Însă de la serviciu până acasă, conducând sau mergând pe jos, poate spune „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă.”
De aceea este atât de puternică această rugăciune! Și pentru că Îl numești pe Iisus „Dumnezeu”, și pentru că te smerești, cerând milă. Această rugăciune le cuprinde pe toate celelalte.
Nu avem, așadar, îndreptățire să nu ne rugăm. E posibil să nu avem timp să mergem la vreo Vecernie sau la altă slujbă, însă avem întotdeauna timp pentru rugăciune. Chiar și atunci când lucrăm – dacă munca nu necesită concentrare spirituală - ci este lucru de mână, putem spune în interior „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă.”
Nu ne poate împiedica nimeni.
Chiar și atunci când mergem pe drum, nimeni nu știe ce gândim; ne putem ruga cu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă.”
Din acest motiv, nu avem îndreptățire să nu ne rugăm.

.Sfantul Nicodim Aghioritul

Sursa - Teodor Ciurariu

HRISTOS ESTE TOTUL

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...



1. Bătrânul Porfirie zicea: “Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate faptele şi gândurile tale, tu trăieşti fără Hristos”.

2. Acelaşi Bătrân adăuga: “Hristos este prietenul nostru, fratele nostru El este tot binele şi toată frumuseţea. El este Totul. În Hristos nu este nici tristeţe, nici melancolie, nici introvertire, atunci când omul este copleşit de gândurile şi împrejurările care l-au apăsat şi l-au rănit. Hristos este Bucurie, Viaţă, Lumină, Lumină adevărată, care-l îmbucură pe om, îi dă aripi, îi descoperă toate lucrurile, îl fac să vadă toate creaturile, să sufere dimpreună cu toţi şi să le dorească tuturor să fie cu Hristos şi aproape de El”.

3. Amfilohie, Bătrânul din Patmos, zicea despre omul care-L uită pe Hristos din pricina numeroaselor sale ocupaţii: “Adesea Hristos vine şi bate la poarta ta. Tu-L faci să se aşeze în anticamera sufletului tău şi, absorbit de ocupaţiile tale, uiţi de Dumnezeiescul vizitator. El aşteaptă ca tu să trândăveşti, aşteaptă… şi apoi, dacă tu întârzii prea mult, El se ridică şi pleacă. Uneori încă, eşti atât de ocupat că-I răspunzi de la fereastră: n-ai nici atâta timp încât să-i deschizi uşa!”.

4. Acelaşi Bătrân zicea: “Omul care nu-l are pe Hristos în el vede toate lucrurile sumbre şi dificile”. Şi încă: “Până ce inima omului nu este locuită de Hristos, el are loc pentru bani, pentru averi şi pentru creaturi”.

5. Asupra aspectelor Providenţei lui Dumnezeu, pe care omul le ignoră, Bătrânul Porfirie zicea: “oamenii pot ajunge la o întunecare a conştiinţei văzând, zicând aşa, neantul din faţa lor şi cugetând: Noi cădem în neant, suntem pierduţi. Iar din spate suntem războiţi! Atunci revin la Dumnezeu şi-i luminează credinţa noastră ortodoxă. Dumnezeu lucrează în taină şi nu vrea să influenţeze libertatea omului. El conduce evenimentele în aşa fel încât omul să călătorească încet acolo unde trebuie”.

6. Bătrânul Epifanie zicea: “Lecţiile pe care ţi le dă Dumnezeu sunt total diferite de cele pe care ţi le dau oamenii. Pentru noi, doi şi cu doi fac patru. Dar, pentru Dumnezeu, doi şi cu doi pot face cinci, sau şase, sau nu importă ce alt număr!”.

7. Antim, Bătrânul din Chios, spunea: “Fără voia lui Dumnezeu o piatră nu poate fi mişcată nici o frunză de copac nu se poate clătina ca să cadă pe pământ”.

8. Bătrânul Eusebiu, de la Frăţia Zoi, scria unui fiu de-al său duhovnicesc: “Atunci când Dumnezeu se îndepărtează de om, acesta, nu numai că se prăbuşeşte în tot felul de păcate şi nedreptăţi, dar el pierde şi credinţa. Dumnezeu te-a făcut creatura Sa şi, prin credinţa ta în El şi voinţa ta de a creşte după voia Sa, El te face copilul Său, prevăzând toate lucrurile ca un Tată plin de dragoste şi are grijă de viitorul tău ca tu să devii desăvârşit”.

9. Despre mijloacele pe care le întrebuinţează Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om, Bătrânul Antim zicea: “Bunul Dumnezeu nu încetează să-i dea sugestii bune omului. Uneori îl luminează, alteori îi trimite o mângâiere prin intermediul unei persoane, alteori îi dă un semn. Mila nesfârşită a lui Dumnezeu se foloseşte de toate căile posibile pentru a-l apropia pe om de Sine şi a-l mântui”. Bătrânul adăuga: “Dumnezeu îl ajută pe om, fie printr-un părinte duhovnicesc pe care-l face să-l cunoască pentru a-l îndruma, fie printr-un înger care-l luminează, fie printr-un gând bun pe care îl sugerează, sau printr-o descoperire dumnezeiască pe care i-o acordă”.

10. Bătrânul Ieronim zicea: “Fiţi atenţi la felul în care vă petreceţi ziua de astăzi. Iar viitorul încredinţaţi-l Providenţei divine! Dumnezeu vă va ajuta. Ceea ce e cu voia lui Dumnezeu se va face! Nu vă chinuiţi mintea gândind la viitor. Dumnezeu va ajuta”.

11. Referitor la dragostea lui Dumnezeu pentru om, Bătrânul Antim, noul sfânt din insula Chios, sublinia: “Dumnezeu nu-i separă pe drepţi de păcătoşi nici nu-i compară pe cei răi cu cei buni. Albina, dacă găseşte un pic de zahăr pe o scrumieră, nu importă cât de murdară este aceasta, va lua zahărul pentru a face din el miere. Dumnezeu nu se uită dacă omul se găseşte în păcat sau în virtute, nici dacă este bun sau rău. El caută doar momentul în care să Se apropie pentru a-i veni în ajutor”.

(Din Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios; traducere – IPS Andrei al Alba-Iuliei)

CRESTINII SECOLULUI XXI: FARA VOIA LUI DUMNEZEU NICI NU NE IMBOLNAVIM NICI ...

CRESTINII SECOLULUI XXI: FARA VOIA LUI DUMNEZEU NICI NU NE IMBOLNAVIM NICI ...: "

VOIA LUI DUMNEZEU NICI NU NE IMBOLNAVIM NICI NU MURIM..GHERON IOSIF ISIHASTUL


" Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii " - spune inteleptul Solomon si cu el sunt de acord Parintii.

Iar eu spun: " Fericit, de trei ori fericit este barbatul care se teme de Domnul ".

" Din aceasta frica dumnezeiasca se naste credinta in Dumnezeu. Aceasta il face sa creada din tot sufletul ca daca el s-a dedicat intru totul lui Dumnezeu, atunci si Dumnezeu va avea grija de el intru toate.
Si in afara de hrana si acoperis - spre care iarasi Acesta il determina - alta grija nu are. Ci se supune in toata simplitatea voii Domnului, caruia Ii urmeaza.

Cand se va inradacina aceasta credinta in suflet se va desfiinta deplin cunoasterea aceea care da nastere la indoiala in toate si face sa se micsoreze credinta, iar uneori o face chiar sa dispara, intrucat are puterea firii din care se hraneste.
Daca insa va invinge credinta in urma multor incercari, atunci se naste - sau, mai curand, i se daruieste cunoasterea duhovniceasca, care nu sta impotriva credintei, ci cu aripile sale zboara si cerceteaza adancurile tainelor.

Si vor fi acestea doua, credinta si cunoasterea, cunoasterea si credinta, surori nedespartite.
Sa cercetam noi, cei care ne-am dedicat lui Dumnezeu, daca este credinta cea care ne stapaneste sau este cunoastere. Daca lasi totul in seama lui Dumnezeu, ai inteles ceea ce este credinta si vei afla fara indoiala ajutor la Acesta. Atunci, de mii de ori daca vei fi incercat si ispitit de Satana, pentru a-ti lua credinta, tu sa preferi de mii de ori sa mori decat sa dai ascultare cunoasterii.

Astfel ti se va dechide poarta tainelor. Si te vei minuna intelegand ca mai inainte erai legat cu lanturile cunoasterii iar acum zbori cu aripi dumnezeiesti deasupra pamantului. Si respiri alt aer, al libertatii, de care ceilalti sunt lipsiti.

Iar daca vezi cunoasterea ca te stapaneste si te pierzi la cel mai mic pericol si deznadajduiesti, atunci sa stii ca nu ai inca credinta, ca nu ai inca nadejde deplina in Dumnezeu, care poate sa te scape de la orice rau. Ingrijeste-te sa te indrepti ca sa nu fii lipsit de un astfel de lucru bun.

Ia aminte acum la ceea ce iti voi spune:
A venit la noi odata un calugar care fusese in Elvetia pentru ca suferea de trei boli groaznice nevindecabile. Cheltuise multi bani si multe medicamente. Era bogat. Cineva i-a spus sa vina la mine si sa-mi spuna gandurile sale. Mi-a fost mila de el.
I-am spus ca o sa se faca de indata bine, numai sa creada ca Dumnezeu poate sa-l vindece.
Daca ar fi sa va scriu toata istoria, cat m-am chinuit sa-l conving, ar trebui sa va scriu patru coli cel putin. Nici nu voia sa plece, nici nu se lasa convins. Pana cand Dumnezeu a lucrat si a auzit acela o voce in chip omenesc : " De ce nu asculti, ca sa te faci bine? "
Si asa s-a vindecat. Eu ii ceream sa manance ceea ce medicii spuneau ca daca mananca va muri si sa-si puna toata nadejdea in Dumnezeu. In felul acesta ii ceream sa paraseasca cunoasterea si sa urmeze credintei. In loc sa manance de zece ori pe zi,cum i se spunea, i-am spus sa manance o singura data si sa-si puna nadejdea in Dumnezeu. Numai trei zile l-a incercat Dumnezeu si a fost de ajuns. Iar eu ma rugam
pentru el cat puteam. Noaptea, am vazut in somn doi serpi infricosatori care il cuprisesera sa-l omoare.
Unul i se incolacise in jurul gatului iar el striga cu tipete salbatice sa-l scap. M-am luptat cu salbaticiunile si le-am omorat, apoi m-am trezit.

Atunci a venit la mine si mi-a zis: " M-am facut bine. Sunt ca un nou nascut !" Si intradevar,trupul lui se refacuse ca trupul unui prunc. Medicamentele, pastilele si injectiile le-a aruncat intr-o prapastie. Si a trait deplin sanatos, mancand numai o singura data pe zi.

Vedeti, dar, cate lucreaza credinta ? Sa nu credeti ca eu am facut ceva. Nu. Nu am o astfel de putere. Credinta este aceea care are putere sa savarseasca astfel de minuni.

Ascultati iarasi:

O calugarita mi-a scris ca este suferinda si ca daca nu va face operatie va muri. Eu ii scriu si ii spun contrariul. Aceea iarasi imi scrie ca doctorul i-a spus ca daca nu se va opera in nu stiu cate zile va muri. Eu iar ii scriu: " Ai credinta ! Lasa totul in grija lui Dumnezeu ! Prefera mai curand moartea ". Mi-a raspuns dupa un timp ca s-a facut bine.

Vedeti? De nenumarate ori am incercat acest lucru. Cand pui moartea in fata ta si o astepti in fiecare clipa, aceasta fuge departe de tine. Cand iti este frica de moarte,atunci aceasta te urmaraste continuu. Am inmormantat trei tuberculosi nadajduind ca se va lua boala si la mine. M-am imbracat cu haina unui muribund, dar moartea fugea la cei care se temeau de ea. Sunt bolnav de o viata intreaga. Nu am luat nici un medicament. Am mancat ceea ce era contraindicat insistent. Si unde-i moartea ?

Va scriu toate acestea pentru ca iubiti desavarsirea. Cei din lume nu pacatuiesc savarsind cele ce tin de cunoastere, pentru ca nu cauta alta cale. Vreau sa va spun,dupa toate acestea, ca fara voia Domnului nici nu ne imbolnavim nici nu murim. Sa fuga de la noi putina credinta.

Mai intai cunoastem pe Dumnezeu drept Creator al oricarui lucru bun, Tata si Proniator.
Trebuie sa credem in Acesta din toata inima noastra. Dupa aceea Il vom iubi simtind multele Lui binefaceri. Cand iubim pe Dumnezeu din toata inima noastra ca Ziditor,atunci vom iubi si pe aproapele nostru ca pe noi insine, intelegand ca suntem toti frati dupa fire lui Adam si dupa har lui Hristos.

Cu toate acestea, omul duhovnicesc nu trebuie sa tina seama de rudenia trupeasca, din moment ce s-a consacrat lui Dumnezeu, ci de rudenia duhovniceasca. Deoarece trupul, barbatesc si femeiesc, este
pentru inmultire, de care noi ne-am lepadat si am urcat mai sus. Prin urmare, ca oameni duhovnicesti ce suntem, trebuie sa vedem duhovniceste. Sufletul nu este barbatesc sau femeiesc, nici tanar sau batran, ci harul lui Hristos peste toate.

Lasati mintea voastra libera - nu o inchideti sub lege, din moment ce suntem sub har -ca sa vada cat de mare este taina care se ascunde in cuvintele pe care vi le spun. Sa guste din dragostea nevinovata si dumnezeiasca, si sa zburde in vederea singurului Dumnezeu, a bunului nostru Tata.

Daca toti suntem frati, suflare a lui Dumnezeu, suflare dumnezeiasca, si Datatorul de viata Parintele nostru este intru noi, toate faptele noastre, miscarile, gesturile sunt judecate de ochiul Lui. Si inainte de a te misca tu, inainte de a gandi tu ceva bun sau rau, aceasta suflare, sufletul ca insuflare a lui Dumnezeu, Il anunta pe Dumnezeu. A vazut, anticipand, ce vei face, si abia dupa aceea tu vei face miscarea sufletului sau a trupului.

Acum ia aminte la spusele profetului: " Am vazut pe Domnul meu inaintea mea pentru totdeauna ". Ochii sufletului tau sunt oare totdeauna deschisi, sau crezi ca, deoarece nu vezi tu aproape pe Dumnezeu, nu te vede nici Acela ? Sau crezi ca poti face ceva pe ascuns de Dumnezeu, intrucat mintea ta este inchisa ? Acela Se intristeaza si Se face ca nu vede, insa te vede, iti reproseaza putinatatea credintei si intunecimea mintii.

Nu stii oare ca Hristos devine in fiecare vindecarea oricarei nevoi? Adica hrana duhului,apa celui insetat, sanatate celui bolnav, imbracaminte celui gol, voce celor care canta,cercetare celui care se roaga, tuturor toate spre mantuire.

Crede, fiule, in toate cate patimim, in toate Hristos este cel mai bun doctor al sufletului si al trupului. Este suficient numai sa te lepezi deplin de tine insuti, sa ai credinta desavarsita si daruire fara nici o ezitare. Daca dulcele Iisus este atat de bun, milostiv,de ce sa deznadajduiesti ? Noi ii cerem atat de putin iar Acesta ne da atat de mult ! O raza de lumina numai daca cerem, Acesta ne daruieste Lumina intreaga, Adevarul,Iubirea.

Smereste-te si orice nadejde a ta sa o ai in Acesta. Crede-ma ca spun adevarul: de cand am devenit monah, ori de cate ori m-am imbolnavit nu m-am ingrijit in nici un fel de mine. Nici nu am lasat pe cineva sa se ingrijeasca de sanatatea mea trupeasca, ci toata nadejdea mea mi-am pus-o in doctorul cel fara de plata.

Si cat de mult am fost incercat la inceput ! Tot spatele meu pana jos se umpluse de bube cat lamaia. Ma luptam cu patima, fara sa-mi schimb nici camasa de piele, nici haina. Mi-am pus in spate un rucsac si am dat ocol intregului Munte Sfant. Toate acele bube s-au spart singure si supurau pana la picioare. Si nu m-am schimbat, cum am spus, luptandu-ma din rasputeri si indurand totul. Camasa mea de piele se imbibase de
materia care curgea. In gaurile ranilor puteai introduce degetul. Si nu am patit nimic.

Pana astazi orice boala vine asupra mea o primesc cu multa bucurie si cu speranta ca-mi poate aduce somnul cel vesnic, sa ma aflu alaturi de Domnul meu Iisus Hristos. Dar nu a venit inca ceasul. Va veni insa curand. Moartea, care pentru multi este un lucru mare si infricosator, pentru mine este odihna, este un lucru dulce care va pune capat necazurilor lumii. Si o astept clipa de clipa. Este mare moartea, cu adevarat.

Dar mare este si lupta de a ridica toate sarcinile lumii de astazi, cand toti cer de la celalalt sa implineasca toate poruncile.

Acestea sunt timpurile noastre. De aceea, se cere multa rabdare pana ne vom da sufletul in picioare. Ai curaj si pastreaza-ti sufletul, indiferent ce ti s-ar intampla. Pentru acestea si pentru toate celelalte am devenit ca un cadavru si rog pe Dumnezeu sa ma ia ca sa ma linistesc. Cer dragostei voastre sa va rugati pentru mine, pentru ca am multe suflete care cauta la mine ajutor. Si credeti-ma ca pentru fiecare suflet care
primeste ajutor de la mine sunt incercat si eu cu lupta pe care o are acela.

Iarasi va scriu sa nu va temeti de boli, chiar daca le veti purta viata intreaga. Daca Dumnezeu este in permanenta prezent, de ce sa ne nelinistim? In El traim si ne miscam. In bratele Lui suntem tinuti. Respiram intru Dumnezeu. Suntem inconjurati de Dumnezeu. Il simtim pe Dumnezeu. Ne hranim cu Dumnezeu in Sfintele Taine. Oriunde te intorci, oriunde privesti, peste tot este Dumnezeu: in cer, pe pamant, in adancuri, in pomi si in pietre, in mintea ta, in inima ta.

Prin urmare, sa te vada oare Dumnezeu ca suferi ? Spune-i Lui durerile tale si vei vedea cata mangaiere o sa ai, vei vedea vindecare nu numai a trupului, ci si a patimilor sufletului. Imi scrii ca nu ai scapat inca
de omul cel vechi. Iar eu iti spun ca nici picatura nu ai din omul cel nou, esti in intregime cel vechi. Cand va incepe noul Adam sa ia chip in tine, atunci eu insumi iti voi scrie despre semnele formarii omului nou, daca voi mai fi in viata.

sursa..Marturii din viata Monahala..Gheron Iosif
Arhimandrit EFREM FILOTHEITUL

HRISTOS A INVIAT

Jurnal Duhovnicesc: Dragostea care ne sminteste

 urmează lincul
JURNAL DUHOVNICESC: DRAGOSTEA CARE NE SMINTESTE: Odata a trebuit sa ma duc la gara sa întîmpin un pachet de carti de la Bucuresti. Pentru ca încurcasem autobuzele, am ajuns cu o ora mai ... "Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos

DRAGOSTEA CARE NE SMINTESTE


Odata a trebuit sa ma duc la gara sa întîmpin un pachet de carti de la Bucuresti. Pentru ca încurcasem autobuzele, am ajuns cu o ora mai devreme. Am hotarît sa nu ma mai plimb aiurea încolo si încoace si m-am asezat pe o banca. Era foarte frig si eu m-am folosit de prilej pentru a ma ascunde sub gluga de privirile trecatorilor care, atunci cînd vad un popa, fluiera, rîd sau vor sa-i dea un leu. Asta nu pentru ca as fi un timid, dar uneori si aceste lucruri pot deveni obositoare.
De banca s-a apropiat un barbat care, înainte de a vorbi, m-a trezit cu norul de miros de vin pe care îl raspîndea. “Parinte, pot sa stau si eu?” (vorbea în rusa). “Stai”, i-am zis. S-a asezat cu greu (se sprijinea într-un bat), pe urma a adaugat: “Pot sa te întreb ceva?”
M-am pregatit sa aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa si a ramas cu cinci copii fara mama, ca vine din spital si are nevoie de cîtiva lei ca sa ajunga acasa. M-am si gîndit ca am numai doi lei ca sa ajung acasa si ca daca-i dau unul trebuie pe urma sa împrumut de la cineva. Cu alte cuvinte, ma aflam într-o situatie penibila.
“Parinte, ce sa fac ca sa ma mîntuiesc?”, au fost primele lui cuvinte. Aceasta întrebare a fost pentru mine ca o palma trasa nu de om, ci de Dumnezeu. Eu stiam ca asa încep discutiile numai în Pateric, iar în gara la Chisinau discutiile sînt de alta natura.
Zic: “Iarta pe toti, din tot sufletul”. “Eu îi iert”, zice. “Si nu vorbi despre nimeni de rau”. S-a gîndit putin, pe urma a zis: “Eu nu vorbesc pe nimeni de rau”. “Daca faci acestea, poti sa te mîntuiesti” - i-am zis, desi pe moment m-am gîndit ca nu-si da seama ce vorbeste. Apoi am adaugat: “Si sa crezi în Dumnezeu”. “Cred”, a zis.
A urmat o discutie destul de protocolara în care eu a trebuit sa-i raspund pe rînd la întrebari: daca trebuie sau nu sa respectam sîmbata, daca Dumnezeu e unul sau trei, daca icoana este idol si restul, ca în revistele pe care le gasim pe banci.
Discutia noastra s-a încins atunci cînd eu am zis ca Dumnezeu îsi schimba de multe ori hotarîrile. “Nu! Dumnezeu nu este fatarnic, El nu poate sa-si încalce cuvîntul”, a încercat el sa-L apere pe Dumnezeu. “Ba-l schimba, zic. Adu-ti aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe - si s-a cait Dumnezeu ca i-a facut pe oameni si a zis: voi stîrpi neamul acesta -, dar pe urma s-a razgîndit si a hotarît sa-l lase pe Noe cu familia sa ca sa prelungeasca neamul omenesc. Dumnezeu îsi schimba hotarîrile, Dumnezeu nu este mîndru si încapatînat ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice, numai sa ne cîstige dragostea noastra”. Barbatul acela de lînga mine, care pîna atunci îmi parea un cersetor beat cu curaj de vorba, s-a înviorat de o durere si o bucurie cunoscuta mie, iar ochii lui s-au înlacramat discret: “Sa stii ca tu ai dreptate”, a zis.
“Dumnezeu este dragoste - a continuat el si se vedea ca aceste cuvinte sînt singurele pe care îi place sa le pronunte. Eu stiu ca Dumnezeu este dragoste si eu stiu ca El este”. Apoi s-a lovit cu mîna peste genunchiul stîng si a zis: “Vezi? Asta nu-i!” Pe urma, lovindu-se peste celalalt picior a adaugat: “Si nici asta nu trebuia sa fie!” Abia atunci mi-am dat seama ca nu are un picior. “Eu trebuia sa nu mai fiu deloc. Dar eu sînt. Eu am trecut tot Afganistanul. Si eu stiu ca Dumnezeu este”.
Arata prea batrîn pentru Afganistan. M-am gîndit ca poate a fost ofiter, ma rog, chiar daca nu prea arata. Dar am pus îmbatrînirea lui atît de grabnica pe seama bauturii si a suferintei.
“Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am tinut 6 ani, dar pe urma m-au “decontat”... am calcat pe o mina. M-am trezit în spital. L-am vazut numai pe medicul-sef, un colonel, aratînd cu degetul: Pe asta duceti-l “încolo”, adica..., întelegi, la groapa. Un picior îmi zburase, celalalt abia se mai tinea, eram numai bucati. Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu, pentru ca eu nu credeam în Dumnezeu, si am zis: “Daca esti, ajuta-ma sa ma ridic”. Si atunci eu am simtit o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere si eu m-am ridicat. Cînd m-a vazut colonelul s-a holbat la mine si m-a întrebat: “Tu ce faci? Eu parca am zis ca tu sa mergi “încolo”... “Eu n-am sa merg “încolo” - i-am zis -, si nici tu n-o sa mergi “încolo”... nimeni nu trebuie sa mearga “încolo”. “Da, dar tu... cum te-ai ridicat?” “Dumnezeu m-a ridicat”. “Care Dumnezeu? Tu trebuie sa mergi sa te lecuiesti la cap! Sau nu stii ce a zis Darwin?” “Eu stiu ce a zis Darwin. Dar uite ca tu ai zis ca eu sa ma duc “încolo”, dar Dumnezeu nu m-a lasat sa ma duc “încolo”. “Care Dumnezeu? Ce vorbesti? Unde este Dumnezeu?!” “Cum unde? Iata, Dumnezeu”. “Unde?” “Aici Dumnezeu si aici Dumnezeu, pretutindeni Dumnezeu”.
„Stii, parinte – ma asigura el -, Dumnezeu este si el este dragoste. Eu stiu ca El ma iubeste, eu nu stiu pentru ce El ma iubeste, eu sînt betiv si, ce sa mai spun, sînt cel mai murdar om din lume.
Dar cred ca El ma iubeste pentru ca eu sînt al Lui. Si el pe fiecare om îl iubeste asa. Stii ce înseamna ca Dumnezeu e dragoste? El nu spune fa cutare sau cutare, El nu îndrazneste sa spuna nimic, pentru ca El ne iubeste. Dar El se uita la mine si zice: Tolia, nu este bine ca tu te tavalesti în glod, hai, ridica-te, hai, te rog, ridica-te, uite, Eu o sa te ajut sa te ridici. Si eu ma ridic putin si pe urma iara cad, dar Dumnezeu nu înceteaza sa ma iubeasca. Si eu simt asta si mie mi-i rusine. Eu si azi l-am rugat pe Dumnezeu pentru un lucru si El m-a ascultat si a îndeplinit. Întelegi? Dumnezeu m-a crezut! Dumnezeu pe mine m-a crezut...”
M-am gîndit a mia oara ca aceasta dragoste a lui Dumnezeu ne sminteste. De multe ori noi ne surprindem la gîndul ca nu e drept ca Dumnezeu sa iubeasca, fara masura si fara socoteala, chiar asa pe oricine, calcînd orice buna rînduiala si orice închipuire a noastra despre dragoste.
Autobuzul meu venise de jumatate de ora si a lipsit putin ca sa-l scap. M-am ridicat si am multumit noului meu prieten si parinte pentru ca m-a mai învatat ceva despre Dumnezeu. Ne-am îmbratisat fara patos si fara schimb de adrese, fagaduindu-ne ca nu ne vom uita unul pe altul.

IER. SAVATIE BASTOVOI

PARINTELE ARSENIE BOCA

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

1. Parintele Arsenie Boca spunea: iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos este mai mare decat iubirea celui mai mare sfant fata de Dumnezeu.

2. Un frate a mers la avva Sissoe si i-a spus: parinte, am cazut in pacat. Ridica-te!, i-a raspuns batranul simplu. M-am ridicat, dar am cazut din nou in cursa pacatului, a marturisit fratele cu tristete. Si ce te opreste sa te ridici din nou?, ii raspunse batranul. Pana cand?, intreba fratele. Pana te va gasi moartea, fie in picioare, fie cazut. Caci scris este: in ceea ce te voi gasi, in aceea te voi judeca. Roaga-te lui Dumnezeu sa te gaseasca, in ultimul moment, in picioare si in pocainta!

3. Parintele Ioan Negrutiu i-a spus unui tanar: sa ai grija sa nu cazi! Si daca ai sa cazi, sa ai grija sa cazi cu fata in sus!

4. Intrebat-au unii pe avva Sissoe: de va cadea vreun frate, n-are trebuinta sa se pocaiasca un an? Iar el a zis: aspru este cuvantul! Si iarasi au zis: dar sase luni? Si a raspuns batranul: mult este! Caci cred lui Dumnezeu, din tot sufletul, ca daca se va pocai unul ca acesta si in trei zile il primeste pe el Dumnezeu.

5. Cand dracii au vrut sa-l ispitesca pe Hierax (care avea deja 90 de ani) pentru ca acesta sa renunte la asceza, sub pretextul ca are inca destul timp inaintea lui, zicandu-i: batrane, ce-o sa te faci, ca mai inca 50 de ani de trait? Sfantul le raspunse: ma mahniti foarte tare, findca eu ma pregatisem sa mai traiesc inca 200 de ani.

6. La Skete, un batran luase la el un drac de care il slobozise pe un posedat. Pana la urma, la capatul a doisprezece ani, vazand ca dracul renunta si pleaca, i-a spus: de ce fugi? Mai ramai!

7. Povestesc unii despre un batran ca tragea sa moara si i-au inconjurat fratii patul si, iertandu-l, au inceput sa planga. Iar deschizandu-si ochii, a ras si iarasi a ras. A ras si a treia oara. Si l-au rugat fratii, graind: ce este parinte, ca plangem si tu razi? El le-a raspuns: radeam pentru ca va temeti toti de moarte si am mai ras pentru ca nu sunteti gata. A treia oara am ras ca de la osteneala merg la odihna. Si indata a adormit batranul.

8. Avva Olimpie cel al chiliilor, a fost luptat spre curvie si i-a zis lui cugetul du-te, i-a femeie! Si sculandu-se a framantat niste lut si a modelat o femeie. Apoi a zis: iata femeia ta! Trebuie dar sa lucrezi mult ca s-o hranesti! Si bietul lucra ostenindu-se mult. Si intr-o zi , iarasi framantand lut, si-a facut lui si o fiica si zicea gandului sau: a nascut femeia ta. Ai mai multa trebuinta sa lucrezi, ca sa poti sa-ti hranesti fiica si s-o imbraci. Si asa facand, sa topit pe sine. Si a zis cugetului: daca nu mai poti suferi osteneala, nici femeie sa nu cauti. Vazand Dumnezeu osteneala lui, a ridicat de la el razboiul si s-a odihnit.

9. In manastirea unde ar dori sa fie primit se prezinta un candidat la calugarie. Acesta ii marturiseste staretului: sa stiti, parinte, ca nu am nici credinta, nici lumina, nici curaj, nici incredere in mine si nici nu pot sa-mi fiu mie ajutor, iar altora cu atat mai putin. Nimic nu am. Firesc ar fi fost sa fie de indata respins. Nu a fost asa insa. Ci staretul ii raspunde: ce-are a face! Nu ai credinta, nu ai lumina; dandu-le altora, le vei avea si tu. Cautandu-le pentru altul, le vei dobandi si pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele si pe semenul tau esti dator sa-l ajuti cu ce nu ai. Du-te! Chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta.

10. Parintele Sava de la Dragomirna, cand venea un frate la manastire il primea bucuros si ii spunea: bine ai venit frate! Prin venirea fratiei tale se va inmulti rugaciunea. Iar daca acelasi frate, dupa o vreme, isi exprima dorinta sa se retraga din manastire, parintele-i spunea cu blandete: bine frate. Prin plecarea ta se vor imputina ispitele.

11. Un parinte de la Sambata zicea: pe om daca-l iei de bun, bun il gasesti, si daca-l iei de rau, si rau il gasesti.

12. Doi monahi locuiau intr-un loc si s-a dus la ei un batran, ca sa-i cerce, si a luat un toiag si a inceput a sfarama verdeturile unuia. Fratele vazand s-a ascuns pana ce le-a sfaramat pe toate. Dupa ce a ramas o radacina neatinsa, i-a zis batranului: parinte, de voiesti, crut-o pe aceea, ca s-o fierb si s-o gustam impreuna. Atunci i-a facut batranul metanie fratelui, zicand: pentru nerautatea ta se odihneste Duhul Sfant peste tine, frate.

13. Un preot se plimba pe malul unui rau. La un loc, intalni pe o credincioasa de-a lui, spaland la rau. O intreba: ai inteles ceva din predica mea de Duminica trecuta? Femeia raspunse sincer: n-as putea spune… Preotul atunci se mahni si-i spuse: atunci am vorbit zadarnic pentru dumneata. Femeia, care era o buna credincioasa ii raspunse, aratand panza ce o spala: panza pe care apa o face asa de curata stie ea ceva despre apa? E de ajuns ca apa trece prin ea si o face alba. Asa si cu predica sfintiei tale, e deajuns ca trece prin sufletul meu si-l curata. Preotul atunci se veseli si-o lauda pe femeia credincioasa.

14. Intr-o zi, un om pacatos se jeluia unui credincios. Draga prietene, sunt un om pierdut! Cel credincios ii spuse atunci: bucura-te ca esti pierdut, dragul meu! Cum asa sa ma bucur? - ii raspunse mirat pacatosul. Da, fiinca este scris in Evanghelie: «Iisus a venit sa gaseasca pe cel pierdut…». Si ce trebuie sa fac pentru aceasta? Foarte lesne: sa te asezi in calea lui Iisus ca sa te gaseasca. Si care-i calea lui Iisus? Este calea pe care ne-o arata Evanghelia si Biserica Lui.

15. Un gospodar, fiind incercat de nevoi, fu silit sa-si mute familia intr-o casa mai mica. Sotia lui, auzind vestea aceasta, plangea. Unul dintre copii o intreaba: mama de ce plangi? De-acuma vom sta intr-o casa mica si urata, raspunse aceasta jeluindu-se. Dar copilul o intreba din nou: mama, in casa aceea mica si urata n-o sa mai vina Iisus? Rusinata de vorbele copilului, mama isi sterse lacrimile si nu se mai jelui de-atunci.

16. Despre Maica Tereza din Calcuta se spune ca era odata langa un bolnav si curata niste rani care miroseau urat. Ea vroia sa-l ajute pe omul acela care era in mare necaz si cineva care a trecut pe acolo i-a zis: eu n-as face asta nici pentru un million de dolari! Si Maica Tereza a raspuns: nici eu, pentru un million de dolari n-as face, dar pentru Dumnezeu fac!

17. Cei ce se necajesc din pricina banilor, sa stie si aceastea:
- Sa ai bani si prieteni este destul de usor;
- Sa ai prieteni si sa n-ai bani este o realizare;
- Prostii fac uneori bani, dar si banii fac destui prosti;
- Cu banii poti cumpara:
- o casa, dar niciodata un camin;
- un pat, dar nu somnul;
- carti, dar nu intelepciune;
- opere de arta, dar nu cultura;
- alimente, dar niciodata pofta de mancare;
- cosmetice, dar nu frumusete;
- medicamente, dar niciodata sanatate;
- un loc in biserica, dar nu in cer;
- un crucifix de aur, dar un Mantuitor niciodata

18. Sa nu se ingrijoreze nimeni: oricui ii este oricand dat a-L marturisi pe Domnul ---Nicolae Stainhardt---

Iata trei exemple care ne arata ca suntem imbiati cu posibilitatea de a ne recunoaste si vadi ucenici ai lui Iisus Hristos:
- Un om cumsecade ajunsese la batranete foarte cocosat de spate in asa fel incat nu mai putea saruta icoanele de pe iconostas. De aceea - povestea cu admiratie duhovnicul lui - de fiecare data batranul atingea cu varful toiagului icoanele la care nu ajungea, dupa care, cu evlavie, il saruta si se inchina.
- Parintele Teofil povestea odata despre cum Il slavea pe Hristos un cioban care nu stia nici o rugaciune. Si-anume cum: sarea ciobanul peste o bota si zicea: una mie Doamne, una Tie Doamne.
- Seara, dupa o zi de truda si tumbe, un mascarici intra intr-o biserica. Isi scoase din traista uneltele si incepu a inghiti foc si a face tot soiul de nazdravanii in fata icoanei Maicii Sfinte cu Pruncul in brate. Paraclisierul, indignat, tocmai se pregatea sa-l alunge cu aspra mustruluiala daca nu ar fi vazut, infiorandu-se, cum Prea Curata cobora din icoana spre a-i sterge sudoarea de pe frunte cu propria-i mahrama, in vreme ce Pruncul radea si batea din palme.

19. Un batran sedea in pustie, departe de apa ca la 12 mile. Si mergand intr-o zi sa aduca apa, s-a suparat si a zis: de ce este nevoie de osteneala aceasta? Voi veni si voi petrece mai aproape de apa. Aceasta zicand, a simtit pe cineva venind dupa dinsul. Si intorcadu-se, l-a vazut pe cel care venea dupa el, ca ii numara pasii. Si l-a intrebat batranul: cine esti? Iar el i-a zis: Ingerul Domnului sunt si sunt trimis sa numar pasii tai si sa-ti dau plata. Aceasta auzind batranul, intarindu-se cu sufletul, s-a facut mai osarduitor. Si a mai adaugat inca 5 mile, adica a locuit mai inauntrul pustiei.

20. Intr-o noapte, un om a visat ca strabate o plaja impreuna cu Dumnezeu. La fiecare pas, apareau pe cer imagini din viata lui. Si, cu fiecare imagine, pe nisip apareau doua randuri de urme: un rand lasat de urmele lui, iar celalat lasat de urmele Lui Dumnezeu. Omul privi pasii pe nisip. Vazu ca adeseori aparea un singur rand de urme. Si asta, chiar in cele mai grele momente din viata lui. Descoperirea l-a tulburat intr-atat incat il facu sa intrebe pe Dumnezeu: Doamne, mi-ai spus ca, de vreme ce m-am hotarat sa Te urmez, vei merge cu mine pana la capat. Dar uite, in clipele cele mai grele, vad doar o pereche de urme si nu inteleg de ce m-ai parasit tocmai atunci ?! Si Dumnezeu i-a raspuns: copilul meu drag, Eu te iubesc si nu te-am parasit niciodata! In clipele tale de incercari si de suferinta, exact acolo unde vezi un singur rand de urme, Eu te-am purtat in brate!

21. Se zice ca atunci cand Israel se afla la stramtorare, un mare rabin obisnuia sa se duca insotit de discipoli, intr-un loc anume dintr-o padure. Acolo, lovea o toba sacra, rostea un descantec, iar Dumnezeu il asculta si facea o minune. Urmasul marelui rabin nu mai avea toba sacra, dar se ducea si el in acelasi loc, rostea acelasi descantec si Dumnezeu il asculta. Urmasul lui nu mai cunostea nici vorbele magice ale descantecului, dar se ducea inca in locul cu pricina,iar Dumnezeu il asculta si pe el. In sfarsit, urmasul acestuia din urma nu mai stia nici locul unde se duceau predecesorii sai; inconjurat de discipoli, atunci cand poporul lui Israel era iarasi la stramtoare, el se multumea doar sa povesteasca ceea ce facea odinioara marele rabin; si iata - minune.....Dumnezeu inca il asculta.

Flori din Gradina Maicii Domnului

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

- de Cuviosul Paisie Aghioritul

In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh

Mult mă mustră conştiinţa pentru că nu mi-am făcut însemnări în amănunt despre virtuoşii părinţi, care au trăit acum, în ultimii ani, despre care mi-au povestit evlavioşii bătrâni pe vremea când eram monah începător; după cum, deopotrivă, şi în continuare, pentru marea mea nepăsare de a nu păstra, fie şi în memoria mea, acele fapte dumnezeieşti pe care le-au trăit acei bătrânei sfinţi şi pe care mi le-au povestit cu multă simplitate, ca să mă ajute duhovniceşte.

Părinţii acelei vremi aveau multă credinţă şi simplitate şi cei mai mulţi erau cu puţină carte, dar fiindcă aveau smerenie şi duh de nevoinţă, primeau mereu iluminarea dumnezeiască; pe când în vremea noastră, când s-au înmulţit cunoştinţele, din păcate, raţiunea a zdruncinat din temelii credinţa oamenilor şi a umplut sufletele de semne de întrebare şi de îndoieli. Aşadar, firesc este să ne lipsim şi de minuni, deoarece minunea se trăieşte şi nu se explică prin raţiune.

Duhul acesta foarte lumesc ce îl stăpâneşte pe omul contemporan, care şi-a întors toată străduinţa spre a trăi mai bine, cu mai mult confort şi mai puţină osteneală, din păcate a influenţat şi pe cei mai mulţi oameni duhovniceşti, care se străduiesc şi ei să se sfinţească cu mai puţină osteneală lucru ce nu se poate niciodată, pentru că Sfinţii au dat sânge şi au luat Duh". Deşi ne bucurăm astăzi pentru această întoarcere mare spre Sfinţii Părinţi şi monahism şi admirăm pe tinerii vrednici ce se afierosesc cu totul acestora, în acelaşi timp însă ne şi doare, deoarece ne temem ca să nu vedem că tot acest material bun să nu găsească aluatul duhovnicesc potrivit, şi astfel această plămadă duhovnicească să nu crească, ci să ajungă ca pâinea necrescută.

Chiar şi până acum 20 de ani se putea afla încă simplitatea ce cuprindea toată Grădina Maicii Domnului, şi acel parfum al simplităţii Păriinţilor aduna pe oamenii evlavioşi, ce se asemănau albinelor, şi îi hrăneau. Iar aceştia duceau şi altora din această binecuvântare duhovnicească, spre a se folosi. Pe oriunde ai fi trecut auzeai povestindu-se minuni şi fapte cereşti, într-un mod foarte simplu, pentru că Părinţii le considerau foarte fireşti.

Trăind aşadar în această atmosferă duhovnicească a harului, niciodată nu ţi-ar fi trecut gândul îndoielii pentru cele ce le-ai fi auzit, pentru că şi tu ai fi văzut ceva din acestea. Dar nici nu ţi-ar fi trecut gândul ca să însemnezi, sau să ţii în amintirea ta acele fapte dumnezeieşti pentru urmaşi, deoarece credeai că acea stare patristică va continua. De unde să ştii că după câţiva ani cea mai multă lume se va desfigura de multa cultură - deoarece învaţă cu duhul ateismului şi nu cu Duhul lui Dumnezeu, ca să sfinţească şi instruirea exterioară - şi necredinţa va ajunge până la punctul încât minunile se vor considera basme ale vremii de demult? Fireşte, când medicul este ateu, oricâte consultaţii ar face unui Sfânt cu mijloace ştiinţifice (raze etc), nu va putea distinge harul lui Dumnezeu. Pe când, dacă el însuşi va avea sfinţenie, va vedea cum iradiază harul dumnezeiesc.

Ca să dau o imagine mai vie a harului şi ca cititorii să înţeleagă mai bine duhul Părinţilor ce stăpânea acum câţiva ani, am considerat că e bine să redau, ca pilde, câteva întâmplări ale bătrânilor simpli ai epocii aceleia.

Când eram începător la Mănăstirea Esfigmenu, Cuviosul bătrân Dorotei mi-a povestit că la bolniţă venea şi ajuta un bătrânel cu atâta simplitate încât credea că înălţarea - ce o serbează Mănăstirea - este o mare Sfântă, ca Sfânta Varvara şi, când se ruga cu metaniile, zicea: Sfântă înălţare, roagă-te pentru noi!" într-o zi a venit la bolniţă un frate bolnav şi deoarece nu exista nici o mân-care mai întăritoare, bătrânelul a coborât repede-repede scările, a mers la subsol şi de la fereastra ce privea spre mare, întinzându-şi mâinile a spus: Sfânta mea înălţare, dă-mi un peştişor pentru fratele!" Şi, o minune! - un peşte mare a sărit în mâinile lui. L-a luat foarte firesc - ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic - şi bucuros l-a pregătit, ca să întărească pe fratele.

Acelaşi Bătrân mi-a povestit şi despre un alt monah (mi se pare Pahomie), care a mers la Kapsala pentru mai multă înălţime şi a ajuns la mare nevoinţă duhovnicească. într-o zi, un Părinte al Mănăstirii a procurat doi peşti şi i-a curăţat cu scopul de a merge la el şi să-i dea aceluia de binecuvântare. în timp ce îi pregătea, un corb îi ia pe neaşteptate un peşte şi îl duce la Părintele Pahomie în Kapsala (distanţă de 5 ore şi jumătate). Părintele Pahomie a fost vestit de Dumnezeu despre vizita fratelui şi în clipa când se gândea cu ce să-1 ospăteze, corbul i-a lăsat peştele. Când, după aceea, a venit fratele şi a aflat aceasta, a slăvit pe Dumnezeu, care şi în vremea noastră îi hrăneşte pe oamenii Săi prin corb, precum odinioară pe Proorocul Ilie.

De asemenea la Mănăstirea Kutlomuşului, cu puţini ani înainte, trăia un bătrân, părintele Haralambie, foarte simplu, dar şi foarte silitor", nu numai în cele duhovniceşti, ci şi la ascultări, în toate era cel mai râvnitor. Părintele Haralambie săvârşea cele mai multe treburi deoarece în ultimii ani au rămas în Mănăstire puţini părinţi şi aceştia bătrâni. Avea în grijă şi biblioteca, dar l-au scos de acolo deoarece nu încuia niciodată uşa. Obişnuia să spună: Lăsaţi pe oameni să citească pe cărţi". Nici nu i-a trecut prin gând că există oameni care fură cărţi. Avea multă curăţie şi simplitate. Afară de multele ascultări ce le avea, sădea şi pomi pentru urmaşi, pentru că credea că Mănăstirea Kutlumuşi iarăşi va înflori. Mâinile lui lucrau mereu pentru ceilalţi, iar mintea şi inima lui lucrau în cele duhovniceşti prin rugăciune neîncetată: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" La slujbe era totdeauna primul. Ducea şi o strană fiind cântăreţ. în timp ce canonarhul se ducea la cealaltă strană să rostească stihira, Părintele Haralambie spunea repede-repede Doamne Iisuse...", ca să nu-şi întrerupă rugăciunea sa neîncetată.

Astfel a trăit foarte muncitor şi duhovnicesc, fără ca să depună armele. Dar, din păcate, iată că o gripă puternică 1-a trântit la pat, şi medicul a spus părinţilor să nu se depărteze de el, pentru că peste puţin îşi va sfârşi viaţa. Părintele a auzit de sub pături şi a zis:

- Ce spui? Eu nu mor, până ce nu va veni Pastile ca să spun: Hristos a înviat!"

într-adevăr, au trecut aproape două luni, au venit Pastile, a spus Hristos a înviat", s-a împărtăşit şi apoi a adormit, îmbunătăţitul şi simplul bătrânel a devenit un adevărat copil a lui Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu a stabilit ziua morţii lui.

La Schitul Ivirului, Bătrânul Nicolae din obştea Marchianilor mi-a povestit despre un părinte, care avea şi el simplitate copilărească, că odată, când a secat fântâna lor, a coborât icoana Sfântului Nicolae în fântâna seacă legată cu o funie spunând:

- Sfinte Nicolae, să urci împreună cu apa, dacă vrei să-ţi aprind candela, căci poţi face asta. Vezi, vin atâţia oameni, şi nu avem puţină apă rece să le dăm. Şi o, minune!, apa urca încet - încet, iar icoana Sfântului plutea deasupra, până când a luat-o cu mâinile sale, a sărutat-o cu evlavie şi a dus-o în Biserică. (Aceasta s-a petrecut mai înainte cam cu cincizeci de ani).

La acelaşi Schit, puţin mai sus de această chilie, este chilia Sfinţii Apostoli" unde locuiesc acum doi Părinţi, care sunt şi fraţi după trup. în obştea aceasta era şi bătrânul Pahomie, la care se putea vedea în chip vădit sfinţenia zugrăvită pe faţa lui. Bătrânelul acesta era foarte simplu şi cu desăvârşire fără carte, dar foarte binecuvântat. La Biserica Schitului, când venea la sărbători, nu stătea niciodată în strană, ci stătea totdeauna în picioare, chiar şi la privegherile de toată noaptea şi spunea rugăciunea: Doamne Iisuse...". Când se întâmpla să îl întrebe cineva: Unde este slujba?", răspundea:

- Psalmi, psalmi spun părinţii.

Pentru el toate erau psalmi. Nici din psalmodie nu ştia nimic, afară de Hristos a înviat", pe care îl cânta la Paşti. Era întotdeauna gata să facă voile altora, fără să aibă voia sa.

Oricât de supărat ar fi fost cineva, dacă îl vedea pe Părintele Pahomie, îi fugea supărarea. Toţi l-au iubit, chiar şi şerpii, care aveau încredere în el şi nu fugeau când îl vedeau. In zona Chiliei erau mulţi şerpi pentru că era apă. Ceilalţi doi părinţi se temeau mult de şerpi, în timp ce bătrânul Pahomie se apropia de ei zâmbitor, îi prindea şi îi scotea în afara gardului.

Intr-o zi, cum mergea grăbit la chilia Markianilor, pe drum a găsit un şarpe mare, pe care la înfăşurat în jurul mijlocului ca pe o curea, voind să facă mai întâi treaba pe care o avea, şi după aceea să îl scoată afară din curtea lor. De cum 1-a văzut, Părintele Iacov s-a cutremurat, dar Părintele Pahomie s-a mirat de asta.

După aceea i-a spus:

- Nu ştiu de ce se tem de şerpi. Părintele Andrei al nostru se teme chiar şi de scorpioni. Eu îi adun în pumn pe scorpionii de pe pereţi şi îi arunc afară din chilie. Acum, când mâinile îmi tremură de parkinson, pe şerpii cei mari îi scot afară târându-i.

L-am întrebat pe Bătrân:

- De ce nu te muşcă pe tine şerpii, Părinte Pahomie? Mi-a răspuns:

- Iisus Hristos scrie undeva pe o foaie de hârtie că dacă ai credinţă, poţi apuca şi şerpii şi scorpionii, şi nu te vor vătăma".

Acest Bătrânel Sfânt, Părintele Pahomie a adormit la 22 octombrie 1967, cu un an mai înainte de Bătrânul Tihon despre care voi vorbi în continuare, precum şi despre alţi cuvioşi părinţi, care s-au nevoit cu mărime de suflet în Grădina Maicii Domnului şi s-au despătimit cu ajutorul Maicii celei bune, Prea Curatei Fecioare. S-au făcut ostaşi ai lui Hristos, şi-au biruit patimile, au nimicit pe vrăjmaşul diavol aceşti ostaşi de elită ai Bisericii noastre" şi au fost. încununaţi de Hristos cu cunună nestricăcioasă.

Pe mulţi dintre aceştia i-am cunoscut de aproape, dar, din păcate, nu i-am imitat şi acum mă aflu foarte departe de ei. Doresc însă din toată inima ca şi cei ce vor citi isprăvile lor dumnezeieşti să-i urmeze şi-i rog să se roage şi pentru mine, sărmanul Paisie. Amin.

Botosaneanul Ortodox: Dialog despre Rugaciune cu parintele Ieromonah Petru Pruteanu

Ieromonah Petru Pruteanu

Nascut în localitatea Corlateni (lânga municipiui Balti, Republica Moldova), la 15 decembrie 1979, dintr-o familie numeroasa de crestini ortodocsi. Numele de botez – Mihail.

1986-1997 scoala medie de 11 clase din satul natal.

Licentiat al Facultatii de Teologie din Iasi (2001). Studii doctorale la Moscova si Kiev, unde în 2006 si-a sustinut teza de doctorat.urmeaza lincul...pentru a citi mai departe...

Botosaneanul Ortodox: Dialog despre Rugaciune cu parintele Ieromonah Petru Pruteanu..

Mari duhovnici: Părintele Paisie Olaru

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si. Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesli oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata". Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

 

"Să ne vedem la uşa raiului!”

A trăit 93 de ani, dintre care aproape 70 i-a petrecut în mânăstire. De-a lungul vieţii, s-au perindat pe la scaunul său de spovedanie mulţimi de oameni. L-au avut duhovnic feţe mari bisericeşti, dar şi ţărani simpli, pentru că părintele Paisie Olaru avea cuvânt potrivit pentru toţi.

Dacă cineva îi bătea la uşa chiliei era primit. Întotdeauna. Spovedea neîntrerupt, ore în şir, zi şi noapte. Nimeni nu ştia când doarme sau când mănâncă, pentru că nu părea să aibă timp pentru astfel de îndeletniciri pământeşti. Aşa l-au cu­nos­cut toţi - în scaunul de spoveda­nie, de parcă s-ar fi năs­cut direct bătrân şi înţelept. Sute de mii de oameni şi-au mutat sufe­rinţa în inima sa cuprin­ză­toare şi caldă, pentru a ieşi primeniţi.
Nu avea multă carte. Mersese la şcoa­lă doar trei ani, dar înţelep­ciunea sa nu putea fi culeasă din buchii. Era in­suflată de Sus. De aceea, o căutau şi ţă­ranii simpli şi intelectualii rasaţi. Cu­minţi, se aşezau sub epitrahilul său, iar părintele îi binecuvânta - "Tătu­că! Să vă dea Domnul un colţişor de rai!”. Ruga sa pentru ucenici ţâşnea întot­deauna spontan, o chemare a inimii frăgezite de har - "Binecuvântează Doa­mne căsuţa lor şi măsuţa lor, viaţa lor şi bucuria lor. Să ne vedem la uşa raiu­lui!”. Dintre toţi părinţii care ne-au luminat întunecatul secol XX el este, înaintea tutu­ror, Du­hovnicul.

Sfetnicul părintelui Cleopa

E toamna anului 1935. România reîn­tre­­gită era rotundă ca o pâine şi era mare, mai mare ca niciodată. Poporul ei alcătuia o lume puternică şi pusă pe fapte, o lume care avea încredere în destinul ei. În toam­na aceea, părintele Cleopa, pe atunci doar tâ­nărul soldat Constantin, se abătea într-o scurtă permisie pe la schitul Cozancea, din apropierea satului natal. Părintele Paisie Ola­ru se nevoia acolo de aproape 14 ani. Era doar un smerit monah care-şi durase o chilie într-o poieniţă foarte aproape de mâ­năstire, unde trăia contemplând frumuseţea naturii, cufundându-se în dragostea lui Dum­ne­zeu. Avea 38 de ani şi îi îndrumase pe dru­mul credinţei pe Constantin şi pe fraţii săi încă din copilărie, când aceştia veneau să-şi pască oile aproape de chilioara sa. Între el şi viitorul mare stareţ al Si­hăs­triei se crease o legătură duhovnicească puternică, deşi părintele Paisie nu era preot şi nu putea să-l spovedească pe tânărul cioban care venea la el doar pentru sfat şi luminare lăuntrică - "Pă­rintele Paisie ne-a crescut şi ne-a fost sfetnic şi părinte duhov­ni­cesc în Cozancea, mie şi celorlalţi patru fraţi ai mei, care am plecat la mânăstire. Fără Sfin­ţia Sa, poa­te nu mergeam nici unul dintre noi la călugărie”.


Încă de pe atunci, monahul sihăstrit în poienile de lângă schitul Cozancea răspândea în jur taina care avea să-l consacre la maturi­tate - aceea de povăţuitor de suflete, ştiinţă ca­re nu cere neapărat harul preoţesc, ci harisma înţelepciunii şi focul iubirii dumnezeieşti. Oa­menii, mai ales cei însetaţi de rugăciune, le simt fără greş. Părintele Paisie l-a îmbiat pe Con­stantin să se facă mo­nah şi să vină să ucenicească lângă el, dar acesta i-a răs­puns că vrea să meargă la Sihăstria, unde se călu­găriseră deja doi dintre fraţii săi. Atunci, înţeleptul mo­nah i-a propus să facă un legământ - "Doamne, dacă este voia ta, binecuvântează-ne ca să fim împreună şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie. Şi dacă moare fratele meu înaintea mea, să fiu eu la capul lui, iar dacă mor eu, să fie el la capul meu!”. L-au pecetluit cu un "Amin!”, iar Constantin a plecat. Nu ştiau pe atunci că aşezaseră temeliile celei mai trainice prie­tenii duhovniceşti din câte a cunoscut monahismul nostru de secol XX.

Petru cel milostiv

Când s-a născut, în 1897, l-au numit Petru. Ca pe apostol. La fel ca şi acela, avea să întoarcă inimile oamenilor către Dumnezeu, inundându-le cu cre­dinţa lui simplă şi fierbinte. A crescut alături de cei opt fraţi ai săi, în sunetul aromitor al rugăciunilor de dimineaţă sau seară şi în mireasma de tămâie a duminicii. Părinţii săi erau oa­meni simpli şi cu multă credinţă în suflet şi la fel era şi micul lor sat botoşănean. La bătrâneţe, pă­rin­tele Paisie povestea cum tatăl său, Ion, pădurar pe moşia unui boier, îşi petrecea mare parte a timpului în bordeie săpate cu mâna lui, trăind în singurătate, în mijlocul codrilor. Se ruga simplu şi cu voce tare, de-l auzeai din depărtare. "Mama”, spunea părintele "era tare jeloasă, şi de multe ori, în cântecele ei amesteca şi câte un bocet.” O femeie cu o inimă delicată, care s-a sfârşit de dorul feciorilor ei plecaţi pe front. Când primul război mondial a izbucnit, Petru se apropia de 20 de ani. Doi fraţi ai săi fuseseră deja încar­tiruiţi, iar mama sa plângea mereu de dorul lor. Zil­nic, pe la poarta familiei Olaru trecea încet cortegiul câte unui soldat din sat, care murise în luptă. "Mama îi bo­cea pe toţi ca pe copiii ei - «Dragii mamii, puii ma­mei, de amu nu vă mai vede mama», iar eu îi ştergeam la­crimile şi îi ziceam: «Taci, mămăică, nu mai plânge». Şi, de jalea ei, plân­geam şi eu. Draga mea, mămuca mea! Că nu-i nimic mai scump pe acest pă­mânt decât numele de mamă!”. Sfârşită de dorul copiilor ei, chi­nui­tă de vestea atâtor morţi din marea familie a satului, Ecaterina s-a frânt. A murit de tânără. Când ieşeau pe poartă cu sicriul ei, unul din cei doi copii plecaţi pe front tocmai se întorcea. Era viu şi nevătămat. De­zer­tase, doar pentru a-şi vedea mama pentru ultima oară. Pentru Petru era prea mult - "De durere şi plâns, am crezut că o să cad şi eu în groapă, ală­turi de ea”. Petru nu a mers la şcoală decât trei clase, dar în toate a fost pre­­miant. Cu cunună. Drept cadou a pri­mit de la învă­ţătorul Şandru câteva cărti­cele cu vieţile sfinţilor. Ci­tind isprăvile lor, s-a gândit să se facă monah. Bise­rica i se lipise de suflet şi, cu anii, ea îi va lua locul mamei trecute la Domnul, în tinereţe.

Părintele Paisie Olaru împreună cu părintele Cleopa
Monahul din codrii Cozancei

Petru nu a plecat departe. Se îmbibase de atmosfera patriarhală a satului său natal şi nu a vrut să fugă de el. Şi-a schimbat doar felul vieţuirii, nu şi locul, aşezân­du-se în toamna lui 1921 la schitul Cozancea, cale de două ceasuri de mers de casa părinteas­că. Aici, sufletul său milostiv a găsit repede o ascultare pe măsură - în­gri­jirea monahilor bătrâni. Le ducea de mâncare, le de­retica prin chilie, adăstând la creştetul lor când erau bolnavi. După ce mureau, tot el le săpa groapa şi se ruga pentru sufletul lor. Încet, inima i se des­chidea către iubirea de oa­meni. Încăpeau aco­lo şi buni, şi răi, căci nu toţi monahii de care se grijea erau sfinţi. Dar părintele îi ocro­tea cu milă şi înţele­gere. Unul dintre ei avea să spună - "Pai­sie, tu mie îmi eşti şi tată, şi ma­mă!”. După ani de călugărie, su­fletul său s-a deprins a înota în apele limpezi ale rugăciunii. Adăsta în codru ceasuri în şir, deprinzând arta strunirii gândurilor şi a rugă­ciunii ini­mii. S-a rugat de stareţ să-i îngăduie să plece, să se si­hăstrească, pentru că sufletul său tânjea spre adâncul dumnezeirii. Nu a primit binecuvântare, de vreme ce era foarte folositor obştii, dar, cu timpul, i s-a îngăduit să-şi ridice o chiliuţă într-o poiană din pă­dure. Acolo îl va fi sfătuit pe părintele Cleo­pa, pe atunci doar un copil care-şi păştea oile în apropiere, şi tot acolo va fi ajuns să guste din roadele pustniciei. Dorul acesta îl va marca de altfel toată viaţa, fiind mereu silit să împace dragos­tea de Dumnezeu cu cea de oameni.
Primul ucenic
Era în primăvara anului 1932. Iarna nu-şi lepă­dase toate cojoacele, şi peticele de zăpadă mai brăzdau încă verdele crud al ierbii abia miji­te. Era vremea vecerniei, când ziua începe să se îngâne cu noaptea, iar părinţii se retrag de la fe­lu­ritele ascultări spre liniştea stranei. În curtea schitului Cozancea a intrat un bătrân straniu. Avea plete mari şi barbă albă, iar în picioare nu purta încălţări. Venise cale de câteva ceasuri prin zăpadă şi glod şi-şi lepădase opincile ca să nu le murdărească. Impresionat de această apariţie, părintele Paisie l-a poftit în chilie. Îl chema Gheor­ghe, era cioban de când se ştia şi tot de când se ştia nu dormise decât pe pământ. Nu fusese căsătorit niciodată şi nici nu ţinuse să-şi agonisească avere. Era mai degrabă un om al pădurii şi al jivinelor, decât al satului. Un cioban cu o credinţă cât munţii pe care hălăduia. Peste câţiva ani, avea să se mute cu părintele Paisie în aceeaşi chilie, devenindu-i ucenic. Primul şi, probabil, cel mai destoi­nic. "Săracul, se închina şi făcea metanii nenumărate. M-am apucat odată să număr câte poate să facă. Am ţinut socoteala la opt sute şi apoi am adormit numă­rând”, povestea părintele Paisie despre moş Gheorghe.



Avva Paisie, la Sihla
Viaţa celor doi s-a împletit dumnezeieşte. Tânărul monah îl învăţa pe bătrân rânduielile călugăriei, pri­mind în schimb de la acesta exemplul viu al unui suflet oţelit în nevoinţă, neclintit în rugăciune şi post. Fratele Gheorghe era mai mult decât un cioban evla­vios. Era un sfânt - "Când auzea de Dumnezeu, de Maica Dom­nului sau de sfinţi, apoi vărsa lacrimi mul­te, multe. De aceea îl iubeam, că nu mă mai săturam de vorba lui!”. Când a trecut de 80 de ani, s-a îmbolnăvit şi a fost călu­gărit, primind numele de Ghenadie. Simţind că moare, s-a cerut afară din chilie, să vadă cerul sub care trăise mereu. L-au aşezat direct pe iarbă. Bătrânul s-a întors apoi cu faţa către răsărit, a spus o rugăciune şi a murit. Era toamna anului 1948. După trecerea la Domnul a tovarăşului de chilie, nici părintele Paisie nu a mai ră­mas în schit. De ani de zile râvnea să petreacă împre­ună cu părintele Cleopa, în mânăstirea Sihăstria, dar nu primea binecu­vântarea stareţului. Acum nu a mai fost nevoie şi a plecat. Avea pe atunci 51 de ani şi fu­sese hirotonit preot doar de un an. Cu toate acestea, acolo, la Sihăstria, râuri de oameni vor alerga către scau­nul său de spovedanie.

Sihăstria

La Sihăstria, părintele Paisie a primit o chilie, chiar în coasta alta­rului. Avea o singură "ascultare” - să spovedească obştea şi pelerinii. El, care era preot doar de un an, trebuia să le dea sfaturi spre desă­vârşire unor monahi încărcaţi de experienţă. Pentru că el, sme­ritul Paisie, el, monahul pustnic din codrii Cozancei, avea ceva în plus. Stătea ascunsă în inima lui o iubire năpraznică, o iubire care se cerea împărtăşită cui avea nevoie de ea. Nu vechimea în preoţie l-a făcut un duhovnic căutat, ci mila care se revărsa prin toţi porii inimii sale. Şi mila aceasta era simţită de sufletul oricărui credincios. Erau gata să străbată pentru ea mii de kilometri, să aştepte ore în şir la uşa părintelui, cerşind - nu pâine, ci cuvânt. Cuvânt viu, coborât din cer. Şi părintele le dădea. Îi spu­neau: "pust­nicul”. Pustnic, deşi trăia într-o mare obşte şi era în­conjurat zilnic de sute de pelerini.
La Sihăstria, părintele Paisie s-a revărsat pentru prima oară spre lume. Şi nu s-a cru­ţat. "Spovedea zi şi noapte, şi călugări, şi mireni. Nu avea timp nici să mănânce. Mân­ca şi se ostenea pe ascuns. Nimeni nu ştia cât şi cum se roagă, cât şi cum posteşte, ce lucrează şi ce taină are. Era plin de sme­renie, blândeţe şi de dragoste. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel care se bucură”, îşi amintea părintele Cleopa. "Eu mă spove­deam la el şi el la mine. Eram foar­te mulţumit că l-a adus Dum­nezeu la Si­hăstria.”



Cei trei mari duhovnici ai Sihăstriei - Paisie Olaru, Ioanichie şi Cleopa
Anii în care se năştea această bulboană spirituală nu erau uşori. Tancurile sovietice instalau chiar atunci în România un regim crud şi ateu. Şi totuşi, în mijlocul prigoa­nei ce stătea să se nască, Dumne­zeu zămislea mişcări spirituale de a căror vigoare, pros­peţime şi frumu­seţe ne minunăm şi astăzi. Aşa au fost părinţii Paisie şi Cleopa la Si­hăstria, Arsenie Boca la Sâmbăta de Sus, Constantin Galeriu la Ploieşti sau cei din Rugul Aprins, la Bucureşti. Peste câţiva ani, regimul va distruge aces­te mişcări. Năpraznic, încercând să le şteargă de pe faţa pămân­tului. Membrii Rugului Aprins vor ajunge în temniţă, părintele Constantin Galeriu şi părintele Arse­nie Boca la canal, iar părintele Cleopa va fi urmărit şi ameninţat de Securitate, fiind silit de mai multe ori să fugă în munţi. Acolo a stat într-o singurătate deplină, adâncit în rugăciune pentru sine şi pentru întreaga lume. Ca un miracol, părintele Paisie a fost cruţat. Patru­zeci de ani nu s-a clintit din scaunul spovedaniei, iar regimul nu l-a tulburat. În tot acest timp, a pendulat între Sihăstria şi schitul de la Sihla, între obşte şi pust­nicie. Dar, fie că era jos, în cămăruţa din umbra alta­rului, fie că era sus, la chilia aninată de buza stâncilor, uşa i-a fost mereu des­chisă.

Sihla

Sihla e cam la un ceas de mers pe jos de Sihăstria, dar drumul e pieptiş şi te duce într-o altă lume. În vremea în care părintele Paisie a urcat aici, schitul era ca un cuib de vulturi, iar codrii din împrejurimi ascun­deau sălaşele multor pustnici. Ridicat aproape de steiurile de stâncă, la adăpostul cărora a trăit, în depli­nă singurătate, Sfânta Teodo­ra, schitul era şi el mai curând un sălaş de sihaştri decât o obşte. Părintele Paisie şi-a ales o chiliuţă sus, mai departe de bise­rică, prin­să de bu­za unei stânci. De acolo vedea primul răsă­ritul soarelui şi era cel dintâi care se cufun­da în negura nopţii. Putea să-i dea laudă Dom­nului pentru o nouă zi şi se putea re­trage când ultima geană de lumină scăpăta în spatele cres­telor. O linişte ne­sfâ­şiată de oa­meni se întindea peste locurile aces­tea bine­cu­vântate de rugăciu­nile sutelor de pust­nici care foiau prin codrii din apro­piere.
Schitul Sihla a avut puţini vieţuitori. Erau părinţi care iubeau tăcerea şi rugă­ciu­nea îndelungă, iar pentru părintele Paisie, aceasta era atmosfera ideală. El îşi ritma viaţa cu slujbele de noapte, adăs­tând în tai­nă la rugăciunea să­vârşită în chilie şi pri­mind, ori­când era nevoie, pe toţi pelerinii ce veneau pentru sfat. Dacă avea răgaz, ceea ce se întâmpla foarte rar, muncea la o micuţă grădină pe care şi-o săpase şi o în­grijea singur. De stat nu l-a văzut nimeni să stea vreodată. Nici măcar o clipă. În tot acest timp, a moşit la naşterea lăuntrică a credincioşilor. Printre ei, nume mari ale cul­turii româneşti. Fără părintele Paisie, Ioan Ale­xandru sau Horia Roman Patapievici, nu ar fi avut dru­mul netezit spre tinda bisericii.
Amurgul



Bisericuţa dintr-un lemn de la Sihla
La Sihla e noapte, noaptea pe care părinţii o fac zi, prin rugă şi priveghere. Părintele Paisie e deja bătrân, dar parcă aşa a fost de când lumea, parcă s-ar fi născut cu tâmplele ninse şi barba încă­run­ţită, aşa cum trebuie să fie orice duhovnic bun. E trecut de 80 de ani, din care mai bine de 60 de ani s-au scurs deja în mânăstire. O viaţă de om trăită ca una de înger. La miezul nopţii, toţi monahii coboară la slujbă. Fără osebire. Paşii bă­trânului calcă prin beznă adulmecând treptele de piatră care duc spre biserică. Sub el râpa e abruptă şi rea, dar doi ucenici s-au învăţat să-i poarte trupul, uşor ca un fulg, uscat de posturi şi rugăciuni. Părintele cântă hâtru, vesel că merge la rugăciune, "Hai la rai, hai la rai, cu căruţa cu doi cai”. Din când în când, se împie­dică de bolovani şi face haz de ei: "Ş-au mai criescut stânşile ais­tea! Ieri noapte nu erau aşa di mari!”. Cele optzeci de ierni îi atârnau din ce în ce mai greu pe umeri. Dar se lupta cu neputinţele lutului şi spovedea la fel ca la în­ceput. Dar acum e vremea slujbei, a mie­zo­nopticii, iar pelerinii vor aştepta până în zori.
Părintele ajunge în biserica luminată doar de flacă­ra plăpândă a unei lumânări. Nu au curent la schit şi e mai bine aşa, căci mintea se adună mai uşor în penum­bra pâlpâindă. La momentul potrivit, părintele Paisie în­cepe să rostească rugăciunea "Miluieşte-mă Dumne­zeule, după mare mila...” Întotdeauna o spune el. Sunt cuvintele unui psalm scris de regele David, în urmă cu mii de ani. Le auzi în biserică mereu, sunt nelipsite de la orice slujbă sau rugăciune particulară, dar în gura pă­rintelui, ele trezesc doruri pe care nu le cunoşti. Un uce­nic spunea că dânsul nu se ruga ca noi, ceilalţi - "Când rostea cuvintele, parcă descria lumea de din­colo”.

O minune

E iarnă grea în pădurea Sihlei, şi două suflete, o studentă şi o copilă, se chinuie să răzbească spre schit. Plecaseră pe la amiază de la Sihăstria. Deşi ningea vârtos, au socotit că vor ajunge repede. Se înşelaseră. Po­teca pieptişă le storsese de vlagă şi, încet, au fost prinse de întuneric. În scurtă vreme, s-au rătăcit. Nu ştia nimeni de ele şi deznădejdea prindea să-şi facă loc în suflet. Rătăceau printre hăţişuri şi steiuri de stâncă, aprinzându-se de bucurie ori de câte ori o pată albă li se părea a fi schitul de la Sihla. Ajunseseră să înainteze din ce în ce mai încet, iar atunci când se opreau să-şi tra­gă sufletul, zăpada care curgea de sus le


În faţa chiliei
în­gropa. Târ­ziu, pe la ora nouă, când aproape îşi pier­duseră nădejdea, au zărit o lumină. Era farul unei maşini care se înţepenise în drumul spre schit. În ea, doi soţi cu doi copii îngheţaţi. Au pornit împreună la drum şi, înainte de miezul nopţii, au intrat în holul un­de aşteptau pelerinii ce doreau să se spove­dească la pă­rin­tele Paisie. Erau frânte. Deo­dată, uşa s-a deschis şi bătrânul duhovnic a ieşit între­bând: "Copchilele şelea două nu au ajuns nici acum?”. Ba da, ajunse­seră, şi încă tefere şi nevătămate, i-au răspuns cre­din­cioşii. "Măiculiţa Domnului bună!”. Pă­rintele Paisie le-a îmbrăţişat şi, cu duioşie, şi-a dat jos cojocelul ca să le învelească. Apoi le-a închinat cum închini un copil. Adâncit în rugăciune, părintele Paisie le "vă­zuse” şi le ocrotise cu ruga sa aprinsă.

Plecarea

În ultimii cinci ani din viaţă, părintele Pai­sie a coborât la Sihăstria unde stătea mai mereu ţintuit la pat. Un picior îi era beteag, iar monahul care-l îngrijea încerca să-i înde­păr­teze pe credincioşi, ca să-i cruţe sănăta­tea. "Măi Neonile, măi”, îi mai arunca părintele câte o vorbă prin uşa chiliei, "lasă-i, săraşii. Dă-li dru­mul să vie să-i spovedesc, că pi mini mă dor chişoarili, nu limba”. Încet, încet, cu anii, privirea i se împăien­je­ni­se. Mai avea un dor. Să lase ceva scris în urma lui des­pre marii monahi pe care i-a întâlnit în viaţă. "Şi uite aşa, m-am operat la un ochi cu care amu, cu oche­lari, pot să scriu aceste bazaconii”. "Bazaco­niile” erau vieţi de sfinţi, dar părintele se prihănea pe sine ca să nu fie prins de mândrie. După fiecare povestioară, părin­tele atârna două-trei versuri, spre mai bună ţinere min­te. "Moartea nu e de vină / Numai oamenii pun prici­nă / Bine ar fi să ne pregătim / Şi când vine s-o poftim”.
De aşteptat, a aşteptat-o mereu. Domnul i-a dat ani mulţi, ca să povăţuiască sufletele oamenilor spre lu­mi­nă. La revoluţia din 1989, încă mai era printre noi. În­ţelept, ar fi spus în acel decembrie însângerat: "A­ces­­ta e un semn mare, că s-a luat pacea de pe pământ. Căci s-a zdrobit capul şarpelui, dar veninul lui a ră­mas şi s-a răspândit în toată lumea prin coada lui...”. S-a stins un an mai târziu, pe 18 octombrie 1990, în chilia lui de la Sihăstria. Trecuse de 93 de ani. Sfârşit de sfânt, în pace, luminat de nădejdea raiului. La moar­tea sa, râurile de oameni care trecuseră pe la chilie au venit să-l petreacă pe ultimul drum - tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, intelectuali subţiri şi simpli ţărani, din toate colţurile ţării. L-au purtat într-un iureş de rugă­ciu­­ne, până la poarta raiului, de acolo de unde, după vor­ba sa, poate să strige la Maica Domnului ca să-i des­chidă.




Avva Paisie înainte de a muri
Rugăciunea cu care părintele Paisie îi binecuvânta pe pelerini

"Domnul să te ierte. Domnul să te audă. Domnul să te vadă. Domnul să te iubească. Domnul să te înso­ţească. Domnul să te apere. Domnul să te călău­zeas­că. Domnul să te mângâie. Domnul să te ajute. Dom­nul să te apere de vrăjmaşi. Domnul să-i îmblânzeas­că. Domnul să-ţi moaie inima. Domnul să te facă să nu ţii minte răul. Domnul să te ajute să nu faci rău. Dom­nul să te călăuzească să faci binele. Domnul să te facă milostiv. Domnul să-ţi dea putere să ierţi. Domnul să te facă să vezi în alţii partea cea bună.”

Foto: Mânăstirea Sihăstria
SURSA
http://www.formula-as.ro/2012/1050/spiritualitate-39/mari-duhovnici-parintele-paisie-olaru-15927