Sf. Cuvios Sofronie Saharov de la Essex

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                 

Sf. Cuvios Sofronie Saharov de la Essex ne spune cum să facem rai din iadul contemporan în care trăim

"Un om a ajuns în iad. Deşi era păcătos, îl iubea totuşi pe Dumnezeu, şi voia să se roage şi să fie cu El. Aşa că s-a hotărât să-şi zidească o bisericuţă. A început el să măsoare locul, ca să-i pună temelia. Văzându-l, un drac a venit şi l-a întrebat ce face acolo.

Omul i-a răspuns: «Vreau să zidesc o biserică în care să mă rog lui Dumnezeu». Dracul, când l-a auzit, s-a neliniştit: cum să zideşti o biserică în iad?! A încercat să-l împiedice, dar omul a rămas statornic în hotărârea sa şi şi-a continuat lucrul.

Au venit atunci şi alţi draci. Aceştia au încercat să-l convingă de zădărnicia zidirii unei biserici, dar omul nici nu-i băga în seamă. În cele din urmă, l-au chemat pe însuşi satana.

Acesta a căutat în tot chipul să-l convingă pe om, cu ameninţări şi cu vorbe mieroase, că nu are rost ceea ce face.

În cele din urmă, văzând că nimic din ceea ce zicea nu-l putea opri pe creștinul cu pricina, satana s-a umplut de amărăciune şi, împreună cu ceilalţi diavoli, l-au luat pe sus şi l-au aruncat afară din iad!”.

Şi Părintele Sofronie continua, râzând din toată inima, cu râs duhovnicesc, adânc şi mângâietor: „Aşa şi noi, în iadul în care trăim zi de zi, să clădim «bisericuţa» noastră, şi iadul ne va vărsa afară, azvârlindu-ne în Rai!… Aşa, iubiţii mei fraţi şi surori, ţineţi tare această linie a rugăciunii. Amintiţi-vă întotdeauna de Hristos Care, în vremea Lui, Singur urca pe Golgotha, purtând toate scârbele întregii lumi!”


                                                   Oamenii singuri își zidesc propriul iad


Mândria este întunecatul hău cel fără de fund în care s-a afundat omul în căderea lui. Înclinând spre ea de bunăvoie, el a orbit duhovnicește și s-a făcut neputincios a-i recunoaște prezența în mișcările inimii și minții.

Numai Lumina cea nefăcută, prin pogorârea sa peste noi, din credința în Dumnezeirea lui Iisus Hristos, face cu putință a zări esența metafizică a mândriei. Harul Duhului Sfânt luminează inima omului, iar el descoperă înlăuntrul său prezența unei tumori maligne care îi aduce moartea.

Celui ce a trăit experiența iubirii Dumnezeiești, în chip firesc, îi este îngrețoșător mirosul specific, otrăvitor, cu care este îmbibată patima mândriei. Despărțindu-l de Dumnezeu, mândria face ca omul să se închidă în propriul cerc. Cel mândru, oricât de dăruit ar fi din punct de vedere intelectual, pururea și pentru totdeauna va petrece în afara iubirii atot-îmbrățișătoare a lui Hristos.

Îmbătat în Rai de îndulcirea otrăvii autoîndumnezeirii luciferice, omul a înnebunit și s-a făcut prizonierul iadului. Întors întru sine însuși ca și către un centru, el mai curând sau mai târziu se va izbi de chinuitoare pustietate: cea dintru carea fusese chemat de către Făcătorul în această viață.

Întorcându-se în afara sa, spre a afla compensație în lumea înconjurătoare, el se face jertfa a toată pervertirea, devine capabil de orice nelegiuire. Nenumărate sânt formele în care se ivește mândria, dar ele toate scâlciază chipul lui Dumnezeu în om. În afara lui Hristos, fără Hristos, tragismul istoriei pământești a omenirii este de nerezolvat. Atmosfera pământului este îmbibată de mirosul sângelui. Zilnic lumea întreagă se hrănește cu vești despre ucideri sau despre chinurile celor biruiți în ciocniri fratricide. Întunecați nouri ai urii ascund de la privirile noastre Lumina cerească. Oamenii singuri își zidesc propriul iad.

Nu fără schimbarea noastră totală, prin pocăință, va veni izbăvirea lumii: ,,izbăvire” din cel mai groaznic dintre toate blestemele – războiul. Smeritului purtător al iubirii îi este mai de dorit a fi omorât, decât a omorî.

Vom vedea pe Dumnezeu precum este – Arhim. Sofronie Saharov – Editura Sofia 2005, pag. 37-38

SFINTII PRAZNUITI ASTAZI ... 11.03.2023

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

               

🙏 Sfinte Ierarhe Sofronie, patriarhul Ierusalimului si Marturisitorule al Ortodoxiei in fata ereziei monotelite (+ 638), Sfinte Sfintite Mucenice Pionie, preotul Bisericii din Smirna, care te-ai savarsit prin foc (+ 250), Sfinte Cuvioase Gheorghe din Constantinopol, purtatorule de Dumnezeu si facatorule de minuni (+ 970), Sfintilor Mucenici: Trofim si Talu, care ati patimit in Laodiceea, Sfintilor Mucenici: Asclepiades, Macedonia, Linus si Sabina, care ati patimit la Smirna impreuna cu Sfantul Mucenic Pionie (+ 250), Sfintilor Mucenici: Candid, Piperion si cei dimpreuna cu voi, care ati patimit la Cartagina si Alexandria in Africa (+ 254-259), Sfintilor Mucenici: Heraclie si Zosima din Cartagina (+ 263), Sfanta Mucenita Alberta, una dintre primele mucenite care ai patimit in timpul imparatului Diocletian, savarsindu-te la Agen in Galia (+ 286), Sfinte Constantin, marturisitor la Cartagina in Africa, Sfinte Cuvioase Petru, pustnic la Babuco-Veroli in Italia, Sfinte Cuvioase Gheorghe Sinaitul, purtatorule de Dumnezeu si fratele Sfantului Cuvios Ioan Scararul (secolul al VII-lea), Sfinte Cuvioase Ioan Moschus, autorul ,,Limonariului" (+ 622), Sfinte Sfintite Mucenice Vigiliu, episcop de Auxerre in Franta (+ 685), Sfinte Ierarhe Vindician, episcop in Franta (+ 712), Sfinte Ierarhe Benedict, episcop de Milano in Italia (+ 728), Sfinte Sfintite Mucenice Angus, episcop de Kelt in Irlanda (+ 824), Sfinte Sfintite Mucenice Evloghie, mitropolit de Cordoba in Spania, Sfanta Mucenita Leocritia fecioara (+ 859), Sfinte Cuvioase Firmian, egumen la San Sabini-Picemo in Italia (+ 1020), Sfinte Cuvioase Sofronie Zavoratul de la Pecerska (secolul al XIII-lea), Sfanta Cuvioasa Teodora, imparateasa Epirului (secolul al XIII-lea), Sfinte Ierarhe Eftimie, arhiepiscop de Novgorod in Rusia (+ 1458), Sfinte Ierarhe Sofronie, episcop de Vracia in Bulgaria (+ 1813), Sfinte Cuvioase Alexie, mai intai nevoitor la Pecerska, iar apoi staret la Schitul Goloseev din Kiev (+ 1917), si Sfintilor Sfintiti Noilor Mucenici din Rusia: ieromonahul Patriciu si preotul Vasile, care ati patimit in timpul regimului comunist (+ 1933 si + 1937), ca unii care aveti indrazneala inaintea lui Dumnezeu, rugati-va si pentru noi pacatosii robii Lui, acum, in ceasul mortii si in ceasul judecatii noastre. Amin!

🙏 Cu ale lor Sfinte rugaciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin!

🙏 Har si pace sufletului tau. 

                                                                                                        Amin si Aliluia!

                                                                                                        Preot Ioan 🔔.

Cel ce se smereşte se va înălţa.

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

 Trebuie sa păstrăm, în acelaşi timp, un elan foarte puternic spre Dumnezeu şi conştiinţa insuficientei şi sărăciei noastre. Daca suntem mulţumiţi de noi înşine, rugăciunea sa fie ceea ce ar trebuie sa fie: erupţia unui vulcan. Într-o societate, unde fiecare se imaginează fiind primul, nimeni nu progresează. In schimb, daca se considera întotdeauna ultimul, întâlnirea cu aproapele devine de fiecare data prilejul unui folos şi al unui spor duhovnicesc. Astfel, e preferabil sa fii ultimul. Daca sunt primul, e o plictiseala groaznica. Daca sunt ultimul, e o bucurie continua, pentru ca învăţ mereu ceva util. Sa ne smerim continuu: iată lucrarea noastră! 

Domnul a spus: Cel ce se smereşte se va înălţa. Doar Dumnezeu singur poate sa înalţe. Problema vieţii cotidiene este, ascetic vorbind, legata de frica de Dumnezeu. Aceasta este un dar extrem de preţios. Prin ea cerem lui Dumnezeu sa ne povăţuiască în viaţa de zi cu zi, în fiecare clipa. Printr-o acţiune a harului care scapă logicii noastre, intram pe nesimţite în libertatea copiilor lui Dumnezeu. Sa rămânem în fiecare moment în frica de Dumnezeu. Astfel, vom ajunge sa slujim pe semenii noştri şi sa lucram la mântuirea noastră. Nu încetaţi, în fiecare zi, să-L rugaţi pe Dumnezeu sa va Dăruiască Duhul Sfânt, harul pentru a împlini şi a ne însuşi poruncile lui Hristos, pana ce ele devin a doua natura. Scopul final este ca mintea noastră sa se găsească mereu unita cu inima. Aceasta unire a inimii şi a mintii este chiar locul rugăciunii. Practic, cel mai adesea, stand aşezaţi rostim rugăciunea fara glas, în locul inimii. La început, trebuie sa legam rugăciunea de respiraţie.

 Când inspiram, spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”. Apoi, cu expiraţie, spunem: „miluieşte-mă”. Ne concentram toată atenţia asupra numelui lui Hristos şi asupra cuvântului „miluieşte-mă”. 

Sa nu acceptam nici un alt gând. La început, acest act, în aparenta atât de simplu, este dificil; în loc sa fim liniştiţi, luptam. Totuşi, putin cate putin, ne obişnuim sa ne păstrăm atenţia pe locul cel mai înalt al inimii. Ne vom obişnui treptat cu rugăciunea.

            Când începem sa rostim numele lui Hristos, o mulţime de „gânduri” ne învăluie. De îndată ce rugăciunea se termina, atacul dispare. Ieşim cu sufletul eliberat, atunci când, în timpul rugăciunii, „gândurile” ne asaltează. 

Rugăciunea dezvăluie patimile care sunt în noi. Aceste atacurile dezvăluie, de obicei, conţinutul fiinţei noastre. In momentul rugăciunii, noi luptam cu toate aceste imagini, cu toate aceste patimi şi griji pentru a rosti numele lui Hristos cu o minte curata. 

Daca simtim o anumită antipatie fata de cineva, cel mai bine este sa nu ne gândim nici la chipul acestei persoane, nici la cauza acestei uri, ci sa ne rugam independent de toate acestea. Prin aceasta lucrare interioara, putem sa trecem peste antipatia noastră, sa refuzam imaginea născută din patimile noastre. Daca ne ataca „gândurile” şi ne împiedică sa ne rugam curat, trebuie sa răbdăm şi sa strigam: „miluieşte-mă pe mine! „. Prin aceasta împotrivire activa, transformam, putin cate putin, natura umana căzută, care face din noi copiii primului Adam. Luptam, şi aceasta lupta trebuie sa fie, cu adevărat, profunda, sa îmbrace o forma cosmica. Nu, noi nu suntem doar nişte indivizi atacaţi de „gânduri”. 

Cu răbdare sa strigam: „Miluieşte-mă, miluieşte-mă!”. Iată maniera de a rezista „gândurilor” urate şi de a le împiedica sa ne stăpânească. Nu va descurajaţi prea repede, ci repetaţi rugăciunea, pana când ea se va întipări în mintea voastră.”Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Când rostim aceasta rugăciune, stabilim cu Hristos o relaţie personala care scapă raţiunii noastre. 

Viaţa lui Hristos pătrunde treptat în noi. Unii se roagă cu gândul, cu mintea. Or, nu poate exista rugăciune acolo unde nu e participarea inimiii. In rugăciune, inima şi mintea sunt, în mod indisolubil, unite. Rugaţi-vă în camera voastră. Unii vor putea sa se scoale cu o ora mai devreme, alţii cu o jumătate de ora, alţii cu un sfert de ora sau zece minute.

 Asta depinde de puterile fiecăruia. Dar trebuie s-o faceţi. Astfel, inima şi mintea voastră se vor obişnui sa trăiască mereu şi pretutindeni cu rugăciunea. 

Când rostiţi rugăciunea lui Iisus, împiedicaţi orice alt gând sa va atace. Cei care sunt începători în viaţa duhovniceasca trebuie sa înveţe sa lupte împotriva poftelor trupeşti. Rugaţi-vă seara, dimineaţa şi în celelalte clipe ale vieţii voastre de zi cu zi. Rugaţi-vă pentru alţii. Numai prin unitate în Duhul Sfânt veţi fi capabili sa lucraţi mântuirea voastră. Rugaţi-vă pentru semeniii voştri şi cereţi lui Dumnezeu sa va binecuvinteze prin rugăciunile lor. Când ne rugam pentru o persoana bolnava, rostim numele ei şi ne gândim la ea cerând lui Dumnezeu sa o vindece. Nu este o iluzie, ci o realitate. 

Nu este un păcat, ci o atitudine de iubire creştineasca pentru fratele nostru. Când sufletul nostru este în întregime îndreptat spre Dumnezeu, toate întrebările încetează. Nu mai exista decât o întrebare: Cum sa dobândim pe Duhul Sfânt în noi şi să-L păstrăm? 

În zborul sufletului spre Dumnezeu, putem atinge sfera rugăciunii curate. 

Când rugăciunea devine curata, o altfel de vedere se naşte în om. Tot ceea ce a asimilat în aceasta lume, prin experienta sau prin studii, este depăşit. In starea de rugăciune, omul nu-şi cunoaşte nici vârsta, nici starea sociala sau ierarhica. Toate detaliile vieţii pământeşti sunt depăşite. Înţelegem mai bine sensul cuvintelor lui Hristos: Şi în ziua aceea, nu Ma veţi mai întreba despre nimic.

                                                     Cum sa ne comportam în Biserica? 

Trebuie sa fim încordaţi şi concentraţi; sa avem o tensiune, adică o atenţie foarte mare pentru ca sa nu fim distraşi de lucruri superficiale şi de gânduri străine. Când sufletul nostru e liber de patimi, firea noastră alterata prin căderea în păcat este redusa la frumuseţea ei originala. Daca suntem după chipul lui Dumnezeu, revelaţiile devin fenomene normale. Calea creştineasca înseamnă să-ţi umpli sufletul şi inima de cunoaşterea superioara a lui Dumnezeu. Doar printr-o experienta îndelungată, ce poate dura luni şi ani, putem dobândi, încetul cu încetul, o atitudine creştineasca în rugăciune. Fiţi nebuni, nebuni precum adevăraţii asceţi! 

                                                               De ce nebuni? 

Pentru ca a fi creştin înseamnă a trai pe doua planuri în acelaşi timp: în prezent şi în veşnicie. O repet: sa ne sporim acum atenţia pentru zidirea vieţii noastre. Păstraţi toate acestea în conştiinţa voastră şi viaţa va va fi plina de interes, nu doar în fiecare zi, ci în fiecare clipa.

 Nu uitaţi aceste cuvinte. Dumnezeu v-a dat timp pentru a lucra la mântuirea voastră veşnică. Nu-l irosiţi!

Cuv-arhim-sofronie

Cuviosul Arhimd. Sofronie

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

 Rugăciunea Numelui lui Iisus se folosește în toate împrejurările

(...) Cu cât ne smerim mai mult întru pocăință, cu atât mai repede, rugăciunea noastră Îl dobândește pe Dumnezeu. Când pierdem însă smerenia, atunci nici un fel de fapte bune nu ne poate ajuta. Acțiunea în noi a mândriei, judecarea fraților, vrăjmășia față de aproapele – ne aruncă departe de Dumnezeu.

La Dumnezeu, trebuie să venim ca ultimii păcătoși și să ne osândim sincer întru toate. Nu trebuie să ne imaginăm nimic, nu trebuie să căutăm nimic în afară de iertare și de miluire. Aceasta trebuie să fie starea noastră interioară permanentă. Noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să nu mâhnim Duhul Sfânt cu patimile noastre mârșave, să nu pricinuim niciun rău aproapelui nostru. Noi ne rugăm să dobândim adevăratul sens al poruncilor lui Hristos și să trăim în acord cu ele. Noi Îl chemăm:

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și lumea Ta. Și Dumnezeu ne aude, și mântuirea vine la noi. „Și cel care va chema Numele Domnului se va mântui” (Ioil 2: 32).

„Pocăiți-vă” (Mt. 4: 17). Noi trebuie să înțelegem corect chemarea lui Hristos, să ne schimbăm radical chipul vieții noastre interioare și concepția despre lume, relațiile noastre cu oamenii, să nu ucidem dușmanii, ci să-i biruim cu iubirea. Să ne amintim că nu există rău absolut. Absolut este numai Binele fără de început. Și Acest Bine ni S-a făgăduit nouă: „Iubiți pe vrăjmașii voștri... faceți bine celor ce vă urăsc... și veți fi desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel din Cer desăvârșit este”. A te jertfi pentru frați este cea mai bună armă, spre a-i scoate din robia clevetitorului diavol și a le pregăti sufletele, să fie primite de Dumnezeu. Nu există om în care să nu fie prezentă, într-o oarecare măsură, lumina, pentru că Dumnezeu „luminează pe tot omul ce vine în lume” (In. 1: 9). Porunca: „nu te împotrivi răului” este cea mai eficientă formă de luptă cu răul. Când violenței i se răspunde cu aceleași mijloace, atunci crește dinamica universală a răului. Uciderea celor nevinovați transferă adesea, în chip nevăzut, forțele morale ale omenirii de partea acelui bine pentru care a murit cel nevinovat. Nu același lucru se întâmplă când, de ambele părți, intervine aceeași dorință păcătoasă de a domina. Biruința prin forță fizică nu dăinuie veșnic. Dumnezeu fiind lumină sfântă și curată, Se retrage din fața criminalilor, ei cad de la izvorul cel unic de viață și mor: „Nu vă răzbunați singuri, iubiților, ci lăsați loc  mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele” (Rom. 12: 19-21).

Oamenii, purtători doar al unui adevăr relativ, în lupta lor fanatică pentru triumful ideilor lor, pervertesc integritatea existenței și, în final, o duc la distrugere. În orbirea lor, ei absolutizează aspectul pozitiv al doctrinei lor politice și sunt gata să-i îndepărteze pe toți cei care ar fi vrut să vadă viața universului clădită pe principii mai corecte, mai umane și, desigur, înainte de toate, pe poruncile lui Hristos, omorât pentru predica iubirii Sale. În lumea contemporană, cuvintele lui Hristos capătă un caracter deosebit de actual: „Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama și nu vă speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul... și vă vor da pe voi (creștinii) spre asuprire; și vă vor ucide; și veți fi urâți de toate neamurile, pentru numele Meu... Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea multora se va răci... și atunci va veni sfârșitul” (Mt. 24: 6-14).

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și lumea Ta.

Întreaga lume este cuprinsă de dezbinare – între state cu diferite orânduiri sociale, între rase și clase, între credințe și ideologii. Cu prezența mijloacelor contemporane de distrugere în masă, toți și pretutindenea trăiesc într-o atmosferă de așteptare a nenorocirilor ce au să vină peste lume (Lc. 21: 26). Și, iată, noi ne găsim în fața unei împletituri de paradoxuri, greu e rezolvat. De o parte, noi nu putem rămâne liniștiți, deoarece aparținem familiei omenești; pe de altă parte, stau cuvintele lui Hristos: „Iar când vor începe să fie acestea, prindeți curaj și ridicați capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Lc. 21: 28).

Noi însă nu părăsim arma puternică pe care ne-a lăsat-o Hristos, rugăciunea:

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, miluiește-ne pe noi și lumea Ta;și, cât timp aceasta ne este practic posibil, ne rămâne săvârșirea jertfei euharistice.

„Și a făcut Domnul Dumnezeu pe om din pământ, și a suflat în fața lui suflare de viață, și s-a făcut suflet viu” (Fac. 2: 7). Și noi așteptăm să ne unim cu El, chipul cel veșnic. Și El Însuși ne așteaptă pe noi cu iubire. Setea de Dumnezeu este o zugrăvire permanentă a existenței noastre pământești. Însuși Hristos a strigat pe cruce: „Mi-e sete”. El a și „flămânzit” (Mt.21: 18), a și însetat și S-a „istovit” (Lc. 12: 50), pentru ca noi să cunoaștem pe Tatăl. Și noi ne istovim pe pământ, întristați de priveliștea de coșmar a violențelor, uciderilor, a urii – și însetăm să ajungem la Tatăl, și chemăm Numele Fiului Său Cel Unul-Născut:

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Cuv. Arhimd. Sofronie, Despre rugăciune, Traducere din limba rusă de Părintele Prof. Teoctist Caia, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001, pp. 145-147