„Cuviosul Serafim de Sarov trăia în mănăstire și primea în fiecare zi până la două mii de oameni care veneau la el doar ca să-l vadă. Tocmai aceasta: să-l vadă. Nu predica, nu ținea cuvântări. În jurul lui nu era niciun cerc de ucenici care să-i aleagă pe vizitatori și să-i lase să intre doar pe cei aflați într-o adevărată nevoie. Era înconjurat de mulțimi. Și, după cum spune o veche zicală monahală, «nimeni nu se poate întoarce cu adevărat de la lume dacă nu vede pe chipul unui alt om strălucirea vieții veșnice, lumina veșniciei». Tocmai aceasta vedeau oamenii pe fața lui.
Din mulțime îi chema pe acei puțini despre care știa că trebuie să le spună ceva, că trebuie să le transmită un cuvânt din partea lui Dumnezeu. Dar nici ceilalți nu plecau flămânzi și însetați. Ei văzuseră. Văzuseră pacea. Văzuseră măreția. Văzuseră bucuria. Văzuseră dragostea. Și toate acestea le vedeau pe chipul unui om aflat într-un context care, omenește vorbind, nu era deloc firesc pentru bucurie, pentru liniște sau pentru pace. Le vedeau pe chipul unui om care ducea o luptă necruțătoare pentru dobândirea propriei sale întregiri și pentru întregirea celorlalți. Iar această întregire se dobândește cu un preț foarte mare.
În viața Cuviosului Serafim există un episod în care se spune că, odată, avea un vizitator. Acesta ședea în tăcere în chilie, iar Serafim se ruga. Deodată, întreaga chilie s-a umplut de întuneric, iar vizitatorul a fost cuprins de groază. Așa a fost o vreme, în timp ce Sfântul Serafim continua să se roage. Apoi întunericul și spaima s-au risipit. Vizitatorul l-a întrebat ce fusese aceea. Iar Cuviosul i-a răspuns:
„Mă rugam pentru mântuirea unui suflet, iar tot întunericul iadului s-a năpustit asupra noastră ca să mă împiedice să mă rog și să zădărnicească mântuirea lui.”
Știa să se bucure acolo unde, omenește vorbind, alții nu ar fi găsit puterea nici măcar să supraviețuiască, cu atât mai puțin să zâmbească. Întâmpina pe fiecare om cu cuvinte de dragoste și îi spunea fiecăruia: „Bucuria mea!”. Sau îi întâmpina cu acele cuvinte în care se cuprinde întreaga esență a Evangheliei: „Hristos a înviat!”
Mitropolitul Antonie de Suroj
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
AVEM SFINTI
Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?
Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.
Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.