Convorbiri duhovniceşti în chilia părintelui Arsenie Papacioc.

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

- Părinte, am dori acum, în perioada postului, să ne spuneţi mai întâi câteva cuvinte despre, ce înseamnă postul pentru creştinul ortodox.

- Mai întâi de toate, vreau să vă spun că, postul înseamnă foarte mult şi este deosebit de important pentru toată lumea, chiar şi neortodoxă, chiar şi pentru animale. Dar, am înţeles sensul întrebării şi nu vreau să mai fac introduceri obositoare. Vă spun că postul îl vindecă pe om de duhurile rele, care l-au atacat. Postul nu este numai o reţinere de la mâncare, ci este şi o rugăciune. Ştie toată lumea, mai ales lumea medicală, că postul de mâncare este indicat la anumite intervale de timp, dar aceasta nu înseamnă să mori de foame. În închisorile comuniste, nu a fost vorba numai de lipsa de mâncarem, dar te ducea şi la răcitor, la regim de neomenie. Dar, ce s-a constatat: toţi cei care am făcut închisoare pe timpul comunismului, pe motive religioase, ne-am vindecat de foarte multe boli, care puteau veni după aceea. Nu era o noutate pentru noi. Greutatea aceasta o duceam, pentru că este nevoie de forţă. Marele Meşter l-a făcut pe om foarte bine şi de aceea, printr-un post riguros, poţi ţine în frâu ceea ce este bine făcut. Altfel, este o mare greşeală. Trebuie o măsură peste tot. Se spune că omul este măsura a toate („Pantos antropos…”), dacă vă este cunoscută expresia rostită de filosoful grec Protagoras, cu aproximativ patru sute de ani înainte de Hristos. Dar, începând de când are dreptate acest lucru grozav, care mai târziu l-a inspirat şi pe Socrate, la câţiva ani după el? Începând din momentul existenţei pe pământ a Dumnezeului-Omul, sau Omul – Dumnezeu. Pentru că Iisus Hristos era Dumnezeu – Om şi atunci era Măsură a toate. Şi omul poate fi, dar după un anumit efort. El poate să fie dumnezeu şi atunci este măsură a toate lucrurile, în lumea creştină trăitoare şi nu mă refer aici la viaţa din mănăstiri, sau la cei care trăiesc prin pustie, unde se vede bine această reţinere de la mâncarea de dulce. Nu putem intra în aceste amănunte, care sunt greu de spus şi nici nu este voie să spunem la ce se petrecea în celule, sau în pădure, în pustie. Eu am fost întrebat de foarte multe persoane, auzind că am avut o viaţă călugărească mai aspră cu puşcărie, cu lanţuri şi mai ales pustii, dacă s-au făcut minuni şi cu mine. Dar, eu vă spun şi dumneavoastră, acolo unde sunteţi, că s-au făcut foarte multe minuni cu fiecare dintre noi, ţinând cont de un lucru de o mare importanţă, acela că noi nu suntem decât tulpină în viţă. Deci, noi primim forţă de la Dumnezeu, Care ne-a creat nu numai pentru noi, ci şi pentru toată lumea. De aceea, dacă suferă cineva, să suferi şi tu împreună cu el. Că bine s-a zis că „tragedia întregii lumi trebuie plânsă, ca pe propriile tale greşeli”.

- Cum am putea să facem acest lucru? Cum am putea să plângem pentru păcatele întregii lumi?


- Mai întâi de toate trebuie să ştiţi acest lucru. Pentru că, vreau să vă spun: samarineanca, ştiţi cine a fost, Fotinia, care L-a întâmpinat la puţul lui Iacov pe Mântuitorul Hristos, stând de vorbă cu El, în discuţii foarte simple, i-a spus Mântuitorului: „Noi am auzit. Noi ştim că trebuie să vină Acela”. Şi atunci, Mântuitorul Iisus Hristos când a văzut că ea ştie, bineînţeles că El cunoştea acest lucru, dar nu este vorba de aceasta aici, ci este vorba că se putea lega un dialog între ea şi noi toţi şi abia atunci i-a spus: „Eu Sunt Acela”. Dacă ea nu ar fi ştiut, El nu putea să vorbească, să Se descopere imediat. Deci, mai întâi, noi trebuie să ştim. Acum ne întrebăm: cum se ştie? Cu siguranţă nu prin învăţat, nu prin comunicare numaidecât, ci prin trăire proprie. Aceasta este una din marile greşeli şi multe întrebări, care se pun şi se răspunde cu răspunsuri evazive, sau răspunsuri de acestea, nu suficient de mulţumitoare. Dacă eşti un om angajat, cu adevărat, să trăieşti pentru Hristos, eu acestea vă spun: marea noastră vină este că auzim multe, spunem multe şi rămânem tot la un stadiu de a mai întreba. Deşi să ştiţi că, a spus Mântuitorul marele adevăr: dacă întraţi în acel „L’Espirite de finesse”, cum zice francezul, „Spiritul de fineţe”, care este în noi, aţi vedea, ce valori grozave sunt în noi, chiar Dumnezeu Însuţi este în noi.

Mântuitorul a spus: Înpărăţia Cerurilor este în voi. De aceea vom fi întrebaţi: „Unde erai atunci când nu erai în tine?”. Să cauţi pe Dumnezeu în tine şi atunci îţi dai seama de stadiul de viaţă, sau de locul unde te găseşti şi dacă există această stare de simţire continuă este şi mai bine. Că tot ce a spus Mântuitorul Iisus Hristos este adevărat: atenţia aceasta continuă, a ţine legătura mai mult cu El. Pentru că, eu vă spun că, la vârsta mea de optzeci şi cinci de ani şi aproape şaizeci de ani de viaţă de călugărie, am văzut cu adevărat, nu altfel decât prin trăire, prin sânge, că tot ce a spus Mântuitorul Iisus Hristos este adevărat şi mare greşeală este, că se trece prea uşor peste tot ceea ce a spus El. Şi ce a mai spus Mântuitorul Iisus Hristos? Exact ceea ce tocmai am vrut să vă spun: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Înseamnă că suflarea, răsuflarea, mişcarea, gândirea noastră spre bine, este numai şi numai de la Dumnezeu. „Fără de Mine nu puteţi face nimic. Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Vă daţi seama că, acesta este un cuvânt rostit de Dumnezeu? Cum putem să ne apărăm în cazul în care cerbicia noastră începe să spună: „Eu am făcut!”? Deci, este o absenţă, o abdicare, chiar de la a te considera mlădiţă din viţă, de unde vine toată seva şi înmugureşte, rodeşte tot.

La anul 419 s-a făcut un sinod local la Cartagina şi printre temele sinodului, care s-au dezbătut, a fost şi acesta: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, lucru neglijat total de lume. Vă daţi seama, Biserica a sesizat aceasta, care este un amănunt aparent mărunt, dar dacă ai şti că nu poţi să faci nimic fără Dumnezeu, ai fi foarte atent în toate mişcările tale. Cum să fac, părinte, că nu pot? Uitaţi, acest cuvânt este foarte greu de primit: „nu pot”. Nu există „nu se poate”. Dacă ai venit la mine, ai gândit să vii şi ai putut să vii, că se poate. Dacă eşti cu gândul la Dumnezeu, prezenţa aceasta a ta la Dumnezeu, continua, acesta este aspectul caracteristic al creştinului, adică, cine face cele spuse mai înainte este omul care se află pe drum, adică omul cu nădejde şi la altul din canoanele date de acel sinod, s-a mai spus aşa: „Şi dacă zici că totuşi poţi ceva de unul singur, anatema să fii”. Acum, dacă am ajuns la acest canon, vreau să vi-l spun şi pe următorul: „Atunci când zici rugăciunea „Tatăl Nostru” şi la fraza „şi ne iartă nouă greşelile noastre” tu zici „zic aceste lucruri pentru că aşa zice rugăciunea” şi nu te vezi pe tine acolo, anatema să fii”. Ştiţi ce înseamnă anatema? Despărţirea de Dumnezeu, unirea cu Satana, intrarea de pe acum în Iad. Aşa de grozavă este anatematizarea aceasta, anatematizare care s-a dat la Sinoadele Ecumenice. Deci, prezenţa noastră în mişcarea aceasta şi în tot ceea ce facem noi, aceasta este una din dorinţele lui Dumnezeu, pe care ni le-ar cere nouă.

Dacă s-au căsătorit, Ion şi Ioana, după nuntă, Ioana a trecut la bucătărie şi Ion la muncă. Ioana, săraca, mai nepricepută fiind, a afumat mâncarea şi a început să-şi facă probleme: „Ce va zice Ion”, că era conştiincioasă. Să învăţăm de la această frământare a unei fete conştiincioase. Ce, Dumnezeu iubea mâncarea dulce? Dar pentru ea conta deoarece ea era foarte prezentă. Şi a venit Ion. Ioana i-a ieşit înainte şi i-a zis: „Ion am afumat mâncarea”. „Lasă dragă, nu este nimic, nu mă interesează. Dar mă deranjează un lucru: de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua?”. Asta voia de fapt Ion. Aceasta este întrebarea pe care ne-o pune nouă Dumnezeu, cândva şi poate în fiecare clipă: „Eu v-am creat şi v-am creat ca un Dumnezeu, desăvârşiţi, cu puterea de a vedea, de a intui, mai mult chiar, de a deveni dumnezei după har. Eu vă voi judeca. Eu sunt fericirea voastră veşnică. Dar voi, de ce nu vă gândiţi şi la mine?”. Am stat de vorbă cu un părinte, care era foarte nevoitor, pe vremea când eram în pustie. Şi s-au încins destule discuţii între noi, pentru că sinceritatea este cuvântul adevărului şi când susţii adevărul să ştii că atunci „curge sânge”. Eu nu eram de acord cu o nevoinţă trupească, cum şi ca duhovnic, acum, nu dau aşa ceva, ci eram mai mult pentru o poziţie de trezire continuă.

Omul nepregătit, care se şi nevoieşte după ce termină zice: „Doamne, am făcut, acum dă-mi ce am cerut”. Adică, ce ai făcut? Şi s-a înrădăcinat în lumea trăitorilor creştini, chiar între călugări, înclinarea spre nevoinţă, care nu este neapărat aceea care zideşte şi care, mai ales, desăvârşeşte, ci starea de prezenţă continuă aduce cu siguranţă desăvârşirea. De aceea am spus: gândul că fără de Hristos nu se poate face nimic, te ţine în viaţa ta sufletească şi exişti. Uitaţi, eu, am o teamă şi vă rog să mă credeţi: atunci când sunt solicitat să spun cuvinte de folos, am senzaţia că vorbim mereu aceleaşi lucruri, se pun aceleaşi întrebări şi cu oarecare reţinere spun că, se constată că lucrurile se mişcă greu. Eu sunt crescut la ţară, până când părinţii au început să ne dea pe la şcoli şi mama mea s-a dus într-o duminică la biserică şi ne-a spus când s-a întors: A venit un călugăr la biserică şi vai, ce frumos a vorbit”. Eu eram mărişor şi am întrebat-o: „Dar ce a vorbit mamă?”. „Nu ştiu ce a spus, dar a vorbit foarte frumos”. Vedeţi, peste tot se adună informaţii, peste tot se adună cunoştinţe, dar se stă pe loc. Vă rog să mă iertaţ că spun, dar aceasta ar putea să constituie învinuirea cea dintâi şi cea mai dureroasă, la marea întrebare de la răspunderea cea din urmă. Adică: „Aţi stat pe loc”. Pentru că, Biserica noastră, mă refer la ortodoxie, pentru că trebuie să vorbim de ortodoxie mai ales, nu apasă prea mult pe pedala „cunoştinţă”, cât mai întâi pe pedala „trăire”.

S-a putut vedea că, prin trăire, cunoşti multe şi nu ştii de unde cunoşti. Şi vin şi teologii să se împrospăteze la trăitori, care sunt simpli, după calculul oamenilor, ca şi cunoştinţe, sau ca diplome în buzunar. Dar aceştia au o prezenţă continuă cu Dumnezeu şi dacă mlădiţa cere sevă mereu, i se va da din abundenţă, dacă cere cu abundenţă şi trăieşte şi rodeşte. Vă rog ceva: dacă ne-am întâlnit aşa aici, să încercaţi să faceţi un pas tainic şi poate şi mai mulţi paşi, începând de la primul, spre a trăi, spre a face cunoştinţă cu Dumnezeu, pentru că, precis Dumnezeu vă luminează şi v-ă spune tainic ce este de făcut în continuare. Acum ne întrebăm: „De ce?”. Ştiţi că spune proorocul Isaia: „Dacă dai voinţă, iei putere”. Lucrul acesta l-a spus un prooroc şi câţi nu au citit acest lucru? Dar, cred că este un punct esenţial pentru viaţa noastră, a  la voinţa ta proprie, a te pierde, ca să te poţi găsi; să te pierzi din personalitatea omenească şi să te înfiinţezi în cea îngerească; „să-ţi tai voia ta când este vorba de o împlinire a cuvântului Meu”, zice Dumnezeu. Deci, cu alte cuvinte, tăindu-ţi voia, care te duce la Dumnezeu, eşti în luptă chiar cu Dumnezeu şi El se simte foarte bine dacă Îl înfrângi. Adică ţi-ai tăiat voia. Şi atunci asculţi de El, pentru că El Este Cel Ce Este. Din interpretări greşite s-au născut fel de fel de erezii.

Aşa că, dragii mei, acestea vă spun în ceea ce priveşte adevărul de credinţă, pe care îl mărturisim prin Crez, care l-au fixat prin dogme Sinoadele Ecumenice. Toate aceste lucruri trebuiesc apărate şi trebuie să le afirmi cu tărie, nu trebuie să taci. Aşa cum se recomandă: „O rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă”. Aceasta este altceva. Dar, când este vorba de adevăr, atunci să nu taci. Avva Pimen zice aşa: „Dacă fratele tău îţi scoate ochiul, degeaba de superi. Dacă îţi taie mâna, degeaba te superi, dar dacă se leagă de Hristos, să te mânii tare. Deci, când este vorba de adevăr, să ştiţi că, atunci trebuie să ieşi din „omul cuminte”, aşa cum a zis lumea că eşti şi să fii „omul de sabie”. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel, în anumite icoane şi am să vă şi arăt un desen, pe care am reuşit să îl procur şi eu, este cu sabie. Deci, dacă aţi observat, grija mea cea dintâi, când me-am întâlnit cu un grup, a fost să vă răspund dumneavoastră şi să vedem cu ce inimă aţi venit şi eu cu ce inimă am vorbit. Uitaţi, un punct, pentru care mă întreabă multe şi diferite persoane: Sfântul Apostol Pavel zice că unii aleargă şi numai unii iau premiul.

Haideţi să ne întrebăm acum, ce facem cu aceia, că au alergat şi ei? Apostolul numai atât spune, dar de ce spune numai atât? Ca fiecare să alerge cu toate forţele, precum primul. Dar, nu a ajuns decât unul. De ce? Şi aici vă spun că, este important să te mulţumeşti cu daruri mai mici. Fiecare este un pahar mai mic, sau mai mare. Acela care a luat premiul, a fost un pahar mai mare şi a reușit. Aceştia care, însă, au fost pahare mai mici s-a umplut, dar s-a umplut numai dacă au depus toată forţa în acest sens, să ajungă plin, nu cu rezerve. Şi atunci, mulţumiţi-vă cu ceea ce sunteţi, atunci când, bunăoară, paharul, mai mic, sau mai mare, cum este el, se umple. Dacă tu te mulţumeşti cu darurile pe care le ai, eşti mult mai mare ca unul care se afişează altfel. În Împărăţia lui Dumnezeu sunt atâtea şi atâtea locuri pentru fiecare.

Text preluat de pe facebooc , pozele sunt făcute de mine...