Manastirea Sfantul Antonie (Deir Mar Antonios) este o manastire ortodoxa a crestinilor copti din Egipt, fiind totodata si una dintre cele mai vechi asezari monahale din Egipt.
Intemeiata in jurul anului 356, in urma mortii marelui sfant Antonie, manastirea se afla la poalele muntilor Al-Qalzam, in apropiere de Al Zaafarana. De atunci, manastirea isi savarseste, fara intrerupere, slujbele si rugaciunile. Acestea sunt aproape neschimbate de 16 secole.
Bine ascunsa intre culmile muntoase ale muntilor ce inconjoara Marea Rosie, la manastire se ajunge cu autobuze special randuite pentru aceasta, cu plecari din Cairo, Suez si Hurghada. Cazarea in manastire se poate face in urma anuntarii din-nainte a intentiei.
Sfantul Antonie cel Mare – viata pe scurt
Sfantul Antonie s-a nascut in jurul anului 250 in Egiptul de Mijloc, dintr-o familie crestina instarita. La varsta de 20 ani, desi parea a fi destinat unui trai confortabil, s-a decis sa-si imparta averea saracilor. In primul moment s-a retras spre marginea orasului natal, mai apoi s-a stabilit intr-o necropola abandonata, impunandu-si un ascetism sever.
La varsta de 35 ani, nazuind spre o izolare totala, s-a stabilit intr-o fortareata parasita din desert: Pispir (Deir al-Maimun), unde a petrecut 20 de ani de viata anahoretica. Mai apoi, in incercarea de a evita orice contact cu lumea, s-a retras intr-un loc inaccesibil, patrunzand adanc in desertul de pe malul drept al Nilului. Aici a ramas o perioada de 50 de ani, pana la moartea sa intamplata in anul 356.
Desi Sfantul Antonie nu a fost organizatorul monahismului crestin, totusi este perceput ca un “parinte fondator”. Influenta sa extraordinara, precum si fascinatia pe care persoana sa a exercitat-o asupra contemporanilor retrasi in pustie, marcheaza, in mod real, inceputul “miscarii” ce avea sa se raspandeasca rapid in intreaga lume crestina.
Manastirea Sfantul Antonie cel Mare – istoric
Anul fondarii manastirii care ii poarta numele trebuie cautat in perioada ce a urmat imediat mortii sale trupesti. Sursele literare relationeaza construirea primului nucleu monastic in zona cu domnia imparatului Iulian Apostatul (361-363).
Discipolii Sfantului Antonie au ridicat o micuta comunitate la baza muntelui, unde acesta si-a petrecut ultima parte a vietii in trup. Cu siguranta, nucleu initial se rezuma la o bisericuta, o trapeza si cateva constructii anexe (o bucatarie si un depozit pentru alimente).
Primii calugari obisnuiau sa traiasca separat in pesterile masivului muntos din apropiere, dar se adunau in fiecare Duminica si sarbatoare liturgica majora pentru Liturghie, in biserica centrala.
Abia in a doua jumatate a secolului al V-lea anahoretii retrasi in zona au inceput sa-si construiasca celule apropiate, in interiorul nucleului monastic initial. Cu toate acestea, regula discipolilor Sfantului Antonie a ramas semi-anahoretica, activitatile in comun fiind limitate la Liturghie, agapele duminicale si ajutorarea fratilor in nevoi.
De-a lungul secolului al V-lea, Manastirea Sfantului Antonie a fost un refugiu pentru ascetii din desertul Sketis (Egiptul de Jos), fortati sa-si abandoneze chiliile datorita deselor si violentelor atacuri ale berberilor. Intre cei care au gasit adapost aici amintim pe Sfantul Ioan cel Scurt (cel Mic), care si-a sfarsit viata pamanteasca in zona.
In secolele VII-VIII, Manastirea Sfantul Antonie era ocupata de calugari melkiti (cei care acceptasera Ortodoxia chalcedoniana spre deosebire de majoritatea crestinilor egipteni, care ramasesera fideli ereziei lui Eutihie; de la cuvantul “melek” = rege = supusi imparatului de la Constantinopol), fapt certificat de Sinaxarul Etiopian.
In anul 790, un grup de calugari monofiziti de la Manastirea Sfantul Macarie din Sketis, deghizandu-se in beduini, au reusit sa patrunda in Manastirea Sfantul Antonie si sa recupereze moastele Sfantului Ioan cel Scurt, pe care le-au transportat la Manastirea din Wadi al-Natrun.
In secolul al XI-lea, comunitatea a fost lovita de o epidemie de ciuma bubonica, care a impanzit intreg Egiptul, precum si de raidurile destructive ale turcilor mameluci, sub comanda lui Nasr al-Dawla. Opera de restaurare a fost finalizata in secolele urmatoare de catre calugarii monofiziti, care au reusit, dupa o serie de incercari esuate, sa ocupe Manastirea Sfantul Antonie.
Secolele XIII-XIV constituie perioada de varf a manastirii: artele si literarura cunosc o extraordinara efervescenta. Pictura bisericii Sfantul Antonie se circumscrie acestei epoci (1232-1233); intre numeroasele copii si traduceri ale unor manuscrise amintim lucrarea monahului Simeon, care a realizat traducerea in etiopiana a Sinaxarului Ethiopian, initial redactat in limba araba.
n secolul al XV-lea, staretul manastirii a reprezentat Biserica Copta la Conciliul unionist de la Florenta (1438-1445), o incercare esuata de unire a Bisericii Romane cu Bisericile Rasaritene.
Aceasta perioada infloritoare a fost intrerupta spre sfarsitul secolul al XV-lea, atunci cand beduinii au atacat manastirea, au ucis toti calugarii si au distrus cladirile. Biserica Sfantul Antonie a fost transformata in bucatarie, iar manuscrisele rare din biblioteca serveau la mentinerea focului.
Cativa ani mai tarziu, manastirea a fost restaurata prin grija patriarhului Gabriel VII (1525-1568), care a trimis 20 de calugari de la Manastirea Sirienilor din Wadi al-Natrun pentru a reinvia traditia si viata monahala.
In secolul al XVII-lea, ordinul calugarilor franciscani a stabilit un acord cu Manastirea Sfantul Antonie: in schimbul unei sume anuale modice, doi-trei franciscani aveau dreptul de a rezida in centrul monahal de aici pentru a invata limba araba si a se pregati pentru slujirea misionara in Orient.
De-a lungul secolelor, Manastirea Sfantul Antonie a jucat un rol important in istoria Bisericii Copte. Alaturi de numeroase alte dovezi, aceasta afirmatie este intarita de numarul mare al patriarhilor copti care s-au format spiritual in acest asezamant. In ultimele trei secole, 12 calugari antonieni au atins cea mai inalta treapta administrativa din cadrul structurii eccleziale vizibile a Bisericii Egiptene.
Teodor Danalache
sursa: crestinortodox.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
AVEM SFINTI
Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?
Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.
Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.