Cei 12 Apostoli ai lui Hristos

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat

Sf.Ap. Andrei, primul chemat dintre Apostoli, frate al Sf. Ap. Petru, era un pescar originar din Betsaida Galileii. Iniţial, a fost ucenic al Sf. Ioan Botezătorul. După primirea Sfântului Duh, a propovăduit pe Hristos În Bitinia şi în toate părţile de pe lângă Marea Neagră, în Cherson şi în Rusia. Apoi, propovăduind în Scitia cea Mare, Scitia Mica (Dobrogea), în Sinopi şi în Miotia, s-a întors în Tracia şi ajungând ţn Pelopones, a primit moarte mucenicească în Patras, fiind răstignit pe o cruce în formă de X (crucea sfântului Andrei).Este prăznuit pe 30 noiembrie.

Sfântul Apostol Bartolomeu

În Sfânta Scriptura, Sf.Bartolomeu este identificat cu Natanael (Ioan 1:45-51), despre care Mântuitorul Însuşi a mărturisit că reprezintă un israelian în care nu exista vicleşug (Ioan 1:47). Potrivit tradiţiei Bisericii, a predicat Evanghelia în Licaonia, India şi Armenia, unde a primit martiriul. Ziua sa de prăznuire este 11 iunie.
Sfântul Apostol Iacob, “cel bătrân”
Sf. Ap. Iacob, fiul lui Zevedeu, cel numit de Domnul fiul tunetului, era fratele Sf.Ioan Evanghelistul. Sf.Ap. Iacob, este uneori numit cel bătrân pentru a-l deosebi de celălalt, Sf. Iacov cel tânăr. După Înălţarea Domnului, a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu, mai întâi la toata Iudeea şi, după aceea, în Spania. A fost ucis de către regele Agripa în Ierusalim. Biserica îl prăznuieşte pe 30 aprilie.

Sfântul Apostol Ioan

Sf. Ioan Evanghelistul (sau Teologul), a fost fiu al lui Zevedeu şi frate al Sf.Ap. Iacov cel Bătrân. In Sfânta Scriptură este prezentat ca apostolul cel iubit Domnului, care s-a rezemat pe pieptul Lui şi a stat lângă Sfânta Cruce cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Potrivit Sf.Ap. Pavel, Ioan, împreună cu Petru şi Iacov erau văzuţi ca fiind stâlpii Bisericii din Ierusalim (Gal. 1:9). A propovăduit Evanghelia lui Hristos în Efes şi în toată Asia. Apostolul Ioan a trecut la cele veşnice în jurul anului 100 d.Hr., fiind exilat în insula Patmos. Sf.Ap.Ioan îi sunt atribuite Evanghelia, trei epistole soborniceşti şi Apocalipsa. Zilele sale de prăznuire sunt 8 mai si 26 septembrie.

Sfântul Apostol Iuda

Sf. Ap. Iuda, fiul Sf.Iosif din Nazaret, este numit de Luca fratele lui Iacov, întâiul episcop al Ierusalimului, şi fratele Domnului. Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu îl numesc Levi respectiv Tadeu. A propovăduit pe Hristos în Iudeea, Galileea, Samaria, Idumeea, Arabia, Siria şi Mesopotamia, fiind martirizat în Persia. Ziua sa de prăznuire este 19 iunie.

Sfântul Apostol Matei

Sf. Ap. Matei (numit şi Levi, fiul lui Alfeu (Marcu 2:14)) a fost fratele Sf. Ap. Iacov cel tânăr şi era vameş. Îi este atribuită prima Evanghelie, care a fost scrisă în aramaică. A propovăduit pe Hristos în rândul iudeilor, apoi în Etiopia, Macedonia, Siria şi Persia. Sfântul Apostol Matei este prăznuit pe 16 noiembrie.

Sfântul Apostol Petru

Sf. Ap. Petru a fost frate cu Sf. Ap. Andrei şi era pescar pe Marea Galileii când a fost chemat de Domnul să devină pescar de oameni. (Mat. 4:19) Iniţial s-a numit Simon, însă a primit ulterior numele de Petru (în aramaica Chefa însemnând piatra) chiar de la Iisus. Acesta a fost răspunsul Mântuitorului la declaraţia lui Petru: Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu (Matei 16:16), iar Domnul i-a zis, Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Mat. 16:18). Sf.Ap. Petru a propovăduit Evanghelia mai întâi în Iudeea, apoi în Antiohia, Pont, Galatia, Capadocia, Asia, Bitinia şi în Iliric. A ajuns până în Roma unde a şi primit moarte martirică. În cadrul scrierilor Noului Testament îi sunt atribuite două epistole soborniceşti. Este prăznuit, împreună cu Sf.Ap Pavel, pe 29 iunie.

Sfântul Apostol Filip

Sf.Ap. Filip, asemenea lui Petru şi Andrei, era originar din Betsaida Galileii (Matei 10:3). El a adus la Hristos pe Natanael, zicând: Am aflat pe Hristos, despre care au scris în Lege, Moise şi proorocii. Potrivit tradiţiei Bisericii, a fost misionar în Frigia unde a şi primit moarte martirică în cetatea Ierapole. Este prăznuit pe 14 noiembrie.

Sfântul Apostol Simon Zilotul

Sf.Ap. Simon, este numit uneori şi cananeul, deoarece a fost originar din Cana Galileii. Potrivit tradiţiei bisericeşti el ar fi fost mirele de la nunta din Cana, la care Hristos a prefăcut apa în vin. Sf.Ap. Simon Zilotul a călătorit în Egipt şi Africa, apoi în Mauritania şi Libia, propovăduind Evanghelia lui Hristos. Nu se cunoaşte cu exactitate locul martirului sau, în aceasta privinţă, existând mai multe tradiţii. Ziua sa de prăznuire este 10 mai.

Sfântul Apostol Iacob al lui Alfeu

Sf. Iacob a fost fratele Sf. Ap.Matei, iar tatăl lor se numea Alfeu. A fost unul dintre cei 12 Apostoli ai Mântuitorului Iisus Hristos şi a propovăduit cuvântul Evangheliei în sudul Palestinei şi în Egipt. Tradiţia spune că Sf. Iacob a murit răstignit pe cruce. Datorită lucrării sale, mulţi păgâni au crezut în Hristos, au fost construite biserici şi au fost hirotoniţi preoţi şi episcopi. Sfântul Iacob al lui Alfeu a fost răstignit pe cruce de păgâni. Este prăznuit în Biserică pe 9 octombrie.

Sfântul Apostol Toma

Sf. Ap. Toma, numit geamănul era originar din Paneida, cetatea Galileei. El a fost acela, care a pipăit rănile Domnului după învierea Sa. Potrivit tradiţiei Bisericii, Sf. Ap. Toma a predicat în Persia, Edesa şi India, unde este cinstit ca întemeietor al Bisericii de aici. Zilele în care este prăznuit sunt 6 octombrie şi prima duminică de după Invierea Domnului (Duminica Tomei).

Sfântul Apostol Matia

Potrivit Faptelor Apostolilor, Sf. Matia a fost ales în locul lui Iuda Iscarioteanul după ce acesta s-a sinucis (Fapte 1:15-26). Potrivit tradiţiei Bisericii, Sf. Ap. Matia a predicat în Etiopia si Armenia, primind moartea pe cruce. Ziua sa de prăznuire este 9 august.

Biserica Sfintilor Petru si Pavel - Mihail si Gavril: Lanturile Sfantului Petru-16 ianuarie

Veneration of the Precious Chains of the Holy Apostle Peter
Η λατρεία του πολύτιμου Αλυσίδες του Αγίου Αποστόλου Πέτρου
Почитание драгоценных Цепи Святого Апостола Петра

         

Pescar din Betsaida, frate mai mic al apostolului Andrei. Petru a fost unul dintre intemeietorii primei comunitati iudeo-crestine din Ierusalim (impreuna cu apostolii Iacob cel Batrân si Ioan) . A fost de parere ca numai evreii trebuie convertiti la ideile lui Isus. A avut unele controverse ideologice cu apostolul Pavel. Pavel a sustinut idea universalitatii noii credinte, a necesitatii raspândirii noii religii si la alte popoare, nu numai la evrei.Pe profilul artasireligie v-am scris despre acest episod,cand a fost certat de Pavel,si in cele din urma a inteles si a mers pe calea cea buna. Dupa decapitarea apostolului Iacob cel Batrân in anul 44 d.C. de catre regele Aggripa I (40-44 d.C) , a fost arestat si Petru, dupa revenirea sa in Ierusalim. Ar fi fost tinut in lanturi, intre alti doi detinuti, dar eliberat in mod miraculos de catre un inger (Faptele Apostolilor, 12) . Dupa ce Iacob cel Tânar a devenit seful comunitatii din Ierusalim, Petru a facut o calatorie la Antiochia (Turcia) , dupa care i s-a pierdut pentru o vreme urma.
Ajuns la Roma in jurul anului 57 d.C, Petru a devenit seful comunitatii iudeo-crestine din Roma, unde l-a reîntâlnit pe Pavel. Una din legende afirma ca Petru si Pavel ar fi cauzat prabusirea si moartea lui Simon-Magul in timpul unui zbor al Magului in fata imparatului Nero (54-68 d.C. ) , ceace le-a atras arestarea. Dupa o alta legenda, Petru si Pavel ar fi fost arestati in timpul represiunilor anticrestine declansate de imparatul Nero dupa incendierea Romei in anul 64 d.C. Ar fi fost tinuti inchisi in Carcera Mamertinica, situata intre Capitoliu si Forumul Roman. Carcera consta din 2 celule suprapuse: o celula superioara (inchisoarea Romei) si o celula inferioara (cea mai veche camera din Roma, numita din anul 300 î.C. Tullianum) .
Mai târziu, capela amenajata in Tullianum a primit numele de San Pietro in Carcere (Sf.Petru in Carcera) . Petru ar fi fost condamnat la moarte si executat prin crucificare cu capul in jos (la cererea lui), spre a se deosebi de modul rastignirii lui Isus, in jurul anului 64 d.C., lânga fostul Circ al lui Caligula si Nero, inafara zidurilor Romei, pe terenul numit Agger Vaticano si ingropat in apropierea Circului, in cimitirul-necropola al celor neînstariti, de lânga sirul de cavouri ale unor cetateni romani mai bogati. Istoricul Eusebius de Caesarea (260-339 d.C. ) a mentionat relatarile diaconului roman Gaius din jurul anului 200 d.C, care a sustinut ca ar cunoaste locul unde se gaseste mormântul lui Petru. Acolo s-ar gasi o inscriptie, pe care stau scrise numele lui Isus si a lui Petru. In jurul anului 160 d.C, comunitatea crestina din Roma a înaltat un prim monument pe acel loc. Pe baza informatiilor lui Eusebius de Caesarea si a monumentului existent, imparatul Constantin cel Mare (306-337) a dezgropat presupusul schelet, dupa care l-a reasezat in acelasi loc, acoperind totodata mormântul cu un monument prevazut cu o nisa cu marmora (Tropaion) .
Pe Tropaionul constantinian, pastrat pâna in zilele de azi, sta inscriptia prescurtata (in limba greaca) : Petr ene (Petros enestin = Petru se gaseste înauntru). In anul 324 d.C. Constantin cel Mare a ordonat nivelarea dealului Agger Vaticano, rambleerea partilor supraterane ale vechiului cimitir, decaparea cavourilor din vechea necropola (ce depaseau nivelul zero al terenului) si constructia unei basilici dedicate lui Petru, pastrând monumentul Tropaion ca axa a altarului. Papa Pius XII a dispus in anul 1939 efectuarea unor sapaturi arheologice sub Domul San Pietro din Roma, spre a se constata daca mormântul si osemintele apartin intradevar lui Petru. Cercetarile au avut loc intre anii 1940-49. Analiza antropologica a scheletului a indicat lipsa oaselor de la genunchi in jos, ceea ce, dupa unii, ar putea fi un indiciu ca scheletul ar apartine lui Petru, in ipoteza ca ar fi fost crucificat cu picioarele in sus, iar la coborîrea de pe cruce picioarele ar fi fost retezate de la genunchi. Impotriva acestei ipoteze stau 2 argumente : a ) nu s-au gasit urme de strapungere ale mâinilor cu piroane ; b ) reconstituirea nu arata ca ar fi vorba de un batrân de 60-70 ani, cu o statura impunatoare (cum se spune ca ar fi fost Petru) . Craniul lui Petru, impreuna cu presupusul craniu a lui Pavel, au fost duse si pastrate (pâna in ziua de azi) in cutia-osuar de sub ciboriumul-altar din basilica San Giovanni in Laterano din Roma. In sec.16 vechea basilica Sf.Petru a lui Constantin cel Mare a fost demolata, spre a face loc actualului Dom San Pietro. In basilica San Pietro in Vincoli (Sf.Petru in lanturi) din Roma se pastreaza in tabernacolul de sub altar presupusele lanturi cu care Petru ar fi fost legat in inchisoarea din Ierusalim, precum si lanturile din Carcera Mamertinica. Lanturile din Ierusalim ar fi fost aduse la Roma de catre Eudoxia, fiica imparatului Theodosius (379-395) , sotia co-împaratului Valentianus II (383-392 ) , in urma unui pelerinaj la Ierusalim. Lanturile din Carcera Mamertinica ar fi fost descoperite la inceputul sec.2 de catre temnicerul roman Quirinus de Neuss.
Conform Legendei Aurea de Jacobus da Voragine, publicata in secolul 13, in preajma capelei Quo vadis, Domine ? din Roma de pe Via Appia, Petru l-ar fi revazut ultima data pe Isus, in momentul in care voia sa fuga din Roma, spre a scapa de martiriu. Petru l-ar fi intrebat pe Isus: "Quo vadis, Domine ? " (Incotro te-ndrepti, Doamne ? ) , la care Isus i-ar fi raspuns: " Vado Romam venio iterum crucifigi " ( Am venit la Roma, spre a fi din nou crucificat ) . Rusinat de observatia lui Isus, Petru s-ar fi reîntors la Roma, primind martiriul.
Desi ma repet ce am scris pe artasireligie simt nevoia sa punctez si aici,poate nu toti au citit acel articol.
Cei ce au vazut filmul -Quo vadis-isi aduc aminte ca nero a distrus orasul din ratiuni politice,fiind tradat de ajutoarele sale,si apoi sfatuit sa dea vina pe crestini pentru arderea orasului.Lucru ce s-a si intamplat si as-a pornit inca o prigoana asupra oamenilor lui Hristos.
Tot la Roma in aceasta biserica se afla o alta opera de arta,celebra statuie a lui Moise sculptata de Michelangelo.
"Inchinarea cinstitului lant al Sfantului Apostol Petru" este praznuita de Biserica Ortodoxa in ziua de 16 ianuarie. Amintirea cinstitului lant al Sfantului Apostol Petru este o praznuire care daruieste nadejde tuturor acelora care patimesc pe nedrept in lumea aceasta inrobita de pacat, atat in propria familie, cat si in societate.
Patimirea pe nedrept dusa cu smerenie umple inima de har, curatindu-se astfel toate patimile si lucrarile duhurilor necurate: "Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor. Fericiti veti fi voi, cand va vor ocara si va vor prigoni din pricina Mea si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind" (Matei 5, 10-11) .
Sarbatoarea numita "Inchinarea cinstitului lant al Sfantului Apostol Petru" este foarte veche, ea existand poate chiar de la inceputul secolului al II-lea. In ziua de 16 ianuarie, Biserica Ortodoxa marturiseste minunea eliberarii din temnita a Sfantului Petru si se inchina cinstitelor lui lanturi (lantul din temnita din Ierusalim si lantul din temnita din Roma) .
"Sa cinstim lantul celui preamarit, intru care se dezleaga legaturile patimilor. Caci cu vrednicie se sfinteste cu darurile cele negraite ale preainteleptului Petru; si de la dansul cu adevarat luand har pururea curgator, rupe si acesta cu putere dumnezeiasca legaturile necazurilor; precum acela rupea legaturile greselilor si daruieste dezlegare de cele rele. "
"Iarasi ne ridica pe noi fierbintele ocrotitor Petru, piatra credintei, la duhovnicescul ospat, punand inaintea noastra cinstitul sau lant, ca pe un pranz preaales, spre mangaierea celor necajiti, si ca liman celor inviforati. Veniti toti sa-L sarutam si pe Cel ce l-a preamarit pe el, sa-L rugam: Cu rugaciunile lui, Hristoase, mantuieste sufletele noastre" (Cantari din slujba Vecernia praznicului) .

sursa

Biserica Sfintilor Petru si Pavel - Mihail si Gavril: Lanturile Sfantului Petru-16 ianuarie: 

Cărui Sfânt să ne rugăm când avem o boală!

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Toți acești sfinți, dar și mulți alții, sunt numiți „făcători de minuni” sau „vindecători de boli“. Ei au primit acest har de la Dumnezeu de a tămădui suferințele și neputințele trupești și sufletești ale oamenilor.
Despre intervențiile lor minunate în boli grave dau mărturie foarte mulți din ce care s-au învrednicit de vindecare prin mijlocirea lor.
În orice boală – Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, Sfinţii doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, Sfântul Arhanghel Rafael, icoana Maicii Domnului „Tămăduitoarea”;
Cancer – Sfântul Ierarh Nectarie, Sfântul Partenie din Lampsaskos (vindecă cancerul la femei), icoana Maicii Domnului „Pantanassa”;
Cancer la sân – Sfânta Agata (cancer de sân), Sfântul Teodosie cel Mare;
Boli psihice – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Serghie Şevici, Sfinţii Cirpian şi Iustina, Sfântul Gherasim din Kefalonia, Preacuviosul Nifon, Preacuviosul Naum al Ohridei;
Boli de ochi şi orbire – Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sfântul Mare Mucenic Mina, Sfântul Mucenic Longhin Sutaşul, Sfânta Muceniţă Paraschevi, icoana Maicii Domnului de la Kazan;
Boli de urechi, surzire – icoana Maicii Domnului „Bucurie neaşteptată”;
Muţenie, probleme de vorbire – Sfântul Ioan de la Rila;
Boli de gât – Sfântul Vlasie;
Boli de inimă, piept, plămâni – Sfântul Dimitrie al Rostovului;
Boli de copii – Sfântul Stelian, Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou;
Lipsă de lapte la mamele cu prunci – Sfântul Ipatie, icoana Maicii Domnului „Alăptătoarea” (Galaktotrofusa)
Dureri de dinţi – Sfântul Mucenic Antipa;
Dureri de cap – Sfântul Ioan Botezătorul;
Boli de stomac şi intestine – Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Teodor Studitul;
Hernie – Sfântul Mare Mucenic Artemie;
Boli ale mâinilor – Sfântul Ioan Damaschin;
Boli de mijloc, sciatică, lumbago – Sfântul Serafim de Sarov;
Boli ale femeilor – Sfântul Mucenic Ipatie;
Infertilitate, sterpăciune – Sfinţii Dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana, Sfântul Prooroc Zaharia şi Dreapta Elisabeta;
Naştere grea – Sfânta Muceniţă Melania Romana;
Otrăvire – Sfânta Muceniţă Anastasia, Sfântul Chiril cel întocmai cu Apostolii;
Stări de rău la femeile însărcinate şi copiii mici, convulsii – Sfântul Mucenic Nichita, Sfântul Tămăduitor Pantelimon;
Boli de picioare – Sfântul Serafim de Sarov, Sfinţii Boris şi Gleb, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarbi;
Tulburări de memorie, ateroscleroză – Fericitul Andrei cel nebun pentru Hristos;
Friguri, febră – Sfântul Apostol Petru;
Lepră – Sfântul şi Dreptul Iov, Sfântul Antonie cel Mare;
Furuncul, abcese – Sfinţii Chir şi Ioan;
Boli de piele, răni, cancer de piele – Sfântul Artemie;
Vărsat de vânt – Sfântul Mucenic Conon;
Lovituri de mâini şi picioare – Sfântul Împărat Constantin cel Mare;
Boli de sânge, hemofilie, leucemie – Sfântul Mucenic Ioan Ostaşul;
Boli de nervi – Sfântul Efrem Sirul, icoana Maicii Domnului „Rugul aprins”;
Tulburări de somn (insomnie, somnolenţă) – Sfântul Marcel, Sfinţii 7 tineri din Efes;
Paralizie – Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi;
Retenţie de apă în corp, umflături, edeme – Sfântul Ipatie;
Epilepsie, leşin – Sfântul Mucenic Vit;
Răceală, febră – Sfinţii 40 de Mucenici din Sevasta;
Tuse puternică – Sfântul Roman de Târnovo;
Înţepături de insecte, muşcături de şarpe – Sfântul Apostol Filip, Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu;
Inapetenţă, greaţă, vomă – Sfântul Alexandri din Svir;
Nevroze, fobie – Sfinţii Mucenici Ciprian şi Iustina, Sfântul Înger păzitor;
Patima beţiei – Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin;
Alcoolism, narcomanie,
dependenţă de tutun – Sfântul Mucenic Bonifatie, Sfântul Moise Arapul;
Boli grele, şi cei care nu pot să moară – Sfântul Atanasie Athonitul.
În Ortodoxie, la noi, îl avem pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, "izbăvitorul de boli molipsitoare", Sfântul Mucenic Haralambie, "izbăvitorul de ciumă", Sfântul Nichifor Leprosul şi Sfânta Muceniţă CORONA "cunoscută în ortodoxie şi sub varianta greacă a numelui său, Sfânta Muceniţă Ştefania sau Ştefania). Pentru spaţiul occidental, trei sunt Marii Sfinţi Vindecători invocaţi pe timp de epidemii: Sfântul Roch (pe timpul epidemiilor de ciumă), Sfânta Iuliana (foarte des invocată acum pe timp de coronavirus) şi Sfântul Sebastian despre ale cărui moaşte expuse la Roma în anul 680 au dus la încheierea epidemiei de ciumă.
Sfantul Varsanufie Episcopul Tver-ajuta mai ales pe cei plecati in alte tari,vindeca bolile de ochi mai ales,sau orbire,multe minuni de vindecare a ochilor au avut loc la Sf.Sale Moaste.Primesc vindecare si cei bolnavi de boli osoase. Cei demonizati primesc Vindecare.Cei ce sufera de epilepsie primesc vindecare.Cei ce sufera de bolile mintii,shizofrenie-primesc vindecare.Cei ce au dureri mari de cap primesc vindecare.Vindecarea celor care suferă de lene-care nu pot sa faca nimic.Vindecarea bolnavilor care au oasele rupte-mana rupta,picior,dureri de spate,etc.Chiar vindecare de hernie!Vindecare de ciroza si Vindecarea celor care suferă de diferite boli grave.

sursa:

https://www.facebook.com/groups/314419199110498/user/100000300727472

SINAXAR 14 NOIEMBRIE - Sfântul Apostol Filip

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea Sfântului slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Filip, unul din ceata dintâi, a celor doisprezece.

    Acest apostol era din Betsaida Galileii, împreună-cetăţean cu Andrei şi cu Petru apostolii, şi multă înţelepciune avea acest dumnezeiesc apostol, îndeletnicindu-se cu cărţile proorocilor şi feciorelnic în toată viaţa sa cunoscându-se; pe acesta aflându-l Domnul după botezul său în Galileea, l-a chemat ca să-i urmeze Lui. Iar el, întâlnind pe Natanael, i-a zis: "Am aflat pe Cel despre Care a scris Moise în Lege şi prooroci, pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret". Şi alte încă multe ziceri se afla în sfânta Evanghelie arătătoare pentru acest apostol. Deci acesta, luând după sorţi pământul Asiei, avea pe Apostolul Vartolomeu următor lui şi ajutător la propovăduirea Evangheliei. Mai avea încă şi pe sora sa cea după trup, Mariamni, care urma şi le slujea lor. Deci trecând apostolii aceştia prin cetăţile Lidiei şi Misiei şi propovăduind în ele Evanghelia lui Hristos, multe încercări şi necazuri au suferit de la cei necredincioşi, fiind bătuţi, zdrobiţi cu toiegele, prin închisori închişi şi cu pietre împroşcaţi.

După aceea a aflat pe iubitul ucenic şi de Dumnezeu cuvântătorul Ioan, care propovăduia pe Hristos în Asia. În aceeaşi vreme şi femeia lui Nicanor proconsulul a crezut în Hristos. Deci mergând dumnezeiescul Filip la Ierapoli, acolo a fost târât pe pământ de elini, prin mijlocul uliţelor cetăţii; după aceasta sfredelindu-i-se gleznele picioarelor, a fost pironit pe nu lemn cu capul în jos, şi aşa făcând rugăciune, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Îndată ce şi-a dat duhul sfântul apostol, pământul s-a înfricoşat ca şi când ar fi fost însufleţit, şi a scos înfricoşător glas şi geamăt, şi s-a despicat şi a înghiţit pe mulţi din cei necredincioşi. Iar ceilalţi temându-se au îngenunchiat la dumnezeiescul Vartolomeu şi la Sfânta Mariamni, care erau spânzuraţi. Şi dezlegându-i pe ei de pe lemn, au venit la adevărata credinţă a lui Hristos; iar moaştele apostolului le-au îngropat. Sfântul Vartolomeu aşezând pe Stahie episcop în Bizanţ, a ieşit şi s-a dus împreună cu Mariamni în Licaonia.

Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, făcătorul de minuni, care a strălucit la anii 1340.

Sf. Grigore Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind turorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele călugăriţe.

După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie).

Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a dat indicaţii amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinţii din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minţii sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine şi linişte se numeşte "isihasm" (de la grecescul "hesychia" care înseamnă calm şi linişte), iar practicanţii se numesc isihaşti.

În timpul şederii sale în Glossia viitorul ierarh Gregore a fost complet absorbit de spiritul isihast acesta devenind noul său mod de viaţă. În anul 1326, datorită ameninţării invaziei turce, el împreună cu ceilalţi fraţi ai schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot.

Sf. Grigore a combinat îndatoririle sale preoţeşti cu viaţa de pustnic. Cinci zile pe săptămână le petrecea în linişte şi rugăciune iar sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe şi predicînd, smulgînd oamenilor sentimente de iubire dar şi multe lacrimi prin cuvintele sale. Uneori participa la întrunirile duhovniceşti ale tinerilor educaţi conduse de viitorul patriarh Isidor. După reîntoarcerea din Constantinopol, Sf. Grigore a găsit un loc potrivit în care să vieţuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulţi călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani.

În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viaţa Bisericii de Răsărit, în urma cărora Sf. Grigore a fost plasat printre cei mai importanţi apologeţi universali ai ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al isihasmului.

Prin 1330 învăţatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică şi astronomie, fiind renumit pentru calităţile sale oratorice ieşite din comun. Varlaam a primit o catedră la universitatea din capitală şi a început să adâncească studiul scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie "apofatică" ("negativă", în contrast cu "katafatică" sau "pozitivă") era în mod egal apreciată atât în Bisericile de Răsărit cât şi în cele de Apus.

La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viaţa spirituală a isihaştilor. Susţinînd imposibilitatea cunoaşterii esenţei lui Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minţii era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol şi Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercînd să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la faţă a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învăţăturile călugărilor despre metodele rugăciunii şi despre lumina necreată văzută de isihaşti.

Sf. Grigore, la rugămintea călugărilor athoniţi, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzînd că nu au nici un rezultat, a început să aştearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut "Triade în apărarea sfinţilor isihaşti" (1338). Prin 1340 sfinţii din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam , grupat sub titlul "Tomul Aghiorit". La Sinodul din Constantinopol din 1341 ţinut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigore a polemizat cu Varlaam, axîndu-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În 27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigore, şi anume că, Dumnezeu, de neatins prin esenţa Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcţionate spre lume şi percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale şi nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat şi izgonit în Calabria.

Dar disputele dintre Palamiţi şi Varlaamiţi erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum şi Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina şi el spre punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna "cel care nu face rău," de fapt a cauzat un mare rău prin învăţăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în care îi denunţa Sf. Grigore şi pe călugării athoniţi drept provocatori de tulburări în cadrul Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă patriarhul îl susţinea pe Akyndinos şi l-a numit pe Sf. Grigore vinovat de toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniţă timp de patru ani. În 1347, când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigore a fost eliberat şi numit Arhiepiscop al Tesalonicului.

În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învăţăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat uşor pe Sf. Grigore, astfel încât el a trebuit să se mute dintr-un loc în altul. Într-una din călătoriile sale la Constantinopol pe un vapor bizantin, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sf. Grigore a predicat atât prizonierilor creştini cât şi răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiţi de înţelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu au putut suporta acestea şi l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sf. Grigore a fost răscumpărat şi s-a întors la Tesalonic.

Sf. Grigore a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morţii sale, vindecînd mulţi bolnavi. În ajunul morţii sale, Sf. Ioan Hrisostom i-a apărut într-o viziune, adresîndu-i cuvintele: "Spre înălţimi! Spre înălţimi!" Sf. Grigore Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie 1359. În 1368 a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol sub Patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376), care a scris viaţa sfântului şi slujbele adresate acestuia.

Tot în această zi, Sfântul noul Mucenic Constantin cel ce din Idra a odrăslit, iar în Rodos a mărturisit, la anii 1800 şi care prin sugrumare s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

SINAXAR 14 NOIEMBRIE

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea Sfântului slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Filip, unul din ceata dintâi, a celor doisprezece.

Acest apostol era din Betsaida Galileii, împreună-cetăţean cu Andrei şi cu Petru apostolii, şi multă înţelepciune avea acest dumnezeiesc apostol, îndeletnicindu-se cu cărţile proorocilor şi feciorelnic în toată viaţa sa cunoscându-se; pe acesta aflându-l Domnul după botezul său în Galileea, l-a chemat ca să-i urmeze Lui. Iar el, întâlnind pe Natanael, i-a zis: "Am aflat pe Cel despre Care a scris Moise în Lege şi prooroci, pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret". Şi alte încă multe ziceri se afla în sfânta Evanghelie arătătoare pentru acest apostol. Deci acesta, luând după sorţi pământul Asiei, avea pe Apostolul Vartolomeu următor lui şi ajutător la propovăduirea Evangheliei. Mai avea încă şi pe sora sa cea după trup, Mariamni, care urma şi le slujea lor. Deci trecând apostolii aceştia prin cetăţile Lidiei şi Misiei şi propovăduind în ele Evanghelia lui Hristos, multe încercări şi necazuri au suferit de la cei necredincioşi, fiind bătuţi, zdrobiţi cu toiegele, prin închisori închişi şi cu pietre împroşcaţi.

După aceea a aflat pe iubitul ucenic şi de Dumnezeu cuvântătorul Ioan, care propovăduia pe Hristos în Asia. În aceeaşi vreme şi femeia lui Nicanor proconsulul a crezut în Hristos. Deci mergând dumnezeiescul Filip la Ierapoli, acolo a fost târât pe pământ de elini, prin mijlocul uliţelor cetăţii; după aceasta sfredelindu-i-se gleznele picioarelor, a fost pironit pe nu lemn cu capul în jos, şi aşa făcând rugăciune, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Îndată ce şi-a dat duhul sfântul apostol, pământul s-a înfricoşat ca şi când ar fi fost însufleţit, şi a scos înfricoşător glas şi geamăt, şi s-a despicat şi a înghiţit pe mulţi din cei necredincioşi. Iar ceilalţi temându-se au îngenunchiat la dumnezeiescul Vartolomeu şi la Sfânta Mariamni, care erau spânzuraţi. Şi dezlegându-i pe ei de pe lemn, au venit la adevărata credinţă a lui Hristos; iar moaştele apostolului le-au îngropat. Sfântul Vartolomeu aşezând pe Stahie episcop în Bizanţ, a ieşit şi s-a dus împreună cu Mariamni în Licaonia.

Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, făcătorul de minuni, care a strălucit la anii 1340.

Sf. Grigore Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind turorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele călugăriţe.

După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie).

Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a dat indicaţii amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinţii din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minţii sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine şi linişte se numeşte "isihasm" (de la grecescul "hesychia" care înseamnă calm şi linişte), iar practicanţii se numesc isihaşti.

În timpul şederii sale în Glossia viitorul ierarh Gregore a fost complet absorbit de spiritul isihast acesta devenind noul său mod de viaţă. În anul 1326, datorită ameninţării invaziei turce, el împreună cu ceilalţi fraţi ai schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot.

Sf. Grigore a combinat îndatoririle sale preoţeşti cu viaţa de pustnic. Cinci zile pe săptămână le petrecea în linişte şi rugăciune iar sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe şi predicînd, smulgînd oamenilor sentimente de iubire dar şi multe lacrimi prin cuvintele sale. Uneori participa la întrunirile duhovniceşti ale tinerilor educaţi conduse de viitorul patriarh Isidor. După reîntoarcerea din Constantinopol, Sf. Grigore a găsit un loc potrivit în care să vieţuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulţi călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani.

În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viaţa Bisericii de Răsărit, în urma cărora Sf. Grigore a fost plasat printre cei mai importanţi apologeţi universali ai ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al isihasmului.

Prin 1330 învăţatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică şi astronomie, fiind renumit pentru calităţile sale oratorice ieşite din comun. Varlaam a primit o catedră la universitatea din capitală şi a început să adâncească studiul scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie "apofatică" ("negativă", în contrast cu "katafatică" sau "pozitivă") era în mod egal apreciată atât în Bisericile de Răsărit cât şi în cele de Apus.

La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viaţa spirituală a isihaştilor. Susţinînd imposibilitatea cunoaşterii esenţei lui Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minţii era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol şi Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercînd să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la faţă a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învăţăturile călugărilor despre metodele rugăciunii şi despre lumina necreată văzută de isihaşti.

Sf. Grigore, la rugămintea călugărilor athoniţi, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzînd că nu au nici un rezultat, a început să aştearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut "Triade în apărarea sfinţilor isihaşti" (1338). Prin 1340 sfinţii din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam , grupat sub titlul "Tomul Aghiorit". La Sinodul din Constantinopol din 1341 ţinut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigore a polemizat cu Varlaam, axîndu-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În 27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigore, şi anume că, Dumnezeu, de neatins prin esenţa Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcţionate spre lume şi percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale şi nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat şi izgonit în Calabria.

Dar disputele dintre Palamiţi şi Varlaamiţi erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum şi Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina şi el spre punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna "cel care nu face rău," de fapt a cauzat un mare rău prin învăţăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în care îi denunţa Sf. Grigore şi pe călugării athoniţi drept provocatori de tulburări în cadrul Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă patriarhul îl susţinea pe Akyndinos şi l-a numit pe Sf. Grigore vinovat de toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniţă timp de patru ani. În 1347, când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigore a fost eliberat şi numit Arhiepiscop al Tesalonicului.

În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învăţăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat uşor pe Sf. Grigore, astfel încât el a trebuit să se mute dintr-un loc în altul. Într-una din călătoriile sale la Constantinopol pe un vapor bizantin, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sf. Grigore a predicat atât prizonierilor creştini cât şi răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiţi de înţelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu au putut suporta acestea şi l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sf. Grigore a fost răscumpărat şi s-a întors la Tesalonic.

Sf. Grigore a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morţii sale, vindecînd mulţi bolnavi. În ajunul morţii sale, Sf. Ioan Hrisostom i-a apărut într-o viziune, adresîndu-i cuvintele: "Spre înălţimi! Spre înălţimi!" Sf. Grigore Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie 1359. În 1368 a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol sub Patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376), care a scris viaţa sfântului şi slujbele adresate acestuia.

Tot în această zi, Sfântul noul Mucenic Constantin cel ce din Idra a odrăslit, iar în Rodos a mărturisit, la anii 1800 şi care prin sugrumare s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

SFANTUL ADRIAN

Sinaxar 26 August

În aceasta luna, în ziua a douazeci si sasea, pomenirea Sfintilor Mucenici Adrian si Natalia, si cei împreuna cu dânsii.

Mucenicul Adrian si sotia lui Natalia au trait în cetatea Nicomidiei, pe vremea împaratiei lui Maximian. Iar la a doua înconjurare ce a facut Maximian prin împaratia sa, prigonind pe crestini, a prins 23 de barbati crestini care erau ascunsi prin pesteri, si au fost dati la multe chinuri. Pe acestia, mai înainte de a marturisi, i-a întrebat Adrian: "Pentru ce, fratilor, rabdati aceste nesuferite si grele chinuri?" Si, raspunzând, ei zisera: "Pentru ca sa dobândim bunatatile cele ce sunt gatite de la Dumnezeu, celor ce patimesc pentru Dânsul, pe care nici auzul nu poate sa le auda nici cuvântul sa le povesteasca". Acestea auzindu-le Fericitul Adrian, umilindu-se din dumnezeiescul Dar, a zis scriitorilor sa-i scrie si numele lui cu crestinii, ca bucuros moare si el cu dânsii. Deci scriindu-l aceia si pe dânsul, îl bagara în fiare si la închisoare. Acest lucru aflându-l Natalia, femeia lui, si gândind cum ca poate a fost prins pentru altceva, si îngrijindu-se foarte suspina si plângea. Dar fiind înstiintata ca pentru Hristos l-au pus în legaturi si în temnita, îndata îmbracându-se în haine luminoase a alergat la temnita. Si intrând înauntru îl învata sa stea neclintit la chinuri, si ruga pe sfintii cei ce erau împreuna legati cu dânsul sa se roage pentru el. Atunci prin sfatuirea mucenicului Adrian se întoarse Natalia la casa ei.
Deci fiind adus sfântul la împaratul si marturisind pe Hristos ca este Dumnezeu adevarat, îl pusera cu fata în jos si-l batura cu toiege. Apoi, întorcându-l cu fata în sus, a fost batut si peste pântece, încât i se vedeau si maruntaiele. Mucenicul când patimea acestea era de 28 de ani.
Dupa aceea lui si celorlalti sfinti li s-au taiat mâinile si picioarele. Apoi dându-si sfintii sfârsitul, si urmând a li se mistui trupurile lor în foc, Natalia a bagat mâna Sfântului Adrian în sânul ei si urma mergând dupa sfintele moaste si strângea sângele ce pica de la dânsii si se ungea cu el. Apoi fiind stins focul de o ploaie mare si grea, un om credincios, anume Eusebie, luând moastele sfintilor si punându-le într-un caic mic, le-a dus la Arghiropoli si le-a asezat aproape de Bizant. Acolo mergând mai pe urma Natalia, si-a dat sufletul la Dumnezeu si a fost îngropata lânga moastele cele mucenicesti.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor douazeci si trei de Mucenici, care au fost chinuiti împreuna cu Sfântul Adrian, si de sabie s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Atic si Sisenie.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ivistion.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului Mucenic Adrian printul.

Acest sfânt a trait în zilele împaratului Liciniu în Bizant, si se tragea de la Roma, fecior fiind lui Prov, împaratul Romei, împreuna cu un frate al sau, Dometie cu numele, ce ajunsese episcop în Bizant, dupa Tit. Deci fericitul Adrian dorind a patimi pentru Hristos, s-a dus la Nicomidia si a mustrat pe Liciniu, caci stricase în desert si fara socoteala ostile romane, cu pricina prigoanei asupra crestinilor. Drept aceea fiind supus la multe chinuri, i s-a taiat capul; iar fratele sau Dometie episcopul luându-i sfintele moaste le-a pus în Arghiropoli, unde erau si moastele Mucenicului Adrian, ale Nataliei si ale Apostolului Stahie, cel ce a fost întâiul episcop al Bizantului, dupa Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Ioasaf, fiul lui Avenir, împaratul Indiei.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Titoe, care cu pace s-a savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

SFÂNTUL APOSTOL ANDREI

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ..

                    "Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos" (Ioan 1#41)

Sf. Apostol Andrei a fost din Betsaida, orasel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona, din Galileea, si fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Inainte de a fi Apostol al Domnului, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dar, daca a auzit, a doua zi dupa Botezul lui Iisus in Iordan, pe dascalul sau Ioan, aratand cu degetul catre Iisus si zicand: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan, 1, 29), Sfantul Andrei, lasandu-l pe Ioan, a urmat dupa Hristos, zicand fratelui sau Petru: "Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos" (Ioan, 1, 41). Si astfel, l-a tras si pe Petru spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfantului Andrei i se mai spune si Apostolul cel dintai chemat al Domnului. Si se afla in Scriptura si alte multe invataturi despre dansul.

Din zilele acelea, ca si ceilaiti Apostoli, Sfantul Andrei a urmat Mantuitorului, insotindu-l pe drumurile Tarii Sfinte, adapandu-se din izvorul nesecat al dumnezeiestilor descoperiri pe care le aducea Mantuitorul. A fost martor faptelor minunate savarsite de Domnul, s-a impartasit din cuvantul dumnezeiesc, datator de viata, al credintei celei noi intemeiata de Hristos, si, mai presus de toate, a vazut Patimile Domnului, a plans moartea Lui pentru noi si s-a intarit in credinta, in ziua Invierii.

La randul ei, Traditia Bisericii ne spune ca, dupa Inaltarea Domnului la cer si dupa Cincizecime, Apostolii au tras la sorti si au mers in toata lumea, pentru propovaduire. Atunci, acestui intai chemat, i-a cazut sortul sa mearga in Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu tinuturile din jurul Marii Negre, pana la Dunare si Scitia (adica Dobrogea noastra) si pana in Crimeia. Insa, a umblat in aceste locuri nu in graba, ci, in fiecare, zabovind si rabdand multe Impotriviri si nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. S-a intors la urma din nou in Bizantia, hirotonind acolo episcop pe Stahie si, strabatand celelalte tari, a ajuns la tinutul Peloponezului, unde pe multi i-a tras de la idoli la Hristos. Tot din Traditie, mai stim ca Sfantul Andrei a avut si un sfarsit de mucenic, fiind rastignit, la Patras, langa Corint, cu capul in jos, pe o cruce in forma de X, careia i s-a spus "Crucea Sfantului Andrei". Dumnezeului nostru slava!

Sursa

http://www.sfantulandrei.info/

CELE 3 MARI MINUNI DIN SFÂNTA BISERICĂ ORTODOXĂ

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

            CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                          DESPRE

                           C E L E 3 M A R I M I N U N I

          D I N S F Â N T A B I S E R I C Ă O R T O D O X Ă

                       MOTTO: <<Venirea în fiecare an, de peste

                       2000 de ani, în Sâmbăta Mare, a Sfintei

                       Lumini în mod suprafiresc la mormântul

                       Domnului din Ierusalim este cea mai mare

                       minune a zilelor noastre. Este minunea care

                       dovedeşte până la sfârşitul veacurilor

                      Învierea lui Hristos, „Lumina lumii“ şi că

                      ORTODOXIA ESTE CREDINŢA CEA

                         ADEVĂRATĂ>> » » »

                          (Arhimandrit Ioanichie Bălan).

                                                                                         Preot Ioan

                                   Iubiţi credincioşi,

             Este normal ca după aproape 50 de ani de comunism ateist, în

avalanşa cultelor religioase, unii oameni să se întrebe: „Care credinţă

este adevărată?“ sau „Oare s-a împărţit Hristos?“ (1Corinteni 1:13).

Oare nu s-a rugat Hristos în Grădina Ghetsimani ca toţi să fie una?

(Ioan 17: 21). Astăzi sunt aproape trei mii de secte. Or fi oare trei mii

de dumnezei? Răspunsul ni-l dă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4:5):

UN DOMN (IISUS HRISTOS), O CREDINTA (CREŞTINORTODOXĂ)

UN BOTEZU(CEL PRIMIT LA 40 DE ZILE DE LA

NAŞTERE).

Am înţeles că ortodoxia este credinţa cea strămoşească, sfântă,

dreaptă şi mântuitoare. Avem noi dovezi pentru cele spuse? Avem

foarte multe, dar să ne oprim doar asupra a trei dintre ele:

1. Lumina Sfântă de la Ierusalim;

2. Sfintele Moaşte;

3. Aghiasma Mare (apa sfinţită).

Noi, creştinii ortodocşii, avem un mare păcat: acela că nu

suntem conştienţi de adevărata valoare a credinţei ortodoxe în

care ne aflăm. Pentru confirmare iată o întâmplare adevărată:

O domnişoară (Cristina P.) a plecat în vizită la sora ei, care

se căsătorise în Norvegia. Ajungând acolo, a cunoscut un

norvegian (profesor de istorie şi de limba norvegiană) de care şia

legat inima şi cu care ulterior s-a căsătorit. Este interesant că

soţul dumneaei a fost născut şi crescut în credinţa protestantă.

Fără să fie îndemnat de nimeni, s-a declarat nemulţumit de

această credinţă şi, de bună voie, s-a botezat catolic. Într-o zi am

fost vizitat de tânăra familie Cristina şi Knut Ove şi m-am

gândit să-i invit să vizităm câteva mănăstiri: Horezu, Polovragi

şi Bistriţa. Trebuie să specific un lucru: acest norvegian Ove nu

ştia nimic despre ortodoxie, auzise doar că există o credinţă

ortodoxă. Am ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, la Sfânta

Mănăstire Horezu. Acolo ne-au primit maicile şi ne-au arătat

Sfânta Biserică, pictura, mormântul domnitorului Constantin

Brâncoveanu, muzeul cu obiecte bisericeşti şi Sfintele Moaşte.

Apoi ne-au invitat pe o terasă, unde ne-au servit cu o dulceaţă

de fragi şi un pahar cu lapte cald. Norvegianul a fost atât de

impresionat de tot ce văzuse încât i-a spus soţiei sale: „Te rog să

mă strângi tu de mână să cred că tot ceea ce văd este real şi nu

un vis!!!“ Ajunşi apoi la Sfânta Mănăstire Bistriţa a fost atât de

impresionat când a văzut şi a mirosit Moaştele Sfântului

Grigorie Decapolitul, încât a promis că va învăţa limba română

din dorinţa de a cunoaşte cât mai multe despre credinţa noastră

creştin ortodoxă.

Iată iubiţi credincioşi, că ne aflăm în credinţa cea

adevărată. Să luăm aminte ce binecuvântări ale lui Dumnezeu

sunt aceste Sfinte Mănăstiri pentru ţara noastră.

               1. LUMINA SFÂNTĂ DE LA IERUSALIM

           LOCUL. Mai întâi se cuvine să precizăm că locul unde se

petrece minunea este Mormântul Domnului, care se află în rotonda

mare din partea de vest a Bisericii Sfântului Mormânt. În jurul

Mormântului Domnului se află 4 altare creştine, aşezate după ordinea

lor istorică şi orientate spre cele patru puncte cardinale:

1. La răsărit se află Biserica mare a Învierii, aparţinând

ortodocşilor;

2. La sud se află altarul armenilor;

3. La vest se află altarul copţilor;

4. La nord se află altarul catolicilor.

Dovadă incontestabilă a dreptei credinţe Ortodoxe, Sfânta

Lumină se aprinde în fiecare Sâmbătă Mare, între orele 12,30 -

13,30, numai la altarul ce aparţine ortodocşilor, fapt care, chiar

dacă a fost contestat în trecut, astăzi se pare că este recunoscut de

toată lumea.

           DESFĂŞURAREA. Încă din noaptea Vinerii

Mari, după prohod, câţiva poliţişti necreştini (un turc,

un arab, un reprezentant al statului Israel) verifică

toate obiectele din interiorul Sfântului Mormânt,

inclusiv lespedea, să nu aibă vreo sursă de foc. De

asemenea, arhiereul grec care presară vată pe

Mormântul Domnului este controlat corporal. Se sting

toate luminile, se încuie şi se sigilează uşa Sfântului

Mormânt, care rămâne în paza gardienilor. A doua zi, credincioşii se

adună în Biserica Învierii, având în mâini

mănunchiuri de câte 33 de lumânări, după

numărul anilor pe care i-a trăit pe pământ Iisus

Hristos. De la Bethleem vin câteva sute de arabi

ortodocşi, care înconjoară Sfântul Mormânt şi se

roagă cu voce tare. Cântă cu toată puterea,

acompaniaţi de tobe. Toboşarii stau urcaţi pe umerii celorlalţi, care

dansează în jurul Sfântului Mormânt. De la sediul Patriarhiei

Ortodoxe a Ierusalimului începe o procesiune impresionantă, care îl

are în frunte pe patriarhul însuşi. Se opresc în faţa Sfântului Mormânt

pecetluit, îl înconjoară de trei ori, după care patriarhul împreună cu cei

care slujesc se retrag în altarul Bisericii Ortodoxe. În jurul orelor 12,

Patriarhul îşi scoate veşmintele cu care slujeşte, rămânând doar într-un

veşmânt alb (stihar), cu mânecuţe, brâu şi patrafir (epitrahil). Este

controlat în faţa Sfântului Mormânt de către poliţiştii necreştini, în

prezenţa reprezentanţilor oficiali ai armenilor, ca nu cumva să aibă

vreo sursă de foc. Apoi Patriarhul rupe peceţile şi intră în prima

încăpere - Capela Îngerului - însoţit de un arab musulman. În vreme ce

musulmanul rămâne în această încăpere, Patriarhul intră singur în cea

de-a doua încăpere, îngenunchează în faţa lespedei Sfântului Mormânt

şi începe să se roage. În timpul acestei rugăciuni, vatra şi lespedea par

să fie cuprinse de sclipiri ca de rouă. La un moment dat, după câteva

minute, se poate observa o scânteie luminoasă ca de fulger

rostogolindu-se în zig-zag prin cupola mare a Bisericii. Coboară apoi

ca un glob de lumină ce se sfarmă în mii de bucăţi, apoi intră

înlăuntrul Mormântului ca o rază subţire, se coboară asupra lespedei şi

aprinde vata presărată deasupra. Patriarhul adună cu mâinile goale

vata aprinsă de acea flacără albăstruie, o pune în două cupe de aur şi

revine în Capela Îngerului. În prezenţa musulmanului, aprinde două

buchete mari de treizeci şi trei de lumânări şi iese cu ele în faţa

Sfântului Mormânt. Candelele de deasupra şi o parte din lumânări şi

sfeşnice, se aprind singure. Câţiva diaconi iau pe Patriarh şi-l conduc

către altar prin îmbulzeala dezlănţuită a mulţimii. În câteva clipe

lumânările tuturor sunt aprinse. Biserica e asemenea unei flăcări vii.

                         CELE MAI VECHI MĂRTURII

            Eusebiu de Cezareea relatează în Istoria bisericească, despre

un anume Narcis, episcop al Ierusalimului din secolul al II-lea, care,

neavâând ulei în candele, a turnat apă, apoi s-a rugat, iar candelele

s-au aprins de la Sfânta Lumină, arzând pe toată perioada Paştilor.

          Egeria, o călugăriţă spaniolă, a fost martoră şi a relatat în

documente evenimentele Săptămânii Mari şi ale Luminii Sfinte din

Ierusalimul anului 384.

          Sfântul Ioan Damaschin (675-749), în opera sa, face referire

clară la Sfânta Lumină.

          Bernard, un călugăr occidental, scrie în lucrarea sa „Itinerar“

că a fost martor al Luminii Sfinte în anul 870.

Ahmed ibn al-Kassa, un jurist arab (mort în anul 936), face

una din primele referiri la proprietăţile miraculoase ale Sfintei Lumini:

„Deşi e aprinsă, lumânarea nu te arde“.

                Papa Urban al II-lea, în anul 1095, cu un an înaintea celei

dintâi mari cruciade pentru eliberarea Locurilor Sfinte, pomeneşte

într-un discurs scris că, la Ierusalim, în Sâmbăta Mare, „toate

luminile din Sfântul Mormânt şi dimprejur, care au fost stinse, se

reaprind din poruncă divină“. În anul 1580, în timpul Patriarhului

Sofronie al Ierusalimului, s-a întâmplat următoarea minune:

                          Lumina Sfântă a ieşit printr-un stâlp de piatră,

despicându-l. Aceasta s-a întâmplat deoarece armenii erau în acel

timp rău intenţionaţi faţă de Ortodocşi. Ei au promis să dea

guvernatorului Ierusalimului o sumă foarte mare de bani ca el să

intervină şi să împiedice pe Patriarhul Ortodox să intre în

Biserica Învierii în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Din cauza lăcomiei,

guvernatorul a ascultat şi a poruncit să se facă aşa. Astfel numai

armenii, cu mare veselie, au intrat în Biserică, nădăjduind să

primească Lumina Sfântă. În acest timp ortodocşii stăteau cu

Patriarhul afară (în curte) şi, plini de mâhnire, rugau pe

Dumnezeu cu inimile pline de căinţă să-şi arate mila îndurării

Sale. În timpul rugăciunii lor, sus

pomenita coloană s-a despicat şi Lumina

Sfântă a ieşit prin ea (PRIVIŢI IMAGINEA

DIN DREAPTA). Văzând aceasta,

Patriarhul s-a ridicat repede şi

închinându-se cu evlavie, a aprins

lumânările pe care le avea în mâna sa,

împărţind lumina ortodocşilor spre

sfinţirea lor. Când au văzut minunea, portarii mahomedani au

deschis de îndată porţile Bisericii. Patriarhul şi marea mulţime au

intrat în Biserică cântând: „Cine este Dumnezeu mare ca

Dumnezeul nostru, Tu eşti Dumnezeu care faci minuni...“ şi apoi a

fost celebrată Sfânta Liturghie.

Ca urmare a acestei minuni, unul dintre acei portari

mahomedani ai Bisericii a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui

Dumnezeu şi a crezut în El. Însă când au auzit aceasta, foştii săi

coreligionari (mahomedanii) s-au umplut de mânie şi l-au ars în

curtea sfântă, primind astfel o moarte de martir.

                                     CELE MAI NOI MĂRTURII

DIODORUS, Patriarh ortodox al Ierusalimului între anii 1981-

2000, mărturisea chiar înaintea Sfintelor Paşti din 1998:

„Îmi găsesc cu greu drumul prin întuneric spre camera

interioară, unde îngenunchez. Mă rog. Câteodată aştept câteva

minute, dar de obicei minunea se întâmplă

imediat după ce am terminat de spus

rugăciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost

culcat Iisus Hristos se revarsă o Lumină

nedefinită, de obicei de culoare albăstruie, dar

culoarea se poate schimba în multe nuanţe.

Oricât aş încerca, ea nu poate fi descrisă în

cuvinte omeneşti. Lumina răsare din piatră ca

şi ceaţa care se ridică deasupra unui lac. Pare

a fi acoperită de un nor, dar de fapt este

Lumina. Se comportă diferit în fiecare an.

Uneori acoperă piatra, alteori luminează tot

Mormântul, astfel încât oamenii de afară văd tot Mormântul plin

de Lumină. Lumina nu arde! Niciodată nu mi-am ars barba în toţi

cei 16 ani de când sunt Patriarh al Ierusalimului şi am primit

Lumina Sfântă! Are o altă consistenţă, diferită de flacăra

lumânării. Minunea mă copleşeşte în fiecare an. Adeseori sunt

icoane care plâng atunci când Cerul vrea să arate că ne este

aproape. Avem atâţia sfinţi pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu

multe daruri duhovniceşti. Dar nici una dintre minunile acestea

nu este atât de pătrunzătoare ca Sfânta Lumină. E ca o Taină.

Face Învierea lui Hristos atât de prezentă, atât de aproape de

noi“.

              VADJIH NUSEIBE musulman, paznicul Bisericii Sfântului

Mormânt în anul 2001: „Da, sunt

musulman. Rădăcinile mele sunt în

Medina, ne-am stabilit în Ierusalim

prin sec. al VII-lea, venind din Arabia.

Atunci când musulmanii au intrat în

Ierusalim, califul Omar a primit,

odată cu cheile oraşului, şi cheia

Bisericii Sfântului Mormânt. Califul a dat-o strămoşilor familiei

mele. De atunci, la Biserica Sfântului Mormânt stau de pază

numai cei din neamul nostru, de 1363 de ani! Zilnic deschid

Biserica la ora 4. Cheia asta datează din anul 1524. Cântăreşte o

jumătate de kilogram şi are 50 de cm

lungime. Închid de fiecare dată Biserica la

ora 19 fix. Asta e treaba mea. Curăţ

încuietorile de trei ori pe săptămână. E

uşor. Sunt de meserie inginer în mecanisme

electronice. Am lucrat în domeniul acesta

15 ani. Am multe griji când se apropie

Paştile. Controlez totul. Eu însumi încui uşa

Mormântului cu mâinile mele!“ Înţelegeţi?

Se întâmplă ca musulmanul Vadjih Nuseibe să

fie martor adevărat al Miracolului Creştin al

pogorârii Sfintei Lumini! „Aşadar, voiam să

spun că lucrul cel mai important al muncii mele este să nu permit

nimănui să intre în Biserică sau să rămână după ora 19. Uneori

cer pentru asta ajutorul poliţiei“.

                               2. SFINTELE MOAŞTE

                   Poartă numele de Sfinte Moaşte trupurile nepieritoare ale

Sfinţilor prin care Dumnezeu a arătat şi arată Atotputernicia Sa. Omul

este făcut pentru nemurire fiindcă a fost creat altfel decât celelalte

fiinţe. Pe celelalte fiinţe Dumnezeu le-a făcut din pământ şi apă: „A

zis Dumnezeu să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor... şi a fost

aşa“ (Facerea 1:24), dar trupul omului l-a creat din pămâânt, dar El

Însuşi i-a insuflat viaţă: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână

din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a

făcut omul fiinţă vie“ (Facerea 2:7).

Odată cu venirea lui Iisus Hristos, harul lui Dumnezeu, ce se dă

în Sfintele Taine, sfinţeşte trupurile oamenilor făcându-le mădulările

lui Hristos, templul Duhului Sfânt: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este

templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-L aveţi de la

Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?“ (1 Corinteni 6:19).

     TRUPURILE SFINŢILOR SE PĂSTREAZĂ NESTRICATE

          Domnul nostruIisus Hristos a fost în afară de orice păcat: „Căci

întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii“

(Coloseni 2:9). Şi oamenii tot aşa: cu cât au o viaţă mai sfântă, cu atât

sunt mai aproape de Dumnezeu. Atunci şi trupurile lor se păstrează

nestricăcioase în pământ: „Dumnezeu păzeşte toate oasele lor, nici

unul dintre ele nu se va zdrobi“ (Psalm 33:19). În timpul morţii lui

Iisus: „Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor

adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după Învierea Lui, au

intrat în Cetatea Sfântă şi s-au arătat multora“ (Matei 27:52-53).

    SFINTELE MOAŞTE NU SUNT TRUPURI CONSERVATE

    să facem o distincţie clară între Sfintele Moaşte, adică

trupurile neputrezite ale unor Sfinţi şi conservarea sau mumificarea

unor trupuri. Şi unele şi altele nu sunt putrezite. Se ştie că în cazul

Sfintelor Moaşte nu contribuie nici un om la această stare, lucru

dovedit şi de faptul că ele mai au unele calităţi pe care cele mumificate

nu le au - un miros deosebit, o mireasmă divină şi sunt făcătoare de

minuni. În timp ce mumificarea unor trupuri omeneşti este explicabilă

fiindcă este făcută de oameni, Sfintele Moaşte depăşesc legile firii - nu

omul contribuie la nestricăciunea lor, ci Dumnezeu. În creştinism

Sfintele Moaşte au existat încă de la început. O dovadă este faptul că

trupul primului martir al lui Hristos, Sfântul Ştefan, nu a putrezit. Pe

mormântul lui a fost ridicată o Biserică. Se păstrează    __0!_!_până astăzi

Moaştele unor Sfinţi din sec. I, ca de pildă cele ale Sfântului Policarp

şi cele ale Sfântului Ignatie Teoforul. În secolele al II-lea şi al III-lea

odată ce numărul martirilor creşte, creşte şi numărul Sfintelor Moaşte.

Chiar pe teritoriul ţării noastre s-au descoperit la Niculiţel, în

Dobrogea, Sfintele Moaşte ale mucenicilor Zoticos, Atalos, Filipos şi

Kamasis. Astăzi ele se află în Mănăstirea Cocoş din Judeţul Tulcea.

              SFINTELE MOAŞTE SE CINSTEAU ÎNCĂ DIN

                                 VECHIUL TESTAMENT

                 Evreii au scos din Egipt trupul Patriarhului Iacov şi l-au

înmormântat cu mare cinstire în pământul Canaan (Facerea 50:1-13).

Moise a luat cu sine, la ieşirea din Egipt oasele Patriarhului Iosif

(Ieşirea 13:19). Regele Iosia, curăţind templul Domnului şi regatul de

idoli, a poruncit să se păstreze mormântul: „Lăsaţi-l în pace; nimeni

să nu se atingă de oasele lui. Şi au păstrat oasele lui şi oasele

proorocului care venise din Samaria“ (4 Regi 23:18). Evreii

împodobeau mormintele proorocilor şi oamenilor drepţi (Matei

23:29). Prin Moaştele şi obiectele sfinţilor Dumnezeu săvârşea diferite

minuni: „Când Ilie a fost răpit la cer, în vijelie, Elisei s-a umplut de

duhul lui. Tot cuvântul n-a fost ascuns înaintea Lui şi ÎNTRU

ADORMIRE A PROOROCIT TRUPUL LUI. Şi în viaţa sa a făcut

semne şi la moarte minunate au fost lucrurile lui“ (Înţelepciunea lui

Sirah 48:12-15). „Apoi a murit Elisei şi l-au îngropat, iar în anul

următor au intrat în ţară cete de moabiţi. Dar iată, odată, când

îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una

din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui

Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a

sculat pe picioarele sale“ (4 Regi 13:20-21).

            Asemenea se făceau minuni prin veşmintele Sfinţilor. Chiar şi

umbra Apostolului Petru vindeca pe bolnavii pe lângă care el trecea:

„Şi-l rugau ca numai să se atingă de poala hainelor lui; şi când se

atingeau se vindecau“ (Matei 14:36). Aşa s-a întâmplat cu femeia

care suferea de doisprezece ani de curgerea sângelui: „Apropiindu-se

pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui (Iisus Hristos) şi îndată s-a

oprit curgerea sâângelui ei“ (Matei 8:44). „Atunci, luând Ilie

cojocul său şi strângându-l vălătuc, a lovit cu el apa şi aceasta s-a

strâns la dreapta şi la stânga şi au trecut (Ilie şi Elisei) pe uscat“

(4 Regi 2:8). După cum vedem Sfintele Moaşte se cinsteau şi prin ele

se săvârşeau minuni. Dacă mulţi oameni nu primesc în zilele noastre

vindecare şi ajutor, aceasta se datorează necredinţei sau slabei credinţe

a lor, căci a zis Hristos: „După credinţa voastră, fie vouă!“ (Matei

9:29). În Sfintele Moaşte se vede prezenţa vie a lui Dumnezeu şi

lucrarea Sfântului Duh, iar: „Cine se îndoieşte este asemenea valului

mării, mişcat de vânt şi aruncat încolo şi încoace. Să nu se

gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu“ (Iacov 1:6-

7). Se cunosc câteva exemple biblice de oameni care au făcut excepţie

şi de la moarte: „Prin credinţă, Enoh, a fost luat de pe pământ ca

să nu vadă moartea“; „Şi pe când mergeau ei aşa pe drum şi

grăiau, deodată s-a ivit un car cu cai de foc şi, despărţindu-i unul de

altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer“ (4 Regi 2:11).

     TOŢI SFINŢII PĂRINŢI NE ÎNDEAMNĂ CĂTRE CINSTIREA

                                     SFINTELOR MOAŞTE

Iată câteva exemple:

Sfântul Efrem Sirul spune: „Moaştele Sfinţilor Mucenici şi

după moarte lucrează, căci prin ele se vindecă bolnavi şi se

izbăvesc de draci, cu puterea lui Dumnezeu, pentru că Sfintele

Moaşte totdeauna au harul Sfântului Duh“.

Fericitul Ieronim, răsturnând rătăcirea ereticului Vigilenţiu,

care tăgăduia cinstirea Sfintelor Moaşte, scrie lui Reparic: „Noi nu

cinstim făptura mai mult ca pe Ziditorul, însă noi cinstim

rămăşiţele mucenicilor, ca prin acestea să cinstim pe Acela, ai

Căruia mucenici sunt. Oare în adevăr sunt necurate rămăşiţele

Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel ? Oare şi trupul Domnului pus în

Mormânt a fost necurat? Dacă oasele morţilor spurcă pe cei care

se ating de ele, apoi cum a înviat mortul Elisei pe un alt mort şi

trupul dispreţuit de Vigilenţiu ca fiind necurat a dat viaţă???“

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Spuneţi-mi unde este

mormântul lui Alexandru Macedon? În ce zi a murit ?

Mormintele robilor lui Hristos însă sunt slăvite şi sunt în oraşul

împărătesc. Mormântul lui Hristos e ştiut şi de barbari“.

Mormintele robilor lui Hristos sunt mai strălucitoare chiar decât

palatele împărăteşti, nu numai în ceea ce priveşte mărimea şi

frumuseţea construcţiei, dar şi faţă de zelul celor ce vin să se închine

lor. Chiar şi cel ce poartă purpură vine să se închine la aceste

morminte şi stând în genunchi, se roagă Sfinţilor ca ei să mijlocească

la Dumnezeu pentru el - „NU TE UITA CĂ ZACE ÎNAINTEA

TA TRUPUL GOL ŞI FĂRĂ SUFLARE AL SFÂNTULUI,

CI TE UITĂ ŞI ŢINE SEAMA DE FAPTUL CĂ ÎN EL

ESTE O ALTĂ PUTERE MAI ÎNALTĂ CHIAR DECÂT

SUFLETUL - HARUL SFÂNTULUI DUH - CARE PRIN

FACEREA DE MINUNI ÎNCREDINŢEAZĂ PE TOŢI

DESPRE ADEVĂRUL ÎNVIERII“.

Sfântul Ambrozie mărturiseşte: „Vom veni totdeauna la

Sfintele Moaşte, ne vom atinge de ele şi, cu credinţă, vom

îmbrăţişa rămăşiţele lor ca să primim binecuvântări şi să credem

că noi totdeauna aici vom primi o alinare şi o mângâiere în toate

necazurile ce ne împresoară“.

Sinodul al şaptelea ecumenic a hotărât că se cuvine a fi cinstite

Sfintele Moaşte la fel ca şi Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi

Sfintele Icoane.

         Părintele Stăniloae spunea: „Cine se roagă lângă Moaştele

Sfinţilor nu se roagă propriu-zis lor, ci persoanei lor. Cinstirea

trece la persoană ca şi în cazul cinstirii icoanelor“. Pentru o mai

fermă convingere despre sfinţenia Ortodoxiei, iată în continuare

câteva minuni şi imagini ale Sfintelor Moaşte:

La Damasc, în Siria, există un impunător altar mănăstiresc

de închinăciune al Sfântului Ioan Botezătorul, zidire care

aparţine împăratului Iustinian. De când arabii au pus stăpânire

pe provincie (sec. al VIII-lea după Hristos), a fost transformat în

moschee musulmană. Însă într-un colţ al colosalului aşezământ

există un minunat mausoleu, lucrat artistic şi destul de mare.

Este vorba despre mormântul preacinstitului cap al

Botezătorului. Vrând-nevrând, arabii au fost nevoiţi să-l

păstreze şi să-l acopere cu un baldachin foarte scump şi să-l

împodobească cu aur. Când musulmanii au prefăcut Biserica în

geamie, s-au atins şi de mormânt. Dar s-au îngrozit, deoarece la

prima lovitură de lopată a început să iasă de acolo sânge cald,

care a continuat să curgă timp de mai multe zile şi nopţi. Nu se

mai oprea. Plini de panică, arabii au cerut să se facă rugăciuni

de către Patriarhul creştin. Acesta, cu tot soborul bisericesc al

Damascului, a făcut timp de trei zile procesiune în jurul

mormântului, până când într-a treia zi, s-a oprit sângele. O

inscripţie specială cu litere arabe de aur, pusă deasupra acestui

loc sfânt, relatează întâmplarea cutremurătoare. Până astăzi,

lumea musulmană preacinsteşte mormântul Sfântului Ioan

Botezătorul şi, în acelaşi timp, se teme, neîndrăznind să se

apropie de el.

Mi-a povestit un călugăr de la Sfânta Mănăstire Lavra, ce

mireasmă uimitoare în intensitate se revarsă la fiecare 1

ianuarie la procesiunea cu capul Sfântului Vasile cel Mare,

care se păstrează în Mănăstirea Marea Lavră de la Sfântul

Munte Athos. Îţi vine să crezi că s-au spart mai multe sticle cu

parfum.

Mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul s-a aflat timp

de 900 de ani în Antiohia Siriei. Pe la jumătatea secolului al

X-lea a fost adusă la Constantinopol. Poporul din Antiohia

s-a bucurat de multe minuni săvârşite de mâna Sfântului Ioan.

Să amintim numai una dintre acestea: la 14 septembrie, odată

cu crucea, era înălţată şi această mână sfântă, ca să fie văzută

de miile de ochi care aşteptau să vadă semnul extraordinar.

Dacă-şi deschidea degetele, prevestea numai binecuvântări

pentru popor. Dacă le strângea, era semn rău. „Uneori , citim în

Sinaxar (7 ianuarie), îşi răsfira degetele, alteori le strângea şi

prin întinderea sau strângerea lor lăsa să se vadă fericirea sau

nefericirea viitoare“. O mână lipsită de viaţă să mişte degetele şi

în acelaşi timp să prevestească viitorul!. „MARE ESTE

DUMNEZEU ŞI MARE ESTE PUTEREA LUI!“

            Sfântul Sava a murit în urmă cu o mie cinci sute de ani

(533). Şi Moaştele sale neatinse de degradare au o anume

întâmplare. În secolul al XIII-lea ele au fost aduse de cruciaţi la

Veneţia. Dar în octombrie 1965 au fost date în seama

Patriarhiei de la Ierusalim. Moaştele au fost preluate de clericii

ortodocşi, dar, când avionul a făcut escală la Atena, s-au gândit

să-l îmbrace cu veşminte preoţeşti ortodoxe, însă au ezitat,

pentru că-şi închipuiau trupul Sfântului înţepenit şi rigid. Dar,

îndată ce Mitropolitul primat a încercat să o facă, a simţit un

fior. Mâinile, picioarele, gâtul, capul, mijlocul, toate erau

mlădioase. Ca şi cum ar fi fost vorba de un om viu. Astfel l-au

îmbrăcat cu uşurinţă în straiele preoţeşti cele noi. Deci, în afară

de nedegradarea trupului, prima minune, s-a constatat şi

flexibilitatea membrelor, cea de-a doua minune. Trebuie să nu

uităm de răspândirea miresmei extraordinare, a treia minune,

şi săvârşirea vindecării unor bolnavi şi a altor semne, care

constituie ce-a de-a patra minune. Este bine ştiut că trupurile

care se păstrează cu ajutorul medicamentelor, cele îmbălsămate,

sunt rigide, seamănă cu nişte scânduri. Nu pot să fie mişcate

din loc nici un milimetru

Între Sfintele Moaşte tradiţionale dintre cele mai vechi, care se

cinstesc în chip deosebit în ţara noastră, sunt următoarele:

          ► Moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, aduse de

voievodul Alexandru cel Bun, de la Cetatea Albă la Suceava, în

vara anului 1402.

         ► Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, aduse în

capitala Moldovei de Vasile Lupu, în vara

anului 1639.

        ► Moaştele Sfântului Dimitrie

Basarabov, aflate în Catedrala Patriarhală din

Bucureşti, dăruite Ţării Româneşti în timpul

războiului ruso-turc din anii 1769-1774.

       ► Moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia,

aduse în ţara Românească de voievodul Radu

Negru în secolul al XVI-lea şi aşezate în

Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş.

       ► Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul de la

Mănăstirea Bistriţa Olteană, aduse în anul 1496 de ctitorul ei,

Barbu Craiovescu.

      ► Moaştele Sfântului Calinic de la Cernica, fost episcop la

Rââmnicu Vâlcea, canonizat în anul 1955.

      ► Moaştele Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolit

al Banatului.

             A doua categorie de Sfinte Moaşte sunt cele istorice, din

primele secole creştine (III-IV), aflate în spaţiul dobrogean (Sciţia

Mică).

            A treia categorie de Sfinţi cu Moaşte în România este formată

din cuvioşi şi mucenici fie canonizaţi, fie încă necanonizaţi.

            A patra categorie cuprinde sfinţi cu Moaşte sau fără Moaşte

(Sfântul Daniil Sihastru, Sfinţii martiri Brâncoveni, Cuvioasa Teodora

de la Sihla, Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ etc.)

           A cincea categorie de Sfinte Moaşte cuprinde numai părţi din

Moaştele unor Sfinţi, care se păstrează în catedrale, biserici şi

mănăstiri cum ar fi: capul Sfântului Grigorie Teologul, în mănăstirea

Slatina; capul Sfintei Tatiana, capetele Sfinţilor Serghie şi Vah, capul

şi mâna stângă a Sfântului Ierarh Nifon, în Catedrala Mitropolitană

din Craiova, mâna Sfintei Muceniţe Chiriachi, în Catedrala Episcopală

din Huşi etc.

           A şasea categorie de Sfinte Moaşte şi oseminte o formează

numărul mare al sutelor şi miilor de preoţi şi credincioşi care au

pătimit pentru Hristos în închisorile din ţară între 1948-1964.

Iată cât de bogată este ţara noastră în Sfinte Moaşte ale unor martiri şi

cuvioşi, care se roagă neîncetat pentru noi toţi!

                                              3. AGHIASMA

              Numele de aghiasmă vine din limba greacă: to aghiasma =

sfinţire şi este ierurgia (slujba) cea mai des întâlnită în activitatea

liturgică a preotului. Aghiasma este de două feluri: Aghiasmă Mare şi

Aghiasmă Mică. Sfinţirea apei înseamnă, de fapt, aducerea ei la starea

iniţială, aşa cum o crease Dumnezeu la început. Apa era sfântă,

nealterabilă, era apă vie; numai după căderea lui Adam şi a Evei

începe alterarea ei şi îşi pierde calitatea de apă vie.

Temeiul biblic al sfinţirii apei în creştinism se află în pericopa

evanghelică care se citeşte la această ierurgie: „Iar în Ierusalim, lângă

Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda,

având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi,

şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se

cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după

tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era ţinut“ (Ioan 5:2-4).

Scăldătoarea Vitezda reprezintă apa. Tulburarea apei o dată pe an, era

o preînchipuire a sfinţirii Aghiasmei Mari, ce se săvârşeşte în Sfânta

Biserică Ortodoxă şi care are putere mare de vindecare. Dar, după cum

citim în pericopa evanghelică, nu toţi se făceau sănătoşi, deci nu toţi

puteau să se împărtăşească de această sfinţenie, ci numai cel ce intra

primul. Aşa este şi astăzi în Sfânta Biserică Ortodoxă, la sfinţirea

Aghiasmei Mari, nu toţi capătă vindecări, ci numai aceia care o

primesc cu credinţă.

           AGHIASMA, care se săvârşeşte o dată pe an, la Bobotează (6

ianuarie), se numeşte MARE pentru că aminteşte de ziua când

Mântuitorul a primit Botezul în apa Iordanului, de la Sfântul Ioan

Botezătorul. Părintele profesor Corniţescu Emilian, ne explica pe când

eram studenţi la Teologie ce înseamnă Bobotează. În limba ebraică: bo

= vino, bo = vino; din limba greacă: tea vine de la teo = Dumnezeu şi

ză vine de la aghios = sfânt. Deci Bo-bo-tea-ză înseamnă vino, vino

Doamne Sfânt (şi sfinţeşte apele acestea). În textul rugăciunii de

sfinţire se arată efectul AGHIASMEI MARI:

„Izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate,

vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor

potrivnice, plină de putere îngerească... toţi cei ce se vor stropi şi vor

gusta dintr-însa, să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor,

spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de

trebuinţă...“

           Aghiasma Mare este folosită de arhiereu la sfinţirea Bisericii,

antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir ş.a. Ea se păstrează nestricată,

în Biserică, într-un vas special, numit AGHIASMATAR, şi este

folosită de preot la numeroase slujbe (ierurgii): la Sfinţirea Crucii şi a

Troiţelor, a clopotului, a vaselor, a veşmintelor, la sfinţirea steagurilor,

la sfinţirea prin stropire a caselor, lucrurilor şi persoanelor, la „mersul

cu Botezul“, când preoţii vizitează parohia.

           Aghiasma mică se săvârşeşte şi în Biserică dar şi în alte locuri:

în casele credincioşilor, la fântâni, la râuri şi izvoare, în grădini, pe

ogor, la cererea credincioşilor şi după trebuinţele lor. Slujba

Aghiasmei Mici este mai restrânsă decât a Aghiasmei Mari, iar prin

stropirea cu ea duhurile cele rele din tot locul se alungă, mintea se

curăţă de cele spurcate, se îndreaptă spre rugăciune ... goneşte bolile

şi dă sănătate sufletească şi trupească... Toţi cei ce o primesc cu

credinţă iau sfinţenie şi binecuvântare...". În casele credincioşilor,

Aghiasma se păstrează la loc de cinste, în sticle curate, în care se

pune, de obicei, un fir de busuioc. Dacă se întâmplă ceva cu ea nu

trebuie aruncată, ci se toarnă la rădăcina florilor sau a copacilor.

         Aghiasma mică se consumă în fiecare dimineaţă pe nemâncate,

când suntem curaţi trupeşte şi sufleteşte. Dimineaţa, după ce ne

sculăm şi ne spălăm, aprindem candela de masă ori de perete şi apoi,

în faţa icoanei, rostim rugăciunile dimineţii. Apoi luăm o bucată de

Anaforă, înghiţim de trei ori Aghiasmă Mică şi ne ungem pe frunte, în

semnul sfintei cruci, cu untdelemn de la Sfântul Maslu. După aceea

mâncăm şi plecăm la servici sau la şcoală. Făcând aşa ne vom

împărtăşi de energiile necreate ale Duhului Sfânt ce există în aceste

elemente sfinţite. Numai aşa putem avea o zi binecuvântată de

Dumnezeu.

                         A treia minune, vizibilă şi incontestabilă este, deci,

          AGHIASMA (apa sfinţită) care nu se strică niciodată, ci rămâne

proaspătă. Cei care mai au ceva îndoieli pot lua două sticle: într-una să

pună Aghiasma Mare, iar în cealaltă apă obişnuită. Să le lase două -

trei luni de zile şi după aceea când vor gusta din ele vor observa cu

surprindere că numai apa simplă s-a stricat. Şi astăzi putem întâlni

oameni care, sub influenţa părerilor greşite sectante, dau felurite

interpretări faptului că Aghiasma nu se strică. O parte din ei zic că apa

se conservă datorită faptului că preotul foloseşte o cruce de argint,

lucru neadevărat fiindcă acele cruci sunt doar nichelate (eventual din

lemn), iar cele de aur şi argint sunt rare. Alţii spun că preotul foloseşte

busuiocul şi acesta are anumite proprietăţi de a conserva apa. Acestora

să le răspundem că nu se foloseşte neapărat busuiocul, ci chiar crucea

simplă. Le propunem să mai facă încă o experienţă: să pună busuioc

într-o sticlă cu apă curată şi vor constata că după un timp, nu prea

îndelungat, apa s-a alterat.

         Deci, acestea sunt obiecţii şi justificări ale oamenilor ce nu vor

să creadă minunile, aflându-se sub influenţa unor sectanţi (lupi

îmbrăcaţi în piele de oaie). Chiar ştiinţa şi-a spus cuvântul în ceea ce

priveşte această minune. S-a constatat în laborator că într-o particulă

de apă sfinţită moleculele sunt ordonate, alineate ca soldaţii într-un

pluton. În apa nesfinţită moleculele se mişcau dezordonat, haotic

(mişcarea browniană).

             În Biserica Ortodoxă sfinţirea apei se săvâârşeşte de către

preoţi, care sunt iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu: „Aşa să ne

socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi

ai Tainelor lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 4:1). Aşadar preoţii sunt

purtători ai harului divin primit prin Hirotonie, care în Biserica

Ortodoxă are succesiune apostolică: „Din această pricină, îţi

amintesc să aprinzi şi mai mult, din nou, harul lui Dumnezeu, care

este în tine, prin punerea mâinilor mele“ (2 Timotei 1:6).

              Toate cultele religioase (adventişti, baptişti, evanghelişti,

penticostali, martorii lui Iehova...) nu au succesiune apostolică, nu

au preoţie harică şi deci nu au harul divin, iar neavându-l nu pot

să săvârşească sfinţirea apei.

                    De ce se foloseşte crucea la sfinţirea apei?

               Crucea se foloseşte la săvârşirea tuturor Sfintelor Taine în

Biserica Ortodoxă; nu se face nici o slujbă fără cruce. Crucea a zdrobit

puterea diavolului şi a împăcat pe om cu Dumnezeu, fiindcă ea a fost

„Jertfelnicul Jertfei celei Înfricoşătoare“. Aşa cum poliţistul se

cunoaşte după uniformă, doctorul după halat, tot aşa creştinul se

cunoaşte după cruce.

    Câte feluri de sfinţire a apei există în Biserica Ortodoxă?

În Biserica Ortodoxă există patru feluri de sfinţire a apei:

          1. Prima sfinţire a apei este la naşterea unui copil. Fiecare

copil se naşte cu păcatul strămoşesc al protopărinţilor Adam şi Eva.

De aceea, conform rânduielilor Sfintei Biserici Ortodoxe, moaşa

trebuie să vină cu o sticlă plină cu apă pe care o va sfinţi preotul. Cu

această apă se spală pruncul în albie, se stropeşte, iar la Botez se va

împărtăşi deplin cu Iisus Hristos.

         2. Cea de-a doua sfinţire a apei este cea de la Botez. Când se

botează un copil, se sfinţeşte mai întâi apa din cristelniţă şi apoi se

botează în această apă sfinţită.

        3. Cea de-a treia sfinţire a apei este Aghiasma Mică. Ea se

poate face ori de câte ori este nevoie. (De obicei în fiecare lună). Ea

trebuie păstrată într-un vas curat şi se ia în fiecare dimineaţă pe

nemâncate.

        4. Cea de-a patra sfinţire a apei se numeşte Aghisma Mare.

Ea se sfinţeşte o singură dată pe an, la Bobotează (Botezul Domnului).

Creştinii o pot consuma o săptămână după sfinţire, dimineaţa pe

nemâncate. Este foarte folositoare pentru oamenii bântuiţi de farmece,

pentru cei bolnavi şi pentru sfinţirea diferitelor obiecte. Deci,

Aghiasma Mică se face ori de câte ori este nevoie, iar Aghiasma Mare

o singură dată pe an.

                                  Cum se sfinţeşte apa?

          Primele două feluri de sfinţire a apei se fac de către preot prin

binecuvântare cu mâna, de trei ori, în semnul Sfintei Cruci, fără să o

atingă. Cea de-a treia sfinţire, Aghiasma Mică, se face prin atingerea

directă a preotului, introducând mâna în apă, binecuvântând-o de trei

ori în semnul Sfintei Cruci, după care introduce crucea materială în

apă, tot în numele Sfintei Treimi şi, de asemenea, făcând semnul

Sfintei Cruci. Cea de-a patra sfinţire a apei, Aghiasma Mare, este mai

deosebită. De aceea şi puterea sfinţitoare este mai mare decât la

celelalte. Este mai mare puterea ei pentru că se face numai la

Bobotează, în ajunul Bobotezei, când ar trebui ţinut post negru şi

pentru că preotul binecuvintează cu mâna de şase ori, deci dublu ca la

Aghiasma Mică.

           Iată ce zice preotul la Aghiasma Mare când introduce mâna

pentru sfinţire (la primele trei binecuvântări): „Trimiţând din Cer

Duhul Tău cel Sfânt, ai sfinţit apele Iordanului, şi capetele

balaurului care se încuibase acolo le-ai zdrobit. Tu Însuţi, dar,

Iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum, prin pogorârea

Sfântului Tău Duh, care sfinţeşte toate şi sfinţeşte apa aceasta...“

După aceea, la următoarele trei binecuvântări, zice această rugăciune:

„Însuţi şi acum, Stăpâne, sfinţeşte apa aceasta, cu Duhul Tău cel

Sfânt“ şi continuă cu „Dă Doamne tuturor celor ce se vor atinge de

dânsa şi se vor stropi şi o vor gusta: sfinţire, sănătate, curăţire şi

binecuvântare...“ (Rânduiala slujbei de sfinţire a Aghiasmei Mari).

         După ce Mihai Vodă Viteazul a intrat triumfător în cetatea

Alba-Iulia, unind cele trei Principate româneşti, a dorit să

cinstească acest mare eveniment şi să aducă slavă lui Dumnezeu

pentru această biruinţă, prin construirea unei Biserici-catedrală

în cetatea Alba-Iulia, (precum făcea şi binecredinciosul Voievod

Ştefan cel Mare şi Sfânt şi alţi domnitori români în urma marilor

victorii asupra armatelor duşmane). Dar cum în Alba -Iulia, pe

lângă ortodoc şi erau şi catolici, s-a făcut mare neînţelegere şi

sfadă pentru pretenţia pe care o avea fiecare din cele două tabere

de a le aparţine Biserica cea nouă, pentru cultul lor. Atunci,

inspirat de Dumnezeu, „Mihai Vodă - creştinul“, pentru a face

pace între ortodocşi şi catolici, le-a propus aşa: „Să ieşim cu toţii

în poiana cetăţii, ortodocşii cu preoţii şi credincioşii lor, iar

catolicii cu preoţii şi credincioşii lor. Separat , fiecare ceată, prin

preoţii ei, să săvârşească slujba sfinţirii apei (Aghiasma) şi la care

Aghiasma va rămâne nestricată, a lor să fie Biserica pe care o vom

construi“. Propunerea a fost primită şi executată întocmai. După

slujbă, în faţa voievodului s-a pus Aghiasma în două vase

separate, care s-au sigilat şi pecetluit cu pecetea domnească şi s-au

pus în custodie câteva săptămâni, după care făcându-se

cercetarea, au găsit Aghiasma creştinilor ortodocşi nestricată,

cristalină şi proaspătă ca şi când ar fi fost luată atunci de la izvor,

iar cea a creştinilor catolici alterată. Ce a urmat este uşor de

înţeles. Biserica a fost construită pentru ortodocşi şi străjuieşte

triumfal cetatea Alba-Iulia până astăzi, sub numele de „Catedrala

Reîntregirii“ cu hramul Prea Sfintei Treimi. Acest evenimentminune

se află scris în analele de istorie ale vremii, care se

păstrează la Biblioteca Academiei Române, unde se pot cerceta

spre convingerea îndoielnicilor.

                 AGHIASMA ŞI EXPERIENŢA ŞTIINŢIFICĂ

              Într-o casă de intelectuali, femeia a rugat pe soţul ei,

doctor de profesie, să-i dea voie să aducă preotul să sfinţească

cu aghiasmă casa, după tradiţie. Soţul, însă, s-a opus multă

vreme. Dar, fiindcă soţia a stăruit pe lângă el, a convenit,

hotărându-se în sinea lui să fie şi el prezent la această slujbă.

Avea de gând să dea pentru totdeauna o „lovitură“ credinţei

ortodoxe. A hotărât să aducă el însuşi apa. Şi să-i facă după

aceea, în laborator, „proba că este într-adevăr sfinţită“. Aşa

se face că a adus un vas cu apă curată, din care jumătate a

pus-o în vasul de pe masă, ca să fie sfinţită, iar cealaltă

jumătate a pus-o tainic într-o sticlă curată. După ce a asistat

la slujbă, a luat apa sfinţită şi pe cea nesfinţită şi a mers în

laborator împreună cu asistentul lui, pe care l-a prevenit că va

da publicităţii „minciuna cu apa sfinţită“. Au depus amândoi

o grijă deosebită la analiza ambelor ape. Mai întâi au

analizat-o pe cea din sticlă, apa curată de la cişmea, în care au

găsit un mare număr de microbi, consemnând ca atare tot ce

au aflat, apoi au făcut analiza apei sfinţite de preot. Aici nu a

găsit deloc microbi. Uimit de acest neaşteptat rezultat, a zis

către asistentul său: „Noi trebuie să fim cinstiţi. Aşa se cade!“

Şi au făcut un proces-verbal de constatare, pe care l-au

semnat amândoi, datându-l şi afişându-l în sediul acelei

instituţii în care lucrau . Aici l-a citit şi părintele care ne-a

transmis informaţia.

                            PRIN URMARE, ÎN APA SFINŢITĂ

                                 MICROBII NU TRĂIESC !

                O experienţă de felul acesta a fost făcută şi de către

doctorul Pavel Chirilă, de la Spitalul „Cristiana“, din Bucureşti,

folosind pentru analiză apa de la Bobotează, pe care a comparat-o

cu apa simplă de robinet. Adevărul a ieşit la iveală ca

untdelemnul deasupra apei.

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti,1994; Credinţa ilustrată, nr. 2, aprilie

2003; Arhimandrit Daniil Gouvalis, Minunea credinţei ; Episcopul Auxentios al Foticeei,

Lumina Sfântă de Paşti de la Ierusalim, Editura Deisis, Sibiu, 2003; Protosinghel Ioachim

Pâârvulescu, Stareţul Mănăstirii Lainici, Editura Amacona, 1997; Cele trei mari mistere

vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă; Preot Dumitru Stăniloae,Teologia

dogmatică ortodoxă, vol. III, E.I.B.M., Bucureşti, 2003; Revista Lumea Credinţei, Editura

Oferta SRL, ianuarie 2005; Molitfelnic, Editura E.I.B.M., Bucureşti,1937, pagina,170; Preot

Teodor Cios, Viaţa-in spaţiu şi dincolo de el, Predici şi iertăciuni la înmormântări, Sibiu

2008.

          Completare la cateheza „Cele trei mari minuni“

       „Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui

pe monedă regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea

adevărată, acel care va schimba cat de puţin în ea, o vatămă pe

toată. Căci dacă, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l

credeţi. La nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este

sănătoasă“ .

         Credinţa trebuie păzită, nu schimbată. Pentru că ea, credinţa, nu

evoluează, nu se schimbă ca o haină, nu se interpretează ci se trăieşte,

nu vede lumea în bucăţi, ci în totalitatea ei şi în comuniune cu

Dumnezeu. Tentaţiile sunt multe, misionarii aşa zişi creştini sunt mai

mulţi astăzi ca oricând şi mulţi cad în mrejele lor. Un tălmăcitor al

Sfintei Scripturi a Vechiului Testament ne dă un exemplu: unui

credincios i se propune să păreasească credinţa sa strămoşească în

schimbul unei sume de bani şi a multor favoruri materiale. Aceasta

răspunde: nu pot pentru că mă ţine lanţul. Care lanţ? Mă ţine lanţul

înaintaşilor credinţei strămoşilor mei. Lanţul care mă leagă de mama,

de tata, de buncii, străbunicii mei, de Sfântul Nicolae, de Sfântul

Gheorhe, de Sfinţii mucenici şi martiri, de Sfântul Andrei care ne-a

adus această credinţă ce o avem .