"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...
Spiritele căzute se opun cu violenţă la toate poruncile Evangheliei, dar în mod deosebit rugăciunii, ca şi maică a virtuţilor. Proorocul Zaharia l-a văzut “pe Iosua, marele preot, stînd înaintea îngerului Domnului, şi pe Satana, stînd la dreapta lui ca să-l învinuiască” (Zaharia 3:1). La fel şi astăzi diavolul se ţine mereu aproape de fiecare slujitor al lui Dumnezeu cu intenţia de a-l împrăştia şi de a-i pîngări ofranda duhovnicească, de a nu-i îngădui să aducă jertfă, de a o întrerupe sau a o suprima total, “îngerii căzuţi sunt roşi de invidie faţă de noi, zice Sfîntul Antonie cel Mare, şi nu încetează de a pune în lucrare toată răutatea lor pentru a ne împiedica să le ocupăm vechile lor tronuri din cer”. În mod deosebit “dracul este foarte invidios, spune Sfîntul Nil Sinaitul, faţă de omul ce se roagă, şi recurge la toate vicleniile imaginabile pentru a-l întrerupe”.
Diavolul depune tot efortul pentru a ne împiedica de la rugăciune sau pentru a face rugăciunea nefolositoare şi seacă. Pentru acest spirit căzut din înălţimea cerului din pricina mîndriei şi a răzvrătirii faţă de Dumnezeu, înveninat de o pizmă şi o ură implacabilă faţă de neamul omenesc, însetat de dorinţa de a-l face pe om să piară, preocupat zi şi noapte de a-l ruina, este de nesuportat ca să-l vadă pe om, fiinţă mizerabilă şi păcătoasă, intrînd în dialog cu Dumnezeu însuşi şi reîntorcîndu-se marcat de pecetea milostivirii Sale, cu nădejdea de a moşteni cerul, cu speranţa de a-şi vedea însuşi trupul său stricăcios transfigurat în trup duhovnicesc. Această perspectivă nu o poate suferi spiritul condamnat pentru totdeauna să se tîrască şi să se tăvălească, ca într-o mlaştină rău mirositoare în gînduri şi simţăminte exclusiv trupeşti, materiale şi păcătoase, şi care, în sfîrşit trebuie să fie aruncat în iad şi închis acolo pentru veşnicie.
El turbă de mînie, acţionează cu viclenie şi făţărnicie, face crime şi nelegiuiri. Trebuie să fii prudent şi pus în gardă: numai în caz de extremă necesitate, cînd ascultarea o cere, poţi face altceva în timpul fixat pentru rugăciune. Frate preaiubit! Nu lăsa rugăciunea fără un motiv foarte serios. Cel ce neglijează rugăciunea, îşi neglijează mîntuirea; cel ce părăseşte rugăciunea îşi pierde mîntuirea.
Un călugăr trebuie să fie foarte atent cum îşi organizează viaţa, căci vrăjmaşul încearcă să-l încercuiască din toate părţile cu vicleniile sale, să-l înşele, să-l seducă, să-l tulbure, să-l întoarcă de la calea arătată de poruncile evanghelice, să-l ducă la pieirea vremelnică şi veşnică. Cînd duci o viaţă atentă şi trează vei înţelege această prigoană înverşunată pe care vrăjmaşul o exercită împotriva noastră cu viclenie şi răutate.
Vom remarca că tocmai în momentul cînd ar trebui să ne rugăm, vrăjmaşul ne aduce alte ocupaţii şi ne sugerează că acestea sunt foarte importante şi nu suferă amînare: în realitate singurul lucru important este ca monahul să se ancoreze în rugăciune, în acelaşi timp lucrăturile vrăjmaşului se întorc în avantajul nevoitorului vigilent: văzînd mereu alături de sine pe un ucigaş înarmat cu un pumnal înfricoşător şi gata de a lovi, bietul călugăr neajutorat strigă fără încetare către Dumnezeu Atotputernicul cerîndu-I ajutor – şi îl primeşte.
Cînd duhul rău nu reuşeşte să deturneze în favoarea sa timpul hărăzit pentru rugăciune, se străduieşte să-l fure şi să întineze rugăciunea. Pentru acest lucru se foloseşte de gînduri şi imaginaţii. Cea mai mare parte a timpului, travesteşte gîndurile sub masca dreptăţii, pentru a le asigura puterea de pătrundere; imaginaţiilor le dă o formă foarte atrăgătoare.
Rugăciunea este furată şi ruinată atunci cînd, în timp ce te rogi, mintea nu-i cu totul atentă la cuvintele rugăciunii, ci se lasă cuprinsă de gînduri şi imagini împrăştiate. Rugăciunea este întinată atunci cînd mintea se lasă distrasă de la rugăciune, fixîndu-şi atenţia asupra gîndurilor şi imaginaţiilor păcătoase sugerate de către vrăjmaşul. Atunci cînd îţi vin gînduri şi imaginaţii păcătoase nu le acorda nici o atenţie. De îndată ce mintea ta le sesizează, închide-o în cuvintele rugăciunii şi, printr-o rugăciune fierbinte şi atentă, imploră-L pe Dumnezeu să-i împrăştie pe vrăjmaşii tăi.
Spiritul cel rău îşi organizează trupele cu o abilitate remarcabilă, în faţă se află gîndurile îmbrăcate în haina adevărului şi dreptăţii şi imaginile pe care un ascet fără experienţă le poate socoti nu numai inofensive, de inspiraţie duhovnicească sau chiar arătări sfinte şi cereşti. După ce mintea le-a primit, şi şi-a pierdut libertatea, comandantul trupelor răufăcătoare aruncă în luptă imaginaţiile în mod voit păcătoase. “După gîndurile nepătimaşe, zice Sf.Nil Sorski, vin gîndurile pătimaşe: dacă le laşi pe primele să intre, le dai prilej şi celorlalte să forţeze intrarea”.
După ce de bunăvoie mintea şi-a pierdut libertatea, de la prima întîlnire cu vrăjmaşii, rămîne dezarmată, slăbită, înlănţuită, nefiind în stare să depună cea mai mică rezistenţă în faţa vrăjmaşilor. Este repede învinsă şi n-are decît să se supună şi să rămînă în robie.
Cînd te rogi, trebuie neapărat să-ţi închizi mintea în cuvintele rugăciunii şi să înlături orice gînduri, fie bune, fie rele. Orice gînd, oricum s-ar travesti, din moment ce ne distrage de la rugăciune, aparţine armatelor străine şi este trimis “ca să înfrunte pe Israel” (l Regi 17:25).
În războiul nevăzut pe care îngerul căzut îl duce împotriva oamenilor, mai ales cu ajutorul gîndurilor şi imaginaţiilor, se sprijină pe afinitatea reciprocă ce uneşte păcatele între ele. Acest război nu încetează nici ziua nici noaptea, dar se înteţeşte atunci cînd nu ne sculăm la rugăciune. Atunci, ca să ne exprimăm în graiul Sfinţilor Părinţi, diavolul adună de peste tot gîndurile cele mai împrăştiate şi le porneşte asupra sufletului nostru. La început ni-i reaminteşte pe toţi cei care ne-au necăjit sau ne-au rănit; ne alcătuieşte un tablou cît mai viu al criticilor şi al înfruntărilor la care ne-au supus; ne sugerează faptul că ripostîndu-le, nu vom face altceva decît să ne satisfacem un elementar act de dreptate, de bun simţ, de autoapărare, de necesitate.
Este limpede că vrăjmaşul încearcă să zdruncine însăşi temelia rugăciunii – bunătatea şi blîndeţea – pentru ca edificiul să se prăbuşească de la sine. Iată cum se petrec lucrurile: omul plin de pizmă şi care nu iartă greşelile aproapelui său, este absolut incapabil să se concentreze la rugăciune şi să ajungă la înduioşarea inimii. Gîndurile mîniei împrăştie rugăciunea; o împrăştie în toate părţile, precum o rafală de vînt împrăştie seminţele pe care agricultorul le seamănă în ogor. Atunci ogorul sufletului nostru rămîne neînsămînţat, şi toată strădania nevoitorului e fără rod. Este foarte bine cunoscut faptul că temelia unei rugăciuni rodnice constă în iertarea ofenselor şi suferinţelor pe care le-ai suferit, în înlocuirea criticii pe care o faci altora cu o înţelegere binevoitoare şi, în sfîrşit, în a te judeca pe tine însuţi.
Adesea, cînd ne aşezăm la rugăciune, vrăjmaşul ne aduce gînduri şi imaginaţii de reuşită pămîntească: ne prezintă slava omenească pe care, în sfîrşit, o să o primim ca răsplată a virtuţilor pe care oamenii ni le recunosc; alteori ne arată tabloul, tot aşa de seducător, al bogăţiilor pe care le vom avea, şi care ne vor ajuta să creştem în virtute. Amîndouă evocările sunt mincinoase. Ele sunt în contradicţie directă cu învăţătura Mîntuitorului şi constituie un mare pericol pentru ochiul interior ce le contemplă şi chiar pentru suflet, care devine infidel faţă de Domnul său, lăsîndu-se sedus de către asemenea năluciri sugerate de diavolul.
În afara crucii lui Hristos nu există biruinţă pentru un creştin. Domnul a zis: “Slavă de la oameni nu primesc… Cum puteţi voi să credeţi, cînd primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5:41-44). Cînd faceţi fapte bune “nu fiţi ca făţarnicii” (Matei 6:16), care fac binele pentru slavă deşartă, care aşteaptă laudă de la oameni pentru virtuţile lor şi îşi pierd răsplata veşnică (Matei 6:1-18). “Să nu ştie stînga ta(adică slava deşartă) ce face dreapta ta (adică voinţa călăuzită de poruncile evanghelice) şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6:3,18). “Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6:24). “Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14:33).
Trebuie să remarcăm faptul că diavolul, atunci cînd L-a ispitit pe Dumnezeu-Omul, i-a sugerat gîndul plin de mîndria de a deveni celebru făcînd o minune în public şi a încercat să-i pună în faţa ochilor posibilitatea de a ocupa poziţia cea mai puternică şi înaltă. Domnul a refuzat amîndouă alternativele (Matei 4 şi Luca 4). Ne-a arătat că la desăvîrşire nu se poate ajunge decît pe calea cea strîmtă a renunţării şi a umilinţei, cale mîntuitoare pe care El însuşi a trasat-o. Trebuie să urmăm exemplul şi învăţătura Domnului care a respins gîndul de mărire şi de bogăţie pămîntească. Trebuie să refuzăm plăcerea pe care ne-o provoacă închipuirile de acest fel, căci ele distrug în noi concentrarea minţii şi atenţia din timpul rugăciunii şi deschid poarta părerii de sine şi a împrăştierii. Dacă primim gîndurile şi imaginaţiile de mîndrie, de zgîrcenie şi de dragoste faţă de lume, dacă nu le respingem, ci le cultivăm şi ne desfătăm cu ele, intrăm în comuniune cu satana şi puterea lui Dumnezeu care ne ocrotea se retrage de la noi.
Cînd vrăjmaşul vede că ne-a părăsit ajutorul lui Dumnezeu, el porneşte împotriva noastră două mari atacuri: cel al gîndurilor şi imaginaţiilor desfrînate, precum şi cel al tristeţii. Dacă rezistăm la primul, nu vom rezista la al doilea. Este exact ceea ce spune o maximă a Părinţilor: Dumnezeu îi îngăduie lui satan să ne calce în picioare pînă cînd devenim smeriţi.
Este clar că gîndurile de ură, de a-i judeca pe alţii, de slavă şi de reuşită pămîntească, au la origine mîndria. Lepădînd aceste gînduri, lepădăm în acelaşi timp mîndria. Cînd smerenia se instalează în suflet, ea expulzează mîndria. Smerenia este maniera de a gîndi a lui Hristos şi din ea se naşte focul Sfîntului Duh, prin care se nimicesc şi se alungă din suflet toate patimile.
Invaziei gîndurilor desfrînate şi plictiselii îi urmează tristeţea, nesiguranţa, deznădejdea, împietrirea, orbirea, hula şi disperarea. Dacă prinzi gustul dorinţelor trupeşti, urmările vor fi foarte grave. Părinţii numesc aceste dorinţe profanatorii templului duhovnicesc al lui Dumnezeu. Dacă ne desfătăm cu ele, harul lui Dumnezeu ne părăseşte pentru mult timp şi gîndurile şi imaginaţiile păcătoase capătă un ascendent foarte puternic în noi. Ne covîrşesc şi ne ameţesc în aşa măsură încît nu vom putea-atrage harul din nou, decît printr-o pocăinţă sinceră şi printr-un refuz de a ne lăsa cuprinşi de sugestiile vrăjmaşului. Un călugăr atent va cunoaşte toate aceste lucruri din experienţă.
Cunoscînd strategia şi tactica vrăjmaşului în lupta sa contra noastră, ne putem organiza rezistenţa în consecinţă. Nu vom judeca şi nu vom condamna sub nici un pretext pe semenul nostru şi vom ierta altora greşelile. Din momentul în care va încolţi în noi un gînd de răutate contra aproapelui nostru, ne vom întoarce către Dumnezeu rugîndu-ne pentru el, cerîndu-i lui Dumnezeu să fie milostiv cu el şi în veacul acesta şi în cel viitor. Vom renunţa la noi înşine, adică la slava ce ne vine de la oameni, la confortul pămîntesc şi la tot felul de avantaje, şi ne vom lăsa total în voia lui Dumnezeu, mulţumindu-I şi prearnărindu-L pentru trecutul şi prezentul nostru şi punînd în mîinile Sale viitorul nostru.
O asemenea atitudine şi o asemenea orientare ne va sluji, va fi temelie pentru rugăciune, înainte de a începe rugăciunea, să ne smerim în faţa fraţilor noştri, să ne reproşăm nouă înşine faptul de a-i fi smintit, şi să continuăm să facem acest lucru pentru păcatele noastre. Să începem rugăciunea prin a ne ruga pentru vrăjmaşi. Să ne unim prin rugăciune cu umanitatea întreagă şi să-L rugăm pe Dumnezeu să aibă milă de noi şi de lumea întreagă, nu pentru că noi suntem vrednici să ne rugăm pentru lume, ci pentru a împlini porunca iubirii care ne este prescrisă: “rugaţi-vă unii pentru alţii” (lacov 5:16).
Cu toate că adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au de luptat cu multe sugestii păcătoase aduse de satan şi care răsar din firea noastră atinsă de cădere, mîna atotputernică a lui Dumnezeu este mereu prezentă pentru a-i sprijini şi a-i călăuzi. Lupta însăşi este foarte folositoare, căci ea îi dă posibilitatea călugărului să dobîndească o experienţă monahală, o cunoştinţă clară şi profundă a ravagiilor provocate firii omeneşti, de către păcat şi de către îngerul căzut; aceste cunoştinţe îl fac pe ascet să aibă o inimă blîndă şi smerită, să se plîngă pe sine şi lumea întreagă.
Sfîntul Pimen cel Mare ne povesteşte despre Sfîntul Ioan Colov, nevoitor plin de Duhul Sfînt, că rugîndu-se îndelungat lui Dumnezeu, a contenit lupta provocată de neputinţa firii umane căzute. I-a relatat acest lucru unui bătrîn dăruit cu un deosebit discernămînt duhovnicesc, zicîndu-i: “mă odihnesc şi nu am nici un război. Şi i-a zis lui bătrînul: du-te, roagă-te lui Dumnezeu, ca să-ţi vină războiul şi zdrobirea şi smerenia pe care le aveai mai înainte! Că prin războaie sporeşte sufletul. Deci s-a rugat şi după ce a venit războiul, nu s-a mai rugat să-l ia de la dînsul, ci zicea: dă-mi Doamne răbdare în războaie!”.
Încredinţîndu-ne pe de-a-întregul voii lui Dumnezeu, ne arătăm dispuşi să-i împlinim voia. Prin rugăciune stăruitoare să-i cerem lui Dumnezeu capacitatea de a-i împlini voia, să-i cerem ca voia Sa, în ce ne priveşte, să se facă mereu.
Dumnezeu rămîne nedespărţit de cel ce se lasă în voia Sa. Orice atlet al lui Hristos simte acest lucru, şi poate mărturisi că-i adevărat, atunci cînd se luptă după rînduială, cînd se luptă lăsîndu-se călăuzit de Evanghelie.
sursa: „Fărîmiturile ospăţului”, Sf.Ignatie Briancianinov
