de Eliana Popa
Minunat lucrează Domnul! Face sfânt din păcătos,
Despre-așa minune mare, vă voi povesti mai jos.
A trăit în vechea Romă o femeie patriciană...
Aglaida...cunoscută și ca mare curtezană !
Avea multă bogăție, însă patimi și mai multe,
Le hrănea din plin pe toate fără a vrea, să le înfrunte.
N-avea soț, deci nici stăpân... era liberă la fapte,
Nu se abținea defel de la pofte desfrânate.
Însă mai avea ceva, pe lângă averi și casă,
Un bărbat ce-i era slugă vrednică și credincioasă!
Era tânăr și frumos, el se ocupa de toate
Aglaida-l îndrăgise și-l trăgea către păcate.
Bonifatie al nostru ,era vrednic cât o mie,
Dar avea și două patimi....desfrânare și beție...
Altfel era om de treabă, miluia pe cei sărmani,
Ajuta pe toată lumea...se-ngrija de cei orfani !
Și-l ardea în piept dorința să-și îndrepte și el viața,
Până nu ( cum zice-o vorbă)s-o găta pe mosor ața!
Avea-n suflet remușcare pentru viața lui stricată,
Suspina ades spre Domnul cu o lacrimă curată !
Dumnezeu știindu-i gândul și dorința de-ndreptare,
Pentru faptele lui bune, pentru sufletul lui mare,
Hotărî să îl trimită pe o cale grea, dar sfântă,
Precum ne grăieste cartea și Părinții ne cuvântă !
Era vreme de prigoană...vreme de mucenicie,
Într-o lume de păgâni și de grea idolatrie,
Când erau uciși creștinii... secerați de cel viclean,
Precum spicele de grâu cad sub seceră în lan !
Aglaida, într-o zi, parcă își veni în fire
Și cătând adânc în suflet se gândi la mântuire...
Și-o dorinta i se-aprinse...stând și cugetând un pic,
Să aducă-n casă grabnic, trupul unui mucenic.
Se gândi, că potrivit, pentru-ai împlini dorința
Bonifatie ar fi ....fiindcă-n toate-și da silința!
Iată că-l cheamă degrabă și luându-l deoparte
Îi vorbi de-a ei dorință încolțită peste noapte :
,, - Frate, vreau să mă opresc...destul am păcătuit,
Și tu, știi, că împreună multe rele-am săvârșit!
Cum vom sta la Judecată ?Ce răsplată vom primi ?
Cât mai stăm în grele patimi? Până moartea va veni?
Am aflat de mucenici și de-a lor putere mare!
Iar pe cei ce îi cinstesc, îi ajută spre-ndreptare..
Daca mă iubești și vrei, ai să mergi într-o cetate
Unde mulți creștini sunt duși la osândă și la moarte !
Acolo să cauți bine...să-ți învingi temeri și frici...
Fiindcă, uneori, păgânii, pe bani grei, vând mucenici !
Să-mi aduci, aici și mie, sfinte moaște de martir,
Să îi țes veșmânt din lacrimi și din flori de trandafir!
Să îi fac din a mea casă o biserica frumoasă,
Și să-l rog să mijlocească pentru-o mare păcătoasă !"
Bonifatie-o asculta...parcă nu-i vine a crede
( Și de-atâta bucurie, mai că-i vine să se-mbete!)
Dar având spre-ndeplinire o poruncă așa mare
Hotărî și el că-i timpul ca să facă o schimbare!
Pregăti călătoria-luând cu el mai multe slugi,
Puse în desagi de toate! Bani și aur, multe pungi!
Ca să miluie săracii ce-i va întâlni pe cale
Și să cumpere stăpânei, prețioasele odoare!
Însă când ieși din casă, pregătit fiind de drum,
Se-ndreptă spre Aglaida să-și ia omul, rămas bun :
,, - Iată, plec ...dar ce voi face daca nu găsesc nimic?
Niciun trup sfințit cu sânge, niciun os de mucenic ?
Dacă-n loc de sfinte moaște ...(și-aici râde copios)
Ți-or aduce trupul meu chinuit pentru Hristos?
Îl primești cu mare cinste si cu flori de trandafir,
Dacă sluga ta cea dragă, va muri ca un martir?"
Aglaida-i râde-n față : ,, - Tu? Să mori pentru Hristos?
Bețivan și desfrânat ! Fă-te, frate, serios!
Ia aminte și nu râde! Curățește-te de patimi
Și pe drumul ce pornești, roagă-te cu sârg și lacrimi !.
Câte rele-ai săvârșit, rana lor deloc nu frige ?
Iar de-acele sfinte moaște, fă-te vrednic a le-atinge!"
Bonifatie primește, vorba ei precum o palmă
Și-și dă seama de-a lui stare și de-a sufletului rană !
Și pe drumul ce-l străbate,miluiește tot săracii
Tine post, se roagă-n taină de se sperie toți dracii!
Și-ajungând într-o cetate, cea cu numele de Tars,
O dorință arzătoare ca un jar în piept i-a ars!
Auzise că, acolo, e prigoana cea mai mare
Cad creștinii morți în chinuri ...și li-i moartea sărbătoare!
Își lăsă atunci toți robii să-l aștepte la un han
Și plecă spre locul unde, moartea secera ca-n lan!
Ce văzu! O, Doamne, Sfinte!Multe trupuri de martiri,
Prinși în lanțuri și în cuie, răbdând chin și biciuiri!
Spânzurați cu capu-n jos, puși în foc și în cuptoare
Și slăvind în chin pe Domnul, fac din moarte sărbătoare!
Bonifatie uimit, fu cuprins de o sfântă râvnă
Și se duse lângă dânșii, înfruntând păgâna turmă!
Le mai ostoia durerea, îi îmbrățișa pe unii
Fără teama și slăvindu-L pe Hristos în văzul lumii!
Și mulțimea se-ntreba, cine e? De unde vine?
Fremăta strigând la el și întreaga soldățime!
Și atunci judecătorul porunci să fie-adus...
A fost luat și dus la dânsul mai cu voie, mai pe sus!
,, - Cine ești, de-ai îndrăzneala să le ostoiești din chin? "
,, - Bonifatie mă cheamă! Și sunt tot ca ei, creștin!"
,, - De nu vrei să dau poruncă să te bată ca pe ei,
Lepădă-te de Hristos!Și-adu jertfă pentru zei!
Te voi pune-atunci în cinste și-ți voi da dregătorie
Și tot ceea ce-ți dorești, după pofta ta să fie!"
,, - Nu vreau să jertfesc la idoli căci destul am fost păgân,
Și pun trupul meu drept jertfa, pentru Singuru-mi Stăpân!
Zeii voștri sunt minciună, pietre îmbrăcate-n aur,
Eu mă-nchin lui Dumnezeu, Cel ce e al lumii Faur! "
Mâniindu-se păgânul pe plăcutul lui Hristos,
La osândă îl trimise și-l legă cu capu-n jos!
Bicele cu plumb loviră pân' la os mușcând din el,
Trupul lui doar răni și sânge rupt cu ghiare de oțel!
Însă se-ntărea cu ruga și în tot calvarul său,
Se ruga pentru călăi și slăvea pe Dumnezeu!
Mult l-au chinuit călăii adâncindu-i suferința,
Însă mulți dintre păgâni pe loc și-au schimbat credința!
Și văzând judecătorul că nicicum nu-i vin de hac,
Poruncește la călăi să îi taie sfântu-i cap!
Și atunci minune mare, când aceștia l-au răpus,
Sânge-amestecat cu lapte în șuvoi din trup i-a curs !
Trupul lui sfințit în sânge și în chinurile morții,
A fost dus și aruncat lângă porțile cetății!
Și-n tot timpu-n care sfântul jertfă Domnului s-a dat
Robii lui, rămași la han, îl credeau prin crâșme beat!
Dar văzând că nu mai vine, sfinte moaște ca să cate,
L-au tot căutat o vreme prin a Tarsului cetate!
Până unul din aceia, ce-au văzut cumplitu-i chin,
Le-a spus toată întâmplarea și cum a murit creștin!
Parca nu voiau a crede...însă omul i-a condus,
Până-n locul unde sfântul, mort sub pază era pus!
Cu multi bani l-au cumpărat, cu greu l-au vândut păgânii,
L-au spălat, l-au pus în raclă și-au pornit să-l dea stăpânii!
Și în vremea-n care robii se-ntorceau cu el spre casă,
Aglaidei se vestește despre jertfa lui frumoasa.
Îngerul lui Dumnezeu i se-arată și-i vorbește :
,, - Pregătește-te că, iată, Bonifatie sosește!
Vine acela ce-a fost slugă, însă vine ca stăpân,
Să-l primești cu mare cinste că ni-i frate-n cer, acum..
Vei avea și tu la Domnul, rugător, cum ți-ai dorit,
Călăuză-n viața asta și în clipa de sfârșit!"
Aglaida se trezește, strânge preoți...un sobor,
Și cu mare evlavie...cu cel mai fierbinte dor,
Îl întâmpină plângând cu cereasca bucurie,
Parcă nu-i vine a crede...dragul ei ! Chiar el să fie?
Mucenic in acea raclă, cum i-a spus râzând atunci!
,, - Gata! își zise Aglaida! Ca o proasta stai și plângi!
De acum voi lăsa toate, voi da totul la sărmani,
Voi trăi în post și-n lacrimi, fară case, fără bani !
Pentru sfântul meu prieten voi zidi in satul meu
O biserică frumoasă...și cu el voi fi și eu!
Și voi cere lui Hristos la sfârșitul vieții mele,
Să-mi fii călăuzitor printre vămi și locuri rele! "
Aglaida a trăit încă paișpe ani si-un pic,
Doar in post și-n rugăciune...nu i-a trebuit nimic!
O biserică frumoasă pentru sfânt a ridicat,
Lângă racla lui,cu lacrimi, a vegheat și s-a rugat!
Iar în ceasul adormirii a primit și ea cunună
Și slăvesc in rai pe Domnul...tot ținându-se de mână !
din volumul,, Ce-ai iubit în mine, Doamne?"
