Pruncii Simeon şi Parascheva au ales o viaţă de sfinţenie,
întrecând cu mult pe părinţii lor, iar această alegere nu şi-au
schimbat-o pe parcursul întregii lor vieţi. Au ales să fie şi fii ai
Părintelui ceresc şi ai Bisericii, după cuvântul care ne spune că:
"Nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu drept Tată, dacă nu are Biserica
drept Mamă".
În sinaxare sunt multe categorii de sfinţi. Sunt unii care s-au
botezat la o vârstă adultă, alţii care, deşi botezaţi din fragedă
pruncie, după o viaţă plină de păcate, s-au pocăit şi au dobândit în
partea a doua a vieţii cununa sfinţeniei. O categorie aparte de sfinţi o
reprezintă cei care încă de la naştere s-au arătat a fi plini de Duhul
Sfânt. Pentru unii (mai ales pentru cei şovăielnici în credinţă) pare un
lucru greu de crezut că ar putea să existe copii cu viaţă sfântă încă
de la concepere. Că un bebeluş poate alege să primească a fi alăptat
doar din sânul drept al maicii sale. Sau să fie atât de postitor încât
să nu primească a fi alăptat nici măcar din acest sân dacă mama a mâncat
carne sau a băut vin. Şi totuşi, aşa a fost în cazul Sfântului Simeon
(trăitor în Antiohia veacului VI), ale cărui moaşte se află în zilele
acestea la Iaşi, alături de cele ale Sfintei Cuvioase Parascheva.
E un lucru greu de acceptat pentru mentalitatea omului de astăzi
faptul că un copilaş ar putea să aibă un asemenea comportament. Asta
pentru că există concepţia că, până nu începe să vorbească şi să aibă o
comunicare raţională, un copil e un soi de "animăluţ de casă", complet
neputincios. Mai exact, nu este tratat ca o persoană. (Ca o paranteză:
deloc întâmplător, trăim în epoca în care doi specialişti în bioetică
medicală au îndrăznit să facă o propunere şocantă, într-o revistă
medicală prestigioasă, aceea de a se permite eutanasierea copiilor
bolnavi în primele luni de după naştere, argumentând că aceştia n-ar fi
încă persoane, după cum - în concepţia lor - nici fetusul nu este!).
Aşadar, cum este posibil ca un bebeluş de doar câteva zile sau
luni să poată face astfel de alegeri? De ce nu au toţii copiii născuţi
comportamente de genul acesta, ci doar unii? Pentru a răspunde la aceste
întrebări, este nevoie să înţelegem un lucru esenţial: există o
legătură extrem de strânsă între părinţi şi copii, cu mult peste ceea ce
putem noi sesiza, chiar şi cu mijloace ştiinţifice. Fiecare copil vine
pe lume cu o moştenire anume. Putem spune despre un copil că moşteneşte
ochii mamei sau nasul tatălui, un talent anume sau o predispoziţie către
un tip de activitate, dar şi că tot ceea ce părinţii au trăit şi le
marchează existenţa în momentul conceperii unui copil sau, mai ales, în
perioada următoare, se "imprimă" într-un mod tainic în fiinţa noului om.
E, ca să folosesc o imagine mai adecvată epocii informaticii, ca
şi cum ai dărui un computer cuiva cu o serie de softuri instalate şi cu
altele care sunt doar depozitate pe hard, sub formă de kit sau de
arhivă. Persoana care primeşte computerul respectiv, la început
utilizează softurile deja funcţionale şi se limitează la ele. În timp,
el poate opta, în anumite condiţii, să instaleze şi alte softuri dintre
cele stocate. Tot aşa de bine însă "operatorul" nostru poate decide să
şteargă tot de pe hard, să-l formateze, apoi să aleagă alte programe pe
care să şi le instaleze, chiar cu totul diferite de cele primite odată
cu acel computer.
Sigur că analogia de mai sus nu poate acoperi cu totul
realitatea acestor moşteniri pe care copilul le are de la părinţii săi.
Dar ne poate ajuta să înţelegem, pe cât ne este cu putinţă, cum
funcţionează acest mecanism. Am să vă dau două exemple, unul despre ceea
ce se poate transmite unui copil înainte de naştere, altul despre ce-i
putem induce după ce s-a născut deja. A făcut vâlvă, la un moment dat,
un caz în Franţa în care s-au constatat modificări ale ADN-ului la o
tânără a cărei bunică fusese violată. Modificările puteau fi urmărite ca
fiind transmise mai întâi la mamă (fiica femeii violate), apoi la
tânăra de care vorbim. Un alt caz, de data aceasta din România, îl
reprezintă o adolescentă care mărturisea că avea vise cu imagini ale
unui act sexual explicit, deşi nu văzuse niciodată astfel de secvenţe,
nici nu avusese astfel de experienţe şi nici măcar nu vorbise cu cineva
despre asta. A ajuns să descopere că, atunci când avea doar câteva luni,
părinţii săi obişnuiau să aibă relaţii intime în aceeaşi cameră cu ea,
considerând că, deşi putea să-i vadă, copilul nu putea pricepe ce se
întâmplă în jurul ei. Din perspectivă duhovnicească, ştim că, în astfel
de situaţii, prin pocăinţă, prin spovedanie, prin împărtăşire, prin tot
ceea ce ne aduce har dumnezeiesc curăţitor, astfel de "informaţii" nu se
mai transmit copiilor.
"Am tată şi nu am tată; am mamă şi nu am mamă"
Dar genul acesta de "comunicare" de la părinţi/bunici/înaintaşi
la copii funcţionează şi în cazurile pozitive. Adică viaţa curată, de
sfinţenie a unui cuplu, îşi pune amprenta asupra rodului iubirii lor.
Aşa se explică de ce s-au putut naşte persoane ca Maica Domnului sau Sf.
Ioan Botezătorul, ei fiind rod al rugăciunilor părinţilor, dar şi o
încununare a unui lung şir de generaţii din neamul lor care s-au
străduit să trăiască o viaţă cât mai curată, în comuniune cu Dumnezeu.
Sfântul Simeon, de care aminteam la început, a avut o astfel de
binecuvântată moştenire. Mama sa, Marta, nu ar fi dorit să se
căsătorească, ci să rămână în starea de feciorie (şi trupească). A fost
însă îndemnată de Sf. Ioan Botezătorul să se căsătorească cu bărbatul
rânduit, cu Ioan, fiind una dintre rarele situaţii când o tânără este
încurajată să accepte căsătoria (literatura aghiografică este plină de
situaţii în care tineri sau tinere au fugit de căsătorie spre a se putea
dedica exclusiv relaţiei cu Dumnezeu, voia divină întărind această
opţiune a lor).
Motivul pentru care aceşti doi oameni cu viaţă curată, chiar de
sfinţenie, s-au căsătorit, a fost în primul rând pentru ca, din
trupurile lor curăţite de harul dumnezeiesc, să se poată naşte un copil
cu totul excepţional. Simeon nu doar că a postit încă de la naştere, dar
a ţinut acest lucru toată viaţa, cu o asceză peste fire, intrând în
mănăstire la vârsta de doar şase ani! Practic, încă de la venirea sa pe
lume, el nu a luat-o "de la zero" (cum, de altfel, nici un copil nu o
ia), ci a continuat lucrarea părinţilor săi, dedicându-se unei vieţi de
continuă apropiere de Dumnezeu.
Şi Sfânta Parascheva a beneficiat de o moştenire binecuvântată,
părinţii săi fiind oameni deosebit de evlavioşi. Deloc întâmplător, şi
Eftimie, un frate al Sfintei, s-a dedicat întrutotul vieţii
duhovniceşti, călugărindu-se şi fiind, la un moment dat, hirotonit
ierarh al Bisericii. De altfel, de mică, Sfânta Parascheva a dat dovadă
de o milostenie pe care rar o găseşti chiar la oameni maturi, cu viaţă
îmbunătăţită. Faptul că, după moartea părinţilor săi, a împărţit partea
ei de avere la săraci şi a ales o viaţă aspră, de rugăciune şi asceză,
nu ne miră deloc la o tânără care, încă din copilărie, a căutat să nu se
lipească de nimic din cele pământeşti.
Deşi au beneficiat, cum spuneam, de binecuvintate moşteniri de
la părinţii lor, şi copiii Simeon şi Parascheva, ca persoane, au avut
dreptul de a alege cum să lucreze cu această duhovnicească avere. Aşa
cum tinerii moştenesc azi anumite averi materiale de la părinţi, unii
străduindu-se a le spori, alţii cheltuind foarte repede cele dobândite,
tot aşa şi în celelalte aspecte ale vieţii noastre, putem alege ce să
facem cu moştenirile noastre.
Aşa cum nu e obligatoriu să repetăm experienţele negative ale
înaintaşilor, tot aşa nu este obligatoriu să urmăm o viaţă pilduitoare,
nu suntem "condamnaţi" la sfinţenie. Se pot vedea şi azi situaţii în
care, deşi născuţi şi crescuţi într-o atmosferă duhovnicească, unii
copii aleg, mai târziu, o viaţă de păcat.
Pruncii Simeon şi Parascheva au ales o viaţă de sfinţenie,
întrecând cu mult pe părinţii lor, iar această alegere nu şi-au
schimbat-o pe parcursul întregii lor vieţi. Au ales să fie şi fii ai
Părintelui ceresc şi ai Bisericii, după cuvântul care ne spune că:
"Nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu drept Tată, dacă nu are Biserica
drept Mamă" (Sfântul Ciprian). Sf. Simeon a avut un acelaşi gând, dar
dintr-o altă perspectivă.
Când a fost botezat, a rostit aceste cuvinte (la vârsta de numai
doi ani): "Am tată şi nu am tată; am mamă şi nu am mamă". Cu alte
cuvinte, învăţăm de aici că avem părinţi (mamă şi tată - fie şi doar
biologici), dar putem avea mai mult decât atât: Tată pe Dumnezeu Însuşi,
Mamă pe Biserica Sa (cristelniţa sau baptisteriul în care suntem
botezaţi este uter matern pentru cei ce "se nasc din nou, din apă şi din
Duh.
Fără a renunţa la părinţii după trup (adică la identitatea noastră
umană), suntem înfiaţi şi devenim fii ai lui Dumnezeu. Iar icoana
Bisericii, chipul ei, este Maica Domnului. De aceea o şi numim Maică a
noastră, a creştinilor, a celor ce devenim fraţi întru Hristos, Fiul
său.
Pelerinii răbdători se pot închina, în aceste momente, la Iaşi,
sfintelor moaşte ale celor doi copii bineplăcuţi Domnului - Simeon şi
Parascheva -, dar şi icoanei Prodromiţa, cea care ne înfăţişează cel mai
fidel chipul Maicii Domnului. E, în fapt, întâlnirea cu o familie a
sfinţeniei, un îndemn către noi toţi de a întări şi proteja această
entitate, atât de atacată astăzi. Căci doar în familia numită şi
"biserica de acasă" putem să creştem prunci care să devină, dacă aleg să
creadă, Simeoni şi Paraschive. ( blogul l-am scris vineri,dar de trimis
il trimit acum,inca avand timp fiecare sa se inchine la moastele celor
doi sfinti)
