"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...
Viaţa Sfintei Mucenițe Sofia și a fiicelor sale: Pistis, Elpis și Agapis
Pe timpul împărăţiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios
al românilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al
cărei nume se tâlcuieşte "înţelepciune". Aceasta, după numele său,
petrecea viaţa în credinţă creştinească, cu înţelepciune; o astfel de
înţelepciune o laudă apostolul Iacov zicând: "Înţelepciunea cea de sus
întâi era curată, apoi paşnică, blânda, bineplăcută, plină de milă şi de
roade bune" (3,17). Această înţeleaptă Sofia, când trăia în însoţire
legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuţi
evanghelice: pe cea dintâi a numit-o Pistis (Credinţa), pe a doua Elpis
(Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască
înţelepciunea cea creştinească, dacă nu bunătăţile cele plăcute lui
Dumnezeu? Dar, după naşterea acestor trei fiice a rămas văduvă în
curând, şi vieţuia cu dreaptă credinţă, plăcând lui Dumnezeu,
îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul şi cu milostenia înconjurată
de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creştea într-o astfel de
învăţătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă aşa înţeleaptă,
că purtând numele bunătăţilor celor mari evanghelişti, nu trebuia mai
mult decât să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuţii al
cărei nume îl purta, ceea ce s-a şi făcut. Crescând ele cu anii,
creşteau într-însele şi bunătăţile; şi au învăţat bine cărţile
proorocilor şi ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învăţăturilor
şi se nevoiau la citire, la rugăciune şi la osteneli casnice,
supunându-se sfintei, de Dumnezeu înţelepţitei lor mame, sporind şi
înaintând de la o faptă bună la alta şi mai bună şi se suiau din ce în
ce mai sus pe treptele scării morale.
Atunci, toţi şi-au
întors ochii spre dânsele pentru frumuseţile lor cele prea mari şi
pentru acea bună înţelegere desăvârşită, că străbătuse vestea prin tot
Imperiul Roman de frumuseţea lor ceea ce covârşea, izvorând din
înţelepciune. Auzind despre aceasta, Antioh eparhul dorea să le vadă pe
ele şi, văzându-le, s-a înştiinţat că sunt creştine, pentru că nu-şi
tăinuiau credinţa lor cea în Hristos şi nu se îndoiau în nădejdea lor
cea spre Hristos şi nici nu-şi împuţinau dragostea lor cea spre Hristos,
ba încă mai luminos măreau înaintea tuturor pe Hristos, iar de idolii
cei de Dumnezeu urâţi se îngreţoşau. Acestea toate le-a spus Antioh
împăratului Aelius Adrian, iar el îndată a trimis slugile ca să le cheme
pe ele la sine. Deci, mergând slugile la casa Sofiei, au aflat pe maică
îndeletnicindu-se cu învăţătura fiicelor sale; şi o chemară pe ea cu
fiicele la împărat. Iar ele, cunoscând pricina chemării lor, toate se
aşezară la rugăciune, zicând: "Tu, atotputernice Dumnezeule, rânduieşte
pentru noi după sfânta voia Ta şi nu ne lăsa pe noi, ci ne dă nouă
ajutorul Tău cel sfânt, ca să nu se înfricoşeze inima noastră de
prigonitorul cel mândru, să nu ne temem de muncile lui cele înfricoşate,
să nu ne spăimântam de moartea cea amară şi să nu ne rupă pe noi cu
nimic de la Tine, Dumnezeul nostru!" Şi după rugăciune, închinându-se
lui Dumnezeu, au ieşit toate patru, maica cu fiicele, luându-se de mâini
ca o cunună împletită. Şi mergeau, căutând adeseori spre cer, cu
suspinuri şi cu rugăciunea în taină, încredinţându-se la ajutorul Celuia
ce a poruncit "să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu
pot să-l ucidă".
Apoi, ajungând la palatele
împărăteşti, s-au însemnat cu semnul crucii zicând: "Ajută-ne nouă,
Dumnezeule, Mântuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău cel sfânt".
Şi au stat înaintea îm-păratului celui ce şedea pe scaun în mândria sa,
pe care văzându-l, i-au dat cinstea cea cuviincioasă. Şi şedeau ca şi
cum erau chemate la un ospăţ; au venit cu bucurie pentru Domnul lor la
cercetare, fără nici o temere, cu feţele luminoase, cu inimi îmbărbătate
şi cu ochii veseli privind spre toţi. Văzând împăratul feţele lor
cinstite, luminate şi neînfricoşate, a întrebat pe maică de neam, de
nume şi de credinţă. Iar ea, înţeleaptă fiind, cu pricepere răspundea,
încât toţi cei ce auzeau se mirau de o înţelepciune ca aceea a ei.
Pomenind puţin de neamul şi de numele său a început a grăi pentru Acela
pe "al cărui neam cine-l va spune" se va mântui şi la al cărui nume toţi
sunt datori să se închine. Şi mărturisea credinţa sa cea în Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi roabă se numea Aceluia şi în numele Lui
se lăuda. "Acesta - zicea - îmi este numele cel cinstit, în care mă laud
că sunt creştină". Încă a spus că şi pe fiicele sale lui Hristos le-a
logodit, ca curăţia lor neîntinată să o păzească ne-stricăciosul Mire,
Fiului lui Dumnezeu. Văzând împăratul pe aceas-tă femeie înţeleaptă, şi
nevrând atunci ca să zăbovească cu dânsa la vorbă multă şi să facă
judecată, a amânat-o pe altă dată, iar acum, deocamdată, le trimise pe
câteşipatru la o femeie de neam bun, anume Palladia, încredinţîndu-i-le
ca să le păzească şi a treia zi să le aducă pe ele la judecată.
Atunci maică, petrecând în casa Palladiei şi având vreme de ajuns
pentru învăţătura fiicelor sale, le încuraja pe ele ziua şi noaptea şi
învăţându-le cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, le zicea: "Fiicele mele
iubite! Acum este vremea nevoinţei voastre, acum a sosit ziua ca să vă
faceţi mirese Mirelui vostru Celui fără de moar-te, ca după numele
vostru să vă arătaţi către dânsul credinţa voastră cea tare, nădejdea
cea neîndoită şi dragostea cea nefăţarnică, care niciodată nu cade! Acum
a venit ceasul veseliei voastre, ca să vă încununaţi prin cunună
mucenicească cu preaiubit Mirele vostru şi cu dânsul în cămara Lui prea
luminoasă să intraţi, în glas de bucurie. Fiicele mele, să nu vă cruţaţi
trupurile voastre cele tinere pen-tru cinstea lui Hristos, să nu jeliţi
floarea tinereţelor voastre celor frumoase, pentru cel mai frumos ca
podoabă şi decât fiii omeneşti, nici să vă mâhniţi de lipsirea vieţii
acesteia vremelnice, pentru viaţa cea veşnică. Pentru că nepreţuitul
vostru Mire ceresc, Iisus Hristos, este sănătate veşnică, frumuseţe
negrăită şi viaţă fără de moarte. Şi când trupurile voastre pentru
dânsul vor fi chinuite spre moarte, el le va îmbrăca pe ele în
nestricăciune şi rănile de pe trupurile voas-tre le va lumina ca stelele
cerului. Când frumuseţile voastre vor fi luate prin chinurile îndurate
pentru Dânsul, El vă va înfrumuseţa pe voi cu cereasca frumuseţe pe care
ochiul n-a văzut-o. Iar când vremelnica voastră viaţă o veţi pierde,
punându-vă sufletele voastre pentru Domnul vostru, apoi El viaţa cea
fără de sfârşit vă va dărui vouă, în care vă va mări pe voi în veci
înaintea Tatălui său cel ceresc şi înaintea sfinţilor Lui îngeri şi de
toate cereştile duhuri vă veţi numi mirese şi mărturisitoare ale lui
Hristos; pe voi vă vor lăuda toţi cuvioşii, de voi se vor veseli
înţeleptele fecioare şi vă vor primi în ceata lor.
Dulcele
mele fiice! Să nu vă mlădiaţi a fi amăgite de înşelăciunile vrăjmaşului,
pentru că, precum mi se pare, mult vrea să vă îmbuneze pe voi împăratul
şi să vă făgăduiască mari daruri şi să vă pună înainte mărire, bogăţii,
cinste şi toată frumuseţea şi dulceaţa lumii acesteia stricăcioase şi
deşarte. Să nu iubiţi nimic dintr-acestea, că toate se sting ca fumul,
ca praful de vânt se spulberă, că floarea şi ca verdeaţa ierbii se
veştejesc şi în ţarina se sălăşluiesc. Nici să vă înfricoşaţi când veţi
vedea cumplitele chinuri, pentru că puţin pătimind şi pe vrăjmaşul
biruindu-l, în veci veţi dănţui. Şi cred Dumnezeului meu Iisus Hristos
că nu vă va lăsa pe voi, cele ce pentru Dânsul pătimiţi, Cel ce a zis:
"De va şi uita femeia pe fiii pântecelui său, dar Eu nu vă voi uita pe
voi". Ci nedepărtat va fi de voi întru toate chinurile voastre, privind
nevoinţele voastre, în slăbiciunea voastră şi împletindu-vă cununa
răsplătirii voastre. O, fiicele mele cele bune! Gândiţi-vă la durerile
mele pe care le-am avut la naşterea voastră. Aduceţi-vă aminte de
ostenelile mele pe care în vremea prunciei le-am suferit la creşterea
voastră. Aduceţi-vă aminte şi de bunătăţile mele, cu câtă dragoste v-am
învăţat pe voi frica de Dumnezeu şi să mângâiaţi bătrâneţele mamei
voastre prin acea statornică şi bărbătească mărturisire a voastră a lui
Hristos. Pentru că aceasta îmi va fi mie veselie, bucurie, cinste şi
laudă între toţi credincioşii, când mă voi învrednici să mă numesc mamă
de muceniţe, când vă voi vedea pe voi că viteze răbdaţi pentru Hristos
şi, mărturisind cu îndrăzneală numele cel sfânt al Lui, pentru dânsul
muriţi. Atunci se va mări sufletul meu şi, bucurându-se duhul meu, se
vor întări bătrâneţele mele. Atunci îmi veţi fi mie adevărate fiice
când, învăţăturile mamei voastre ascultându-le, veţi suferi pentru
Domnul nostru până la sânge şi veţi muri pentru dânsul cu osârdie".
O învăţătură că aceasta a mamei lor ascultând-o fiicele cu
umilinţă, li se înfierbântă inima şi se bucurau cu sufletul, aşteptând
vremea muceniciei că ceasul cel de nuntă. Pentru că ramuri fiind ale
rădăcinii celei sfinte, cu tot sufletul doreau acelea aceasta, la ca-re
le povăţuia pe ele înţeleapta lor mamă, Sofia. Şi pecetluindu-se
cuvintele ei în inimile lor, se împodobeau, ca la o cămară, la nevoinţa
mucenicească şi, îngrădindu-se cu credinţă, se întăreau cu nădejde,
aprinzând într-însele focul dragostei către Domnul. Şi una pe alta
încurajându-se, făgăduiau mamei lor ca toate cuvintele ei cele
folositoare de suflet să le pună la lucru, cu ajutorul lui Hristos.
Sosind a treia zi, au fost duse la judecată înaintea păgânului
împărat. Iar el, socotind că fecioarele fiind tinere, vor asculta lesne
cuvintele lui cele înşelătoare, a început a grăi către dânsele aşa: "Eu,
fiicelor, văzând frumuseţea voastră şi cruţând tinereţele voas-tre, vă
învăţ pe voi părinteşte să vă închinaţi zeilor celor ce stăpî-nesc
lumea. Şi de mă veţi asculta pe mine şi de veţi îndeplini această
poruncă, apoi fiice ale mele vă voi numi pe voi, voi chema eparhii şi
ighemonii şi pe toţi sfetnicii mei şi înaintea lor vă voi face pe voi
fiice ale mele şi de către toţi veţi fi cinstite şi lăudate. Iar de nu
mă veţi asculta şi de nu vă veţi supune poruncii mele, apoi în multe
rele veţi cădea şi veţi duce în primejdie bătrâneţele mamei voastre şi
voi înşivă veţi pieri în acea vreme, în care aţi putea să vă veseliţi,
petrecând în desfătări, în bunătăţi şi în bucuriile lumii acesteia. Că
eu vă voi pierde pe voi cu rău şi mădularele voastre, sfărâmându-le, le
voi arunca spre mâncare câinilor şi veţi fi defăimate de toţi. Drept
aceea, ascultaţi-mă pe mine, ca să vă fie vouă bine, că vă iubesc pe voi
şi n-aş vrea ca să vă pierd frumu-seţea voastră şi să vă lipsesc pe voi
de viaţa aceasta, ci fiice ale mele vreau să vă am pe voi".
Deci, au răspuns sfintele fecioare, toate, cu o gură, zicând: "Noi, tată
avem pe Dumnezeul ceresc care se îngrijeşte de viaţa noastră şi
miluieşte sufletele noastre. De Acela vrem să fim iubite şi ale Aceluia
adevărate fiice căutăm să ne numim şi Aceluia închinându-ne şi păzind
poruncile Lui, spre idolii voştri scuipăm, iar de îngrozirile tale nu ne
temem. De aceea şi dorim să pătimim şi să răbdăm muncile cele amare
pentru cel dulce Iisus Hristos, Dumnezeul nostru".
Auzind
împăratul un răspuns că acesta, a întrebat pe mama, Sofia, de numele şi
de anii lor, iar ea a zis: "Cea dintâi fiică a mea se numeşte Pistis şi
are doisprezece ani; a doua, Elpida, are zece ani; iar a treia fiică se
numeşte Agapi şi este de nouă ani". Şi se miră împăratul de acea vitejie
a sufletului ce în puţini ani agoni-siseră şi de răspunsul dat cu
pricepere şi îndrăzneală. Apoi, a înce-put pe câte una, pe rând, a le
sili la păgânătatea sa. Întâi, pe cea mai mare soră, Pistis, o silea
zicându-i:
"Jertfeşte marii zeiţe Artemida!" Iar ea n-a vrut. Atunci a
poruncit împăratul să o dezbrace pe ea şi să o bată tare. Iar
chinuitorii bătând-o fără de milă, îi ziceau:
"Jertfeşte marii zeiţe
Artemida!". Dar ea răbda ca şi cum nici n-ar fi fost trupul ei. Iar
chinuitorii, nesporind nimic cu bătaia, i-au tăiat fragedul ei piept şi
în loc de sânge a curs lapte din răni, şi toţi cei ce priveau la
chinuirea ei se mirau de răbdarea şi de minunea aceasta, cum curgea din
răni lapte, iar nu sânge. Şi clătinând cu capetele, osândeau în taină
nerozia şi răutatea împăratului, zicând: "Ce a greşit această frumoasă
fecioară de pătimeşte aşa! O, vai de nebunia împăratului şi de cruzimea
lui cea de fiară, care mănâncă fără de omenie nu numai pe oamenii cei
bătrâni, dar şi pe copiii cei tineri!". După aceasta, chinuitorii
aduseră un grătar de fier şi-l puseră pe un foc mare, şi grătarul s-a
înroşit îndată că un cărbune aprins, încât scăpăra scântei; pe acela o
puseră pe sfânta fecioară Pistis care, după ce a stat două ceasuri pe el
şi rugându-se către Domnul său, nu s-a ars deloc, aşa încât toţi se
mirau. O aruncară apoi într-o căldare care stă pe foc plină de smoală
amestecată cu untdelemn şi foarte fiartă; şi nici acolo nu s-a vătămat,
ci că în apă rece şezând, cânta lui Dumnezeu.
.jpg)
Iar
prigonitorul, neştiind ce să mai facă cu dânsa ca să o poată abate de la
credinţa în Hristos, a hotărât asupra ei judecată de să-bie de care
auzind sfânta Pistis s-a umplut de bucurie şi a zis către mama sa:
"Roagă-te pentru mine maica mea, ca să-mi săvârşesc a-lergarea mea şi,
trecând la marginea cea dorită, să văd pe Domnul şi Mântuitorul meu Cel
iubit şi să mă îndulcesc de vederea Lui cea dumnezeiască". Iar către
surori a zis: "Iubitele mele surori! Ştiţi cui ne-am făgăduit şi cui
ne-am făcut mirese! Ştiţi că însemnate suntem prin Sfânta Cruce a
Domnului nostru spre veşnica Lui slujbă. Deci, să răbdăm până în
sfârşit. De o mamă suntem născute, una ne-a hrănit şi ne-a învăţat, deci
unul şi acelaşi sfârşit să primim, o voie să avem, ca unele care
într-adevăr am ieşit din unul şi acelaşi pântece. Iată eu vă voi fi vouă
pildă, ca amândouă după mine să veniţi la Mirele nostru cela ce la Sine
ne chiamă pe noi". Acestea zicându-le a sărutat pe mama sa, aşijderea
şi cu surorile, îmbrăţişându-se s-au sărutat şi a plecat să se pună sub
sabie.
Iar mama nu s-a mâhnit pentru fiica sa, căci atât
mâhnirea inimii, cât şi durerea maicii cea pentru fii a fost biruită
într-însa de dragostea cea către Dumnezeu. Şi numai de aceea oftă şi se
îngrijea că nu cumva vreuna din fiicele sale, înfricoşându-se de muncă,
să se lepede de Domnul tuturor şi zicea către Pistis: "Eu, fiica mea,
te-am născut pe tine şi pentru tine am răbdat dureri. Pe acestea tu
numai atunci mi le răsplăteşti mie bine, când vei muri întru
mărturisirile lui Hristos, şi-ţi vei vărsa sângele tău pe care din
pîn-tecele meu l-ai luat pentru Hristos. Drept aceea să mergi la dânsul,
iubita mea fiică, şi cu sângele tău, roşindu-te, ca îmbrăcată fiind cu o
haină mohorâtă să te arăţi frumoasă ochilor Mirelui tău şi pe mine,
mama ta cea săracă, înaintea Lui să mă pomeneşti şi pentru surorile tale
roagă-te Lui, ca să le întărească şi pe ele întru aceeaşi răbdare pe
care tu o ai".
Şi tăiară cinstitul cap al Sfintei Pistis. Iar
mama a luat mult pătimitorul ei trup şi, sărutându-l pe el, se bucură
şi slăvea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a primit pe fiica ei Pistis în
cămara cea ce-rească.
Iar păgânul împărat a adus de faţă pe
cealaltă soră, pe sfânta fecioară Elpida, şi a zis către dânsa: "Fiică
bună, rogu-mă ţie, ascultă sfatul meu, că te sfătuiesc ca un tată,
iubindu-te pe tine: închină-te Artemidei celei mari. Ai văzut muncile
cele ale surorii tale celei mari şi ai privit la moartea ei cea amară;
deci, să nu vrei şi tu să pătimeşti la fel. Să mă crezi pe mine fiică,
că îmi este jale de tinereţile tale şi aş dori să te am pe tine fiică,
de te-ai supu-ne poruncii mele". Iar Sfânta Elpida a răspuns: "Au doar,
împărate, nu sunt soră aceleia pe care au ucis-o? Doar nu din aceeaşi
mamă m-am născut? Doar nu cu acelaşi lapte m-am hrănit şi acelaşi botez
am avut pe care l-a avut şi sora mea cea sfântă? Împreună cu dânsa am
crescut şi din aceleaşi cărţi şi aceeaşi învăţătură a mamei m-am învăţat
a cunoaşte pe Unul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos şi întru
dânsul a crede şi Lui Unuia a mă închina. Deci, să nu nădăjduieşti,
împărate, că eu n-aş cugeta, n-aş gândi sau n-aş vrea a merge pe aceeaşi
cale pe care a plecat sora mea Pistis, la care sunt gata; ci numai nu
zăbovi mult ostenindu-te cu cuvintele şi începe însuţi lucrul şi vei
vedea că tot acelaşi este gândul meu ca şi acela al surorei mele celei
mai dinainte".
Auzind împăratul un răspuns că acesta a dat-o
pe ea la chi-nuri şi dezbrăcând-o pe ea slujitorii ca şi pe Pistis, au
bătut-o fără milă, mult, încât s-au ostenit bătând-o. Iar ea tăcea ca şi
cum n-ar fi simţit durerile, fără numai privea spre fericită maică să
Sofia, care sta tot acolo, şi, cu vitejie spre pătimirea fiicei sale
privind, cu tărie ruga pe Dumnezeu ca să dea fiicei sale răbdare multă.
Apoi, după porunca împăratului celui fără de lege, o aruncară în foc, în
care, ca şi cei trei tineri, nearsă fiind, lăuda pe Dumnezeu. După
aceasta o spânzurară şi cu unghii de fier au strujit-o. Iar căzându-i
carnea şi sângele curgând ca pârâul din ranele ei ieşea oarecare
minunată bună mirosire, şi zâmbea cu faţa luminoasă şi cu darul
Sfântului Duh strălucind şi batjocorind pe chinuitor că pe o copiliţă
mică cum e ea nu putea să o biruiască, zicea: "Cu ajutorul lui Hristos,
nu numai nu bag în seamă chinul, dar mai ales îmi place întru el, ca
într-o dulceaţă a raiului, că dulce îmi este pentru Domnul meu. Iar pe
tine chinuitorule, te aşteaptă munca cea fără de sfârşit cu dia-volii,
în gheena focului pe care în loc de Dumnezeu îi ai ţie". Cu aceste
cuvinte întărâtându-se mai mult chinuitorul, a poruncit să gătească o
căldare plină cu smoală amestecată cu seu şi dedesubt să-i dea foc, ca
în căldura cea fiartă să o arunce pe sfânta; fierbând căldarea, când era
să arunce pe sfânta într-însa, îndată căldarea s-a topit ca ceară şi
s-a vărsat smoala ce clocotea într-însa şi seul cel fierbinte şi au ars
pe toţi cei ce stau împrejur, căci atâta putere făcătoare de minuni a
lui Dumnezeu era întru Sfânta Elpida.
Dar prigonitorul văzând
toate acestea, n-a vrut să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, pentru că
inima lui a întunecat-o diavolescul întunerec şi rătăcirea pierzătoare
şi se ruşina văzându-se batjocorit de o copiliţă aşa mică. Apoi, nevrând
ca să rabde mai mult ruşinea aceea, a osândit-o pe ea la tăiere.
Fecioară, auzînd de sfârşitul său, a alergat cu bucurie la mama sa,
zicând: "Fii liniştită, mama mea! Să fii sănătoasă şi să pomeneşti pe
fiica ta". Iar mama, cuprinzând-o pe ea, o săruta, zicându-i: "Fiica
mea, Elpida, binecuvântata eşti tu de Domnul Dumnezeu Cel de sus, spre
care nădăjduieşti şi sângele tău pentru Dânsul să nu-l cruţi. Mergi dar
la sora ta Pistis şi cu dîn-sa să stai înaintea Dumnezeului tău". Apoi
sărutându-se Elpida cu sora sa Agapi, care privea la sfârşitul ei, zise
către dânsa: "Să nu rămâi aici, sora noastră, ci să grăbeşti a veni ca
împreună să stăm înaintea Sfintei Treimi". Apoi s-a apropiat de trupul
cel mort, tăiat, al Sfintei Pistis, sora sa, şi cuprinzându-l pe el cu
dragoste, din fire spre lacrimi se pleca, iar din dragostea cea întru
Hristos spre bucu-rie era îndemnată. După aceea şi-a plecat sfântul său
cap sub sabie şi tăiară pe Sfânta Elpida. Iar mama a primit trupul ei şi
proslăvea pe Dumnezeu, bucurându-se de o vitejie ca aceasta a celor
două fiice ale sale, vitejie la care şi pe a treia fiică o îndemna cu
cuvinte dulci şi cu înţelepte sfaturi.
Apoi, chemând
prigonitorul pe a treia fecioară, Agapi, o îndemnă pe ea, ca şi pe cele
două, ca să se depărteze de Cel răstignit şi să se închine Artemidei.
Dar în zadar s-a ostenit înşelătorul pentru că cine avea să rabde mai
mult pentru Domnul cel iubit al său, precum Agapi, care se tâlcuieşte
"dragoste", de vreme ce este scris: "tare ca moartea este dragostea, apa
cea multă nu poate să stingă pe dragoste şi chiar râurile nu o vor
îneca pe ea"? Că n-au stins focul dragostei celei către Dumnezeu în
această fecioară apele cele multe ale dulceţilor lumeşti şi nu o înecară
pe ea râurile primejdiilor şi ale chinurilor, ba încă se dă pe faţă
dragostea ei cea mare prin aceea că era gata în orice vreme să-şi pună
sufletul pentru iubitul său Iisus Hristos. Mai mare dragoste decât
aceasta nimeni nu are, ca cineva să-şi pună sufletul pentru altcineva.
Iar cunoscând prigonitorul că nu poate să sporească nimic cu
înşelăciune, a început a o chinui pe ea, vrând ca în feluri de munci să
despartă pe Agapi de dragostea lui Hristos. Ci sfânta alcătuia cu buzele
cuvintele Apostolului: "Cine mă va despărţi de la dragostea lui
Dumnezeu? Oare necazul sau strâmtoarea sau gonirea sau foamea sau
golătatea sau primejdia sau sabia? În toate acestea biruiesc pentru cel
ce m-a iubit pe mine" (Romani 8,35-37).
Deci s-a început
chinuirea ei aşa: a poruncit chinuitorul să o întindă pe ea la o roată
şi cu toiege să o bată. Şi întinsă a fost sfânta atât de mult, încât din
trupul ei cel tânăr se desfăceau mădularele din încheieturile lor şi,
bătându-se, se roşea cu sângele ca o porfiră, iar pământul se adăpa din
sângele ei ca din ploaie. Apoi arseră un cuptor foarte tare pe care,
arătându-l sfintei, chinuitorul zicea: "O, fecioară, numai atâta să zici
: Mare este zeiţa Artemida! ; şi-ţi voi da drumul. Iar de nu vei zice
aceasta, îndată într-acel cuptor ars vei arde". Iar sfânta a zis:
"Mare
este Dumnezeul meu Iisus Hristos! Iar Artemida şi tu cu dânsa, să
pieriţi". Şi îndată prigonitorul mâniindu-se, a poruncit celor ce stau
de faţă să o arunce în cuptor. Iar ea, neaşteptând să o arunce cineva,
singură s-a grăbit a intra; şi umbla prin mijloc nearsă şi ca la un loc
de răcoare dănţuia cântând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Iar din cuptor
îndată a ieşit focul asupra necredincioşilor celor ce stăteau împrejurul
cuptorului şi a ars pe unii prefăcându-i în cenuşă, iar pe alţii i-a
pârlit şi chiar pe împăratul, ajungându-l, l-a vătămat, încât a fugit
departe de cuptor. Deci, se vedeau în acel cuptor şi alte oarecare
fiinţe foarte luminoase dănţuind cu dânsa şi se prea mărea numele lui
Hristos, iar necuraţii se ruşinau.
Apoi, stingându-se
cuptorul, a ieşit sfânta ca dintr-o cămară, mireasa cea frumoasă a lui
Hristos, luminoasă şi sănătoasă. Prinzind-o chinuitorii, după porunca
împăratului, cu sfredele i-au găurit încheieturile, dar dumnezeiescul
ajutor întărea pe sfânta în muncile acelea, încât n-a murit. Pentru că
cine ar fi putut răbda acestea? Oricine îndată ar fi murit. Însă iubitul
ei Mire, Iisus Hristos, o întărea pe ea ca şi necuraţii de mai mare
ruşine să se umple, iar sfintei mai multă răsplătire să i se înmulţească
şi să se proslăvească puterea cea tare a lui Dumnezeu în vasul cel
slab. Mai pe urmă, prigonitorul bolnăvindu-se de pârlirea aceea a
focului, a poruncit să o taie pe sfânta cu sabia. Iar ea, auzind de
tăierea sa, se bucură şi zicea:
"Cum oare să binecuvântez mult lăudatul
numele Tău, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mă iubeşti pe mine, roaba
Ta, Agapi, că cu surorile mele mă rânduieşti pe mine, învrednicindu-mă
ca aceleaşi munci pe care şi ele le-au pătimit pentru nu-mele Tău să le
pătimesc!?" Iar mama ei, Sfânta Sofia, neîncetat se ruga lui Dumnezeu
pentru a treia fiică a sa ca să-i dea ei răbdare până la sfârşit şi
zicea către dânsa: "A treia mlădiţă a mea, fiica mea cea prea iubită,
nevoieşte-te până în sfârşit, pentru că pe bună cale mergi, şi iată, ţi
s-a împletit ţie cununa şi ţi s-a deschis cămara cea gătită, şi Mirele
stă aşteptându-te pe tine şi privind de sus la nevoinţa ta. Când îţi vei
pleca capul sub sabie, el să primească sufletul tău cinstit şi fără de
prihană; să-l cuprindă şi să te odihnească pe tine cu ale tale surori.
Încă să mă pomeneşti şi pe mine, mama voastră, în împărăţia Mirelui
nostru, ca milostiv să-mi fie mie şi să nu mă lipsească pe mine de
partea voastră şi de petrecerea împreună întru slava Sa cea sfântă". Şi
îndată o tăiară pe sfânta Agapi cu sabia.
Iar maica luând
trupul ei, l-a pus într-o raclă frumoasă împreună cu trupurile sfintelor
Pistis şi Elpida şi a împodobit tru-purile lor precum se cădea şi,
punându-le într-o căruţă, le-a dus din cetate ca la câteva stadii şi
acolo cu cinste a îngropat pe fiicele sale, scăldate în lacrimi de
bucurie, la un loc înalt. Apoi, însăşi ea, şezând lângă mormântul lor
trei zile, se ruga lui Dumnezeu cu umilinţă şi a adormit cu somnul
morţii în Domnul şi s-a îngropat de către credincioşi în acelaşi loc
împreună cu fiicele cu care a avut parte de împărăţia cerească şi de
încoronarea mucenicească, că deşi n-a suferit cu trupul, cu inima a
pătimit mult pentru Hristos.
Aşa de înţelepţeşte şi-a sfârşit
Sofia alergarea sa aducând Sfintei Treimi în dar pe cele trei
îmbunătăţite fiice ale sale,
Pistis, Elpida şi Agapi!
.jpg)
