Lancea cu care a fost omorât Hristos

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...



Sulita cu care a fost omorât Hristos.

Longinus era un ofiter de vita veche, familia lui avand sange regal, mai precis facand parte din clanul despre care se spune ca se trage din unul dintre cei doi fondatori ai Romei, respectiv Remus. S-a nascut in secolul I in Capadocia (regiune cu o bogata istorie aflata astazi in Turcia) si a primit sarcina nefasta de a comanda plutonul de executie in timpul rastignirii lui Hristos. „Sutasul si cei care il pazeau pe Iisus impreuna cu el cand au vazut cutremurul de pamant si cele intamplate s-a inspaimantat foarte tare si au zis: cu adevarat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27, 54) , sta scris in Noul Testament, care nu pomeneste numele ostasului roman. Potrivit traditiei, ofiterul se chema Longinus si, in calendarul catolic si ortodox, este ridicat la demnitatea de sfant: sfantul Longinus.



Ce l-a condus pe acest pagan la convertire? Fara indoiala ca a fost impresionat de blandetea si calmul lui Hristos, de vorbele pe care le-a rostit inainte de a muri, de modul in care a suportat suferintele si agonia. Dar a fost ceva mai mult: Iisus i-a dat harul convertirii pentru o fapta buna: dat fiindca, vazandu-l sfarsit de puteri, pe drumul Golgotei, i s-a facut mila si i-a luat crucea de pe umeri, obligandu-l pe Simon din Cirene sa i-o duca, sau pentru ca le-a permis femeilor sfinte sa se apropie de locul supliciului, lucru neingaduit la o executie capitala, sau poate pentru ca, in momentul in care l-a auzit spunand: „Mi-e sete”, i s-a facut mila si a dat dispozitie unui soldat sa ia din plosca sa apa amestecata cu otet – bautura soldatului roman – si sa-i umezeasca buzele arse.Aici ar fi o discutie de purtat.Ne-am obisnuit sa credem ca soldatul i-a dat in batjocora otet,insa istoria consemneaza ca in tarile cu clima foarte calda,romanii amestecau apa cu otet de vin,fiind un amestec racoritor si energizant.In saptamana dinaintea Rastignirii preotii ne invata sa nu mancam otet,bazat pe falsa traditie si intelegere a apei amestecate cu otet.Si uite asa un bine a fost transformat in rau.



Pe de alta parte, Loginus curta o tanara evreica de familie foarte buna, pe nume Rasela, care era una din femeile care lepadasera bogatia si il urmasera pe Hristos. Se spune ca, prin intermediul ei, Longinus stia cine era Iisus si chiar ar fi fost pe jumatate convertit la noua religie. In consecinta, ajungand sa fie martor la chinurile Mantuitorului, le scurteaza, dupa obiceiul timpului: strapungandu-l cu sulita coasta dreapta, „de a curs sange si apa”. Dar nu-i zdrobeste fluierele picioarelor, respectandu-se profetia „si oasele Lui nu pot fi zdrobite”. Cronicarii orientali au inregistrat ca aceasta fapta s-a petrecut in ziua de vineri, la ora 21 si 20 de minute (ora Ierusalimului).
Deci istoria isi spune iar cuvantul si ne invata ca IIsus a fost scutit de suferinta ,dovada stand marturie obiceiurile vremii.pe cale de consecinta,impungerea cu sulita nu a fost un act singular,ci asa erau scutiti oamenii acelor vremuri de suferinta.longines nu a facut o rana suplimentara lui Iisus,chinuindu-L ci L-a ajutat prin curmarea suferintei.



Scrierile apocrife, multe descoperite la Marea Moarta, vorbesc de Lancea Destinului, despre care se spune ca ar fi sulita romana ce a apartinut centurionului Cornelius Longinus. Aceasta sulita are o poveste impresionanta, potrivit cronicarilor. Fusese confectionata de un neintrecut fierar orb de la Damasc, din fier ceresc (de provenienta meteorica) si din cutitasul profetului Ilie. Manerul fusese intarit cu inele elegante de bronz si sculptat din lemn de cedru libanez, incrustat cu elixire magice care o faceau „invingatoare, vesnica, usoara, iar focul de ea nu se prindea”. Longinus a cumparat lancea cu 30 de talanti, o suma uriasa la acea vreme, echivalentul a cateva sute de mii de euro.



Fierarul l-a consolat: „sa nu-ti para rau ca ai platit o mica avere; sulita este mai importanta decat tot ce am facut eu pana acum si va fi mai faimoasa decat cetatea Damascului cu cele sapte porti ale ei”. Legendele spun ca Lancea Destinului conferea posesorului talente militare si victorie asupra dusmanului oricat de ingrozitoare ar fi fost batalia. A ramas in posesia familiei lui Longinus pentru o suta de ani. Apoi, a ajuns o vreme in mana imparatului Traian, care nu credea in virtutile sale miraculoase, dar a avut surprinzatoare victorii militare, chiar si impotriva Daciei, in pofida renumelui sau de invincibilitate de pana atunci.



Mai tarziu, lancea sutasului a intrat in posesia Sfantului Mauritius Africanul, primul cavaler crestin. Apare apoi in Bizant, unde a ramas mai multe sute de ani, devenind una din armele imparatului Constantin cel Mare. A fost furata de venetieni, potrivit unor marturii. Ultima stire certa arata ca Lancea Destinului a facut parte din tezaurele nepretuite ale Cavalerilor Templieri.

Se spune ca ar fi fost recuperata de arheologul german Otto Rahn, in anul 1938, din imprejurimile castelului Monsegur – din tinutul catarilor (in Franta) – si ca ar fi ajuns in posesia lui Adolf Hitler, pana la 28 decembrie 1942, cand a fost sustrasa din buncarul fuhrerului de catre un comando american. Exista zvonuri ca, in prezent, Lancea Destinului s-ar afla la Fort Knox (SUA), ceea ce ar face ca Washington-ul sa fie de neinvins. O copie a acesteia se afla intr-o catedrala din Germania.



Potrivit traditiei, ofiterul Longinus si-a pierdut vederea dupa moartea lui Iisus pe cruce si s-a vindecat de orbire prin atingerea de sangele Mantuitorului de pe sulita sa. Se spune ca a renuntat la cariera militara si a murit ca martir. S-a pretins ca trupul sfantului Longinus ar fi fost descoperit la Mantua in anul 1304, impreuna cu un burete imbibat cu sangele lui Hristos (pe care il pastrase dupa ce asistase la curatirea trupului Sau coborat de pe cruce). Relicvele au fost impartite, ajungand in diverse locuri: Praga, Karlstein, Vatican. Dar, in acelasi timp, sardinienii sustin ca ar fi in posesia moastelor, pe care le-ar fi gasit pe insula lor, unde sfantul a fost supus la chinuri in timpul imparatului Nero. Pe de alta parte, grecii sustin ca Longinus a fost martirizat in Gabala, Capadocia. Se spune insa ca i s-ar fi gasit capul la Ierusalim si ar fi fost dus in Capadocia. Sfantul Longinus este sarbatorit la 15 martie de catre Biserica Catolica. O impresionanta statuie a sa se gaseste in Bazilica Sfantul Petru de la Vatican.



Si totusi hai sa consultam si alte surse,acestea ce dau America ca detinatoarea a relicvei mie nu imi prea dau crezare.Ca a fost adapostita in depozitele catare din sudul Frantei imi este cea mai credibila idee.

In primavara anului 1981, la Viena, in palatul Hofburg, fosta resedinta a imparatilor austrieci, a fost organizata o expozitie, iar printre exponate era si o lance veche, in care se afla incastrat un cui prins cu sarma de argint, iar o ruptura a armei era acoperita cu o manseta din tabla de aur. In catalogul de la Hofburg, ciudatul exponat era numit „Lancea Sfanta”, deoarece, conform legendei, era arma cu care soldatul roman l-a impuns pe Iisus in coasta, iar cuiul este un cui din crucea pe care a fost rastignit Isus. Povestea acestei relicve este interesanta mai ales pentru ca ilustreaza cum o „legenda fabuloasa” se transforma, treptat, de-a lungul veacurilor, intr-una istorica, mai mult sau mai putin credibila.
In Evanghelia lui Ioan se regaseste descrierea cu lancea care se relateaza astfel: „Ci unul dintre ostasi cu sulita a impuns coasta Lui si indata a iesit sange si apa.” Mai tarziu, legenda i-a atribuit centurionului roman un nume: Longinus, si o biografie ale carei date esentiale sunt botezul si o moarte de martir. Potrivit unei traditii ale carei origini sunt astazi greu de stabilit, lancea aflata in tezaurul de la Hofburg este tocmai aceasta arma, „sulita” din Evanghelie apartinand lui Longinus. Foarte multa vreme lancea, in care se afla incastrat si „un cui din crucea lui Isus”, a facut parte (ca si coroana si sceptrul) din insemnele imparatilor Sfantului Imperiu Roman de natiune germana, fiind un simbol al puterii: suveranii credeau ca posesorul lancii castiga orice batalie.



Originea lancii se pierde in negurile vremurilor. O cronica medievala pretinde ca s-ar fi aflat in posesia imparatului Constantin, a carui mama, Elena, ar fi gasit-o la Ierusalim impreuna cu alte instrumente care au servit la patimile lui Cristos; de fapt cronica nu mentioneaza lancea lui Longinus, ci crucea si cuiele, de unde concluzia ca arma n-ar fi altceva decat purtatoarea relicvei propriu-zise, adica a cuiului.
O alta cronica arata ca lancea s-ar fi aflat in posesia generalului roman Mauritius (sfantul Mauriciu de mai tarziu). Acesta tocmai trecuse la crestinism impreuna cu cei 6600 de soldati ai legiunii Tebaina de sub comanda lui, cand a primit ordinul sa plece in Galia pentru a urmari si persecuta pe toti cei care, in acea provincie romana, se inchinau lui Iisus. Mauritius si oamenii sai refuzara sa execute ordinul, drept care intreaga legiune a fost executata pe malul fluviului Rhone, in apropierea locului unde se afla astazi celebra statiune climaterica elvetiana Sain-Maurice – Sankt Moritz.



Vreme de sase sau sapte veacuri, lancea lui Longinus dispare aproape complet din documente. Abia in secolul al X-lea reintra in istorie si se va afla o perioada de timp in miezul unor evenimente importante din Occidentul medieval, adica nimereste chiar in politica internationala. Pe atunci, lancea se afla in posesia unui nobil longobard pe nume Samson, care complota impotriva regelui Berengar si intra triumfator in Pavia, capitala Lombardiei.
Aceste evenimente, care au „confirmat” puterea armei, au starnit senzatie, precum si unele invidii, drept care regele Henric I al Saxoniei (poreclit Pasararul, circa 876-936) trimise un emisar la Rudolf prin care il anunta ca intentioneaza sa cumpere „darul ceresc datator de vesnica biruinta” – cum consemneaza cronica; apoi emisarul lui Henric adauga ca in cazul ca Rudolf nu accepta targul, Burgundia va fi „pustiita prin foc si sabie”, cu toate ca regele sau socoteste pe detinatorul lancii de nainvins. Ceea ce ne duce la concluzia ca monarhul saxon nu era chiar pe deplin convins de infailibilitatea armei.



Amenitarea isi facu efectul si, in 935, lancea intra in posesia lui Henric. Pretul: regiunea de sud-vest a regatului sau precum si orasul Basel. Dar nu i-a mai fost dat sa incerce eficacitatea armei-minune, caci in anul urmator muri, lasand-o mostenire, impreuna cu regatul sau, fiului sau care va intra in istorie sub numele de Otto I cel Mare (936-973). Cronicile ne asigura ca, datorita lancii, Otto a reusit sa-i invinga pe loreni in 939 si pe maghiari in 955, in lupta de pe malul raului Lech, de pilda, inconjurat fiind de dusmani si sfatuit de seniorii sai sa accepte conditiile de capitulare, Otto apuca lancea intr-o mana si scutul in cealalta si se avanta in lupta obtinand victoria… Mai tarziu, cucerind Italia de nord si partial Italia centrala in 961-962, Otto puse bazele Sfantului Imperiu Roman de natiune germana, iar lancea dobandi si o importanta politica pe langa cea religioasa ( un document din 1329 arata ca era „chezasia adevaratei regalitati”). La moartea unui monarh, ea trecea, impreuna cu coroana si sceptrul, in posesia mostenitorului tronului. Lancea era simbolul puterii.



In anul 1002, procesiunea funerara carea aducea ramasitele pamantesti ale imparatului Otto III (care murise in Italia) la Aachen (Aix-la-Chapelle) a fost atacata prin surprindere de Henric, ducele Bavariei, care smulse lancea din mainile unui episcop „asigurandu-si prin aceasta dreptul de succesiune”, arata istoricul Albert Buhler. Si intr-adevar Henric se incorona rege, apoi imparat.
Se pare ca in vremea lui Otto III lancea s-a rupt in doua, cu care prilej a fost acoperita cu mansete din tabla de aur – pe partea superioara fiind gravata inscriptia latineasca: „Lancea et clavus Domini”, adica Lancea si cuiul Domnului.
Cam in vremea domniei imparatilor ottoni, s-a raspandit credinta ca lancea este arma lui Mauritius, si nu intamplator: era perioada in care monarhii crestini luptau impotriva popoarelor „pagane” din rasaritul Europei. Intr-adevar, Otto cel Mare l-a ales pe Mauritius ca patron al manastirii din Magdeburg, iar Henric II ca protector al imperiului.



In 1424, lancea impreuna cu celelalte insemne regale, a fost transportata la Nurnberg; pe drum, pentru a apara tezaurul de eventuale atacuri ale unor talhari sau soldati inamici, imparatul Sigismund eticheta transportul ca fiind…peste sarat, nici macar garda insotitoare nu stia ce contineau lazile. Lancea ramase cateva veacuri la Nurnberg, recastigandu-si treptat faima de religva sfanta, mai ales ca doi papi certificara autenticitatea ei; aceste certificate pontificale devenisera necesare, deoarece din Orient mai aparusera cateva lanci care ar fi apartinut mercenarului roman de pe Golgota.



In 1800, in Europa tulburata de razboaiele napoleoniene, pazitorii tezaurului socotira ca trebuie pusa la adapost si-l transportara la Viena, unde a ramas pana in 1938, dupa Anschluss, cand Hitler porunci sa fie adusa inapoi la Nurnberg; expus acolo in Biserica Maestrilor Cantareti, trebuia neaparat de altfel in conceptia nazistilor, pentru ca sa vesteasca sosirea unei noi ere pentru „Marele Reich” german. Imediat dupa razboi, in 1946, autoritatile de ocupatie americane au inapoiat tezaurul Austriei.
„Nici un istoric nu si-ar baga mana in foc pentru autenticitatea lancii” remarca P.H. Koesters, ba dimpotriva: un istoric de prestigiu ca Percy Ernst Schramm, cunoscut pentru studiile sale de medievistica, a declarat, dupa o examinare amanuntita a lancii, ca acest tip de arma era caracteristic pentru secolul al VIII-lea. Partizanii originii sacre a relicvei de la palatul Hofburg au gasit insa raspunsul si la aceasta parere exprimata de un specialist: lancea si cuiul pot fi mult mai vechi, pretind ei, topite si turnate din nou in secolul al VIII-lea sau chiar mai tarziu, in vremea lui Carol cel Mare.


In plus fata de cele scrise mai sus,am gasi referiri despre acest subiect chiar pe teritoriul Romaniei:

"Biserica Sfantul Nicolae din Densus se afla in judetul Hunedoara, la o distanta de aproape 10 kilometri fata da orasul Hateg, fiind cea mai veche biserica romaneasca in care si astazi au loc slujbe religioase. Datorita particularitatilor acesteia, biserica este cunoscuta drept cel mai ciudat edificiu din Tara Hategului.

George Calinescu spunea despre aceasta ca este "o biserica bizara, facuta din marmuri si coloane, culese de la Sarmizegetusa. Un mic stalp din cei patru care sustin ingusta turla e o stela romana purtand numele lui Longinus.



E o marmura cu o inscriptie eleganta, luminoasa, frumoasa precum o statuie. Ascunsa in umbra, abia luminata de cateva suvite de soare venind pe niste ferestruici, aceasta face impresia unei opere divine furata de genii nocturne".

Precum reiese si din citatul de mai sus, aceasta este o "biserica bizara" construita in mare parte din blocuri masive de piatra si marmura, dar sunt folosite si coloane si statui culese de la fosta colonie romana Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa care se afla la 10 kilometri sud fata de Densus.



Aflata in apropierea ruinelor fostei capitale a Daciei romane, biserica din Densus a fost obiectul multor controverse intre oamenii de stiinta. Unii au considerat ca biserica ar fi fost mausoleul generalului roman Longinus Maximus, ucis de daci, iar altii cred ca edificiul este un fost templu roman al zeului Marte." (textul a aparut in CrestinOrtodox despre Biserica din Densus. )

Cneius (sau Gnaeus) Pompeius Longinus a comandat garnizoanele romane rămase în Dacia dupa primul razboi daco-roman din anii 101-102. În anul 105 a fost capturat de Decebal care ar fi cerut în schimbul eliberarii sale despăgubiri de război şi retragerea trupelor romane de pe teritoriul Daciei. Legendele spun ca generalul era prieten cu Împaratul Traian iar pentru că acesta nu a cedat în fata solicitărilor regelui dac, astfel si-a luat singur viaţa.


Intreg albumul foto:
http://ro.netlog.com/piosmarian/photo/setid=415...-

Convorbiri duhovnicesti cu parintele Sofian Boghiu

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...


1. Va rog, Parinte Sofian, spuneti-mi cateva cuvinte, despre anii frumosi ai copilariei Sfintiei Voastre.

Sunt nascut in comuna Cuconestii Vechi-Balti, din parintii Ioan si Alexandra, fiind numit din botez Serghie. Chipul bland al parintilor mei imaginea bisericii in care ma rugam de copil, si a preotului care m-a botezat in numele Preasfintei Treimi le port pururea in inima mea.

2. In ce an ati luat jugul cel bun ai lui Hristos ?

La 14 ani am intrat ca frate in schitul Rughi-Soroca, iar dupa 11 ani de ascultare am primit tunderea monahala in Manastirea Dobrusa din apropiere, fiind pe atunci elev in clasa a V-a la Seminarul Monahal din Manastirea Cernica. Dupa ce am urmat scoala de Cantareti de la Dobrusa, am continuat Serninarul Monahal de la Cernica, fiind foarte ravnitor sa cunosc tainele credintei si sa slujesc Biserica lui Hristos.

3. Ce dubovnici si stareti alesi ati avut in anii tineretii, de la care ati deprins nevointa vietii monahale ?

Ca duhovnici si stareti pe care nu-i pot uita, sunt : Ieromonahul Eftimie de la Schitul Rughi de la care am deprins sa citesc pravila calugareasca; Protosinghelul Gherontie Gutu, primul meu staret de la Rughi, unchiul parintelui Felix – prietenul meu de toata viata, de la care am deprins cantarile si randuiala de la strana; Ieromonahul Ioan, duhovnic de la Manastirea Dobrusa, de la care am invatat sa ma apropii de scrisul Sfintilor Parinti si Arhimandritul Ioachim Popescu, directorul scolii de cantareti de la Dobrusa, de la care am deprins desenul pictura si simtul pentru frumos.

4. Cand ati fost hirotonit preot ei duhovnic ?

La 11 aprilie, 1945, in Duminica Sfantului Ioan Scararul, am fost hirotonit preot pe seama Manastirii Antim din Bucuresti, iar in Vinerea Mare, 1947, am fost facut si duhovnic.

5. In ce manastiri v-ati nevoit mai mult si de care sunteti in chip deosebit mai legat duhovniceste ?

Lasandu-ma calauzit in viata de Bunul Dumnezeu, prin pastorii mei sufletesti, am trait in mai multe manastiri precum : Rughi, Dobrusa, Episcopia Balti, Cernica, Neamt, Plumbuita si Antim. Toate imi sunt legate de suflet pentru, ca in toate m-am format si folosit duhovniceste de-a lungul vietii. Dar, dintre toate, mai apropiata imi este Manastirea Antim, in care am intrat la anui 1940, fiind atunci la Antim camin pentru studentii monahali. In acel an am intrat ca student in anul I la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, iar in anul urmator am intrat ca student la Facultatea de Teologie. Pe vremea aceea, Manastirea Antim era randuita de Protosinghel Nicodim Ionita, cu studii la Strasbourg, un foarte bun predicator. Prin cuvantul sau cald si convingator, atragea mult popor la biserica. Apoi prin slujbele cu sobor si cantarile frumoase ale calugarilor cernicani studenti, Manastirea Antim a inceput sa se contureze ca un modest loc de evlavie pentru multi credinciosi ai Capitalei.

6. Cum era viata duhovniceasca prin manastirile noastre acum o jumatate de secol ?

Manastirile prin care am trait acum o jumatate de veac, cm populate cu numerosi calugari si frati de la 50 pana la 200 de suflete in fiecare obste calugareasca. Erau adevarate familii duhovnicesti. Fratii noi care intrau in manastire intalneau frati mai vechi in uniforma calugareasca, cu incepatura de barba, cu bune deprinderi si ascultari in ateliere si la strana si cu multi parinti imbunatatiti care, in simplitatea si dragostea lor, ne ajutau cu sfatul, cu blandetea, ori numai cu viata lor curata si smerita, sa traim dupa chipul vietii lor.

7. Cum ajutau pe atunci manastirile noastre la mentinerea evlaviei ortodoxe strabune in randul credinciosilor ?

In posturi, in Duminici si sarbatori, mai ales, veneau multi credinciosi la manastiri, fiind atrasi de slujbele frumoase savarsite in sobor cu multi preoti si diaconi si de cantarile alese ale calugarilor si fratilor la cele doua strane. Mai ales la privegheri si la slujbele cu sobor din sarbatori te simteai ca in cer. Nu-ti trebuia alta hrana si bucurie mai mare in viata. Slujbele frumoase din manastiri, dragostea calugarilor dintotdeauna, gazduirea credinciosilor la arhondarice, sfaturile date de duhovnici celor care veneau la ei pentru spovedanie, erau o foarte buna hrana pentru suflete, incat prin toate acestea, si mai ales prin slujbe si duhovnicie, se intretinea viata curata si bunacuviinta in casele credinciosilor nostri.

8. Cand ati terminat studiile de la Belle-Arte si teologie, si ce tezi de licenta ati sustinut ?

Studiiie teologice le-am inceput in anul 1932, la Seminarul Monahal de la Cernica, pe care le-an absolvit in 1940, si le-am continuat intre anii 1941-1945, ca student la Facultatea de Teologie din Bucuresti, intrucat paralel cu Teologia am absolvit si Academia de Arte Frumoase din Capitala, mi-am luat ca teza de licenta un subiect care aparline deopotriva si teologici si picturii bisericesti, intitulat ” Chipul Mantuitorului in iconografie “, privind pe Iisus Hristos in icoana si dincolo de icoana.
9. Ce parinti dubovnicesti mai sporiti ati cunoscut la Cernica in timpul studiiilor teologice ?

Mai intai am fost uimit de viata aspra, ascetica, a Ieroschimonahului Ghelasie, duhovnicul Manastirii Cernica. In preajma sa am simtit prezenta harului dumnezeiesc si mireasma sfinteniei din felul cum traia si cum ne povatuia pe calea mantuirii. Tot in Cernica am cunoscut pe Protosinghelul Fotie Petrescu, care m-a atras prin dragostea si bunatatea sa, care ii lumina chipul bland si ii inaripa sfaturile duhovnicesti. Aproape toti elevii Seminarului ne spovedeam la sfintia sa. Alti doi duhovnici iscusiti am cunoscut ceva mai tarziu : pe venerabilul parinte Gheorghe Rosca, mare cunoscator al Sfintei Scripturi si foarte bun sfatuitor duhovnicesc din Bucuresti; apoi pe parintele Ioan Culighin, duhovnic si dascal al rugaciunii inimii de renume, traitor la Cernica, un rugator autentic si iscusit lucrator al rugaciunii lui Iisus. De la amandoi, luam sfaturi si indemnuri pentru sporirea mea duhovniceasca si pentru viata de rugaciune.

10. Ca teolog si slujitor al Bisericii lui Hristos, ce considerati ca ati realizat mai important in viata ?

Atat in timpul studiilor, cat si dupa licenta, aflandu-ma in obstea Manastirii Antim, am participat activ la viata duhovniceasca ce se desfasura aici, ca slujitor si marturisitor al cuvantului lui Dumnezeu, ca duhovnic si apoi staret al manastirii, contribuind efectiv, cu darul lui Dumnezeu, la bunul mers al vietii duhovnicesti si gospodaresti a acestei manastiri. Nu pot afirma ca am realizat ceva important in viata decat ca, fiind intre ceilalti frati slujitori, m-am straduit sa intretin pacea, armonia si buna convietuire in obste, Precum si evlavia si buna desfasurare a slujbelor in biserica. Iar cand am fost solicitat de bolnavi si credinciosi niciodata nu i-am refuzat, nici i-am intristat cu ceva; ci am facut tot ce mi-a stat in putere sa-i folosesc, sa-i marturisesc, sa-i impac cu Dumnezeu si cu oamenii.
11. Dar ca pictor bisericesc, ce ati realizat mai deosebit ?

Am predat pictura la Seminariile Monahale din Manastiraa Neamt si Curtea de Arges; am lucrat si organizat ateliere de icoane si picturi de catapetesme la Manastirea Plumbuita si Schitul Maicilor, am pictat in fresca sintaur sau in colectiv de pictori, mai multe biserici manastiresti sau in sate, precum biserica mare din Pipirig, biserica Manastirii Agapia Veche, biserica mica din Manastirea Agafton, biserica mare din Manastirea Celic Dere, biserica Manastirii Radu Voda din Bucuresti si biserica Manastirii Dealu. De mai multi ani sunt in Comisia de Pictura Bisericeasca si lucrez personal, sau ajutat de ucenici, la restaurarea unor fresce sau picturi in ulei din manastirile monumente istorice, precum Catedrala Patriarhala, biserica Manastirii Antim si alte cateva. Am format mai multi ucenici astazi pictori buni in fresca, si am mai pictat o catedrala ortodoxa in orasul Hama din Siria. Prin toate acestea am cautat sa pun in valoare pictura bisericeasca traditionala, de care ne-am indepartat in ultima vreme, si sa impodobesc cat mai frumos posibil Casa lui Dumnezeu, Caruia i-am inchinat intreaga mea viata.

12. In ce fapte bune ati aflat mai multi pace, bucurie si mangaiere duhovniceasca ?

Pe toate acestea le-am simtit prezente in inima mea in timpul savarsirii Sfintei Liturghii, care ma inalta sufleteste cel mai mult. Apoi in timpul si dupa rugaciunea facuta cu luare aminte si cu umilinta; cand am ajutat material ori moral pe cei ce mi-au cerut ajutor; cand am reusit, cu darul lui Dumnezeu, sa dobandesc vreun suflet la pocainta si cand m-am aflat fara prihana in fapte si in cuvant fata de propria mea constiinta, unde stiu ca ma intalnesc cu Dumnezeu.
13. Intrucat cel mai mult iubiti Biserica, randuiala sfintelor slujbe, ce insemnatate are pentru Prea Cuviosia Voastra participarea regulatal la cele Sapte Laude si la Sfanta Liturghie ?

Sfintele slujbe zilnice, in general, si mai ales Sfanta Liturghie inseamna pentru mine odihna, bucurie, mantuire si impaeare cu Dumnezeu, cu constiinta si cu semenii, sub razele vindecatoare ale ” Soarelui Dreptatii “, Care potoleste si usuca izvorul patimilor din trupul si sufletul meu. Aceasta stare duhovniceasca continua daca, dupa Sfanta Liturghie, ma pot mentine in duhul adevaratei smerenii.

14. Ce insenmatate are predica, cuvantul de invatatura pentra formarea dubovniceasca a calugarilor si mirenilor ?

O predica si o cateheza buna, care se ocupa cu problemele reale ale ascultatorilor, fie ei calugari ori mireni, are adeseori darul de a trezi in noi starea de vinovatie in care ne aflam si de a pune inceput bun indreptariii noastre. De asemenea, prin citirea Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti si prin predicarea cuvantului lui Dumnezeu, ni se largeste orizontul cunoasterii duhovnicesti si se creeaza in viata noastra o ambianta spirituala si putinta de a medita si de a ne ruga intr-o plinatate duhovniceasca.

15. Monahii sunt datori a predica cuvantul lui Dumnezeu ? Cum pot ei mai bine sa marturiseasca pe Hristos ?

Monahu, pran definitie si prin fagaduinta sunt inchinati lui Hristos : sunt persoane singuratice la propriu si la figurat, izolati pentru toata viata de lumea pacatului. Tot prin definitie, calugarul inseamna ” batran cu viata imbunatatita ” sau ” om indumnezeit “. Monahii sunt datori sa predice pe Hristos prin cuvant scris sau rostit, daca li se cere sau li se impune aceasta indatorire. Insa, sunt datori sa predice pe Hristos in once imprejurare, adica necontenit, prin propria lor viata traita dupa poruncile Sfintei Evanghelii. Aceasta porunca a lui Hristos de a fi lumina si sare a pamantului, adica de a fi pilda buna prin viata traita, atat in cat si in afara manastirii, este o indadatorire de toata viata, a fiecarui calugar dintotdeauna.
16. Care este cea mai buna fapta a calugarului ? Dar a mireanului ?

Cea mai buna fapta care se cere calugarului socot ca este sfintirea propriei sale vieti, in duh de smeredie. De asemenea, atat calugarului cat si mireanului ii este de folos dreapta socoteala in toate, care asigura un bun echilibru si calugarului si mireanului.

17. Care este cea mai inalta misiune evanghelica a manastirilor si calugarilor din zilele noastre ?

Misiunea cea mai inalta a manastirilor din vremea noastra, deci si a calugarilor, este de a duce o viata curata si sfanta, traind in pace si buna intelegere duhovniceasca; de a imprima temeinic rostul adanc al vietii crestine in viata oamneilor si de a fi oricand gata sa poata da raspuns bun si linistitor la toate intrebarile esentiale de care este framantata societatea noastra.

18. Care este rolul duhovnicului pentru calugari si mireni ?

Duhovnicul, in viata manastireasca si in cea de familie, are eerol de doctor sufletesc si calauza spre Hristos a sufletelor omenesti, pe calea cea stramta si spinoasa, dar si luminoasa a mantuirii.

19. De ce unii crestini adera la secte ?

In afara de motivele mai cunoscute, cred ca multi credinciosi trec la secte dintr-un fel de evlavie si dorinta de cunoastere a Sfintei Scripturi, stiind ca acolo li se citeste din Biblie, li se vorbeste despre Dumnezeu si canta impreuna. Adica, ei doresc si cauta ce nu pot avea suficient la preotul lor. Deci, pleaca din Biseriac din lipsa unui bun pastor si din lipsa unei catehizari si educatii religioase corespunzatoare evlaviei lor.

20. Ce ar trebui sa faca mai deosebit preotii si calugarii pentru oprirea prozelitismului sectar, pentru apararea credintei ortodoxe strabune ?

Pentru oprirea prozelitismului sectar, atat preotii xat si calugarii trebuie sa traiasca ei insisi o viata duhovniceasca, evanghelica, fara ed prihana, ceea ce stiu ca este foarte greu. Apoi, sa studieze temeinic abaterile sectelor, sa faca vizite acasa fratilor credinciosi loviti de secte; sa le vorbeasca bland din Sfanta Scriptura, aratandu-le adevarul, si sa le spuna de cate daruri se lipsesc nevenerand pe Mica Domnului, lipsindu-se de Sfintele Taine, necinstind Sfanta Cruce, icoanele, Biserica si sfintii, toate fiind absolut necesare pentru mantuire.

21. In ce masura reuseste arta, frumosul, pictura bisericeasca sa inalte sufletele credinciosilor spre Dumnezeu, spre o viata crestina mai aleasa ?

Pictura, in general, si pictura bisericeasca in special, ofera omului, credinciosului, un limbaj plastic, prin imagini si culori, pentru a exprima idei si realitati ale credintei noastre ortodoxe. Aceste adevaruri sunt exprimate de obicei prin cuvinte. Insa cuvintele, oricat ar fi de mestesugite, sunt adeseori neindestulatoare pentru a exprima realitati imateriale; pe cand prin imagini sau icoane, abstractiunile devin usor accesibile intelegerii omenesti.
Adevaruri crestine, ca Nasterea Domnului, Botezul, Patimile, Invierea si Inaltarea Domnului, Pogorarea Duhului Sfant, Raiul, iadul, etc, necesita multe pagini de text pentru a le imprima suficient in mintea ascultatorilor. Prin imagini insa, ele devin mai usoar intelese, pentru ca sunt imbracate intr-o forma materiala si simbolic-vizuala, proprie si accesibila naturii omenesti. Prin gingasia desenului, prin frumusetea si transparenta spiritualizata a culorilor, prin interiorizarea imaginilor si maiestria artistica, asemenea imagini murale sau icoane atrag si retin atentia credinciosilor, spunandu-le dintr-o data, fara efort, adevarul relatat in Evanghelie si Tradilie, induiosand si inaltand mintea cu usurinta la realitatile suprafiresti.

22. Care este scopul principal al picturii bisericesti in iconografia Bisericii Ortodoxe ?

Adevaratul scop al picturii bisericesti in traditia ortodoxa este de a crea un mediu propriu de meditatie si rugaciune credinciosului care se roaga, in scopul de a intelege si a trai mai adanc sfanta credinta crestina.
23. Ce ne invata Sfintii Parinti despre cultul Sfintelor Icoane ?

Teologia si cultul sfintelor icoane se bazeaza pe intruparea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Cuvantul Cel nevazut al Tatalui, Care, prin nasterea Sa din Sfanta Fecioara Maria, S-a imbracat in trup omenesc, asemenea noua, afara de pacat. In Dumnezeu-Omul intrupat, noi privim persoana a doua a Preasfintei Treimi, unind in Sine cele doua naturi : divina si umana. Deci, putem picta aceasta persoana, pentru ca are forma omeneasca.

In icoana Domnului noi marturisim trupul Sau indumnezeit, si recunoastem in icoana asemanarea cu prototipul, persoana divino-umana a Domnului. Prin sfintirea icoanei se stabileste relatia harica dintre icoana si prototip. Orice icoana are un nume, acela al prototipului, si este venerata pentru ca icoana vazuta de noi participa la prototip, adica la sfantul infatisat pe ea, care se afla transfigurat in imparatia lui Dumnezeu.
24. De ce combat sectele cultul Sfintelor Icoane ?

Sectele combat cultul Sfintelor Icoane pentru ca nu inteleg si nu vor sa inteleaga invatatura corecta despre intruparea Mantuitorului nostru Iisus Hristos si nici rostul divin al Maicii Domnului in actul intruparii. Daca si-ar insusi cu buna credinta dogma intruparii, cred ca ar deveni ortodocsi si ar disparea toate deosebirile de credinta dintre ei si noi.

25. De cand dateazi cele mai vechi icoane si picturi murale in Biserica ?

Cele mai vechi picturi murale ce se pastreaza pana astazi se afla in catacombele de la Roma si dateaza din secolul al II – lea, mai ales cele din catacombele lui Calist si Sebastian. Iar icoane pictate dintre cele mai vechi s-au descoperit in Siria, Armenia si Capadocia si dateaza din secolele II si III. Am vazut la Manastirea Sfanta Ecaterina din Muntele Shiai una din cele mai mari colectii de icoane ortodoxe vechi, dintre care unele sunt din secolele V si VI.
26. Care sunt cele mai vestite icoane miraculoase din tara noastra si in ce conditii o icoana capata aceasta harisma ?

Cele mai vestite icoane din tara noastra sunt : Sfanta Ana de la Manastirea Bistrita – Neamt, Maica Domnului de la Manastirea Neamt, Maica Domnului de la Manastirea ” Dintr-un Lemn “. Apoi, Maica Domnului de la Manastirea Celic – Tulcea, Maica Domnului de la Nicula – Clui, Maica Domnului de la Trifanesti-Roman etc.

Orice icoana isi are harisma ei, datorita sfantului infatisat pe ea si harului dumnezeiesc transmis icoanei prin sfintirea ei. Totusi, la aceasta au o deosebita importanta si conditiile morale in care este pictata o icoana. Daca pictorul respectiv este un om profund credincios, daca posteste si se roaga la inceputul si in timpul lucrului, daca duce o viata de curatie sufleteasca si trupeasca si daca, bineinteles, Dumnezeu binevoieste sa reverse belsug de har asupra acelei icoane. Astfel, ea poate deveni o icoana miraculoasa facatoare de minuni, care vindeca bolile si alina nevoile si suferintele omenesti, pe masura credintei fiecaruia.

27. Cate biserici ati pictat in tari si in strainatate ?

Impreuna cu cativa ucenici si colegi de breasla, am pictat in tara peste 25 de biserici, in fresca si tempera, dintre care 6 pictate integral, iar restul restaurate. In strainatate am pictat integral trei biserici. Toate acestea in timp de 47 de ani, de cand am primit calificarea de pictor bisericesc.
28. Ce trebuie facut pentru ca pictura bisericeasca sa-si atintaa scopul spirituai traditional ?

Pentru ca pictura bisericeasca sa-si atinga scopul de a face vizibila prin imagini imparatia lui Dumnezeu in universul pictural al oricarei biserici, ar trebui ca pictorii bisericesti sa cunoasca mai bina teologia icoanei si iconografia ortodoxa. Apoi sa-si insuseasca temeinic desenul si cromatica in stilul rasaritean bizantin, inspirandu-se din pictura in fresca a vechilor noastre biserici, cum sunt : Voronetul, Moldovita, Humor, Sucevita si altele, care sunt adevarate capodopere mondiale. De asemenea, pictorii bisericesti sa-si acorde talentul si cunostintele lor cu o mai profunda credinta in Dumnezeu, cu o viata morala exemplara, potrivita cu lucrul sfant pe care il savarsesc si sa cunoasca mai bine vietile sfintilor si teologia cu toate simbolurile ei.

29. Care este concluzia Prea Cuviosiei Voastre despre pictura bisericeasca romaneasca de astazi ?

Am pierdut marea traditie a picturii si frescelor de valoare mondiala din secolul XVI realizata de pictori autohtoni la noi, care este cea din nordul Moldovei, mai ales. Scoala de pictura bisericeasca 22 romaneasca a intrat in decadenta de pe la inceputul secolului XIX, cand, sub influenta picturii realiste, ne-am indepartat de pictura traditionala ortodoxa de factura bizantina.
30. De incheiere, ce sfaturi duhovnicesti adresati pe aceasta cale fiilor duhovnicesti ai Prea Cuviosiei Voastre ?

Sa asculte si sa puna in practica sfaturile date in numele lui Hristos, sa iubeasca cel mai mult Biserica, slujbele, cartile sfinte si pe cei ce sunt in suferinta, si sa se roage si pentru mine.

sursa
http://sofianboghiu.blogspot.ro