PENTRU O TEOLOGIE GÂNDITĂ ŞI TRĂITĂ

De multe ori am fost întrebat de ce monahii şi preoţii poartă haină neagră
şi, totodată, de ce unii o poartă în permanenţă, iar alţii doar uneori.
Întrebarea am primit-o de la copii, oameni maturi, jurnalişti, „oameni de
cultură” şi chiar „oameni de biserică”. Mulţi nici nu ştiu cum se numeşte
această haină, iar alţii nu fac diferenţă între hainele preoţeşti şi veşmintele
preoţeşti, pentru că nici DEX-ul nu prea face diferenţă între ele. Biserica
însă are limbajul şi tradiţiile ei, iar un om care pretinde că are o anumită
cultură generală (nemaivorbind de cei care se pretind a fi „creştini
ortodocşi”), trebuie să cunoască aceste lucruri.
În primul rând, trebuie să facem diferenţă între dulamă, rasă şi veşminte.
Dulama este haina neagră cu mâneci obişnuite şi, de regulă, încinsă la
brâu; rasa este haina neagră mai largă, neîncinsă, şi cu mânecile largi;
iar veşmintele clericale (stiharul, epitrahilul, felonul, mânecuţele ş.a.)
sunt hainele speciale pe care clericul, în funcţie de rangul său (diacon, preot sau arhiereu), le
îmbracă doar la slujbe (peste dulamă) şi a căror culoare se poate schimba în funcţie de sărbătoare
şi fastul slujbei.
Haina clericală, numită dulamă, sutană, reverendă (din engl.), caftan (în Basarabia), подрясник
(rus), ζωστηκό(gr.), nu este altceva decât haina obişnuită a oamenilor din vechime, numai că de
culoare neagră. Până prin sec. VII-VIII toţi bărbaţii din Bizanţ, nemaivorbind de femei, purtau o
haină asemănătoare cu cea a clericilor de astăzi. Oamenii din lume, însă, aveau aceste haine de
diferite culori, pe când preoţii, şi în special monahii, le aveau doar de culoare neagră, ca simbol al
smereniei şi pocăinţei.
Prin sec. VIII, în special prin contactul cu popoarele barbare din nordul Europei, bărbaţii laici au
început să poarte şi pantaloni, renunţând treptat la dulame. Clericii însă, deşi au început şi ei să
poarte pantaloni pe dedesubt (mai ales în zonele geografice mai reci), au rămas totuşi fideli hainei
lungi bizantine, dublată în momente mai solemne de rasă. Dulama niciodată nu a fost considerată o
haină festivă, ci mai degrabă una de lucru sau de casă. În public, pe lângă dulamă, clericii trebuiau
să aibă obligatoriu şi rasă, tradiţie păstrată astăzi la greci şi ruşi, dar aproape necunoscută la
români, care consideră rasa drept o haină exclusiv călugărească, ceea ce nu este corect. Şi ruşii
au un obicei incorect din acest punct de vedere, atunci când fraţilor începători din mănăstire
(novici/ascultători), la primă etapă le dau doar dulamă, nu şi rasă. Tradiţia athonită însă îmbracă pe
dókimos (novice) nu numai în dulamă, ci şi în rasă, făcându-l astfel „rasofor”. În Grecia, dar mai ales
în Athos, nu poţi merge la slujbă doar în dulamă, ci trebuie obligatoriu să ai şi rasă.
Se pare că în chiar perioada schimbării „dress cod-ului” la bizantini, Canonul 27 Trulan (anul 691)
obligă pe clerici să poarte în permanenţă dulama, iar dacă vreunul iese în public fără dulamă, să fie
oprit de slujire timp de o săptămână. Canonul 16 al Sinodului VII Ecumenic (anul 787) interzice ca
dulama să fie strălucitoare (a nu se confunda cu veşmintele liturgice, care pot fi strălucitoare!) şi
condamnă folosirea parfumurilor de către clerici. Acelaşi canon, citând regula 46 a Sfântului Vasile
cel Mare destinată monahilor, sugerează ca haina clericală să nu fie colorată sau pestriţă,
generalizând culoarea neagră a hainelor monahale pentru toţi clericii. Cu timpul, „preoţii de mir” (în
slavonă „mir” = „lume”, adică preoţii din lume, căsătoriţi) au început a purta şi haine de alte culori,
dar aceasta este o excepţie tolerată, nu o regulă. Regula rămâne culoarea neagră.
Mai ales după perioada turcocraţiei şi a ciumei comunist-ateiste, s-a generalizat obiceiul ca preoţii
căsătoriţi să nu poarte dulama în toate împrejurările, atunci când sunt în sânul familiei sau fac un
lucru fizic la care ar fi împiedicaţi de o haină mai lungă. Monahii, însă, poartă dulama în
permanenţă, chiar şi atunci când dorm. Regulile monahale permit monahului să lase dulama doar
atunci când călugărul / călugăriţa este în regim de spital şi tratamentul medical aplicat împiedică
purtarea hainei monahale.
Mai adăugăm că monahii, atât femeile cât şi bărbaţii, trebuie să aibă în permanenţă capul acoperit.
Cu timpul, obiceiul a fost extins şi pentru „preoţii de mir”, deşi nu există argumente teologice sau
duhovniceşti pentru a le impune şi lor această regulă. Acoperemântul capului la monahi şi preoţi se
numeşte „potcap / culion” (mai popular „fes”) sau „scufie”, iar forma şi mărimea acestuia diferă de
la o ţară ortodoxă la alta, toate fiind de culoare neagră. Baticul special al călugăriţelor se numeşte
„mandelă” (la greci) şi „apostolnik” (la ruşi); călugăriţele din Biserica Ortodoxă Română au un
acoperemânt special (destul de incomod) care constă dintr-o scufie îngustă prinsă cu un batic mai
special. Se pare că îmbrăcămintea purtată de călugăriţele din Grecia este cea mai simplă, cea mai
comodă şi, evident, cea mai tradiţională.
Alt element distinctiv al clericilor este că pe deasupra rasei, în momente festive, preoţii pot avea
cruce, iar arhiereii engolpion/panaghie. Începând cu sfârşitul sec. XIX, în Biserica Rusă, mai apoi și
în cea Georgiană, toţi preoţii poartă cruce la gât (ele fiind de trei feluri, în funcţie de rangul preotului:
de argint, de aur sau cu pietre scumpe). În celelalte Biserici Ortodoxe purtarea crucii este o
distincţie specială care se dă doar unor preoţi (după anumiţi ani de slujire sau dacă are vreun rang
administrativ) şi este purtată doar la slujbe sau manifestări solemne, fără a face diferenţă între
formele sau materialul din care este confecţionată crucea.
Engolpionul arhieresc este un medalion de formă ovală, care are icoana Maicii Domnului, a lui Iisus
Hristos sau scena vreunui Praznic împărătesc: Naşterea, Botezul sau Învierea Domnului. Dacă
engolpionul (din greceşte: obiect purtat la piept) o reprezintă pe Maica Domnului, acesta poate fi
numit „Panaghie” (din greceşte Atotsfânta), iar obiceiul rusesc de a numit orice engolpion
„panaghie” este greşit.

http://w w w .teologie.net/2012/03/26/despre-hainele-preotesti-lectie-de-cultura-generala/

Despre Sfânta Impărtăşanie - Părintele Arsenie Papacioc

Ce este Împărtăsania, Cuvioase Părinte, si care este rostul ei în mântuirea credinciosului?
Aceasta este întrebarea cea mai de vârf. Toti credinciosii stiu că este Dumnezeu. Iisus Hristos Îsi mentine acest cuvânt divin: “Eu voi fi cu voi până la sfârsitul veacurilor”. El spune, de asemenea: “Cine nu va mânca Trupul si Sângele Meu nu va avea viată în el si nici parte de Mine”. Se întelege că prin această primire a Trupului si Sângelui Mântuitorului te duci până la El, ca Dumnezeu după har. Si când te duci la El, esti mare ca El. Si, de asemenea, atunci când te împărtăsesti, El vine la tine, e mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinti. Deci o identitate de fiu, divină. Nu e nici o teamă că vorbim asa. El este, nu e altul care s-a făgăduit, si-Si tine făgăduinta. Pentru că Dumnezeu poate să facă orice, dar un lucru nu poate: să-Si calce cuvântul. Si iată că-Si tine cuvântul, ca să fie cu noi permanent. Îngerii de sus, care au multe particularităti, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atât cât a rânduit bunul Dumnezeu să fie descoperiti, stim că nu au putinta pe care o are omul, de a se ridica până la Dumnezeu, de a deveni dumnezei după har. Sunt într-o fericită ascultare si împlinire a voii lui Dumnezeu, gânditoare, dar n-au această putintă. Au si ei un proces de despătimire, dar nu în sens de despătimire de la pătimire, ci ei descoperă noi taine prin porunca care li se dă. Aceasta este un fel mai sus decât era sau o bucurie în plus. Noi îi spunem despătimire pentru ca să se înteleagă că noi ne despătimim pentru că am fost împătimiti. Vedeti, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, începătorii, arhangheli, îngeri – sunt făcute prin cuvânt. Însă fiinta omenească nu. Dumnezeu a făcut-o cu mâna lui, si încă cum: chip si asemănare. E usor să spui chip si asemănare, pentru că asa stim din învătătura Bisericii. Dar când te opresti asupra acestor însusiri, calităti, daruri, te vezi chip si asemănare. Si atunci iată că noi avem o identitate divină, si prin restaurarea pe care a adus-o Hristos pretuim cât pretuieste El. Ar trebui ca omul, într-o formă retrospectivă, să se regăsească pe sine si să răspundă la întrebarea care s-a pus: Unde erai atunci când nu erai în tine? Nu este permis să se piardă un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a făcut numai pentru El, deci ne va pretinde să fim cu adevărat prezenti numai la El. Nu întrerupem treburile sociale si ascultările pe care le avem, pentru că chiar El ne porunceste. El ne-a dat darurile să le împlinim, să le săvârsim. Dar cu gândul continuu la Cel ce este.
Un exemplu: S-au căsătorit doi tineri, Ioana si Ionel. După nuntă, Ioana a trecut la bucătărie – si nu este o înjosire că a trecut la bucătărie, ci este ceva propriu femeii, pentru ca bărbatul să poată fi liber să rezolve probleme în afară. Si Ionel s-a dus la serviciu. Dar ea, nepricepută, emotionată, a afumat mâncarea si se văita că ce o să zică Ionel. Constiinciozitatea asta care e mare dar de la Dumnezeu pentru tot omul! Si a venit Ionel. Si ea, cu plânset si vaiet, i-a spus: “Dragă Ionele, am afumat mâncarea”. “Lasă, dragă, nu mă interesează. Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua? Asta mă interesează pe mine”. Ei, asta o să ne întrebe Dumnezeu, Care ne-a dat inimă puternică ca să pricepem cerurile, vesniciile, să contrazicem răul, să biruim dracii, care ne-a dat această putere de a fi dumnezei după har, veselia că slujim marelui Adevăr – căci aceasta este adevărata veselie si libertate –: De ce nu v-ati gândit la Mine deloc? Este, fără discutie, în mod logic, că asa va fi această întrebare. Si se va răspunde foarte greu.
Noi, ortodocsii, nu apăsăm pe pedala cunoasterii atât de mult, cât neapărat pe trăire, pe această formare interioară a noastră, de smerenie, pentru ca să fim scrisi si noi sus, în cartea cea mare. Si omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevărat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie ratională, ci o smerenie smerită, trăită.
Mă întreba cineva, la o altă înregistrare: “Părinte, cum să scăpăm de satana, de diavol?”. “Ce ne facem fără diavol?”, i-am răspuns eu. Pentru că e lăsat de Dumnezeu să ne mai ispitească. Putea să-L omoare pe Mântuitorul. N-a venit să glumească, să facă teatru si demonstratii. De ce, dacă i-a luat coarnele si fortele si pretentiile, l-a mai lăsat – cum zic Sfintii Părinti –, numai cu vârful cozii? L-a lăsat pentru că e necesar să ne slefuim cu orice chip în atacurile lui, să ne definim pe noi, să cunoastem mai bine marile adevăruri. El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greseală a oamenilor, că se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iată, suntem mlădite în tulpină. De unde vine toată seva, toată puterea, înmugurirea, rodirea? El n-are nici o vită. El nu e mlădită. Totul e de la Dumnezeu: “Fără de Mine nu puteti face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat în trăirea crestinilor. Dacă crestinul s-ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trăi o stare de prezentă care-i mai plăcută decât nevointa. Sinodul din 419 de la Cartagina a dat canonul 124 în care se zice, în legătură cu aceste spuse ale Mântuitorului: Dacă crezi că poti să fii ceva, anatema să fii. Mi-a plăcut foarte mult pentru că este un adevăr, dar si pentru că Biserica se ocupa să ne trezească la faptul că tot ce a spus Iisus e adevărat si de urmat. Nu-i nimic utopic, nu-i nimic imposibil. El a spus că va fi mai greu. O fi! Dar îti rezolvi problemele cu fortele proprii? Asta-i greseala. Trebuie să ti le rezolvi cerând continuu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că, dacă nu-i cu putintă la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putintă. Asta mi-a plăcut la acest sinod, că s-a gândit să ne trezească la faptul că suntem niste mlădite care nu putem rodi fără vită. Cu nici un chip! Cu nici un chip! Dacă o mlădită stă fără vită, se usucă într-un timp extrem de scurt. Si atunci Hristos S-a oferit să-I mâncăm Trupul si Sângele Lui ca să fim mereu dumnezei.
Să nu faci greseala de a te compara cu marii trăitori. Că nu prin nevointa si trăirea lor s-au îndumnezeit numaidecât. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezenta lor. Si tu, dacă ai această prezentă, ai străbătut sorocul pentru împărtăsit si nu esti altfel decât marii trăitori.
Dar acum se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne împărtăsim? Nu timpul decide. Asta-i o greseală. Decide intensitatea credintei tale, inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Ani vrei să-i dai? Vindecă-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Si dacă îi vindeci rana, îl faci capabil de întâlnirea cu Hristos, prin împărtăsire.
Nu ne împărtăsim pentru că au venit Pastile sau Crăciunul. Ne împărtăsim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu există numai o împărtăsire cu Sfintele Taine, ci si o împărtăsire duhovnicească, adică această continuă prezentă a inimii noastre la Dumnezeu.
S-a discutat foarte mult în lumea trăitorilor, a oamenilor de credintă si a duhovnicilor, când să te împărtăsesti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment asa de mare, ca să-L iei pe Dumnezeu, cu adevărat îti trebuie o pregătire.
Numărul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce înseamnă numaidecât acest patruzeci? Dragă, mai întâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregătesti pentru marele eveniment ce are în vedere vesnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mântuitorul. Patruzeci de zile durează postul Crăciunului si postul Pastelui. E un timp suficient ca să te pregătesti pentru marele eveniment care urmează, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi după zămislirea pruncului se formează inima. A patruzecea zi după moarte putrezeste inima.
Noi am rămas la patruzeci de zile într-o formă traditională, care nu e atât de recomandată. Te împărtăsesti continuu cu Hristos, duhovniceste, iar când te pregătesti si printr-o postire… Nu numaidecât postirea este o conditie. Nu o faci pentru că ti s-a spus s-o faci, ci ca să te smerească trupeste, să renunti la o serie întreagă de porniri spre rău: lăcomii, curvii, judecăti. Postesti cu procese, cu certuri, cu procurori si cu avocati? Asta nu. Si atunci, împărtăsirea este în functie de curătirea inimii tale.
Inima e adâncul cel mai adânc din noi. As putea să spun că e o fiintă în plus în fiinta noastră. De ce spune Dumnezeu: Am făcut inima ta ca să locuim în ea? El nu locuieste oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat în slăvile cerurilor, are plăcerea să locuiască într-o inimă de om. Este locul pe care l-a făcut special ca să fie găzduit El. Mintea e subordonată inimii. Fiinta noastră de răspundere si de adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curătirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat în vederea sfintei împărtăsiri cu Trupul si Sângele Mântuitorului.
A te împărtăsi cu Trupul si Sângele Mântuitorului înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un împlinitor al cuvintelor Lui si să recunosti cu adevărat că pierdut ai fost si te-ai aflat. Pentru că, da, e nevoie să te pierzi. Dar nu în sensul de a părăsi învătătura adevărată, ci de a renunta la o identitate molesită sau strict omenească si de a te regăsi într-o personalitate îngerească.
Sfânta Împărtăsanie este cu adevărat dorirea cea mai grozavă din partea cerului, ca Dumnezeu să-Si mentină mai departe ceea ce a spus: “Eu voi fi cu voi mereu…” si “Cine nu va mânca Trupul si Sângele Meu, acela nu va avea viată vesnică…”.
Într-o mânăstire, staretul a văzut un frate mergând prin aer si a zis: “Acesta are o lucrare”. Era un băiat simplu. O, sfântă simplitate! A trecut o bucată de timp si l-a văzut mergând pe pământ. Si a zis: “Acesta si-a pierdut lucrarea”. L-a chemat la el si l-a întrebat: “Cum te rugai tu înainte?”. “Mă rugam asa: Doamne, nu mă mântui pe mine, păcătosul; Doamne, nu mă mântui pe mine, păcătosul. M-am dus la biserică, am zis mai tare si un părinte de lângă mine mi-a spus: Mă, să nu mai zici asa! Să zici: Doamne, mântuieste-mă pe mine, păcătosul! Si am zis asa.” Iar staretul i-a spus să zică tot ca înainte. Am vrut adică să vă spun că acela trăia cu Dumnezeu, fără cunostintă teologică, trăia cu inima lui.
Unii părinti duhovnici recomandă deasa împărtăsire, altii recomandă împărtăsirea mai rară, ambele părti invocând argumente scripturistice si patristice. Cum vă explicati existenta acestor două curente divergente în sânul Bisericii, privind tocmai taina unitătii ei? Care considerati că este pozitia cea mai potrivită trăirii Evangheliei în zilele noastre?
Problema vietii de trăire crestină si de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie să ne mărginim sau să ne priponim de istorie. Nu, este vorba de permanentă. Nu recomand o stare de nevointă ca mijloc neapărat de mântuire, ci recomand o stare de prezentă continuă, care nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Să ne orientăm după un lucru. Dacă trăiesti o sută de ani, inima bate o sută de ani neîncetat, zi si noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecât pentru ca să întretină o fiintă fizică, ci pentru ca noi, cu orice chip, să simtim că trebuie să fim prezenti, cu mintea si cu totul, la Dumnezeu. În permanentă.
Asa cum am spus, împărtăsirea nu trebuie considerată după idei fixe, numaidecât deasă sau rară. Rară, pentru că e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Său. Si îti trebui o pregătire. Dacă n-ai haină de nuntă… Păi Scriptura spune că te leagă si te dă afară. Deci trebuie să fii pregătit. Si dacă te împărtăsesti foarte des, începi, ca fiintă omenească nerodată, neslefuită, s-o iei ca un obicei, nu cu teamă si cu frică de Dumnezeu. Dacă ai această teamă de Dumnezeu cu adevărat si te gândesti la importanta acestui fapt, atunci esti bun de împărtăsit mai des. Dar dacă o iei din obisnuintă sau zilnic, cum am auzit că se face în unele părti, este o greseală extrem de mare. Pentru că nu postirea în sine decide, dar ea este necesară, ca să te mai strujească nitel trupeste. Trupul acesta trebuie să existe si să împlinească o serie de lucruri ale firii. Dar să fim împotriva exagerării lucrurilor. Si atunci e necesară postirea, dar nu ea este comandată calitativ.
Iarăsi e o primejdie mare, tocmai pentru că-i foarte mare lucru – mai mare decât a te împărtăsi nu există nimic în viata cu Dumnezeu –, să nu împărtăsesti. Intervine si împărtăsirea duhovnicească, cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Dar nu înlocuieste împărtăsirea aceasta pipăită, simtită. Vedeti, de la început au fost tot felul de îndoieli. Dumnezeu a creat două lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desăvârsite decât le-a creat. A creat o femeie distinsă care a născut un Dumnezeu si a creat preotia, care L-aduce pe Dumnezeu de sus si-L naste din nou pe Sfânta Masă.
La Heruvic, preotul citeste o rugăciune: “…Tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te împarti…”. Se pune o problemă, asa cum o dată mi-au si pus-o niste studenti: “Dar eu ce sunt, părinte, dacă El e totul?”. Răspunde Hristos: “Da, preote, dar fără tine nu pot să fac lucrul acesta”. Deci Hristos împrumută miscarea si glasul preotului. Deci nu-i de glumă. Sunt rugăciuni în care se cere să intre si îngerii cu noi. Altarul e plin de îngeri pentru că e Hristos acolo. Preotia trebuie primită cu frică mare, cu mare răspundere.
Când am fost preotit m-a impresionat un lucru. Spun asa pentru că erau multe care să mă fi impresionat, dar mergeam si pe principiul ascultării, când eu eram dus de mână si tras asa. Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfântul Agnet în mână, spunându-mi: “Ti-L voi cere la judecată asa întreg. Stai în spatele Sfintei Mese, cu fata la apus, cu El în mână, până soseste momentul împărtăsirii”. Ei, ce ziceti? Când te gândesti ce tii în mână, ce răspundere ai, deci cine esti, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor…
Cred că am repeta lucrul acesta despre Sfânta Împărtăsanie, dar niciodată nu e spus destul. Trebuie cu orice chip să ai o mare frică de Dumnezeu, neapărat iubire de Dumnezeu, si să fii constient de identitatea ta crestină.
În rugăciunile de dinainte de Împărtăsanie, ca si în cele de după, se vorbeste de iertarea păcatelor. Dacă si Sfânta Împărtăsanie iartă păcatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?
Sfânta Împărtăsanie nu iartă păcatele. Sfânta Împărtăsanie desăvârseste. Iertarea păcatelor o primim în Taina Pocăintei: “…te iert si te dezleg…”. Deci nu se poate fără mergerea înainte la dezlegarea păcatelor, pentru că Sfânta Împărtăsanie poate să fie foc, să te ardă.
Este întotdeauna necesară Spovedania înainte de Sfânta Împărtăsanie?
Este, ca să-ti ierte păcatele. E nevoie să te spovedesti nu numai când te împărtăsesti, ci să te culci mereu cu liniste, spovedit. Te duci la pansat de câte ori esti rănit. Sau, într-adevăr, să o faci pentru că sunt o serie întreagă de lucruri care ti-au scăpat. Lumea e obisnuită să spună niste păcate, dar să stiti că foarte putini îsi pun problema unor păcate pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face si nu le-ai făcut. Vedeti, si asta înseamnă o curătire. Si eu recomand tuturor să se spovedească bine, ceea ce înseamnă să te gândesti la spovedit cu mult timp înainte, adică să-ti faci mereu acest control, iar la spovedit să te duci pregătit. Te-ajută duhovnicul, căci s-ar putea să uiti unele lucruri, dar în orice caz, nu te duce nepregătit sau din obisnuintă.
Repet: Nu se poate să mergi la împărtăsit fără dezlegare. Acestea sunt si rosturile vămilor, care există, dar nu în forma în care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. E ultima repriză, când omul e cu desăvârsire stors. Se vor avea în vedere păcatele si faptele bune pe care puteai să le faci, dar nu le-ai făcut. Va fi multă întelegere. Însă trebuie să stie lumea că si diavolii vor fi extrem de activi în a specula. Dar ei nu vor depăsi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Însă fără discutie, spun ce-au spus dracii odată unui om: Mare îndrăzneală are curătenia. Si le-a scăpat din mână.
În afară de spovedanie, cum se cuvine să ne pregătim pentru Sfânta Împărtăsanie?
Cu milostenie, în orice chip. Asta este una din marile pregătiri pentru vesnicie: milostenia. Să rupi din tine ceva. Vedeti, milostenie e toată Scriptura. Si Vlahută spune lucrul ăsta. Evanghelia din Duminica Dreptei judecăti vorbeste numai de milă: de ce nu M-ati îmbrăcat, de ce nu M-ati adăpat, de ce nu M-ati cercetat… Va să zică, de ce n-ati făcut milă?
Se spune că s-a ridicat mila împotriva dreptătii si a biruit mila.
Atunci când vei fi băgat în groapă – eu am trăit cât de cât momentul ăsta –, un singur lucru îti va veni în minte, ori de te căiesti, ori de te bucuri, si anume de ce nu lasi din tine nimic afară.
Deci asta ar fi o pregătire continuă. Pentru că existenta noastră, a celor care purtăm numele de crestini, este pregătirea continuă. Si când dormim să fim treji. Deci cât se poate permanent.
Mă contraziceam cu un mare părinte în pustie, care era mai mult nevoitor decât trezvitor. Nu era însă netrezvitor. În tot cazul, un nevoitor face, si după ce face zice: “Doamne, dă-mi că am făcut”. Un trezvitor nu poate să zică niciodată că a făcut. Pentru că el luptă cu orice chip pentru smerenia lui si smerenia nu se vede niciodată. Cum m-a întrebat cineva odată: “Părinte, eu sunt un om smerit?”. “După cum spui se vede că nu esti smerit, căci smerenia nu se vede, dar mândria se vede.” Si eu zic asa: smerită smerenie.
A bătut unul la usa Mântuitorului. “Cine-i acolo?”. “Eu sunt un mare trăitor al învătăturii Tale”. “Nu te primesc”. Era un om cinstit si a rămas uimit de ce nu l-a primit. Si gândindu-se la “eu sunt”, s-a dus a doua oară si a bătut la usă. “Cine-i acolo?” “Tu esti!”, a zis cel de afară. “A, dacă tu esti eu, atunci intră”. Asa El ne-a dat un exemplu de mântuire prin smerenie. Nu se poate fără smerenie. Într-un cuvânt, aceasta înseamnă să stai la locul tău. Nu vezi câte-ti fulgeră prin minte: că tu esti…, că esti mai…, mai…
Părinte, ce înseamnă a te împărtăsi cu nevrednicie, cum îti poate fi Împărtăsania spre osândă?
Cu nevrednicie se împărtăseste un om împătimit, necurătit, nespovedit, fără grijă, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevărat. Pentru că o spovedanie bună este ca tu să fii pe pozitia de a nu mai face. Nu să te spovedesti si să spui că si-asa fac. Asta e o fraudă. Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o pozitie de mare căintă. Si în ce priveste canoanele pe care le dau duhovnicii, cred că e o greseală să se dea canoane care opresc de la Împărtăsanie sau sunt nevointe. Este o greseală pentru că credinciosii ori nu le fac, fiind o serie de împrejurări familiale, sociale, istorice care îi opresc, ori e o lipsă de mare trăire, si atunci e mai bine să dai un canon de simtire.
Dar si asa, după o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocăintă adevărată. Dar să fim pe drum si ne ajută harul lui Dumnezeu. Altfel ne caută harul si nu ne găseste. Dacă nu-ti poti iubi vrăjmasii, ti-ai pus măcar problema să-i iubesti sau stii asta doar din literatură? Asta-i viata: crucea, suferinta cu orice chip. Frătiile voastre stiti că Crucea L-a împuternicit pe Iisus ca să judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pământului, pentru că are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mântuit lumea, învierile din morti, măsurate cu 180 de grade, n-au mântuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totală. Deci pozitia noastră să fie mereu aceasta: de jertfă, cu orice chip, mai ales că pot fi iertate orice fel de păcate. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut atâta timp cât credinta este în picioare. Când capul se ridică, atunci sufletul nu abdică. Te spovedesti de pe pozitia de a nu mai face. Că se întâmplă, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăintă falsă. Când te pocăiesti cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel esti vinovat de participare, nu de accidentare.
Deci ca să poti să fii pregătit trebuie să fii un om de jertfă. Aceasta-i pozitia crestină: jertfa.
De ce Împărtăsania este o Taină care se repetă în viata credinciosului. Harul primei Împărtăsanii nu are putere de actualizare vesnică asemenea Sfântului Botez?
Botezul ne-a încrestinat si ne-a scăpat de păcatul strămosesc. De păcatele noastre nu scăpăm decât prin alt botez, care este Taina Pocăintei. Sunt mai multe botezuri: botezul credintei din Vechiul Testament, botezul cu apă al lui Ioan, botezul cu Duh si apă al Mântuitorului si botezul mortii, adică botezul sângelui.
Cu Iisus trebuie să ne hrănim permanent, deoarece trăim permanent. Are o foarte mare valoare că te-ai împărtăsit cândva, dar de atunci “cândva” ai trăit mereu cu gândul la “cândva” din viitor. Permanent avem nevoie de El. El ni se dăruieste: “Iar Eu cu voi sunt”. Dacă a fost o dată cu Apostolii, ce nevoie mai era ca să mai fie o dată cu ei? A fost permanent cu ei! “Iar Eu cu voi voi fi”, căci lupta e continuă, în tine, pentru desăvârsirea ta.
Pentru că vorbeam de iubirea de vrăjmasi: n-ai să poti imediat, dar începând să-ti pui sincer problema că vom răspunde de ce nu i-am iubit – si e o poruncă, nu e un sfat –, atunci, încercând să-i iubesti, te trezesti la un moment dat că nu-i mai urăsti. De aici pleacă totul. Si dacă nu-i urăsti, esti deja pe o treaptă. Si cu harul lui Dumnezeu si cu marile simtiri duhovnicesti din noi ne agătăm de altă treaptă, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine dacă tu esti pe drum. Vreau să spun că mai întâi trebuie să fie miscare, căci harul vine. Stai, stă si harul. Este în functie de miscarea ta. Nu te mântuiesc faptele tale, oricât ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.
Sfânta Împărtăsanie îi uneste pe credinciosi între ei, dar si cu părintele liturghisitor. Cum se manifestă această unire?
Am văzut si vedeti toti că în pustie leii sunt cu leii, căprioarele numai cu căprioarele, fiecare cu semintia lui. Asa-i si aici. Există o lege care nu are nume, si care este a lui Hristos, care ne uneste pe toti. Nu poti vedea în privirea unui om că-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are fiinta omenească, de percepere în timp, în spatiu. Asa si în sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta. Pentru că este omul lui Dumnezeu, si acela te atrage cu blândetea lui. Îl are pe Hristos cu el. Rational n-avem cum să răspundem, decât că se simte. Fiinta omenească e mult mai frumos complicată în ce priveste relatia cu marile adevăruri. Un mare adevăr este si cu cei cu care trăiesti aicea si îi simti. Noi simtim când cineva nu este după Dumnezeu si îl ocolim. Iacă, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele… De ce lucrul acesta? Pentru că e semintia lor. Omul are o întelepciune mai mare decât aceste animale, care au o inteligentă instinctuală, un suflet instinctual, si nu au constiintă. Noi, care suntem după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, simtim cine este omul lui Dumnezeu.
Viata duhovnicească a preotului liturghisitor îsi pune amprenta asupra deschiderii credinciosilor de a primi Sfânta Împărtăsanie?
Duhovnicul joacă un rol de cer pe pământ. La el trebuie mers ca să primesti tot ce ti-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Si acesta este foarte accesibil. Nu e înger; e cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu părinti, cu nasi. Dar are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Dacă nu si nu si nu, să-ti fie tie ca un păgân si vames, zice Mântuitorul. Aceea-i altceva. Sigur că îsi pune amprenta.
Eu văd ca duhovnic. Vin foarte multi si, dacă nu-i ajuti putin… Ei, ce-ai mai făcut? Păi n-am făcut nimic, părinte. Păi de ce-ai venit la mine? Păi să vedeti… Si atunci îmi dau seama si trebuie să încep cu întrebări. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. E o discutie în fata lui Dumnezeu. Mă împrietenesc cu el ca să-l fac să spună tot. Că sunt păcate ascunse, grele de tot. Sigur că-si pune. Si atuncea zice: De-aia am venit eu la dumneavoastră…
Dragul meu, este o satisfactie. E o oboseală, căci nu e vorba de unu-doi, e vorba de mii de insi.
Cuvântul “euharistie” înseamnă multumire. Cum se ajunge la această stare de multumire?
În discutia noastră s-a vorbit, cred, de multumirea aceasta, pentru că spun: această sfântă fiintă omenească are putinta de a discerne marele adevăr, marile lucruri, si simte că este în slujba lui Dumnezeu. Mai ales duhovnicul. Cum le spun si eu: “Măi, vom fi la Judecată împreună. Să nu ascunzi ceva, să nu faci ceva”. Nu se teme de Dumnezeu, se teme de tine că i-ai spus acuma să nu facă cutare lucru, că vei fi de fată la Judecată. Sigur că are o mare influentă asupra lor si o mare putere de a pricepe dacă este sincer sau nu.
Si mă bucur că e ultima întrebare. Eu îmi cer scuze, că sunt surprins de toate întrebările astea, dar v-am spus ce mi-a spus inima, si, bineînteles, m-am luptat să-mi si argumentez punctul de vedere.
Multumim, Prea Cuvioase Părinte.
Părintele Arsenie Papacioc
/nistea.com/