Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

              

        „Ispitele sufletului si patimile trupului le-ai taiat cu sabia postului, pacatele gandului cu tacerea sihastriei le-ai inecat si cu curgerile lacrimilor tale ai adapat toata pustia si ne-ai odraslit noua roadele pocaintei. Pentru aceasta cinstim pomenirea ta” (Acatistul Sf. Maria Egipteanca) Sfanta Maria Egipteanca este cinstita de Biserica Ortodoxa pe 1 aprilie si in cea de-a cincea Duminica a Postului Sfintelor Pasti, dar ea este cinstită şi în Biserica Catolică, există o capelă dedicată Sfintei Maria Egipteanca, în Biserica Sfântului Mormânt, care comemorează momentul convertirii sale. Ea trait in a doua jumatate a secolului al IV-lea si inceputul secolului al V-lea. A murit in anul 431, in timpul imparatului Teodosie cel Tanar. Pomenirea Sfintei Maria Egipteanca se face pe 1 aprilie, dar și în Duminica a 5-a din Post, la fel cum cea a Sfântului Ioan Scărarul este pe 30 martie, dar și în Duminica a 4-a din Post. În „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, ieromonahul Macarie Simonopetritul consemnează faptul că aceste două praznice cădeau mereu în timpul Triodului, ceea ce diminua din importanţa lor, mai ales că celor doi sfinți le erau dedicate doar trei stihiri la Vecernie, un canon la Utrenie și nimic mai mult. Prin urmare, transferul în ciclul liturgic mobil a permis o mai mare atenție acordată acestor doi sfinţi şi o afirmare mai explicită a legăturii lor cu Postul Mare, în Duminicile 4 și 5 din Poast, astfel Sânta Maria Egipteanca este pomenită și în această zi cu scopul de a ține trează râvna credincioşilor și pentru a le arăta acestora că virtuţile cu care ei sunt chemaţi să-şi împodobească sufletele pe toată perioada postului au fost împlinite, mai întâi, de către toți sfinţii Bisericii:„Pildă de pocăinţă avându-te pe tine, preacuvioasă Marie, roagă pe Hristos să ne dăruiască nouă aceasta în vremea postului; ca în credinţă şi în dragoste să te lăudăm pe tine cu cântări” (Triod, Utrenia Duminicii a cincea din Postul Mare).

Unul dintre cele mai recente descoperiri este un mare complex bisericesc, localizat pe malul estic al Iordanului, care dateaza din secolele al 5-lea-al 6-lea dupa Hristos. Constituit din doua sau trei biserici, din care s-au pastrat fundatii, pereti , mozaicuri si drumuri pavate cu pietre colorate, colonade din perioda bizantina tarzie. Se pare ca biserica principala a fost construita de imparatul Bizantului Anastasius( 491-518) pentru a comemora botezul lui Iisus. Au fost scoase la iveala si ceramica si artfacte arhitecturale islamice, datind din secolele al 8-lea-al 9-lea dupa Hristos, dovedind folosirea continua a drumului de catre pelerini la inceputurile epocii islamice. Aceasta biserica si un complex din apropierea ei, alcatuit din doua camere, a fost asociat cu povestea vietii Sfintei Maria Egipteanca. Transformarea acestei foste prostituate si convertirea ei la biserica din Ierusalim, in secolul al 4-lea sau al 5-lea dupa Hristos, a fost pomenita de Patriarhul grec al Ierusalimului Sofronius. El a spus ca vocea Fecioarei Maria a sfatuit-o sa treaca Iordanul si sa-și caute “odihna”. Ea a trait 47 de ani pe malul de est al Iordanului, postind si facand rugaciuni. Inainte de a muri, a fost gasita de calugarul Zosima, caruia i-a povestit viata ei. La moartea ei, Zosima a ingropat-o in prezenta și cu ajutorul unui leu. Prezenta leilor in Valea Iordanului este atestata in Biblie si un leu vanand este pictat pe harta de mosaic din biserica de la Madaba.

Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios şi slăvit a le descoperi şi a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărăteşti este lucru de frică şi de pierzare, iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea şi eu - zice Sfântul Sofronie - sunt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeieşti să le ascund în tăcere, aducându-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneşe, care, luând de la Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrându-l. Această povestire sfântă, care a ajuns până la mine, nu o voi tăcea deloc însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie şi pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea aceasta şi, minunându-se de acest preaslăvit lucru, nu vor voi să creadă, acelora milostiv să le fie Domnul, de vreme ce aceia, cugetând la neputinţa firii omeneşti, socotesc că sunt cu neputinţă lucrurile preaslăvite ce se grăiesc despre oameni.
Cu ce tarie poti sa rezisti sa nu fugi către lume, uitadu-te in fiecare zi spre ea? – pestera nu este sub nisipul desertului, este deasupra lui si iti ofera o perspectiva ampla. Cu ce daruire te poti lasa in voia Maicii Domnului, respectand un juramant dat in disperare, sub strafulgerarea Duhului Sfant? Ce greutate are un cuvant dat, care iti intoarce viata catre negarea absoluta, totala, a celei anterioare? Cat de adanc a fost pacatul care sa ceara o asemenea curatire? Cat de adanca poate fi pocainta, care in final iti aduce Lumina care te tamaduieste zilnic, pentru ca maine sa o iei de la capat in lupta cu proprii tai demoni? Cat de puternica trebuie sa fie frica de tine insuti ca sa te izolezi astfel, taindu-ti orice posibilitate de a recadea in pacat? De ce noi nu constientizam uraciunea vietii noastre, asa cum a facut-o ea? Ce s-a pervertit atat in sufletul nostru, de nu ne gasim puterea de a ne promite Domnului, macar pentru cateva minute pe zi si de a respecta promisiunea? Ea a lasat totul la varsta de 12 ani, parinti, casa, oras, pentru viciul ei, desfranarea. Deși nu era bogată, adesea nu le lua bani, ci se bucura că-și stinge permanent focul care o ardea pe dinăuntru. „Aveam o poftă nesățioasă și o dorință neînfrântă de a mă tăvăli în noroiul placerilor. Aceasta socoteam că este scopul vieții, de a batjocori neîncetat trupul.” Nevoile traiului sărac și le completa torcând câlți, pentru ca apoi sa lase dintr-o data acea viata rea, pentru Domnul! Nu a acceptat jumatati de masura niciodata, nu a trisat. A stiut sa ceara ajutor divin si a rezistat. Om a fost si ea, ca si noi. Pustia ei a fost in Iordan, a noastra in milocul lumii – noi de ce fugim de noi insine, de ce nu stim sa ne privim in faţa? La varsta de 29 de ani, paraseste Alexandria si ajunge la Ierusalim. Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor tineri din Egipt si Libia, care calatoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a participa la sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci. Este foarte probabil că Maria Egipteanca fusese botezată în copilărie, de vreme ce nu se vorbește de vreun botez, după convertirea ei. Iar, în povestea ei, spune: „sunt protejată de Sfântul Botez”. Mai mult, putem presupune că a beneficiat de o educație creștină, deoarece prima sa rugăciune de pocăință i-o adresează Maicii Domnului. Convertirea Mariei a avut loc la praznicul Înălțării Sfintei Cruci, la Ierusalim, pe 14 septembrie. Știm că în 614, perșii au furat Sfânta Cruce de la Ierusalim și nu a fost returnată până după campania anti persană a împăratului Heraclie, în 629.

Icoana Maicii Domnului „Eghiptissa” a Sfintei Maria Egipteanca. Această icoană este aceea care se afla în Biserica Învierii de la Ierusalim şi pe care Cuvioasa Maria Egipteanca a aşezat-o martoră în faţa lui Hristos, când a mers să se închine la Lemnul Sfintei Cruci, pentru că, din cauza păcatelor ei, o putere nevăzută o oprea să intre în Biserică. Icoana Maicii Domnului „Eghiptissa” a Sfintei Maria Egipteanca se află astăzi în Peșteresa Sfântului Atanasie Athonitul din apropierea Schitului Românesc Prodromu. Aici se săvârşesc liturghii, numai de câteva ori pe an. În seara de vineri spre sâmbătă din Săptămâna a V-a din Postul Mare, se cântă întreg „Imnul Acatist” al Maicii Domnului, făcându-se în continuare Priveghere de toată noaptea, cu Dumnezeiasca Liturghie, şi sfârşind cu masa. Acesta este hramul Peşterii. Icoana Maicii Domnului, înaintea căruia Maria Egipteanca s-a rugat, în Biserica Sfântului Mormânt, era așezată „pe un loc înalt”, în curtea dinaintea bisericii construite de împăratul Constantin cel Mare. Ea este menționată, de exemplu, de către Pelerinul din Piacenza (cca. 570) și de către Epifanie Monahul (secolul al VIII-lea). Epifanie afirmă în mod explicit că a văzut „în partea stângă a bisericii Sfântului Constantin icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care i-a interzis Sfintei Maria să intre în biserică, în ziua Înălțării Sfintei Cruci”. Tradiţia spune că această icoană este aceea care se afla în Biserica Învierii de la Ierusalim şi pe care Cuvioasa Maria Egipteanca a aşezat-o martoră în faţa lui Hristos, când a mers să se închine la Lemnul Sfintei Cruci, pentru că, din cauza păcatelor ei, o putere nevăzută o oprea să intre în Biserică. Dar, imediat ce a pus-o martoră pe Maica Domnului „Eghiptissa”, făgăduindu-I lui Hristos că, dacă va putea să se închine, va înceta să mai păcătuiască şi va începe o nouă viaţă, curată şi cinstită, a reuşit să intre şi să se închine Sfintei Cruci. După aceasta, şi-a dus la îndeplinire promisiunea plecând în pustiul Iordanului şi trăind plăcut lui Dumnezeu, iar la sfârşitul vieţii sale pământeşti a ajuns în ceata sfintelor. După tradiţie, icoana Maicii Domnului „Eghiptissa” a ajuns în Sfântul Munte adusă de monahi ce s-au retras aici din cauza năvălirilor persane din Ţara Sfântă.

Maria Egipteanca, o tanara destrabalata care 17 ani a cutreierat in curvie strazile Alexandriei si care-si pierduse fecioria la 12 ani; deci de la 12 ani pana la 29 de ani a trait in destrabalare. Ajunge, tot pentru destrabalari, in biserica unde se inalta Sfanta Cruce a Mantuitorului si voia din curiozitate sa intre si ea in biserica, sa vada lemnul Crucii, si-o putere nevazuta o oprea, pana cand a inteles ca era vorba de… viata ei care o divorta de Dumnezeu si de cele dumnezeiesti. Daca va uitati la rugaciunea ei simpla, dar uimitor de “teologica”, pentru una care a trait in curvie de la 12 ani, timp de 17 ani. Ce teologie a invatat ea in acei 17 ani? Dar in cei 12 ani, ce teologie ar fi putut avea? E uimitor in simplitatea ei, ce continut teologic simplu, chiar primitive, dar lucrator! Fiindca in acea gandire teologica a ei, ea isi amintea ca “desi eu sunt pacatoasa, Fiul tau, se ruga la icoana Maicii Domnului, a venit pentru noi, pacatosii, sa ne mantuiasca“. Si continutul teologic al rugaciunii ei a fost lucrator, iar cand a incercat din nou sa intre in biserica. cum marturiseste povestirea, acea putere care o oprea, acuma parca o ajuta. S-a inchinat lemnului Crucii, s-a dus inapoi la icoana Maicii Domnului, unde fagaduise de acuma sa-si schimbe viata, si-acuma tot de la Maica Domnului cere calauzire “ce sa faca?“, si-aude un glas, ca sa mearga in pustieși a ramas in pustie, si-ar fi murit necunoscuta, daca Pronia lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca s-o vada la sfarsitul vietii ei si sa primim si sa putem si noi citi spovedania vietii ei deosebit de ziditoare. Deci copila asta, traita in destrabalare toata viata Ajunsă în fața cinstitei Biserici, s-a rugat la icoana Maicii Domnului, promițând că dacă va fi lăsată să intre își va schimba viața și va trăi în curăție. Fiindu-i împlinită rugăciunea, Sfânta Maria a trecut Iordanul și s-a nevoit în post și rugăciune timp de 47 ani în pustie, fiind înconjurată de îngeri și înălțată în sus, în timpul rugăciunilor sale. Lupta cu diavolii și cu patimile era atât de puternică, încât adesea sfânta se punea la pământ și nu se mișca, până când nu se risipea ispita. Sfântul Cuvios Zosima, cel care a găsit-o spre finalul vieții sale și a împărtășit-o, a fost și cel care i-a îngropat trupul în pustie, în secolul al V-lea. Învățăm, așadar, de la Sfânta Maria Egipteanca, că drumul vieții noastre trebuie să aibă sens unic: dinspre Egiptul păcatului, al morţii şi al sclaviei, spre Ierusalimul Învierii și al Împărăţiei lui Hristos, ghidați fiind de cele patru puncte cardinale ale vieții creștine, dragostea de Dumnezeu, smerenia, milostenia și pocăința și de un singur indicator: Crucea cea de viaţă dătătoare. Oare avem și noi puterea și curajul Sfintei Maria Egipteanca de a parcurge acest drum, ajungând să fim, în cele din urmă, cetăţeni „cu acte în regulă” ai Ierusalimului ceresc!

La 600-700 m de albia actuala a raului Iordan, deviata de un cutremur faţa de cea de acum 2000 de ani, la capat de sit arheologic de maxima importanta – locul Botezului Mantuitorului nostru este cel de-al treilea loc de inchinare al crestinatatii, dupa locul nasterii (Bethleem) si locul Patimilor si al Invierii Domnului (Ierusalim) – vrând-nevrând, pestera Sfintei Maria Egipteanca ne e loc de introspectie, in arsita primaverii iordaniene. Viața Mariei Egipteanca este demnă de un erou dostoievskian, care coboară până la cele mai adânci străfunduri ale Iadului, pentru ca apoi să se ridice pe cele mai înalte culmi ale Sfințeniei. Înainte de a merge în deșert, Maria a primit Sfânta Împărtășanie în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, în apropiere de râul Iordan. Biserica, construită de către împăratul Anastasie I (491-518), era situată la aproximativ 8 km nord de Marea Moartă și aproximativ 30 km de Ierusalim, în locul tradițional al botezului lui Hristos, de către Ioan Botezătorul. Maria a trăit 47 ani în deșert și niciodată nu a întâlnit vreun om în toți acești ani. Astfel, atunci când l-a întâlnit pe Zosima, era de 76 de ani, iar Zosima de 53 de ani. Maria a murit când era de aproximativ 78 de ani, pe 1 aprilie, în joia Săptămânii Patimilor, ceea ce înseamnă că, în acel an, Învierea Domnului a căzut pe 4 aprilie, așa cum s-a întâmplat și în anul 2010. Maria a întâmpinat mari ispite în deșert timp de 17 ani, adică un număr egal de ani cu anii petrecuți în desfrâu, în Alexandria. Cuvioasa Maria Egipteanca a stat aici 47 de ani, in post si rugaciune. Cu un an inainte de moartea sa, taina vietii ei a fost descoperita parintelui Zosima, care a impartasit-o, iar dupa un timp s-a intors ca sa o ingroape, fiind ajutat la saparea mormantului de catre un leu.

Minunata viaţă a Sf. Maria Egipteanca, care nu seamănă deloc cu vieţile oamenilor obişnuiţi! În ea uimesc mai ales două lucruri, în primul rând, harul lui Dumnezeu, neasemuita Lui milostivire şi prevedere a faptului că jalnica desfrânată va deveni o sfântă dintre cele mai mari. Al doilea – repeziciunea, neaşteptata adâncime şi hotărâre a întoarcerii cuvioasei Maria de la viaţa sa păcătoasă dinainte la nevoinţa ei neasemuită din pustie. Cuvioasa Maria a împlinit lucrul despre care vorbeşte prorocul: Intoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu rugăciune, şi sfâşiaţi inimile voastre, iar nu hainele voastre, şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că Milostiv şi îndurat este, Îndelung-Răbdător şi Mult-milostiv, şi Îi pare rău de răutăţi (Ioil 2, 12-13). Şi Sfânta Maria şi-a sfâşiat inima şi s-a întors din toată inima, deodată, la Dumnezeu. Ea a împlinit şi lucrul despre care vorbeşte Sfântul Prooroc Iezechiel: Vă veţi aduce aminte acolo de căile voastre, întru care v-ati pângărit, şi veţi bate feţele voastre pentru toate răutăţile voastre (Iez. 20, 43). Şi s-au împlinit asupra ei cuvintele lui Dumnezeu, şi a aflat de milostivirea Lui nesfârşită, despre sfinţenia Lui nemărginită, când Domnul a făcut cu ea nu după faptele ei, ci după mila Sa, pentru sfânt numele Său. Iată cum e adevărata pocăinţă, iată cum trebuie să se poarte toţi cei împovăraţi de păcate grele: să se întoarcă într-o clipă, din toată inima, la Dumnezeu, să se scârbească de viaţa lor dinainte, să se scârbească de ei înşişi, să părăsească fără amânare toate păcatele dinainte şi să se pocăiască toată viaţa, cum s-a pocăit Sfânta Maria Egipteanca. Vedeţi ce adâncime nemăsurată a avut pocăinţa ei, în ce măsură fără seamăn a avut conştiinţa propriei nevrednicii, cât de uimitoare a fost puterea voinţei ei în lupta cu patimile, cât de mult timp a petrecut în sfânta pocăinţă şi în postire. Nu ştim cu ce s-a hrănit cuvioasa Maria în adâncul pustiei patruzeci şi şapte de ani, dar ea a petrecut acolo vreme îndelungată şi a ajuns la sfinţenie mare. Ea le-a arătat tuturor celor ce merg pe calea răului, pe calea propriilor patimi, pildă a felului care trebuie să o rupă cu viaţa păcătoasă, a felului în care trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare de la Dumnezeu.
“Domnul ne-a arătat mijlocul prin care putem şi suntem datori să întărim neputinţa firii omeneşti atunci când vin necazurile. El S-a rugat cu osârdie. Ucenicilor biruiţi de somn le-a poruncit: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41). Ca necazul venit să nu pună stăpânire pe el, să nu-l înghită, este neapărată nevoie de rugăciune. Este neapărată nevoie în vremea necazului de acea putere duhovnicească, de acea pace dumnezeiască pe care le aduce rugăciunea. Pentru a-l birui pe satana, ce năzuieşte ca prin gândurile de întristare şi deznădejde să-l clatine şi să îl piardă pe omul supus necazului cu îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru a nu se împuţina credinţa noastră în vremea necazului, este nevoie de rugăciune. Avem nevoie de ea ca în chiar mijlocul necazului să putem simţi, după spusa Apostolului, toată bucuria pe care ne-a poruncit el s-o avem când cădem în multe feluri de ispite (Iac. 1, 2).
Mângâierea harică ce vine din rugăciune poate fi primită doar de cel curăţit prin post şi poate fi păstrată numai de cel ce sprijină prin post curăţia sa. Pildei Domnului i-au urmat şi îi urmează adevăraţii robi ai Domnului. Încă pe vremea Vechiul Legământ, Sfântul David, mânat de Duhul lui Hristos, îşi sporea postul şi rugăciunile în împrejurările grele ale vieţii (II Împ.12,16;Ps.34,12). Prorocul Daniil, înţelegând că se împlinise numărul anilor rânduiţi de Dumnezeu pentru petrecerea iudeilor robiţi în Babilon, că venise vremea întoarcerii lor în Ierusalim, s-a întors spre Dumnezeu cu rugăciune încordată pentru izbăvirea iudeilor, întărindu-şi rugăciunea prin post: Dat-am faţa mea către Domnul Dumnezeu, spune el, ca să cerc cu cerere, cu rugăciune, cu posturi, cu sac şi cu cenuşă; şi m-am rugat către Domnul Dumnezeul meu, şi m-am mărturisit (Dan. 9, 3-4). Starea în care îl aduc pe om postul şi rugăciunea este deosebit de bună pentru primirea binefacerilor dumnezeieşti şi a descoperirilor dumnezeieşti.
Astfel, de pildă, milosteniile, rugăciunile şi posturile sutaşului Cornelie au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi i-au adus cel mai mare bine: cunoaşterea lui Hristos. Eram postind şi rugându-mă întru al nouălea ceas în casa mea, îi povestea sutaşul despre sine Apostolului Petru, şi iată un bărbat a stătut înaintea mea în haină luminată. Acela era un înger (Fpt10,30). De asemenea, Apostolului Petru, care postea şi flămânzea, i s-a arătat o faţă de masă mare, pogorâtă din ceruri, care închipuia lumea păgână, primită de Dumnezeu la credinţa în Hristos şi la mântuirea întru Hristos (Fpt 10,11); Apostolilor, care slujeau Domnului şi posteau (Fpt 13,2), Sfântul Duh le-a descoperit că alesese pe Pavel şi pe Varnava pentru a propovădui creştinismul păgânilor, le-a poruncit să-i osebească şi să-i trimită la această slujire. Apostolii, auzind în vremea rugăciunii şi postirii porunca Sfântului Duh, mai înainte de a o împlini postesc şi se roagă iar, pentru ca porunca primită cu împreună-lucrarea postului şi a rugăciunii să fie împlinită tot cu împreună-lucrarea lor. Atunci, postind şi rugându-se şi punându-şi pe ei mâinile, i-au slobozit (Fpt 13, 3). Toată lumea ştie ce izbânzi au încununat slujirea lui Pavel şi a lui Varnava! Ea a fost încununată de sădirea creştinismului în toată lumea cunoscută pe atunci.

 
Nenumărate sunt mărturiile şi pildele faptului că toţi bineplăcuţii lui Dumnezeu se învrednicesc de dumnezeieştile descoperiri tocmai atunci când prin post se desfac de materie, iar prin rugăciunea curată, cu minţile goale, neîntinate de nici o închipuire, neîmprăştiate de nici un gând străin, se înfăţişează întru adâncă evlavie şi pace lui Dumnezeu, Celui nevăzut şi nepătruns cu mintea. După ce am cunoscut însemnătatea şi puterea armelor duhovniceşti care sunt milostenia, postul şi rugăciunea, să ne grăbim a ne încinge cu aceste arme! Să dobândim milă, să ne îmbrăcăm în bunătate, după povaţa şi îndemnul Apostolului (Col 3,2). Trăsătura aparte a caracterului nostru, trăsătura aparte de totdeauna a purtării noastre să fie milostivirea. În afara milostivirii să nu căutăm dreptate. Mila ce vine din firea omenească vătămată de cădere este potrivnică dreptăţii: mila ce se revarsă din poruncile Evangheliei se află, cu toată îmbelşugarea sa, în legătură nedespărţită cu dreptatea dumnezeiască, ce se şi arată prin ea, nu numai pe timpul sfintelor posturi rânduite de Sfânta Biserică să ne smerim trupurile prin întrebuinţarea cu măsură a mâncării ci şi în restul timpului să întrebuinţăm mâncarea cu înţelepciune, potrivit nevoilor noastre adevărate, pentru a ne păstra puterile trupeşti şi sănătatea trupească“.

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca este zugrăvită, conform Erminiei picturii bizantine a lui Dionisie din Furna, sub chipul unei pustnice, cu părul alb și scurt până la grumaz, având trupul gol, uscat și înnegrit de arșiță, acoperită doar cu mantia pe care i-a aruncat-o Sfântul Zosima. De obicei, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca este reprezentată în ca¬drul programului iconografic în scena primirii Împărtășaniei, care este zugrăvită pe glaful deschiderii ce face trecerea dinspre pronaos spre naos, alături de Sfântul Zosima. Prin această amplasare în punctul de trecere de la spaţiul din afară (pronaosul), către cel în care se împlineşte Sfânta Împărtăşanie (naosul), Sfânta Maria Egipteanca ne transmite, prin modelul vieții ei, că doar prin pocăinţă se poate ajunge la mântuire. De asemenea, Cuvioasa mai este zugrăvită și în icoana de hram de pe catapeteasmă, atunci când este ocrotitoarea lăcașului de cult.

Conștiința păcătoșeniei este primul stadiu al pocăinței. „Cel care a păcătuit înțelege că a făptuit rău înaintea Domnului, se pocăiește și nu mai făptuiește din nou păcatul”. Întradevăr „cunoștința căderilor noastre precede pocăința, iar această situație este cea mai mare ocazie de a atrage mila divină. De aceea și prorocul David spune către Dumnezeu: Miluiește-mă, Dumnezeule, că fărădelegea mea eu o cunosc. Astfel, prin cunoștința păcatului său atrage mila divină”. Domnul este dispus oricând să primească pocăința noastră. Conștiința păcătoșeniei sale a deschis Mariei Egipteanca poarta Bisericii Învierii și a inagurat calea propriei sale învieri spirituale. Această întoarcere minunată a Cuvioasei o descrie troparul: „O, Cuvioasă Maria, mai întâi te împiedica de la vederea presfintelor taine mirosul întinărilor ce purtai, însă, de Dumnezeu înțelepțită, simțământul tău și cunoștința faptelor celor rele au lucrat întru tine pentru întoarcerea către cele înalte”.

Conștiința păcatelor pe care le-am făptuit lucrează întoarcerea noastră la Casa părintească. Sentimentul acesta este fundamental în viața noastră duhovnicească, în asemenea măsură încât Sfinții Părinți spun: „Pocăința înseamnă să-și cunoască cineva păcatele sale”. La fel de important pentru traseul pocăinței este să simtă omul nimicnicia puterilor sale spirituale. Domnul a spus: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). De aceea, conform lui Avva Isaac, „fericit este omul care-și cunoaște boala sa spirituală. Căci cunoașterea aceasta se face temelie, și rădăcină, și început oricărui lucru bun”. În continuare mila lui Dumnezeu umbrește omul și acesta își începe călătoria sa spre Părintele său Cel bun și de oameni iubitor. Fecioria duhului vindecă şi fecioria pierdută a trupului. Avva Zosima, care avea şi fecioria trupului şi fecioria duhului, s-a plecat înaintea Cuvi¬oasei Maria Egipteanca, care a fost desfrânată de mică. Însă fecioria du¬hovnicească pe care o dobândise Cuvioasa Maria Egipteanca o vindecase pe deplin.” „O valoare mult mai mare o are fecioria duhovnicească, căci fecioria du¬hovnicească este împlinirea poruncii lui Hristos atunci când mintea omu¬lui se lipeşte de Dumnezeu cu rugăciune. Această feciorie duhovnicească poate fi dobândită de toţi, şi de cei căsătoriţi, şi de cei necăsătoriţi. Monahii care nu au fecioria duhovnicească sunt nefericiţi, căci nici nu nasc în zona firească, în zona trupească, nici nu îşi transferă existenţa în Rai.”

 
Îngheţul păcatului ne-a paralizat mâinile, astfel că nu putem să deschidem singuri uşa pocăinţei şi să dobândim mântuirea. Adică dorim să ne mântuim, să lepădăm de la noi jugul păcatului, dar nu putem, pentru că am fost anchilozaţi din pricina lui („mort era”, spune Hristos despre fiul risipitor, Luca 15, 32). Şi ce se întâmplă? Noi Îi arătăm lui Hristos dispoziţia noastră, voinţa noastră de a ne pocăi, iar Acesta ne deschide uşa pocăinţei! Noi punem început pocăinţei, iar Dumnezeu o desăvârşeşte! Omul face un pas, iar Dumnezeu face mii de paşi! Însă, pentru ca Dumnezeu să facă aceşti mii de paşi, va trebui ca noi să-l facem pe primul. Să aprindem, adică, la intrarea inimii noastre „culoarea verde”, pentru a lăsa liberă trecerea şi acţiunea lui Dumnezeu să se desfăşoare. Cu alte cuvinte, când Dumnezeu, Părintele, vede dispoziţia de pocăinţă în adâncul inimii noastre, El „rămâne în stare de alarmă”, urmăreşte dintr-un colţ mişcările noastre şi, când socoteşte că este cazul, atotînţelepciunea Lui intervine, ca să ne aducă în final în braţele Lui. Când a văzut inima samarinencei desfrânate,

 Mântuitorul a venit într-adins în Samaria cea potrivnică, pentru a o întâlni (Ioan 4, 1-38) Când a văzut inima împăratului Constantin cel Mare, l-a chemat prin semnul Crucii. Când a văzut inima Mariei celei desfrânate (Sfânta Maria Egipteanca de după aceea), a chemat-o în modul Său şi la momentul potrivit. Şi din toţi pe care i-a chemat nici unul nu s-a împotrivit, căci „citise” in inimile lor.

Citim în Sfânta Scriptură că Iuda s-a căit: „Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei 30 de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi ducându-se s-a spânzurat” (Matei 27, 3-5). Nu s-a pocăit. Și exact pentru acest motiv a ajuns la sinucidere. Ce este regretul și care este diferența dintre regret și pocăință? Regretul este atunci când omul înțelege greșeala lui, când înțelege că a greșit, că a păcătuit, îi pare rău pentru faptele sau gândurile sale, în general pentru modul de viață pe care l-a avut în trecut. Acesta este regretul. Însă aceasta nu este pocăință. Sau am putea zice că este o pocăință incompletă. De ce? Pocăința nu înseamnă doar să înțelegi greșeala din trecut, ci și să începi procesul de schimbare. Iuda a înțeles că a greșit, dar nu a completat pocăința sa, nu s-a schimbat, a rămas în tristețea pe care i-a provocat-o simțământul păcatului lui, având ca rezultat împingerea sa în deznădejde. Pocăința are, așadar, două direcții. Una către trecut, și alta către viitor. Te pocăiești pentru greșelile trecutului și, în același timp, crezi și încerci să devii al lui Hristos. Pocăința este o mișcare dinamică, nu e ceva static. Am făcut o greșeală și o accept. Nu! Am făcut o greșeală, o accept și, mai mult, o depășesc. Nu rămân acolo, nu cochetez cu păcatul meu, ci-l spovedesc, și mai mult, privesc înainte, spre viitor.

Pocăința înseamnă nu doar evitarea răului, ci și facerea binelui. Vedeți în spitale, când merge doctorul la un pacient, îl examinează și constată boala. Pacientul nu spune nimic, nu are niciun rost să zică. Știu că am o problemă cu stomacul meu. Știu aceasta, însă de acum va trebui să încep procedura de vindecare. Cunoașterea problemei nu rezolvă problema însăși. Este primul pas, însă nu ajunge. Va trebui să încercăm să rezolvăm problema, până va exista un câștig. Așa și aici, faptul că admit că sunt iubitor de arginți este un început. Însă acest lucru nu înseamnă pocăință. Pocăința va fi întregită atunci când voi începe să cultiv milostenia. Biserica noastră, vedem, ne scoate în evidență atât de mult pe Sfânta Maria Egipteanca, încât unii părinți o numesc „pocăința întruchipată”. Cu alte cuvinte, ea este persoana care a demonstrat într-adevăr ce înseamnă să te pocăiești. Și-a recunoscut păcatul și a luat hotărârea de a se schimba. Nu a rămas neclintită, ci a început un proces de descoperire a lui Hristos. Din păcatul desfrânării, trece în viață feciorelnică, din asediul clienților ei, trece în asediul iubitului sufletului ei, Hristos. S-a apropiat de Hristos, L-a dorit, și-a întors dragostea ce o avea înainte pentru desfrânare, către Hristos, către feciorie. Observăm, așadar, că pocăința nu a fost doar pentru un moment, ci a reprezentat o încercare continuă de descoperire a harului, a lui Hristos. Noi însă se vede de multe ori că facem invers. Facem un păcat, îl spovedim, iar după puțin timp iarăși cădem în el. Iar acest proces durează ani întregi. De ce? Pentru că nu avem pocăință, ci regret. Recunoaștem că am greșit, dar de la acel punct nu începem procesul de vindecare a greșelii.

        Sfintele Paști înseamnă trecere. Iudeii serbau trecerea din robia egipteană, prin Marea Roșie, în libertate, în pământul făgăduinței. Acum și noi serbăm Paștile. Noi însă sărbătorim ceva mai profund și esențial, ceva ce s-a petrecut prin harul Domnului nostru Iisus Hristos. Sărbătorim trecerea de la păcat – din întuneric, la Lumina lui Hristos. Învierea Domnului, așadar, am putea spune că înseamnă pocăință. Învierea noastră personală este pocăința noastră. Din Vieţile Sfinţilor cunoaştem multe alte pilde ale unei pocăinţe neobişnuit de adânci. O asemenea pocăinţă este obligatorie pentru toţi creştinii ce se întorc la Dumnezeu. Dar ce să spun despre noi, creştinii de rând, care nu putem fi numiţi „foarte mari” păcătoşi, care n-am trăit în curvie, nu ne-am murdărit în desfrâu, beţie, fărădelegi, hoţie? Oare trebuie să ne pocăim, sau ne putem spune aşa cum spun mulţi dintre noi: „Dar eu ce mari păcate am? Acolo, nişte păcate obişnuite, omeneşti”. Oare pentru a pune început pocăinţei trebuie să facem păcate drăceşti? Oare aceste păcate omeneşti nu înseamnă nimic? Oare Hristos nu cere să fim desăvârşiţi, pentru că Tatăl nostru Cel Ceresc desăvârşit este (v. Mt. 5, 48)? Oare nu ameninţă El cu pedepse grele chiar şi pentru orice cuvânt rău (v. Mt. 12, 36)? Asta în vreme ce sunt destui care curvesc şi zic liniştiţi: „Şi ce-i cu asta, ce, e vreun păcat mare? Slăbiciune omenească”, nădăjduind în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, în faptul că El le va ierta toate păcatele. Dar au ei dreptul la o asemenea nădejde? Bineînţeles că nu. Domnul nu este numai Iubitor de oameni, El e şi Drept Judecător – El iartă doar păcatele pe care le-am conştientizat adânc şi pentru care ne-am pocăit din toată inima, şi atunci iartă cu uşurinţă uimitoare. În Evanghelia de astăzi aţi ascultat cum Domnul a iertat-o pe curva care a spălat picioarele Lui cu lacrimi şi le-a şters cu părul său. A iertat-o îndată, întrucât ea îl îndrăgise din toată inima.

Domnul trebuie iubit din toată inima, trebuie să ne temem chiar de cele mai mici păcate, trebuie să năzuim a fi asemănători cu acei sfinţi nevoitori ce n-au avut păcate grele, dar şi-au petrecut toată viaţa în pocăinţă. Mulţi sfinţi au plâns neîncetat, după cuvântului prorocului Ieremia: Să cercetăm căile noastre, luând aminte şi întorcându-ne la Domnul! Să ridicăm inimile şi mâinile noastre la Domnul din cer: noi am păcătuit şi ne-am răzvrătit (Plng 3,40-42). Ei căutau în inima lor cu mare stăruinţă orice necurăţie, se pocăiau tot timpul şi se mâhneau pentru păcatele lor. Aveau aşezarea sufletească aşa cum porunceşte Sfântul Apostol Iacov: Întristaţi-vă şi jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare (Iac. 4, 9). Această poruncă îi priveşte nu numai pe marii păcătoşi, ci ne priveşte pe noi toţi. Într-o astfel de pocăinţă adâncă pentru păcatele lor au vieţuit toţi cei ce s-au întors din toată inima la Domnul Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: Întristarea după Dumnezeu pocăinţă spre mântuire fără părere de rău lucrează, iar întristarea lumii moarte lucrează (2Cor.7,10-11). Ce este întristarea după Dumnezeu? Este dorul de Dumnezeu, dorul de curăţie, de sfinţenie, e întristarea care umple inima omului care vede necurăţia şi nevrednicia sa. Această întristare este mântuitoare. Dar ce e întristarea lumii? Întristarea pentru bunurile lumeşti, pentru toate nereuşitele noastre în lupta pentru o viaţă bogată şi sătulă, pentru toate pierderile pe care le suferim în această goană după bunurile lumeşti.

Aşadar, aşezarea de totdeauna a inimii creştinului trebuie să fie întristarea după Dumnezeu. Râsul este departe de cel ce are o asemenea aşezare; el nu va năzui spre veselie. Atunci, dacă va fi cuprins de o singură năzuinţă – cea către Dumnezeu, către curăţie, către sfinţenie – va deveni înţelept, liniştit şi blând până în adânc. Preaînţeleptul împărat Solomon a spus un cuvânt foarte adânc despre cel ce a dobândit o astfel de înţelepciune: Inima înţelepţilor în casa plângerii, iar inima nebunilor în casa veseliei (Ecl. 7, 5). Locul nostru nu e în casa veseliei – locul nostru este, de-a lungul întregii noastre vieţi, în casa plângerii, în tovărăşia celor ce plâng şi se întristează, în tovărăşia celor ce îşi frâng inimile înaintea lui Dumnezeu, ce îşi dau seama de necurăţia lor. Iată calea arătată oamenilor obişnuiţi, creştinilor de rând – dar mulţi dintre noi merg pe această cale, mulţi dintre noi realizează atât de adânc însemnătatea pocăinţei? Nicidecum. Cei mai mulţi cred că este de ajuns să te pocăieşti pentru păcatele grele, de care îţi dai seama limpede. Aceasta însă nu este deloc de ajuns, fiindcă păcatele de care ne dăm seama tulbure sunt mult mai multe decât păcatele „grele”, şi totdeauna trebuie să căutăm orice necurăţie din inima noastră, nu trebuie să fim nepăsători în lucrarea mântuirii noastre, fiindcă nepăsarea înseamnă moarte duhovnicească.

Se întâmplă însă ca oamenii să cadă în cealaltă extremă: cei cu păcate grele se deznădăjduiesc de mântuirea lor, de milostivirea lui Dumnezeu. Ei cred că este deja prea târziu ca să se pocăiască, şi satana le şopteşte: „Da, da, aşa e, în zadar te mai pocăieşti, nu pierde vremea cu asta”. Aceşti oameni, căzând în deznădejde, lepădându-se de pocăinţă, nu ştiu ce este scris în cartea prorocului Iezechiel: Şi cel fărădelege, de se va întoarce de la toate fărădelegile sale, pe care le-a făcut, şi va păzi toate poruncile Mele, şi va face dreptate şi milă, viu va fi şi nu va muri. Toate nedreptăţile lui, câte le-a făcut, nu se vor pomeni, ci întru dreptatea sa pe care a făcut-o va fi viu. Au cu vrere voiesc moartea celui fărădelege, zice Domnul, şi nu mai vârtos să se abată el de la calea sa cea rea şi să fie viu ? (Iez. 18,21-23)? Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci mântuirea lui. A crede că milostivirea lui Dumnezeu este neîndestulătoare pentru iertarea păcatelor grele este totuna cu a spune că dacă arunci în mare un pumn de nisip murdar, ea se va murdări. Nu, ci marea va spăla acel nisip murdar, şi el va pieri în adâncul ei fără fund. Iar milostivirea lui Dumnezeu este fără margini, este nemăsurat mai mare decât oceanul nesfârşit, şi în această milostivire dumnezeiască putem cu uşurinţă îneca toate păcatele grele dacă ne vom pocăi pentru ele din toată inima.

 
Mulţi oameni lasă pentru bătrâneţe marea lucrare a pocăinţei. „Păi cum, o să mă distrez şi eu cât sunt tânăr, o să mă bucur de viaţă, iar când o să îmbătrânesc o să am timp să mă pocăiesc”, spun ei. Oare este înţelept să faci aşa? Oare ştie vreunul dintre noi când va veni ceasul morţii? Oare te poţi bizui pe faptul că o să ajungi la bătrâneţe? Trebuie să te pocăieşti neîntârziat, îndată ce a fost săvârşit păcatul, fără să amâni nici cu o zi, nici cu un ceas. Trebuie să-ţi aminteşti cuvintele pe care le spunea Sfântul Ioan Botezătorul la Iordan chemând poporul la pocăinţă: Iată, securea stă la rădăcina pomilor, şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Mt.3,10), să ne temem de aceasta şi să ne amintim că la rădăcina pomului stă deja securea: dacă nu vom aduce roadele bunătăţii, iubirii şi curăţiei, vom fi tăiaţi de această secure când nici nu vom gândi. Să se cutremure inima noastră, temându-se de nepăsarea faţă de păcatele neiertate şi fie ca întotdeauna să stea în faţa noastră uimitorul chip îngeresc al cuvioasei Măria Egipteanca, ce ne-a arătat o asemenea cale minunată, desăvârşită spre pocăinţă. Făcând cea din urmă călătorie la Ierusalim, înainte de răstignirea Sa, Hristos le spune celor doisprezece ucenici că El va pătimi şi va fi omorât, „dar după trei zile va învia” (Mc.10,35). Prin aceasta, voia să-i pregătească pentru acel timp înfricoşător al durerii, al patimilor, al răstignirii şi al morţii Sale. Când Domnul le vorbea despre suferinţă şi moarte, ucenicii se certau pentru mărire, râvneau să ajungă în slujbă înaltă. Vrând să le arate că mărirea nu constă în forţă, în bogăţie şi în dorinţa de dominaţie asupra altora, Iisus îi atenţionează: „Cel ce va vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă” (Mc.10,44). Din clipa căderii protopărinţilor noştri în grădina Raiului, oamenii au fost stăpâniţi de dorinţa de mărire, de pofta după putere. De atunci şi până în vremea de acum, oamenii sunt egoişti şi iubitori de sine, aşteptând ca ei să fie serviţi şi lăudaţi. Însă, venind pe pământ, Fiul lui Dumnezeu a arătat că misiunea Sa era una de slujire. Aflându-Se în sinagoga din Nazaret, a citit acest text din profetul Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi orbilor vederea, să-i eliberez pe cei asupriţi” (Lc. 4,18). „Milă Mi-e de popor” (Mt.15,32), exclama Fiul Omului şi neobosit, El alina durerile celor umiliţi şi obidiţi, vindeca bolnavii, ierta pe păcătoşii pocăiţi, mângâia pe cei zdrobiţi cu inima. Iisus a spălat picioarele celor doisprezece ucenici şi le-a şters cu prosopul. Iar măsura supremă de slujire a arătat-o prin moartea Sa de pe cruce, când S-a făcut jertfă de ispăşire a păcatelor fraţilor Săi, a lumii întregi. Sfântul Apostol Petru, voind parcă să rezume într-o singură frază viaţa pământească a Învăţătorului divin, a afirmat: „Iisus din Nazaret a umblat făcând bine” (Fpt 10,38). Mântuitorul a făcut din viaţa Sa pământească o revărsare necontenită de dragoste şi de îndurare, ne cheamă şi pe noi să slujim altora şi să fim izvor de bucurie pentru alţii.

A fi creştin înseamnă a urma pilda dăruirii de sine pe care ne-a lăsat-o Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne spune: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 35). Iată actul nostru de identitate, „buletinul” nostru religios: iubirea, mila, compasiunea, binefacerea, ajutorarea, purtarea reciprocă a sarcinilor celor de o fire cu noi. Mulţi se consideră creştini buni dacă îşi îndeplinesc obligaţiile faţă de Dumnezeul Cel ceresc, săvârşind unele acte de cult cum ar fi: rugăciunea, postul, frecventarea slujbelor bisericeşti, ţinerea zilelor de sărbătoare. Toate acestea sunt bune, dar inima creştinismului este iubirea concretizată prin slujirea semenilor noştri, precum şi Sfântul Iacob învaţă: „Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl este aceasta: să-i cercetezi pe orfani şi pe văduve în necazul lor” (Ic. 1,27). Adică să hrănim pe cel flămând, să dăm de băut celui însetat, să îmbrăcăm pe cel gol, să primim în casă pe cel străin, să căutăm pe cel bolnav, să cercetăm pe cel robit, să îngropăm pe cel răposat.

Să nu uităm că rănile nu sunt numai trupeşti, ci şi sufleteşti. Unii se zbat în cumplite chinuri sufleteşti, din cauza păcatului care-i stăpâneşte; alţii sunt deznădăjduiţi şi au nevoie de îmbărbătare. Deci, există fapte ale milei sufleteşti: a îndrepta pe cel păcătos, a învăţa pe cel neştiutor dreapta credinţă, a da sfat celui în strâmtorare, a ne ruga pentru aproapele, a mângâia pe cel întristat, a răbda pe cel ce ne pricinuieşte necazuri, a ierta celui ce ne greşeşte. Aceste fapte ale îndurării sufleteşti au o mare valoare, căci zice Sfântul Grigorie Dialogul: „Măcar inima să-l doară şi tot va avea plată, căci nu dă mai puţin cel pe care îl doare inima decât cel ce împarte bunurile sale. Unul dă bani, celălalt dă sufletul său”.
Hristos, Modelul perfect al milosteniei (Mt.11,28; 15,32), ne-a arătat că de felul cum vom săvârşi faptele îndurării faţă de semeni, atârnă soarta noastră veşnică, raiul sau iadul. Toate actele noastre de bunătate şi slujire, oricât de mici şi neînsemnate ar fi, sunt primite de Dumnezeu ca milostiviri, ca danii făcute Persoanei Lui. Lângă mâna care ţi se întinde după ajutor, stă, nevăzut, mâna lui Hristos. În persoana fiecărui om miluit, stă ascuns Hristos, Care zice: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25,40). În lumina învăţăturii Evangheliei, Domnul nostru nu sălăşluieşte doar în ceruri sau pe masa Sfintelor Altare în Taina Euharistiei, ci poate fi descoperit în persoana fiecărui om aflat în nevoie. Aşadar, Hristos aşteaptă iubirea noastră la un colţ de stradă, pe un pat de spital, într-un azil de bătrâni, în casa unor vecini care plâng şi n-are cine să-i ajute. Slujirea noastră este bună şi bine plăcută cerului dacă este făcută în numele Domnului, nu din interes, pentru vreun folos personal sau pentru recunoştinţă de la oameni (Lc. 14,12-14). Facerea de bine, dărnicia şi faptele bune ne ajută să dobândim, în veacul viitor, viaţa veşnică (I Tim.6,18-19).
Creştinii veacurilor primare au alungat întunericul urii prin iubire de oameni, încât cei din jurul lor exclamau cu uimire: „Priviţi-i cum se iubesc!”. Urmându-le exemplul, avem datoria să vibrăm pentru nevoile şi suferinţele aproapelui, nu limitându-ne la o simplă compătimire a lui, ci dăruind din vistieria inimii noastre pentru binele lui, pentru lecuirea rănilor, ştergerea lacrimilor şi uşurarea poverilor aproapelui. La uşa casei noastre bat mulţi năpăstuiţi şi în drumurile noastre întâlnim mulţi nenorociţi care au nevoie de ajutorul nostru. Pe toţi aceştia trebuie să-i slujim cu generozitate şi cu convingerea că, în chipul tuturor celor ce au nevoie de ajutorul nostru, Se află Hristos. „Omule, de nu-i dai astăzi nimic lui Hristos, dincolo El nu va avea trebuinţă de tine. Aici flămânzeşte El, aici însetează. Iisus însetează după mântuirea ta. De aceea, El vine ca un cerşetor, de aceea, El umblă gol. Prin aceasta, Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască Împărăţia. Nu-L trece cu vederea!” ( Ioan Gură de Aur). Binele făcut semenului nostru se urcă la cer unde este primit ca şi când ar fi fost făcut lui Dumnezeu. „Cel ce pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută” . Într-adevăr, pentru binele făcut vom dobândi, în ziua Judecăţii, bucuria Raiului. Atunci vom înţelege deplin sensul cuvintelor Mântuitorului nostru: „Cel ce va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru. Şi cel ce va vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă” (Mc. 10,43-44).

Maria Egipteanca, astazi pomenita, este, iata, un chip de sfintenie pe care Biserica ni-l pune in fata spre incurajarea noastra. Ce intelegem de aici? In primul rand ca Dumnezeu Cel iubitor de oameni Se uita dincolo, trece dincolo de aparente, si Dumnezeu vrea sa scoata un bine atunci cand raul este cel mai mare. Sf. Apostol Pavel spune ca „Acolo unde s-a inmultit pacatul, acolo prisoseste harul”. Și acesta este Dumnezeul nostru: El Se pogoara in mizeria cea mai adanca a firii umane ca sa scoata de acolo margaritarul cel de mult pret. Nu Se rusineaza sa stea la masa cu vamesii si pacatosii, nu este atat de mult interesat de chipul pe care il are in ochii oamenilor cand sta de vorba cu cei pe care oamenii ii alunga, ii scot din sfera importantei in viata civila, Dumnezeu merge acolo ca sa scoata un suflet. De ce? Pentru ca Dumnezeu stie ca in lumea aceasta nimic nu este mai scump decat un suflet de om. Ca El a spus: „Ce-ti foloseste tie, omule, daca lumea intreaga o vei castiga, si daca iti pierzi sufletul ?”
Si zic parintii ca in aceste cuvinte Dumnezeu a pus in doua balante doua lucruri: intr-un taler al balantei a pus un suflet, un singur suflet de om, si in celalalt taler al balantei a pus intreaga lume cu tot ce este ea, cu tot ce are in ea ca frumusete. Si a zis Dumnezeu ca mai mult valoreaza, „si-n ochii Mei – spune Dumnezeu – mai pretios este acest singur suflet de om”. Si pentru acest suflet de om Dumnezeu face orice in lumea aceasta, doar-doar l-ar castiga. Si mai stie Dumnezeu un lucru. Stie ca atunci cand un om cu toata fiinta lui s-a avantat in pacat, s-a afundat in pacat, a gustat pacatul cu tot mustul lui cel necurat, spurcat, josnic si decazut, stie ca un astfel de om are o energie extraordinara care, daca la un moment dat face o intoarcere de 180 de grade, aceeasi ravna pe care a avut-o cand a lucrat pacatul, aceeasi pofta pe care a avut-o cand a trait departe de Dumnezeu si si-a satisfacut numai poftele lui cele trupesti, cu aceeasi ravna Ii va sluji Lui, lui Dumnezeu. Lucrul acesta ne da noua o foarte mare nadejde, ca sa nu deznadajduim, indiferent cat de jos am fi, si sa nu deznadajduim indiferent de cum il vedem pe cel din jurul nostru de care ne pare rau – fie ca e sot, fie ca e sotie, fie ca e copil, fie ca e cineva drag al nostru. Putere are Dumnezeu sa scoata din bube, din mucegaiuri si din noroi si din mal, margaritarul cel de mare pret care este ascuns acolo, in adancul cel de taina al inimii. Si mai e un lucru de aici. Daca oamenii, cu toata puterea fiintei lor, se avanta in pacat, cu aceeasi putere apoi lucreaza spre slava lui Dumnezeu si se angajeaza cu o fervoare a credintei, a evlaviei in a sluji lui Dumnezeu.

Exista si pericolul ca aceia care sunt caldiei,. ca zice cartea Apocalipsei adresandu-se crestinilor dintr-o localitate numita Laodiceea:„pentru ca nu esti nici fierbinte, nici rece, te voi arunca din gura Mea”. Lui Dumnezeu nu-I plac oamenii care sunt asa, caldicei: „sa nu ne stricam nici cu Dumnezeu, sa nu lasam nici cele care tin de placerile noastre, de „neputintele” noastre, vrem sa fim si cu stanga si cu dreapta, vrem sa fim si cu Dumnezeu si cu cel rau”. Lui Dumnezeu nu Ii plac lucrurile acestea ci vrea sa spunem celui alb, ca este alb, si la ce este negru, ca este negru. Unui lucru care nu este dupa voia lui Dumnezeu sa ii spunem pe nume, adica este pacat, este faradelege și nu este dupa voia Lui, si ceea ce este frumos, bineplacut Lui, sa il lucram in viata noastra ca fiindu-I bineplacut. Nu putini dintre noi ne situam in categoria aceasta, a oamenilor carora noua ni se pare ca suntem chipurile pe calea de mijloc, adica nici sa facem excese prea mari in virtute sau in asceza sau in rugaciune; asa, sa fim „de mijloc”. Dar nu intotdeauna calea de mijloc este cale „de mijloc”, ci uneori se confunda, din pacate, cu aceasta stare de caldicie, aceasta cale de „asa si asa, ei merge si asa!”.

Din viata Sfintei Maria Egipteanca nu invatam lucrul acesta, ci invatam ca atunci cand Dumnezeu ne cheama la Dansul, indiferent cum a fost viata noastra inainte, cand Dumnezeu ne cheama si noi cu toata inima vrem sa Ii slujim Lui, sa ne angajam cu toata puterea noastra, desi neputinte, scapari si caderi vor mai fi. Dar aceste neputinte si aceste scaderi sa nu le justificam si sa spunem: „Nu-i nimic!” sau „Ei, lasa ca merge si asta!”. Aici e necazul cand ne justificam caderile, ca ele oricum vor fi, ca firea este patimasa, si supusa pacatului, dar niciodata sa nu ne justificam si sa spunem ca „nu e chiar atat de grav”.

 
Sfanta Scriptura a Vechiului Testament, din cartea proorocului Iezechel, care intru acest duh de nadejde in Dumnezeu „Care nu vrea moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu”, ne zice cuvantul Domnului: „Daca cel rau se intoarce de la nelegiuirile sale pe care le-a facut si pazeste toate legile Mele si face ceea e bun si e drept, el va trai si nu va muri. Nu se vor pomeni deloc nelegiuirile pe care el le va fi facut, ci va trai pentru dreptatea ce a facut-o. Oare voiesc Eu moartea pacatosului, zice Domnul Dumnezeu, si nu mai degraba sa se intoarca de la caile sale cele rele si sa fie viu? De aceea va voi judeca pe voi, casa lui Israel, pe fiecare dupa caile sale, zice Domnul Dumnezeu, pocaiti-va si va intoarceti de la toate nelegiuirile voastre, lepadati de la voi toate pacatele voastre cu care ati gresit si va faceti o inima noua si un duh nou. De ce sa muriti voi, casa lui Israel?” Noi suntem casa lui Israel.
„Caci Eu, zice din nou Domnul, nu voiesc moartea pacatosului, intoarceti-va, deci, si traiti!” Cu mijlocirile preacuvioasei maicii noastre Maria din Egipt, pocainta lucratoare in viata si rabdatoare pana la sfarsit sa ne daruiasca Dumnezeu, ca dincolo sa ne intalnim cu toti – si cu aceia care au bineplacut lui Dumnezeu dintru inceputul vietii lor, si care mijlocesc pentru noi, si cu cei care, ca si noi, au trait in viata de pacat, dar s-au indreptat si ne asteapta si la fel si ei, poate mai mult decat cei dintai se roaga pentru noi, Amin! (postat pe fb de ioan monahul)