17 martie 2019

Duminica ortodoxiei

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...


      Părinţi şi fraţi creștini, copii întru Domnul cu chipuri luminoase ai Sfintei Biserici Universale Ortodoxe, în acest ceas, în care numărăm 2019 ani de istorie după Hristos, răspunsul sigur la întrebarea despre Hristos, nu se află în căutările religiei, ci în experienţa credinţei. Hristos este sfârşitul religiei, al punctelor de vedere omeneşti despre Dumnezeu. Şi este însăşi credinţa, Descoperirea lui Dumnezeu făcută omului şi în istorie. De atunci, nu mai există o religie, ci Biserica, spaţiul vital al omului, Biserica Adevarată a Ortodoxiei; şi este credinţa sau necredinţa, cea care îl judecă corespunzător pe om, ca şi întreaga istorie. Hristos este însăşi credinţa, deplinătatea unei relaţii noi între Dumnezeu şi om, exact ceea ce recomandă taina bisericească, asumarea trupească a omului şi, prin el, a istoriei lui. Hristos n-a venit ca să facă Istorie, ci ca să mântuiască Istoria. Hristos nu este o personalitate istorică seducătoare, care mai creează o religie, şi chiar mai desăvârşită, care la rândul ei promite o morală mai desăvârşită, Hristos este Dumnezeu și Biserica Sa.
“Ecumenismul este numele comun al pseudo-crestinilor, al pseudo-bisericii din Europa de Vest. In cadrul acestuia se gaseste inima umanismului European al carui cap este papismul. Toti acesti pseudo crestini, aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decat o erezie pe langa celelalte erezii. Denumirea ei comuna evanghelica este panerezie.“(Sf Iustin Popovici)

Când Iisus a întrebat despre El însuşi – Ce zic oamenii despre El? -, a vrut să conducă răspunsul dincolo de ceea ce sesizează oamenii. Pentru că oamenii, care idolatrizează istoria şi-L subordonează acesteia pe Hristos, de obicei Îl consideră ca pe un mistic sau profet, ca pe un ideolog sau revoluţionar, care a îmbogăţit ideile religioase şi mai ales punctele lor de vedere sociale, care promovează schimbările exterioare şi înfrumuseţează condiţiile exterioare.
Hristos nu S-a limitat la răspunsurile oamenilor şi a cerut răspunsul ucenicilor Săi; pentru că este Dumnezeu, Care S-a făcut Om şi S-a aplecat spre noi şi este Însăşi minunea, întreaga taină a credinţei şi mărturia fiinţială a credinţei. Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu, şi „decât Dumnezeu nimeni nu este mai adevărat”, Dumnezeu Creator şi Mântuitor.
Respingerea Dumnezeirii lui Hristos Îl face mai mult necunoscut şi enigmatic în relaţie cu istoria şi pentru istorie. Pentru că sminteala nu este Hristos, ci ceea ce istoria a numit ‘religie creştină’, în cazul diferitelor erezii – monofizismul, romano-catolicismul şi protestantismul -, războaielor religioase, Sfintei Inchiziţii, denaturării Adevărului Dumnezeiesc. Unicul răspuns este rodul unei relaţii de iubire şi de închinare mai presus de minte şi de cuvânt dintre credincios şi Hristos.
Taina lui Hristos se păstrează ascunsă în credincioşii sau sfinţii Lui, care trăiesc ca cei mai mici oameni în Istorie, dar poartă taina eliberării lor. Creştinii sunt un nou neam de oameni pe pământ, o nouă nobilime, ieşită din durerile unei noi naşteri: firea omenească înnoită în Ipostasul lui Hristos. Şi atunci când, printr-o viaţă alienată şi printr-o petrecere denaturată, se îndepărtează de Hristos şi-L înstrăinează pe Hristos din lume, atunci sunt chemaţi să se re-împărtăşească din profunzimea tainei creştine, a deşertării lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului; pentru că în aceasta se recapitulează întreaga dinamică a credinţei creştine.



“Ecumenismul este o miscare mondiala a Sionismului International ce are ca unic scop cucerirea politica si religioasa a Universului. Ecumenismul este o furtuna cumplita, care se pregateste sa distruga din temelii Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostolica Biserica a lui Hristos. Este o salbatica vijelie a puterilor intunericului, care isi concentreaza furia distructiva in special impotriva Ortodoxiei, cu dorinta intunecata de a o distruge si de a o face sa dispara”.

Hristos nu se descoperă la modul general şi nedefinit în Istorie şi desigur în dimensiunea ei impersonală. Chiar dacă şi astăzi este valabil că „Fiul Omului nu a avut unde să-Şi plece capul”, lucrul acesta se înţelege în relaţie cu istoria. Istoria, înrobită în idolatrizarea de sine, continuă să fie inospitalieră pentru Hristos, „din pricina celui ce a supus-o pe ea în deşertăciune şi stricăciune”, din pricina diavolului. Pentru că nu Istoria în ea însăşi este absurdă, ci omul este absurd pentru Istorie. Şi absurdul (iraţionalul, ilogicul) este a cocheta, a flirta, a face curte cu puterea, cu violenţa exterioară şi a persecuta adevărul şi dragostea liberă.
Hristos este adevărul care eliberează, şi nu puterea care cu deosebire stăpâneşte; de aceea nici nu revendică vreun loc în Istoria evenimentelor iraţionale şi a chestiunilor moarte, prin urmare, în Istoria pentru care deja a venit şi a început sfârşitul ei. Râvna Lui rămâne inima: dorita Lui locuinţă, locul odihnei Lui, Biserica slavei Lui, masa frumuseţii Lui. Este omul întreg ca cel ce doreşte şi este dorit, ca cel ce iubeşte şi este iubit. Toată asceza urmăreşte ca omul întreg să devină sfânt întru iubire, să devină în întregime o inimă curată întru smerenia şi pocăinţa lui, şi doar atunci, „dacă are inimă, poate să se mântuiască”.
Asa cum globalizarea la nivel politic doreste sa uneasca lumea si sa creeze un singur stat mondial, o guvernare electronica mondiala, o moneda globala, o economie mondiala, asa si Ecumenismul, la nivel religios, doreste sa unifice toate religiile (ecumenism inter-religios) si toate ereziile (ecumenism inter-crestin) intr-o singura religie universala, sfidand si marginalizand imensele, giganticele diferente dogmatice si dezradacinand dogmele si credinta Bisericii Ortodoxe.
A vorbi despre inimă nu este o fugă din realitate, nu cufundă în sentimentalism. Nu înseamnă un refuz al vieţii istorice sau al vieţii evenimentelor. Este căutarea esenţialului şi a tainicului, ca să îmbrăcăm goliciunea exterioară a Istoriei; căutarea a ceea ce e temeinic şi a universalului, ca să evaluăm lucrurile vieţii ca şi credincioşi.
Hristos se naşte într-o inimă sfântă şi naşte inima sfântă. Este „dintru început, Cel ce se prezintă nou şi este vechi, dar întotdeauna devine nou în inimile sfinte”. Şi este inima sfântă, care profeţeşte noul, singurul adevăr, care este Hristos, în faţa vechimii şi sărăciei adevărurilor subiective, a înşelăciunii falsului cu multe feţe; inima sfântă, care păstrează tăcerea lucrătoare şi atotînţeleaptă, care este limbajul desăvârşirii, în faţa zgomotelor goale, obscene ale lumii căzute şi trecătoare; care păstrează frumuseţea, bună-mireasma virtuţilor evanghelice, care sunt poruncile lui Dumnezeu, în faţa ispitei comercializării, a expunerii lor în piaţă.
Această „inimă bine-înmiresmată”, zdrobită şi smerită este inima creştin-ortodoxă, pentru care „adevărul Mirelui şi Mântuitorului Hristos este în întregime dragoste”. Dar ţine şi de propria noastră răspundere tragica constatare că Hristos continuă să fie necunoscut sau să devină de nerecunoscut, chiar şi acelora cărora inima le-a fost creată pentru El – şi ne gândim la toţi oamenii; că Hristos este împiedicat să vină la oameni şi oamenii să meargă la Hristos.
Un ortodox, unit cu Domnul său în mod inseparabil şi pe cruce, este cel care cu precădere e dator să cunoască căile tainice ale lui Hristos în umanitatea Sa, de acum 2011 ani; pentru că nu este un om al activismului sau un om al istoriei, ci prietenul lui Hristos şi cel ce îi iubeşte pe fraţii Lui. Ce frumos ar fi fost deci dacă la această cotitură istorică, fiecare ortodox ar fi vorbit inimii omeneşti despre măreţiile lui Hristos, despre frumosul chip a lui Hristos, Care este slăvit în inima profund îndurerată, prin predicarea şi trăirea lor…
Suntem martorii unui secol apocaliptic extins în centrul tensiunii prezentului şi Sfârşitului. Lucrul acesta ne învaţă că un ortodox trăieşte Istoria în plinătatea ei meta-istorică, trăieşte provocarea istorică în Trupul eshatologic al Bisericii.
Radacinile Ecumenismului trebuie cautate in zona protestanta, la mijlocul secolului 19. Atunci, anumite “confesiuni crestine”, vazand ca lumea se indeparta de ele datorita lipsei de interes religios si a miscarilor anti-religioase, au fost fortate sa colaboreze. Aceasta activitate unificatoare a lor a capatat o forma organizata, ca si Miscare Ecumenica, in secolul 20. Si mai ales in 1948, odata cu infiintarea, la Amsterdam, a asa-zisului Consiliu Mondial al Bisericilor – care in esenta este mai mult Consiliul Mondial al Ereziilor, al lui Lucifer si al mincinosilor, decat al “Bisericilor” – si care s-a infiintat la Geneva.
Unul din mijloacele pe care le foloseste Ecumenismul ca sa-si duca la indeplinire planurile sale este sincretismul, acest dusman de moarte al credintei crestine, oe care il promoveaza asa zisul “Consiliu Mondial al Bisericilor” sau mai degraba “Consiliul Mondial al Ereziilor”, asa cum pe drept cuvant a mai fost numit.
“Sincretismul inseamna relativizarea religiilor si al ideilor religioase. Este o sinteza panecumenica religioasa care uneste elemente diferite, aflate la poli opusi”.
Ecumenismul se misca pe doua nivele: primul in cadrul crestinismului si al doilea, in cadrul religiilor.
In acest fel avem ecumenismul inter-crestin si ecumenismul inter-religios. Atat primul cat si al doilea sunt lupi in piei de oaie si cai troieni, care in esenta se inchina la idoli, fie idolii unor factiuni ecumenice, fie ai propriilor patimi, fie puterea ratiunii umane, fie credintele lor politice sau filozofiile ideologice.
Teologia Ortodoxa isi trage seva dintr-o experienta revelata, luminata de energia necreata a Sfintei Treimi in interiorul Bisericii Ortodoxe. Ecumenismul inter-crestin promoveaza unirea diferitelor “confesiuni” crestine (papistii, protestantii, anglicanii, Iehovisti, Penticostali, Monofiziti, Mireasa lui Hristos- Sfanta Biserica Ortodoxa ) pe baza criteriului minimalismului dogmatic.
In acord cu principiul ecumenic al “sincretismului inter-crestin dogmatic”, diferentele dogmatice intre eterodocsi sunt doar simple traditii ale fiecarei “biserici” si trebuie surmontate “pentru binele unitatii Bisericii,” care se poate exprima intr-o diversitate de forme si expresii.
Ecumenismul inter-religios, considerand ca in toate religiile exista elemente pozitive, promoveaza unirea acestora si mai ales unirea intre asa zisele trei mari religii monoteiste ale lumii, a Crestinismului, Islamismului si a Iudaismului. Pe scurt promoveaza asa zisa “panreligie”. In acord cu principiul ecumenist al “sincrestismului religios” ar trebui sa vedem toate elementele “comune teologice” , care exista in toate “religiile monoteiste” astfel incat sa putem construi unitatea religioasa a lumii.
Cele întâmplate în spaţiul european şi mondial la începutul celui de-al treilea mileniu caricaturizează în cel mai cinic mod aşa-numitul ideal creştin al ereziilor şi schismelor. Este vorba în principal despre ipocrizia şi trădarea înseşi diviziunilor din Ortodoxia creştinilor, care a pregătit rabatul creştinismului într-o ideologie religioasă şi cu valoare culturală, când în viaţa lor Hristos şi Biserica sfârşesc în două lucruri diferite sau contrare.
Trăncănesc de obicei despre Hristos, dar se leapădă cu uşurinţă de Biserica Lui, de Sfântul Lui Trup, ca să se cufunde în înşelăciunea sincretismului religios ecumenist şi în întunericul nenumăratelor erezii. Uită că Istoria lui Hristos se scrie doar prin invocarea Preasfântului Duh; şi aceasta este Istoria Bisericii care „trebuie să se numească Istorie a Adevărului”.
Ortodoxia este chemată din nou să fie profetul adevărului creştin în întruparea lui bisericească, pentru că atunci când Îl căutăm pe Hristos, Îl aflăm doar în Singura şi Unica Biserică; şi numai atunci când devenim membrii ai Ei Îl dobândim pe Hristos.
Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca pentru a se mantui omul trebuie sa aiba credinta dreapta (orthos), alaturi de lucrare si viata dreapta (orthodoxa), altfel nu se mantuieste. La fel ne invata si Sfantul Chiril al Ierusalimului in “Catehezele“ sale. Daca este greu sa se mantuiasca unui crestin ortodox care lupta, cat de posibil este sa se mantuiasca un asa zis “crestin” , care apartine unei grupari eretice fie ea cea a papasimului, a protestantilor sau a monofizitilor? Cum sa se mantuiasca un musulman, care crede in Coran ca ar fi de inspiratie divina, cand acesta neaga pe Dumnezeul Treime si dumnezeirea Fiului Sau intrupat? Cum sa se mantuiasca un iudeu, daca nici macar in Vechiul Testament nu mai crede, nici nu mai traieste conform acestuia, ci crede in Talmud si in Cabala, care este magie demonica si inchinare la satana?
Si de ce sa vrem noi, credinciosii din Biserica Ortodoxa sa ne rugam si sa fim impreuna cu eterodocsi si cu cei de alte religii? Nu-i ajutam pe eretici sa se mantuiasca spunandu-le ca si acestia au calea lor dreapta, care duce la acelasi Dumnezeu, dar pe un alt drum, care este si acesta corect ca si drumul pe care il urmeaza crestinii ortodocsi.
Prin urmare, ecumenismul este un mare obstacol in calea unitatii adevarate, o elimina si o o arata inutila si zadarnica. Pentru a-si duce la bun sfarsit scopurile, ecumenismul trece cu vederea principii de baza ale Ortodoxiei.
Promoveaza conceptul de “Biserica extinsa“, conform caruia biserica cuprinde crestinii tuturor “confesiunilor”, din moment ce au acceptat Botezul. In acest fel toate “confesiunile crestine” sunt “biserici surori”. Este vorba de teoria teologiei baptismale.
In acelasi spirit se afla si teoria “Bisericii globale”. Biserica, ce exista la nivel “nevazut” si ce se compune din toti crestinii, va avea o dimensiune vizibila in urma eforturilor comune unificatoare.
Aceste concepte au fost influentate de teoria protestanta a ramurilor, conform careia Biserica este “un copac” avand ca “ramuri” toate “confesiunile crestine” fiecare dintre ele detinand doar o parte a adevarului.
Sa amintim, de asemenea, si teoria celor “doi plamani”, care s-a dezvoltat intre ortodocsii ecumenisti si papisti. Conform acesteia, Ortodoxia si papismul sunt cei doi plamani prin care respire Biserica. Si, pentru a putea respira din nou in mod corespunzator, va trebui ca acesti doi plamani sa-si sincronizeze respiratia.
Ortodocsii si papistii ecumenisti cred despre papism ca puterea ratiunii si reflectia filozofica sunt absolut necesare “crestinismului modern”, mistica duhului Ortodoxiei completand, astfel, rationalitatea papismului. Atat Ortodoxia cat si papismul ar fi, astfel, doua traditii egale ale aceleiasi vechi biserici universale. Pentru a functiona corect organismul Bisericii, ar trebui unite din nou “cele doua biserici surori”, Ortodoxia si Papismul, dupa ce va fi curatata memoria istoriei de greselile din trecut, de omisiuni, de razboaiele care s-au dus intre ortodocsi si papisti in ultimul mileniu, si va incepe o noua epoca, o noua ordine intre cele doua biserici, care se va baza pe iubire reciproca si pe colaborare stransa pe teme ce tin de unitate sociala, marturisire si misiune sfanta in lumea moderna, secularizata, cosmopolita si atee.
In realitate, insa, papismul vrea sa absoarba Ortodoxia printr-o unire de tip “Uniatie”, pe care o doreste cu ardoare, facand compromisuri minore in favoarea Ortodoxiei.
De aceea trebuie sa ii informam pe toti ortodocsii despre planurile Papismului, care nu este Biserica, ci stat al Vaticanului. Papismul nu este Biserica Romano-catolica. Nu este nici Romana, nici Catolica, nici Biserica. Nu are legatura cu romanitatea, nici cu Romagnia. Nu este Catolica (Universala – n.n.) deoarece s-a rupt singura din Biserica Ortodoxa in 1054. Nu este Biserica, deoarece a devenit stat, si a cedat celei de a treia ispite cu care a fost ispitit Hristos. Papalitatea a acceptat propunerea diavolului de a i se inchina in schimbul obtinerii titlului de imparat atotputernic al pamantului.
Noi, ortodocsii, suntem adevarata Biserica Ortodoxia este Una, Sfanta si Apostolica Biserica a lui Hristos, singurul Sau Trup, avandu-l pe Domnul Cap al nostru.
Desi la nivel mondial casa Papismului este zguduita de ateism, secularizare si propria imoralitate, din cauzamiilor de scandaluri de pederastie, din pacate ecumenistii incearca sa sustina Papismul facand compromisuri in privinta credintei, traditiei, cultului si a administrarii Bisericii.De aceea trebuie sa avem mare grija la porunca Domnului: “fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii“ si “Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor”.
O pozitie de baza a Ecumenismului este de asemenea si urmatoarea: se permite rugaciunea comuna intre Ortodocsi si eretici sau cei de alte religii. Scopul Ecumenismului nu este acela de a goli Sfintele Biserici de credinciosi, dimpotriva le doreste pline dar numai ca acei “credinciosi” vor avea fiecare credinta sa si predania sa. Printre metodelor folosite de Ecumenism in abordarea crestinilor se numara atat minimalismul dogmatic, cat si maximalismul dogmatic.
In ceea ce priveste minimalismul dogmatic, este vorba de o incercare de a reduce dogmele la ceea ce este absolut necesar, la un asa zis “mimin” in scopul depasirii diferentelor doctrinare dintre “confesiuni” si realizarea “unitatii crestinilor”. Rezultatul este insa o reconsiderare a dogmelor, o subminare si relativizare a importantei acestora. “Sa ne unim”, spun, “noi, crestinii, si dogmele le vor discuta mai tarziu teologii!” Cu metoda minimalismului dogmatic este poate usor sa se uneasca crestinii. Dar acesti “crestini” pot fi ei Ortodocsi, adica adevaratii crestini? In ceea ce priveste maximalismul dogmatic, vorbim de incercarea unora de a adauga dogmei noi cuvinte si termeni, pentru a face o mai buna asa-zisa interpretare a credintei sau pentru a se realiza o interpretare noua, mai flexibila.
Devine, asadar, usor de inteles cum acceptarea si adoptarea panereziei Ecumenismului si a teoriilor sale antiortodoxe lovesc in Sfanta noastra Biserica, trupul lui Hristos.
Daca asa cum spun ecumenistii, toate confesiunile si religiile sunt acelasi lucru, daca noi credem toti in acelasi Dumnezeu, daca ereziile si religiile sunt diferite dar sunt moduri acceptabile de a ajunge la acelasi Dumnezeu, atunci de ce au murit sfintii si martirii nostri si de ce Dumnezeu a binecuvantat moastele lor?
Unul dintre sfintii cu dovezi de necontestat ale indumnezeirii sale este si Sfantul martir Athanasios Lituanos, egumenul Microrosiei, care a fost ucis de catre uniatii papisti in Polonia. L-au aruncat intr-o hazna unde a ramas 17 ani si cand fratii ortodocsi i-au descoperit trupul martirizat in duhoarea haznalei, gratie harului Dumnezeului celui Viu, trupul sau era nestricacios, usor, placut mirositor. Si astazi Sfantul binecuvinteaza Biserica Ortodoxa a Poloniei cu moastele sale facatoare de minuni si ofera si el, dupa atata timp, raspunsul cerului in fata panereziei ecumeniste care este inventia si lucrarea fiarei din adancuri.
„Epoca post-creştină” este o născocire ideologică şi o ideologie istorică. Se poate ca deja să fi venit sfârşitul Istoriei, dar taina creştină este o minune meta-istorică, o depăşire a termenilor şi a condiţiilor istoriei. Nu ne lipseşte cunoaşterea Istoriei, ci înţelepciunea inimii care ştie să se închine tainei celei ascunse în Istorie. Şi lucrarea Întrupării – lucrare a îndumnezeirii tuturor, care a început, dar care nu s-a finalizat, „pururea rămâne taină”.
Cel mai mare păcat este obiectivizarea istorică şi afişarea simbolică a tainei creştine; a-L subordona pe Hristos evenimentelor şi vremurilor şi nu evenimentele şi vremurile lui Hristos, din pricina ignoranţei, că taina cu adevărat nu înseamnă cele ce vin, ci Cel ce vine, după Care nimic nou nu intră în istorie. Chemarea creştinilor-ortodocşi este să-şi păzească inima lor smerită şi în discernământ, trează şi curată pentru Domnul lor, Cel ce a venit şi vine. Să fie prin simţire şi nădejde inimi văzătoare de Dumnezeu, ce contemplă tainele noii lumi a lui Dumnezeu, cu certitudinea că „omul caută la faţă, dar Dumnezeu priveşte la inimă”.
Veşnică pomenire apărătorilor Neprihănitei Ortodoxii şi
Veşnică Anatemă ne-pocăiţilor eretici şi celor ce se leapădă de Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat.
O luptă duhivnicească frumoasă! Amin (postat pe fb de ioan monahul)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhivă blog

CARUI SFANT TREBUIE SA NE RUGAM?

Drumul către viaţa cea veşnică şi fericită a împărăţiei lui Dumnezeu trece prin multe necazuri şi ispite în această scurtă viaţă, iar noi avem nevoie de ajutor în aceste încercări, ajutor pe care nici un om nu poate să ni-l dea. De aceea ne întoarcem către Dumnezeu, către Maica Domnului şi către sfinţi. Şi cele pe care nu întotdeauna putem de unii singuri să le înfăptuim, acelea întru care nu întotdeauna pot să ne ajute ­medicii cei pământeşti şi mai-marii zilei, pot întotdeauna să ni le dea sfinţii lui Dumnezeu. Orice sfânt poate să ceară de la Dumnezeu ­lucrurile pentru care ne rugăm, dacă acestea ne sunt spre folos şi spre mântuirea sufletelor noastre. Şi totuşi, după cuvintele Apostolului, ­„darurile sunt felurite” (I Cor. 12, 4). După împrejurările vieţii sfinţilor, ori după voia osebită a lui Dumnezeu, unii ­dintre sfinţi ajută celor care se roagă lor pentru un anumit lucru, alţii – pentru un altul, după darurile lor; şi nu există necaz al vieţii, nevoie sufletească ori trupească la care să nu răspundă un plăcut al lui Dumnezeu şi pe care să n-o împlinească acesta.

SFANTA SCRIPTURA

Totalul afișărilor de pagină

SFINTI

SFINTI

Lista mea de bloguri