DESPRE RUGĂCIUNE

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                       Calea spre Dumnezeu este  rugăciunea.

Măsurarea drumului stră­bătut se face după feluritele stări de rugăciune în care intră treptat cel ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic. Învaţă să te rogi lui Dumnezeu aşa cum trebuie. După ce ai învăţat să te rogi cum trebuie, roagă-te mereu şi lesne vei moşteni mântuirea. Mântuirea apare de la Dumnezeu la vremea ei, însoţită de o vestire de netă­găduit a inimii, celui ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic. Pentru ca rugăciunea să fie fără gre­şeală trebuie ca ea să fie adusă dintr-o inimă plină de sără­cie cu duhul, din inimă înfrântă şi smerită. Toate celelalte stări ale inimii, până la înnoirea ei de către Duhul Sfânt, să le socoţi - cum şi sunt ele cu adevărat - nepotri­vite păcă­tosului care se pocăieşte şi Îl roagă pe Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi pentru slobozirea - ca dintr-o temniţă şi din obezi - din robia patimilor. 

Când te trezeşti din somn, primul tău gând să fie la Dumnezeu; adu lui Dumnezeu însăşi începătura gân­durilor tale, încă nepecetluită cu nici o întipărire deşartă. Când mergi spre somn, când te pregăteşti să te cufunzi în acest chip al morţii, cele din urmă gânduri ale tale să fie la veşnicie şi la Dumnezeu, Care împărăţeşte în ea. 

Un înger i-a descoperit unui călugăr sfânt următoarea rându­ială bine plăcută lui Dumnezeu a gândurilor la rugăciune: „Începutul rugăciunii se cuvine să fie alcătuit din slavos­lovirea lui Dumnezeu, din mul­ţu­mită adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale cele fără de număr; după aceea, datori suntem să aducem lui Dumnezeu mărturisirea fără nici o făţărnicie a păcatelor noastre, cu duh înfrânt; iar în încheiere putem înfăţişa Domnului - cu mare sme­renie, totuşi - cereri pentru nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti, lăsând cu evlavie împlinirea sau neîmplinirea acestor cereri în seama voii Lui”.

Rugăciunea este în sine, ca împreună-vorbire cu Dumnezeu, un bun foarte înalt, adeseori cu mult mai înalt decât ceea ce cere omul, şi Milos­tivul Dumnezeu, neîm­plinind cererea omului, îl ţine pe acesta la rugă­ciu­ne ca să n-o piardă, să nu lase acest bun înalt al rugăciunii după primirea lucrului cerut, cu mult mai puţin bun. Cere­rile a căror împlinire au urmări vătămă­toare Dumnezeu nu le împlineşte; El nu împlineşte nici cererile potrivnice sfintei Lui voi, potrivnice preaîn­ţe­leptelor şi neurma­telor Sale judecăţi. Împotriva hotărârii lui Dumnezeu a cerut marele Moise, văzătorul de Dumnezeu, să i se dăruiască a intra în pământul făgăduinţei, şi n-a fost ascultat (Deuteromonul 3, 26); împotriva hotărârii lui Dumnezeu s-a rugat Sfântul David, înaripându-şi rugăciunea prin postire, cenuşă şi lacrimi, pentru păstrarea vieţii fiului său bolnav şi n-a fost ascultat (2 Regi 12). 

Şi tu, dacă Dumnezeu nu împlineşte cererea ta, pleacă-te cu evlavie înaintea voii Atotsfântului Dumnezeu, Care, din nepătrunse pricini, a lăsat cererea ta neîmpli­nită. Fiilor lumii, care cer de la Dumnezeu bunuri pământeşti pentru îndestularea poftelor trupeşti, 

Sfântul Apostol Iacov le vesteşte: Cereţi şi nu primiţi fiindcă rău cereţi, ca întru dezmierdările voastre să cheltuiţi (Iacov 4, 3)  Omul caută la faţă, iar Dumnezeu caută la inimă (1 Regi 16, 7); însă în om aşezarea lăuntrică a inimii se potriveşte mult cu atitudinea sa din afară. Drept aceea, atunci când stai la rugăciune dă trupului poziţia cea mai evlavioasă cu putinţă. Stai, ca un osândit, cu capul plecat, fără a îndrăzni să priveşti la cer, cu mâinile lăsate în jos sau împreunate la spate, ca şi cum ar fi legate, aşa cum sunt legaţi de obicei răufăcătorii prinşi la locul faptei. Sunetul glasului tău să fie sunet jalnic de tânguire, ca glasul unui om rănit de o armă ucigaşă sau sfâşiat de o boală cumplită. 

Dacă te-ai hotărât să-i aduci lui Dumnezeu prinos de rugăciune, leapădă toate cugetările şi grijile lumeşti. Nu te îndeletnici cu gândurile care îţi vor veni atunci, oricât îţi vor părea de însemnate, strălucitoare, trebuincioase. Dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, iar cele tre­buin­cioase pentru viaţa vremelnică vei reuşi să le dai la vremea potrivită. Nu este cu putinţă să slujeşti lui Dumnezeu cu rugăciunea şi totodată să-ţi umpli mintea cu gânduri şi griji lăturalnice. 

Iertarea tuturor greşelilor aproapelui - a tuturor, până la una, chiar şi a celor mai grele - este condiţia de neînlăturat a reuşitei la rugăciune. Şi când staţi de vă rugaţi, porunceşte Mântuitorul, iertaţi tot ce aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre; iar dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre (Marcu 11, 25-26). „Rugăciunea celor ce pomenesc răul e ca semă­natul pe piatră”, a zis Preacuviosul Isaac Sirul.

Cantitatea rugăciunii se hotărăşte pentru fiecare în parte după felul lui de viaţă şi măsura puterilor sale sufleteşti şi trupeşti. Cei doi bănuţi ai văduvei, aduşi de către ea în templu şi care alcătuiau toată averea ei, s-au arătat în cumpăna Dreptului Judecător mai mari decât prinoasele însemnate aduse de bogaţi din prisosurile lor. Aşa să judeci şi cu privire la rugăciune: cantitatea ei să ţi-o stabi­leşti după puterile tale, amintindu-ţi înţeleapta povaţă a marelui povăţuitor al monahismului: „De sileşti trupul tău neputincios la fapte ce întrec puterile lui, prin asta bagi în sufletul tău întu­necare şi îi aduci tulburare, iar nu folos”. 

De la o consti­tuţie sănătoasă şi viguroasă se cere rugăciune pe potrivă. „Toată rugăciunea în care trupul nu se osteneşte, iar inima nu vine la străpungere, a zis acelaşi mare Părinte, se socoate ca roadă necoaptă, fiindcă această rugăciune e fără suflet”. Când eşti prins cu datoriile mireneşti sau, dacă eşti monah, cu ascultările şi nu-ţi este cu putinţă să-ţi faci timp cât ai vrea pentru rugăciune, oricât ţi-ai dori-o, nu te tulbura: slujirea legiuită şi făcută în conglăsuire cu conştiinţa îl pregăteşte pe om pentru rugăciunea cea cu deadinsul şi înlocuieşte cantitatea prin calitate. Nimic nu ajută sporirea în rugăciune, cum o ajută conştiinţa împăcată, prin făptuirea cea plăcută lui Dumnezeu. 

Sufletul rugăciunii este luarea-aminte. Trupul fără suflet e mort, iar rugăciunea fără luare-aminte e, aşij­derea, moartă. Fără luare-aminte, rugăciu­nea rostită se preface în vorbire deşartă, iar cel ce se roagă astfel se numără cu cei ce iau numele Lui Dumnezeu în deşert. 

Cuvintele rugăciunii să le rosteşti fără grăbire; nu îngădui minţii să rătă­ceas­că peste tot, ci zăvorăşte-o în cuvintele rugăciunii. Strâmtă şi mâhnicioasă este această cale pentru minte, ce s-a obişnuit să vagabondeze slobod prin lume; însă această cale duce la luarea-aminte. Cine va gusta din marea bunătate a luării-aminte, acela va iubi să-şi strâm­toreze mintea pe calea care duce la fericita luare-aminte. Luarea-aminte este cel dintâi dar al harului dumnezeiesc, trimis de sus celui care se osteneşte şi cu răbdare pătimeşte în nevoinţa rugăciunii. Haricei luări-aminte trebuie să-i premeargă silinţa omului spre luarea-aminte: aceasta din urmă trebuie să fie martorul lucrător al nemincinoasei dorinţe de a o primi pe cea dintâi. Luarea-aminte a omului este înviforată de gânduri şi visări, se clatină din pricina lor; luarea-aminte harică e neclintită şi plină de tărie. Nu-ţi îngădui să te împrăştii cu gândurile la rugăciune, să urăşti visarea, să lepezi grijile cu puterea credinţei, să baţi în inimă cu frica de Dumnezeu - şi lesne vei deprinde luarea-aminte. Mintea care se roagă trebuie să se afle în stare de adevăr deplin. Visarea, oricât ar fi de ademe­ni­toa­re şi frumoasă la arătare, pentru simplul fapt că e o alcătuire proprie şi samavolnică (arbitrară) a minţii, scoate mintea din starea de adevăr dumnezeiesc, o aduce în starea de amăgire de sine şi înşelare, drept care şi trebuie lepădată la rugă­ciune. În vremea rugăciunii, mintea trebuie să o avem şi cu toată osârdia să o păzim fără închipuiri, lepădând toate chipurile care ni se zugrăvesc în ea prin virtutea închipuirii: fiindcă la rugăciune mintea stă înaintea Dumnezeului Nevăzut, Care nu poate fi închipuit în nici un chip material. Chipurile, dacă mintea le va îngădui la rugăciune, se vor face un văl, un zid de nepătruns între minte şi Dumnezeu. „Cei ce nu văd nimic în rugăciunile lor Îl văd pe Dumnezeu”, a grăit Sfântul Meletie Mărtu­ri­sitorul.

Dacă în vremea rugăciunii tale ţi se înfăţişează în chip simţit sau se zugrăveşte în tine de la sine, în chip gândit, chipul lui Hristos sau vreunui înger sau vreunui sfânt - într-un cuvânt, orişice fel de chip - nicicum să nu iei această arătare drept ade­vărată, nu o băga de loc în seamă, nu sta de vorbă cu ea. Altminteri, negreşit te vei supune unei înşe­lări şi foarte puternice vătămări sufleteşti, precum s-a şi întâmplat cu mulţi. Mai înainte de a fi înnoit de către Sfântul Duh, omul nu e în stare să aibă împărtăşire cu duhurile sfinte. Aflându-se încă în tărâmul duhurilor căzute, în robia lor, nu e în stare să le vadă decât pe ele, şi acestea, văzând la om înaltă părere despre sine şi amăgire de sine i se arată în chip de îngeri luminaţi, în chipul lui Hristos Însuşi, pentru a pierde sufletul lui. Sfintele icoane sunt primite de către Biserică pentru încălzirea amintirilor şi simţămintelor evlavioase, iar nicide­cum pentru întărâtarea închipuirii. Stând înaintea icoanei Mântuitorului, să stai ca înaintea Domnului Iisus Hristos Însuşi, Care e pretutindenea fiitor după dumnezeire, şi prin icoana Sa este de faţă în acel loc unde se află ea. 

Stând înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu, să stai ca înaintea Însăşi Sfintei Fe­ci­o­are, dar mintea ta păstreaz-o fără chipuri: este o mare deosebire între a fi în prezenţa Domnului şi înaintea Lui şi a ţi-L închipui pe Domnul. Sim­ţă­mân­tul că Domnul este de faţă aduce în inimă frica mântuitoare, bagă în ea mântuitorul simţă­mânt al evlaviei, iar închipuirea Domnului şi a Sfin­ţilor împărtăşeşte minţii o anu­mită materia­li­ta­te, o aduce în mincinoasa şi trufaşa părere de sine, aduce sufletul într-o stare minci­noa­să, în starea amăgirii de sine. Înaltă stare este a simţi că Dumnezeu e de faţă! 

Ea înfrânează mintea de la împre­ună-vorbirile cu gândurile stră­ine care unel­tesc împotriva rugăciunii; ea îi aduce omului din belşug simţirea nimicniciei sale; ea îl face pe om priveghetor asupră-şi, păzindu-l de greşeli, chiar şi de cele mai mărunte. Simţirea că Dumnezeu este de faţă se dobândeşte prin ru­gă­ciune cu luare-aminte. Mult ajută la dobân­di­rea ei şi starea cu evlavie înaintea sfintelor icoane. Cu­vin­tele rugă­ciu­nii, însufleţite de luarea-aminte, pă­trund adânc în suflet, străpung, ca să zic aşa, ini­ma, şi nasc în ea străpungerea. Cuvintele rugă­ciu­nii săvârşite cu împrăş­tiere se ating de suflet numai pe deasupra, fără a lăsa în ele nici o întipărire.

În nevoitorul rugăciunii, sporirea în rugăciune începe să se arate printr-o osebită lucrare a luării-aminte: din vreme în vreme, aceasta cuprinde fără veste mintea, închizând-o în cuvintele rugăciunii. După aceea, ea se face mult mai statornică şi mai dăinuitoare: mintea se lipeşte, parcă, de cuvintele rugăciunii, este trasă de ele spre unirea cu inima. În cele din urmă, cu luarea-aminte se uneşte pe neaşteptate străpungerea, şi îl face pe om biserică a rugăciunii, biserică a lui Dumnezeu. 

Sim­ţămintele născute prin rugăciune şi pocăinţă sunt: uşurarea conştiinţei, pacea sufletească, împăcarea cu aproapele şi cu împrejurările vieţii, mila şi împreună-pătimirea faţă omenire, înfrânarea de la patimi, răceala faţă de lume, supunerea faţă de Dumnezeu, puterea în lupta cu gândurile şi înclină­rile păcătoase. Să te mul­ţumeşti cu aceste simţiri în care guşti, totuşi, nădejdea mântuirii. Nu căuta mai înainte de vreme înalte stări duhovniceşti şi extaze în rugăciune. Acestea nu sunt deloc aşa cum se înfăţişează închipuirii noastre: lucrarea Sfântului Duh, din care apar înaltele stări ale rugăciunii, sunt neajunse pentru mintea trupească. Învaţă-te să te rogi din tot cugetul tău, din tot sufletul tău, din toată vârtutea ta. Vei întreba: „Cum adică?” Aceasta nu o poţi afla decât încercând. Sileşte-te să te îndeletniceşti necontenit cu rugă­ciu­nea întru luare-aminte: rugăciunea întru luare-aminte îţi va răspunde la întrebare prin fericita cunoaştere din cercare. 

Cel care caută în rugăciunea sa bunuri stri­că­cioase pământeşti stâr­neşte împotrivă-i nemulţu­mirea Împă­ra­tu­lui Ceresc. Îngerii şi Arhan­ghelii - aceste căpetenii ale Lui - caută spre tine în vremea rugăciunii tale, să vadă ce vei cere de la Dumnezeu. Ei se minunează şi se bucură când văd pe cel pământesc că părăseşte pământul şi aduce prinos de cerere pentru primirea uneia dintre bunătăţile cereşti; dimpotrivă, se supără pe cel ce trece cu vederea cele cereşti şi cere lucruri de ale sale, pământeşti şi stricăcioase. 

 Multa vorbărie (Matei 6, 7-8), osândită de Domnul în rugăciunile păgânilor, stă în numeroasele cereri de bunătăţi vremelnice care umplu rugăciunile păgâ­nilor, în acea împletire ritoricească în care sunt în­făţişate ele, de parcă podoabele retorice, sonori­tatea materială şi puterea stilului L-ar putea înrâuri pe Dumnezeu aşa cum înrâuresc auzul şi nervii oamenilor trupeşti. Osândind această multă vorbă­rie, Domnul n-a osândit nicicum rugăciunile pre­lungite, aşa cum li s-a părut unor eretici: El Însuşi a sfinţit rugă­ciunea prelungită, rămânând timp înde­lung la rugăciune. Şi a petrecut noaptea în rugă­ciune către Dumnezeu (Luca 6, 12), isto­riseşte despre Domnul Evanghelia. 

Lungimea rugăciunii la plăcuţii lui Dumnezeu vine nu din multa vorbărie, ci din belşugul simţămintelor duhovniceşti care apar în ei la vremea rugăciunii. Prin îmbelşugarea şi puterea acestor simţăminte se desfiinţează, ca să zic aşa, timpul, prefăcându-se în veşnicie pentru sfinţii lui Dumnezeu. Atunci când lucrătorul rugăciunii ajunge la sporire în fericita sa nevoinţă, felurimea gândurilor din psalmi şi din alte rugăciuni devine nepotrivită cu aşe­zarea lor lăuntrică. Rugă­ciunea vameşului şi alte rugă­ciuni foarte scurte rostesc cel mai bine nerostita, cuprinzătoarea do­rinţă a inimii, şi plăcuţii lui Dumnezeu au petrecut adeseori în astfel de rugăciune multe ceasuri, zile şi ani, fără a simţi nevoie de felurime a gândurilor pentru rugăciunea lor puternică şi concentrată. Rugăciu­nile alcătuite de eretici sunt foarte asemănătoare cu rugăciunile păgânilor: în ele e multă vorbărie; în ele este frumuseţea pămân­tească a cuvântului; în ele e înfierbân­tarea sângelui; în ele nu e pocăinţă îndes­tu­lă­toare; în ele este năzuinţă către nunta Mielului de-a dreptul din casa de desfrânare a patimilor; în ele este amăgire de sine. Ele sunt străine de Duhul Sfânt: adie din ele suflarea molipsitoare a duhului întunecat, a duhului viclean, a duhului minciunii şi pierzării.

 Tu, care vo­ieşti să te aproprii de Dumnezeu şi să te împropriezi Lui prin adăstarea statornică în rugăciune, ia seama! Cercetează cu luare-aminte felul tău de a gândi: nu eşti, cumva, molipsit de vreo învăţătură mincinoasă? Urmezi întru totul şi fără nici o abatere învăţătura Bi­se­ricii de Răsărit, sin­gura adevărată, sfântă, aposto­leas­că? Dacă cineva nu ascultă de Biserică, a zis Domnul uce­nicului Său, să-ţi fie ca un păgân şi ca un vameş (Matei 18, 17), care sunt străini de Dumnezeu, vrăjmaşi lui Dumnezeu. Şi ce însemnătate poate avea rugăciunea celui care se află în vrajbă cu Dumnezeu, în înstrăinare faţă de El?

Recunoaşterea propriei păcătoşenii, a propriei nepu­tinţe, a propriei nimicnicii este condiţia de ne­în­lăturat pentru ca Dumnezeu să primească şi să asculte cu milostivire rugăciunea. Toţi Sfinţii au pus la temelia rugă­ciunii recunoaşterea şi mărturisirea păcătoşeniei lor şi a păcătoşeniei întregii omeniri. Sfinţenia omului atârnă de recunoaşterea şi mărturisirea acestei păcătoşenii. Cel ce dăruieşte oamenilor sfinţenie pentru pocăinţa lor a grăit: Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13).

Tu, care voieşti să te îndeletniceşti cu nevoinţa rugăciunii! Mai înainte de a purcede la această nevoinţă, sileşte-te să ierţi pe oricine te-a amărât, te-a clevetit, te-a batjocorit, pe oricine ţi-a pricinuit vreun rău, oricare ar fi acest rău. Cel înaintea Căruia voieşti să stai prin rugă­ciune a poruncit: De îţi vei aduce darul rugăciunii tale la altarul cel de sus al Împăratului Regilor, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, şi atunci venind adu darul tău (Matei 5, 23-24). [

 Dacă rabzi sărăcie, ori te strâmtorează împrejurări mâhnicioase, ori unelteşte împotriva ta şi te pri­go­neşte vrăjmaşul tău, nu lua aminte, pentru ca la rugăciune luarea ta aminte să nu fie clintită de nici o împrăştiere, de nici o tulburare; nu lua aminte la amintirile şi gândurile care ţi se înfă­ţi­şea­ză, privi­toare la sărăcia ta, la împrejurările grele în care te afli, la vrăjmaşul tău. Cel sub a Cărui deplină stăpânire vă aflaţi şi tu, şi împre­ju­ră­rile în care te afli, şi vrăjmaşul tău, grăieşte către cei preaiubiţi ai Săi: Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi (Ioan 14, 1).

Nu admira natura văzută, nu te lăsa prins de contemplarea frumuseţilor ei; nu pierde vremea atât de preţioasă şi puterile sufletului cu dobân­direa cunoştinţelor aduse de ştiinţele lumeşti. Atât puterile, cât şi timpul să le întrebuinţezi pentru dobândirea rugăciunii care săvâr­şeşte sfânta sluj­bă în cămara ta cea lăuntrică. Acolo, în tine însuţi, rugăciunea îţi va descoperi o privelişte care va atrage întreaga ta luare-aminte: ea îţi va aduce cunoştinţe pe care lumea nu poate să le încapă şi de care nici nu are habar. 

Acolo, în adâncul inimii, vei vedea căderea ome­nirii, vei vedea sufletul tău omorât de păcat, vei ve­dea mormântul, vei vedea iadul, vei vedea demonii, vei vedea legăturile şi obezile, vei vedea sabia de foc a heruvimului care străjuieşte calea spre viaţa veşnică, care îngră­deşte omului intrarea în locaşul Raiului vei vedea multe alte taine ascunse de lume şi de fiii lumii. Când ţi se va descoperi această privelişte, privirile tale se vor lipi de ea; te vei răci faţă de toate cele vremelnice şi strică­cioase, care ţi-au fost pe plac până în ceasul acela.

Demonii le insuflă oamenilor să se oştească împotriva lucrătorului rugăciunii, să-l osândească pentru ciudăţenia purtării sale, pentru puţinătatea faptelor lui folositoare, să-i scoată vină că e leneş, făţarnic şi face pe sfântul, să pună pe seama lui gânduri rele şi viclene, fapte stricate, să strice şi să tulbure liniştirea lui, să-l silească la îndeletniciri potrivinice vieţuirii lui, tovarăşe cu abaterea minţii de la rugăciune, cu împrăştierea, cu stricarea păcii sufleteşti. Cunoscând pricina începătoare a acestor ispite, să ne rugăm, precum ne porunceşte Evanghelia şi ne predanisesc Sfinţii Părinţi, pentru cei de aproape ai noştri, care păcătuiesc întru ne­cu­noştinţă şi din îndemn străin; măiestriile de­mo­nilor le va strica Dumnezeu. Ispitindu-ne din afară, demonii se ţin de ticăloşii şi înlăuntrul nostru. Când ne depărtăm în însingurare şi începem a ne îndeletnici cu rugăciunea, stârnesc în noi felurite dorinţe păcătoase pe care nu le simţeam mai înainte, învăluiesc inima noastră cu nenumărate gânduri şi visări păcătoase, care până atunci nu se arătaseră niciodată minţii noastre şi fac acestea cu scopul ca noi, aduşi într-o stare de nedumerire şi descurajare şi nevăzând nici un folos de la ne­vo­inţa rugăciunii şi de la însingurare, să ne lăsăm de ele. Această lucrare a demonilor se înfăţişează nevoito­rilor noi în nevoinţă ca o lucrare a sufletului lor: vrăjmaşii noştri cei nevăzuţi şi vicleni, săvâr­şindu-şi fărădelegile, vor totodată să se ascundă, ca omul să nu poată ieşi din cursele pe care ei i le-au întins, să meargă la destrămare lăuntrică şi la pierzanie sigură.

Dat fiind că pentru demoni este un lucru foarte în­sem­nat să se ascundă de om, pentru om este un lucru foarte însemnat să înţeleagă că ei sunt lucrătorii înce­pători ai păcatului, izvorul ispitelor noastre, şi nici­de­cum cei de aproape ai noştri, nici noi - atunci când ne petrecem viaţa slujind lui Dumnezeu - şi nici vreo oarecare întâm­pla­re. Privind cum lucrează vrăjmaşii, ne deprindem trep­tat, sub călăuzirea cuvântului lui Dumnezeu, să priveghem cu trez­vie asupra lor şi asupra noastră şi să ne împotrivim lor cu tărie. Smeriţi-vă, ne povăţuieşte Apostolul verhovnic, sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe pe voi la vremea potrivită, toată grija aruncând spre Dânsul - că El Se îngrijeşte pentru voi. Fiţi treji, privegheaţi - că vrăj­maşul vostru, diavolul, umblă ca un leu răc­nind, căutând pe cine să înghită: căruia staţi îm­potrivă întăriţi fiind prin credinţă (1 Petru 5, 6-9). 

Este de neapărată trebuinţă ca mai întâi să ne desfacem de avuţia materială, să ne despărţim de lume, să ne lepădăm de ea: numai după săvâr­şirea acestei lepădări poate creştinul să-şi vadă lăuntrica înrobire şi temniţă, lăuntricele legături şi răni, lăuntrica omorâre a sufletului. Lupta cu moartea care trăieşte în inimă, săvâr­şită prin rugă­ciune, sub călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu, e răstignire, este pieire a sufletului pentru mântuirea sufletului (Marcu 8, 35). 

Cel ce împreunează rugăciunea cu plânsul se nevoieşte după rânduiala arătată de Însuşi Dumnezeu, se nevoieşte după cuviinţă, în chip legiuit. La vremea sa, el va da roadă îmbelşugată: bucuria mântuirii neîndoielnice. Cel ce a înstrăinat plânsul de rugăciunea sa se osteneşte împotriva rânduielii lăsate de Dumnezeu şi nu va culege nici un fel de roade sau, mai bine zis, va culege spinii părerii de sine, amăgirii de sine, pierzării. Fraţilor! Să nu ne îngăduim a ne amăgi cu gân­dul mincinos, caraghios, nechibzuit, pierzător; să nu ne repezim a căuta desfătări în rugăciunea noastră! Nu este dată păcătoşilor desfătarea harică; acestora li se cuvine plânsul: pe acesta să-l căutăm cu toată osârdia, să căutăm această comoară, cheia tuturor comorilor duhov­niceşti. Cel ce nu are plâns se află într-o stare min­cinoasă: el este înşelat de trufia sa. Sfinţii Părinţi numesc plânsul „călăuză în nevoinţa duhov­nicească”. El trebuie să meargă înaintea tuturor cugetărilor noastre evlavioase, să le îndrepteze spre ţelul cel adevărat. Cu­ge­tarea care nu este pătrunsă şi călăuzită de plâns este o cugetare rătăcită. 

Dată fiind cumplita sărăcie a vremii noastre în povăţuitori ai adevăratei rugăciuni, să ne alegem ca povă­ţuitor şi călăuzitor plânsul. El ne va învăţa rugă­ciu­nea, iar de înşelarea de sine ne va păzi. Toţi câţi au lepădat plân­sul au căzut în înşelare de sine. Aceasta o spun cu tărie toţi Sfinţii Părinţi 

 Este cu neputinţă, bagă de seamă Sfântul Ioan Scărarul, ca cel ce doreşte să înveţe a se ruga să poată învăţa asta numai din vorbe. Dascălii ei sunt cercarea (experienţa) şi plânsul. În stră­pungerea şi smerirea duhului să începem nevoinţa rugă­ciunii, să intrăm sub acoperământul plânsului: Dumnezeu Însuşi, Care dă rugăciune celui ce se roagă (1 Regi 2, 9), se va face nouă Dascăl al rugăciunii. 

Bibliografie: Sfântul Ignatie Brian­cianinov, Experienţe ascetice, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2000