TAINA SFINTEI SPOVEDANII

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

   CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                  DESPRE

               TAINA SFINTEI SPOVEDANII

                                                                                                                                      Preot Ioan 

                                   Iubiţi credincioşi,

         Dumnezeu l-a creat pe om „După chipul şi asemănarea Sa“ (Facerea 1:27). L-a creat cu suflet nemuritor, aşa cum El, Dumnezeu, este nemuritor. Prin căderea sa, Adam nu a pierdut tot harul lui Dumnezeu, căci, a căzut prin ispita diavolului. Astfel că, harul şi arvuna mântuirii au rămas în om şi numai celui ce se leapădă de Dumnezeu, i se ia harul Duhului Sfânt.

         Să nu uităm niciodată un lucru: HRISTOS NE VA CERE SOCOTEALĂ DE TOATE VÂRSTELE, căci, chiar şi grădinarului îi place „floarea sau roada timpurie“. De aceea, fericit este acela care se pregăteşte din tinereţe să stea înaintea Judecătorului Suprem.

   DE UNDE VINE ACEASTĂ DENUMIRE DE POCĂINŢĂ SAU SPOVEDANIE?

         POCĂINŢĂ – a se pocăi – în limba greacă se spune METANOIA, iar în limba latină, PENITENŢǍ înseamnă şi părere de rău, o dată cu făgăduinţa de îndreptare, pentru păcatele şi greşelile săvârşite.

 DAR, CE ESTE DE FAPT SPOVEDANIA?

         Spovedania, este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe şi constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic, cu sinceritate şi cu căinţă. Spovedania, este o Taină Sfântă, care se săvârşeşte de însuşi Hristos, în Duhul Sfânt, prin episcopii şi preoţii ortodocşi. Prin spovedanie, credinciosul primeşte iertarea păcatelor săvârşite după botez şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu comunitatea liturgică al cărei membru este. Dacă, Iisus Hristos nu ne-ar fi lăsat această Taină a Spovedaniei, cu toţii ne-am fi dus în iad.

          SPOVEDANIA este „Mâna lui Dumnezeu“ care ridică din păcate,  şi de aceea se mai numeşte şi „al doilea botez“. Mulţi oameni nici nu ştiu ce este păcatul, ba chiar spun plini de sine: „Părinte eu nu am nici un păcat!“ Şi, de fapt, păcatul este o realitate, şi încă una centrală a existenţei umane. Cea mai mare greşeală este aceea de a ignora păcatul, de a nu-l băga în seamă sau şi mai grav, de a afirma că n-am păcătuit. Iată ce scrie în Biblie: „DACĂ ZICEM CĂ PĂCAT NU AVEM, NE AMĂGIM PE NOI ÎNŞINE ŞI ADEVĂRUL NU ESTE ÎNTRU NOI. DACĂ ZICEM CĂ N-AM PĂCĂTUIT, ÎL FACEM MINCINOS ŞI CUVÂNTUL LUI NU ESTE ÎNTRU NOI“ (1Ioan 1:8).

 Este adevărat că Dumnezeu a cerut primei familii din Rai, pocăinţă?

         Da, este adevărat că Dumnezeu a cerut spovedanie lui Adam şi Evei în Rai, atunci când, după ce au greşit, i-a luat la întrebări: „Adame, unde eşti?“; „Cine ţi-a spus că eşti gol?“; „Eva, pentru ce ai făcut aceasta?“. Şi pe Cain îl întreabă Dumnezeu: „Unde este fratele tău?“, „Ce ai făcut?“. Dumnezeu voia, după cum uşor se poate vedea, să-i facă să-şi mărturisească păcatul.

 În Vechiul Testament a existat pocăinţa?

Da. Pocăinţa îşi are începuturile încă din Vechiul Testament: „Şi va mărturisi păcatul său, care a păcătuit. Şi va aduce Domnului pentru cele ce a greşit o mieluşea din oi, jertfă pentru păcat, şi se va ruga preotul pentru păcatul ce a săvârşit şi se va ierta păcatul“ (Levitic 5:5 – 19). Deci, trebuie să remarcăm cu luare aminte că, chiar şi în Vechiul Testament tot preotul era intermediarul, adică cel ce mijlocea către Dumnezeu pentru iertarea păcatului.

Găsim, de asemenea, şi la proorocul Iezechiel versetele următoare:

„DE ACEEA VĂ VOI JUDECA PE VOI DIN CASA LUI ISRAEL, PE FIECARE DUPĂ CĂILE SALE, ZICE DOMNUL DUMNEZEU; POCĂIŢI-VĂ ŞI VĂ ÎNTOARCEŢI DE LA TOATE NELEGIUIRILE VOASTRE, CA NECREDINŢA SĂ NU VĂ FIE PIEDICĂ.

LEPĂDAŢI DE LA VOI TOATE PĂCATELE VOASTRE CU CARE AŢI GREŞIT ŞI VĂ FACEŢI O INIMĂ NOUĂ ŞI UN DUH NOU. DE CE SĂ MURIŢI VOI, CASA LUI ISRAEL? CĂCI EU NU VOIESC MOARTEA PĂCĂTOSULUI, ZICE DOMNUL DUMNEZEU; ÎNTOARCEŢI-VĂ DECI, ŞI TRĂIŢI!“ (Iezechiel 18:30 – 32).

 De cine şi când a fost instituită pocăinţa sau spovedania ca
Sfântă Taină?

        

Ca Sfântă Taină, POCĂINŢA a fost instituită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Care, venind de la râul Iordan, îşi începe misiunea Sa prin îndemn la pocăinţă, atunci când rosteşte prima Sa predică: „POCĂIŢI-VĂ CĂ S-A APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR“ ( Matei 4:17).

         Şi, de fapt, acelaşi îndemn îl rostise şi Sfântul Ioan Botezătorul: „POCĂIŢI-VĂ CĂ S-A  APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR“ (Matei 3:2). Iisus Hristos le făgăduieşte Sfinţilor Apostoli această putere de a ierta păcatele oamenilor, aşa cum rezultă cât se poate de clar din versetele următoare:

„ŞI-ŢI VOI DA ŢIE CHEILE ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR ŞI ORICE VEI LEGA PE PĂMÂNT VA FI LEGAT ŞI-N CERURI, ŞI ORICE VEI DEZLEGA PE PĂMÂNT VA FI DEZLEGAT ŞI-N CERURI“ (Matei 16:19).

         Sau, aşa cum rezultă din alt verset: „ADEVĂRAT GRĂIESC VOUĂ: ORICÂTE VEŢI LEGA PE PĂMÂNT VOR FI LEGATE ŞI-N CER, ŞI ORICÂTE VEŢI DEZLEGA PE PĂMÂNT VOR FI DEZLEGATE ŞI ÎN CER“ (Matei 18:18).

         Dacă din cele două versete de mai sus rezultă făgăduinţa de a ierta, puterea pentru a săvârşi această Sfântă Taină le este încredinţată efectiv Sfinţilor Apostoli, a treia zi după Înviere, când Iisus Hristos, intrând prin uşile încuiate le spune: „PACE VOUĂ ! PRECUM M-A TRIMIS PE MINE TATĂL, VĂ TRIMIT ŞI EU PE VOI“ (Ioan 20:21).

         Iubiţi credincioşi, să fim foarte atenţi la cuvântul VOI căci prin el Mântuitorul se referă la APOSTOLI, EPISCOPI şi PREOŢI şi nicidecum la cei care umblă prin tramvaie, trenuri, prin parcuri, pe scările blocurilor şi vor să ne rătăcească de la dreapta credinţă = ORTODOXIA.

         „ŞI,  ZICÂND ACESTEA,  A SUFLAT ASUPRA LOR ŞI LE-A ZIS: LUAŢI DUH SFÂNT“ (Ioan 20:22).

         De aici se poate vedea că ŞI PREOŢII au harul Duhului Sfânt,  prin hirotonie. Avem vreo dovadă că preoţii au harul Duhului Sfânt? DA! Avem apa sfinţită de la BOBOTEAZĂ, care nu se mai strică niciodată!

         „CĂRORA VEŢI IERTA PĂCATELE, LE VOR FI IERTATE ŞI CĂRORA LE VEŢI ŢINE, VOR FI ŢINUTE“ (Ioan 20:23). Mântuitorul a spus deci apostolilor „VEŢI IERTA“ şi nu a zis VOI IERTA. Acest „VEŢI“ este un plural şi, deci, se referă  la APOSTOLI, EPISCOPI şi PREOŢI. Sfinţii Apstoli s-au înălţat la cer, dar au lăsat pe episcopi şi preoţi ca urmaşi ai lor.  

PĂCATELE LE IARTĂ IISUS HRISTOS PRIN PREOŢI ÎN DUHUL SFÂNT!

În Legea lui Moise, exista pocăinţă pentru păcătos?

         În legea dată evreilor nu exista pocăinţă pentru păcătos, răsplătindu-se cu moartea pentru moarte. Şi, scoţându-se ucigaşul chiar de la altar pentru a fi omorât … 

„VIAŢĂ  PENTRU VIAŢĂ, OCHI PENTRU OCHI, DINTE PENTRU DINTE, MÂNĂ PENTRU MÂNĂ, PICIOR PENTRU PICIOR, ARSURĂ PENTRU ARSURĂ, UMFLĂTURĂ PENTRU UMFLĂTURĂ“ (Ieşirea 21:12-25).

         Cine purta pe el o povară sâmbăta, sau făcea vreo lucrare, chiar de s-ar fi căit şi ar fi promis că nu mai face, nu era iertat şi trebuia să moară. Cine ar fi făcut foc în casă sâmbăta, trebuia să moară (Ieşire 31:18). Dacă curvea cineva, negreşit trebuia omorât ( Levitic 20:10 – 21). Pe când, în legea cea nouă a lui Hristos, în Evanghelie, nu este tot aşa. Aici se spune:

     ►„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4:17);

     ► „Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă“ (Matei 3:8);

     ► „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie“ (Marcu 1:15);

     ► „Hristos este sfârşitul legii“ (Romani 10:4).

Cum trebuie să ne pregătim pentru spovedanie?

         Mai întâi, trebuie să ne cercetăm cugetul, să ne facem un examen al conştiinţei. Trebuie să ne procurăm un îndreptar de spovedanie, şi cu o coală albă în faţă să cercetăm fiecare din cele aproape 500 de păcate scrise acolo. Pe cele care le-am făcut le scriem pe această hârtie, o băgăm în buzunar şi după ce am postit şi noi, cel puţin trei zile, ne alegem un preot duhovnic, căruia în timpul spovedaniei îi citim păcatele scrise pe hârtie. La ieşirea din Biserică ardem hârtia pe care ne scrisesem păcatele. Acest preot duhovnic este o „călăuză în drumul către Hristos“. Astăzi toată lumea vorbeşte de doctor de familie şi de avocat de familie, dar de PREOT DE FAMILIE  nu vorbeşte aproape nimeni! Or, preotul este cel mai important, pentru că în cele trei mari momente cruciale, ale vieţii noastre: botez, cununie, înmormântare, el trebuie să fie lângă noi.

Să nu ne fie ruşine să mărturisim păcatele noastre, căci, diavolul ne ia ruşinea când păcătuim şi ne-o dă când vrem să ne spovedim. Deci, să nu ne fie nicidecum ruşine şi să mărturisim tot, să aruncăm afară din noi mizeria păcatelor, căci dacă minţim sau ascundem vreun păcat la spovedanie, păcatele nemărturisite, îndoite le vom avea pe suflet, cu greutatea, durerea, şi mustrarea lor: „NU-ŢI FIE RUŞINE A-ŢI MĂRTURISI PĂCATELE“ (Sirah 4:28). Să nu spunem în scaunul mărturisirii că nu avem păcate, aducându-ne aminte de cuvintele Sf. Ioan Evanghelistul, care zice: „DACĂ ZICEM CĂ PĂCAT NU AVEM, NE AMĂGIM PE NOI ÎNŞINE ŞI ADEVĂRUL NU ESTE ÎNTRU NOI. DACĂ MĂRTURISIM PĂCATELE NOASTRE, CREDINCIOS ESTE (DUMNEZEU) ŞI DREPT, CA SĂ NE IERTE PĂCATELE ŞI SĂ NE CURĂŢEASCĂ DE TOATĂ NEDREPTATEA“ (1Ioan 1:8-9). Să nu uităm că, Sfântul Apostol Pavel se socoteşte: „CEL DINTÂI DINTRE PĂCĂTOŞI“ (1Timotei 1:15), iar Sfântul Iacob zice: „TOŢI GREŞIM MULT“ (Iacob 3:2).

Aşa cum lenjeria se spală cu detergent, tot aşa şi sufletul nostru trebuie spalat, dar nu cu detergent, nu la maşina de spălat, ci, prin spovedanie la un PREOT – DUHOVNIC.

 Dar după spovedanie cum trebuie să ne purtăm?

Mai întâi, trebuie să ne împlinim cu bucurie şi fără întârziere canonul de pocăinţă, certarea părintească pe care ne-a dat-o duhovnicul pentru ispăşirea păcatelor şi îndreptarea sufletului.

Zaheu vameşul şi-a răscumpărat păcatele prin ajutorarea săracilor şi despăgubirea celor pe care i-a nedreptăţit (Luca 19:8); vrăjitorii din Efes îşi ard cărţile (Fapte 19:17-19), păcătosul din Corint  după ce mai întâi este dat afară din Biserică  (1Corinteni 5:5), se îndreptează (2 Corinteni 2:6-11)…

Cele mai obişnuite canoane de pocăinţă sunt: rugăciunile de iertare şi de pocăinţă, posturi, metanii, citire din cărţile sfinte, dăruiri, oprire da la Sf. Împărtăşanie, sfătuiri, despăgubiri, milostenii, etc.

 Se mai cere de la cel spovedit: fugă de pricinile păcatelor, paza poruncilor şi peste tot să arate roade de îndreptare 

„FACEŢI ROADE VREDNICE DE POCĂINŢĂ“ (Luca 3:8). Roadele acestea se arată în omorârea păcatului, în urmarea virtuţilor şi a faptelor bune:

„NOI CARE AM MURIT PĂCATULUI, CUM VOM MAI TRĂI ÎN PĂCAT?“ (Romani 6:2).

 Dar de câte ori trebuie să ne spovedim pe an?

Tot creştinul trebuie să ştie că, este dator să se spovedească, aşa cum învaţă a patra poruncă a Bisericii: CEL PUŢIN de patru ori pe an, în cele patru posturi, sau CEL PUŢIN o dată pe an cei plecaţi din ţară şi care nu au în preajmă o Biserică Ortodoxă. Dacă cineva este bolnav, să se spovedească cât mai des şi cât mai grabnic, ca să-şi cureţe şi să-şi înnoiască neîncetat „haina sufletului”.

Cultele religioase ne reproşează că, iertarea păcatelor nu vine prin mijlocirea preoţilor, ci direct de la Dumnezeu

RĂSPUNS:

         Textele aduse ca argument, ca cel cu iertarea slăbănogului din Capernaum, femeia păcătoasă, tâlharul de pe cruce, etc., nu au nimic de a face cu Taina Pocăinţei şi cu mărturisirea la preot, căci, era pe vremea când Mântuitorul nu instituise încă Taina Pocăinţei, şi apoi fiind chiar Hristos de faţă, El însuşi făcea  dezlegările de păcate.

Cultele religioase ne reproşează că, mărturisirea păcatelor trebuie făcută direct lui Dumnezeu şi nu prin preoţi.

RĂSPUNS:

         Într-adevăr, în Vechiul Testament mărturisirea se făcea direct lui Dumnezeu, căci nu se putea face în altă formă, pentru că mărturisirea aceea era numai o pocăinţă şi nu o Sfântă Taină. Preoţii nu primiseră de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, aşa cum s-a întâmplat în Noul Testament, după Învierea Domnului.

         Cu toate acestea, chiar şi în Vechiul Testament se întâlnesc cazuri când, mărturisirea păcatelor nu s-a făcut direct lui Dumnezeu. Aşa de pildă, însuşi Psalmistul David s-a mărturisit lui Natan proorocul (2Regi 12:13), iar Aaron s-a mărturisit cu căinţă lui Moise, şi nu direct lui Dumnezeu (Numeri 3:11-12). Iată că, şi în Vechiul Testament a existat posibilitatea mărturisirii indirecte.

Cultele religioase ne reproşează că, mărturisirea păcatelor nu trebuie făcută preotului, ci celorlalţi credincioşi, după cuvintele Sfintei Scripturi: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele“ (Iacov 5:16).

RĂSPUNS:

Numai cei ce au darul preoţiei pot săvârşi această Taină, pentru că numai apostolilor şi, prin ei, urmaşilor şi ajutătorilor lor, care au darul preoţiei, le-a încredinţat Mântuitorul puterea şi dreptul de a ierta păcatele, de a lega şi dezlega (Matei 16:19). Iar cuvintele ,,UNUL ALTUIA“ din reproşul cultelor înseamnă, credinciosul care mărturiseşte şi preotul care primeşte pocăinţa. Şi, fiindcă şi preoţii se spovedesc, aceste cuvinte „unul altuia“ mai înseamnă şi mărturisirea unui preot, la preotul lui duhovnic, care-i primeşte pocăinţa. Când marele Apostol Pavel a predicat Evanghelia lui Hristos în Efes, vedem că: „mulţi dintre cei ce crezuseră, veneau să se mărturisească şi să spună faptele lor“ (Faptele Apostolilor 19:18). DAR, UNDE VENEAU, DECÂT NUMAI LA MARELE APOSTOL PAVEL, SPRE A LE ÎMPĂRTĂŞI IERTAREA PĂCATELOR? Fiindcă numai apostolii lui Hristos au luat o putere ca aceasta, de a lega sau dezlega păcatele oamenilor. Ca dovadă, Sfântul Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni îl excomunică pe incestuos, iar în cea de-a doua epistolă către Corinteni îl iartă, apoi tot el a dat satanei pe Imeneu şi pe Alexandru (1Timotei 1:20), ca şi alţii să se înveţe să nu hulească.

       LA DREAPTA JUDECATĂ A LUI HRISTOS SE VA VEDEA CINE A AVUT PUTEREA PE PĂMĂNT DE A LEGA ŞI DEZLEGA PĂCATELE OAMENILOR, DAR, PENTRU CEI ÎNŞELAŢI VA FI  PREA TĂRZIU !!!

Cultele religioase ne reproşează că, preoţii nu pot ierta păcatele căci scris este: „Cine poate să ierte păcatele decât numai unul Dumnezeu“ (Luca 5:21).

RĂSPUNS:

         Este adevărat că, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Dar, în însăşi Taina Spovedaniei, nu preotul este cel care iartă păcatele, ci, tot Dumnezeu, prin mijlocirea preotului. Noi spunem cât se poate de clar că: PĂCATELE  LE  IARTĂ  HRISTOS  PRIN  PREOT  ÎN  DUHUL  SFÂNT. Dumnezeu este izvorul şi Stăpânul Darului, al puterii de a ierta păcatele, preotul fiind numai un „administrator“ al acestui dar.

Cultele religioase ne reproşează că preoţii sunt oameni păcătoşi ca toţi oamenii şi atunci este cu neputinţă ca un păcătos să ierte păcatele altora.

RĂSPUNS:

         Este adevărat că, preoţii fiind oameni pot avea şi ei umbre sau scăderi în viaţă, dar am spus deja că, în taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, nu preotul iartă prin puterea sa păcatele celui ce se spovedeşte, ci tot harul lui Dumnezeu. Preotul, chiar păcătos fiind, poate avea acest dar, căci, şi Sfântul Apostol Petru a fost păcătos, fiindcă s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul său, şi totuşi, a primit acest dar. Deci, preotul deasupra păcatelor sale, de care va răspunde însuşi, are în el darul pe care l-a primit prin Taina Preoţiei de a lega şi dezlega păcatele.

         Iubiţi credincioşi,

         Istoria ne mărturiseşte că, totdeauna omul şi-a dat seama de răutatea păcatului şi a încercat felurite mijloace pentru a scăpa de păcat, şi în acelaşi timp pentru a se împăca cu Dumnezeu. Astfel, unii se biciuiau până la sânge, alţii se îmbrăcau în sac şi-şi puneau cenuşă în cap, petrecând în plâns, post şi rugăciune, alţii aduceau jertfe de animale, alţii mărturiseau păcatele în public, alţii le scriau pe hârtii şi apoi le aruncau pe ape curgătoare spre a se duce şi ele cu apele. DECI, SE VEDE CÂT DE MULT AU SIMŢIT OAMENII NEVOIA DE A-ŞI DESCĂRCA SUFLETUL DE GREUTATEA PĂCATELOR, CU ALTE CUVINTE, DE A SE SPOVEDI.

         Această necesitate firească a spovedaniei este vizibilă şi azi. Unii, nu pot muri până nu-şi destăinuie o crimă, sau altă faptă rea care le apasă conştiinţa. Alţii nu pot mânca sau bea în linişte fără această descărcare, căci, după o faptă rea, mustrările conştiinţei aduc pe om mai aproape de Dumnezeu, de „ochiul neadormit al lui Dumnezeu“ care vede şi ştie toate. Unii, deznădăjduiţi, se sinucid crezând că în moarte este singura scăpare. Ei sunt cei mai rătăciţi, deoarece prin moarte, în loc să se depărteze de pedeapsa lui Dumnezeu, se apropie mai mult de ea, „îşi taie singuri creanga de sub picioare“, pentru că au pierdut orice prilej sau vreme de pocăinţă, sinuciderea fiind un păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat care nu se iartă în vecii vecilor (Marcu 3:28-29).

SĂ NE SPOVEDIM CEL PUŢIN DE PATRU ORI PE AN, ÎN CELE PATRU POSTURI MARI ALE ANULUI (SFINTELE PAŞTI, SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL, SFÂNTA  MARIA ŞI CRĂCIUN) SAU ORI DE CÂTE ORI NE-O CERE CONŞTIINŢA. 

Şi pe cei din familia noastră să-i îndemnăm la fel, pe cei cunoscuţi, iar când cineva este pe patul de moarte, să alergăm mai întâi la preot şi apoi la doctor. Chiar dacă, cei pe care îi vom îndemna să se spovedească refuză, sau motivează pe moment, să nu uităm că: 

CUVINTELE DĂINUIESC MAI MULT DECÂT STATUILE, CUVINTELE DETERMINĂ ACŢIUNI

şi, deci, mai devreme sau mai târziu, cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor spovedi şi ei. Amin!

TAINA SFINTEI ÎMPǍRTǍŞANII

Iar despre Sfânta Taină a Împărtăşaniei iată ce ne spune Iisus Hristos: „Eu sunt pîinea vieţii. Părinţii voştri au mîncat mană în pustie şi au murit. Pîinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare.  Eu sunt pîinea cea vie care s-a pogorît din cer. Cine mănâncă din pîinea aceasta viu va fi în veci. Iar pîinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.

         Deci, iudeii se certau între ei zicând: Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-L mîncăm? Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mînca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sîngele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.

         Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sîngele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.

         Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el“ (Ioan 6:19-57).

Iubiţi credincioşi,

Şi acum, după ce am înţeles că trebuie să ne spovedim şi să ne împărtăşim cel puţin de patru ori pe an, să studiem împreună patru aspecte particulare ale acestei probleme:

1. Există credincioŞi, care nu s-au spovedit Şi nu s-au ÎmpĂrtĂŞit niciodatĂ În viaŢĂ (La FEL DE GRAV: unii din copilĂrie SAU alŢii de la nuntĂ).

Aici se încadrează acei creştini care postesc, se roagă, merg la Biserică în fiecare Duminică, dar care nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit niciodată. Este ca şi cum ar face cineva liceul dar nu şi-ar lua bacalaureatul, ca şi cum ar termina cineva o facultate dar nu şi-ar lua licenţa (nu-i va recunoaşte nimeni studiile), sau mai clar, ca şi cînd ar fi făcut cineva şcoala de şoferi şi n-ar avea carnet. Dacă l-ar prinde poliţia i-ar cere carnetul, şi nu adeverinţă că a terminat şcoala. Poliţistul i-ar zice: „Nu mă interesează şcoala şi adeverinţa, eu vreau să văd carnetul, iar dacă nu-l aveţi vă întocmesc dosar penal“. Aşa va fi şi cu noi dacă vom spune: Doamne, am crezut, am postit, ne-am rugat, am fost la Biserică, dar nu ne-am spovedit şi nu ne-am împărtăşit niciodată (sau din copilărie)... nu ne vom mîntui!

    2. ExistĂ o mare parte din credincioŞi care se spovedesc Şi se ÎmpĂrtĂŞesc de NUMAI douĂ ori pe an.

Deci, în imaginea de mai sus creştinul s-a spovedit în Postul Paştelui, dar în celelalte trei posturi nu. Şi acum întrebarea: ce atîrnă mai greu un sfert

(păcate iertate), sau trei sferturi (păcate neiertate)? Este clar că trei sferturi atârnă mai greu şi ne trag la osîndă! Deci, cu aşa puţină spovedanie nu ne putem mîntui!

    3.  ExistĂ o foarte mare parte din credincioŞi care se spovedesc Şi se ÎmpĂrtĂŞesc o singurĂ datĂ pe an.

În imaginea de mai sus, creştinul se spovedeşte şi se împărtăşeşte în Postul Paştelui şi în Postul Crăciunului, deci jumătate de an are păcatele iertate şi jumătate neiertate. Dacă ne spovedim zece ani în acest fel ne rămân cinci ani întregi fără să ne fi spovedit deloc (10 x 1/2 = 5). Dacă ne spovedim 80 de ani în acest fel ne rămân 40 de ani fără să ne fi spovedit deloc şi, deci, în felul acesta nu ne va ierta Dumnezeu pentru că de fapt: „Mîntuirea este darul lui Dumnezeu“ (Efeseni 2:8).

4. EXISTĂ O ALTĂ PARTE DIN CREDINCIOŞI CARE SE SPOVEDESC ŞI SE ÎMPĂRTĂŞESC, DAR, CU O LIPSĂ: POSTUL SFINŢILOR APOSTOLI.  

Dacă tot s-a spovedit şi s-a împărtăşit în trei posturi ale anului, s-o facă şi în cel de-al patrulea post, ca să fie aşa cum ar trebui (conform cu porunca a patra bisericească), astfel îşi periclitează mântuirea!

E v l a v i a

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                      (Din sfaturile Părintelui Paisie Aghioritul)

 Să avem evlavie, credinţă şi dragoste fierbinte către Dumnezeu. 

Dar ce este evlavia? - Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovnicească.

       Evlaviosul se sfieşte, dar această sfială picură miere în inima sa. Mişcările lui sunt fine, atente. Simte puternic prezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor şi a Sfinţilor. Simte alături de el pe îngerul lui păzitor cum îl supraveghează. Are mereu în mintea sa faptul că trupul lui este biserică a Duhului Sfânt şi trăieşte simplu, în curăţie şi sfinţenie. Pretutindeni se comportă cu atenţie şi grijă şi simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pildă, să nu fie în spatele lui icoane. Nu pune Evanghelia sau o carte duhovnicească acolo unde stă, pe canapea sau pe scaun. Dacă vede o icoană inima îi tresare, iar ochii i se umplu de lacrimi. Chiar şi numai numele lui Hristos de îl vede scris undeva, îl sărută cu evlavie şi i se îndulceşte sufletul său. Şi chiar de va vedea aruncată pe jos o bucăţică de ziar pe care să scrie, de pildă, numele lui Hristos sau Sfânta Biserică a Sfintei Treimi, se pleacă, o ia, o sărută cu evlavie şi se mâhneşte pentru faptul că a fost aruncată pe jos.
             Altceva este respectul şi altceva evlavia. - Respectul este parfumul, iar evlavia este tămâia. Pentru mine evlavia este o mare virtute, pentru că cel evlavios atrage harul lui Dumnezeu, se face primitor al harului şi, fireşte, harul lui Dumnezeu rămâne cu el. Femeile trebuie să aibă mai multă evlavie decât bărbaţii. Femeile, prin firea lor, se impune să aibă evlavie. Bărbaţii, atunci când nu au evlavie, au doar o indiferenţă, în timp ce femeile, dacă-şi pierd evlavia fac lucruri grosolane. Mi-a spus unul: Când am mers cu femeia mea în pelerinaj la Sfintele Locuri, am mers la Iordan să intru în el, iar ea stătea şi-şi spăla picioarele. Bre, ce faci acolo?, am întrebat-o. Ai venit la râul Iordan să-ţi speli picioarele? M-am supărat. Aceea, se vede, era cu desăvârşire indiferentă, nu pricepea nimic, în timp ce el, sărmanul, avea multă evlavie. 

                           Cum să dobândesc evlavie?

          - Sfinţii Părinţi spun că, pentru a dobândi evlavie, trebuie să trăieşti sau să ai legături cu oameni care au evlavie şi să iei aminte cum se comportă ei. Sfântul Paisie cel Mare, când a fost întrebat de cineva: Cum pot dobândi frica lui Dumnezeu?, i-a răspuns: 
       Să te însoţeşti cu oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu şi au frica lui Dumnezeu, ca să dobândeşti şi tu frică dumnezeiască. Aceasta, desigur, nu înseamnă că vei face la exterior tot ce vezi că fac aceia, fără să simţi lăuntric, pentru că aceasta nu este evlavie adevărată, ci una mincinoasă. Minciuna este respingătoare.
          Evlavia este har de la Dumnezeu înăuntrul omului. Orice face cel evlavios o face pentru că aşa simte înăuntrul lui. Desigur, înăuntrul nostru există evlavia firească, dar dacă omul nu o cultivă, aghiuţă îl aruncă, prin uitare, în nesimţire şi neevlavie. Însă prin comportamentul celui evlavios se deşteaptă iarăşi evlavia înăuntrul lui. Dacă vrei să o dobândeş ti, trebuie să ai legă turi cu omul evlavios, pentru că evlavia se transmite. Mişcările, comportamentul celui evlavios se transmit ca aroma, atunci când, în mod firesc, în celălalt există intenţie bună şi smerenie. Şi să-ţi mai spun şi aceasta: dacă cineva nu are evlavie, nu are nimic. Cel evlavios vede curat orice este sfinţit, aşa cum este în realitate, chiar dacă este fără ştiinţă de carte. Este ca şi copilaşul care nu îşi bagă în minte vreun gând rău despre tatăl său sau mama sa, pentru că-i iubeşte şi îi respectă, şi vede bine şi curat toate cele pe care le fac părinţii lui. Cu atât mai mult aici când este vorba de Dumnezeu, Care nu se compară cu nimic şi este desăvârşit în toate! Cel care nu are evlavie cade în greşeli, în înşelări chiar şi în privinţa dogmelor. Fac greş eli cei care nu au evlavie.
         În toate lucrurile duhovniceşti este trebuinţă de evlavie şi de inimă. Atunci când toate încep cu evlavie, toate sunt sfinţite. Mai ales atunci când trebuie să scrie cineva acatistul vreunui Sfânt, trebuie să-l iubească pe Sfânt, să-l aibă la evlavie şi aşa cele pe care le va scrie îi vor ieşi din inima sa şi vor răspândi evlavie. Atunci când cineva a ajuns la măsura dragostei dumnezeieşti, a nebuniei dumnezeieşti, stihurile ies singure dinăuntrul lui. 

              Ce altceva ajută pe om să dobândească evlavia? 

   - A cerceta cu mintea sa orice lucru sfinţit şi a se afunda în el, dar şi a pune în valoare prilejurile ce i se dau. Acestea deşteaptă încet-încet evlavia înăuntrul lui. Atunci când, de pildă, mi se dă ocazia să trec pe lângă o Biserică şi să intru puţin în ea ca să mă rog şi n-o fac, mă lipsesc de har. Daca vreau să merg, dar sunt împiedicat de ceva să o fac, atunci nu mă lipsesc de har, pentru că Dumnezeu vede intenţia mea cea bună. De asemenea foarte mult ajută în dobândirea evlaviei cunoaşterea Sfinţilor ţinutului nostru, ai ţării noastre, ca să-i iubim şi să ne legăm de ei. Dumnezeu se bucură când avem evlavie şi îi iubim pe Sfinţi. Iar atunci când avem evlavie faţă de Sfinţi, cu atât mai multă vom avea faţă de Dumnezeu!

 „Este necesar să ne rugăm cu evlavie, fiindcă noi singuri, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu avem puterea să învingem ispitele“ (Sfântul Ioan de Kronstadt).

 „Evlavia înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu cu mintea, a avea harul Său în suflet, a avea dragostea Sa în inimă, a fi supus Lui în viaţa de zi cu zi“ (James Drummond Burns).

RUGACIUNE CATRE SFANTUL CUVIOS STELIAN

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Ocrotitorul copiilor si al mamelor:“Cuvioase Parinte Stelian, sprijinitorul si calauzitorul in rugaciunile noastre, patimile trupesti biruind si impreuna cu ingerii locuind, privesti neincetat marirea cea gatita sfintilor, de lumina cereasca umplandu-te. Acum, in slava cereasca vietuind si inaintea imparatului Hristos stand, nu uita pe credinciosii care cu indrazneala inalta rugaciuni si cer sprijinul tau.
Cel ce de la sanul maicii tale ai fost sfintit, si vas ales al Duhului Sfant te-ai aratat, luand sub ocrotirea ta pe mame si pe copii, ferindu-i de intristare si de boala, arata-te grabnic vindecator al suferintelor si al bolilor sufletesti si trupesti ale celor ce te lauda pe tine.
Cel ce din pustiul Paflagoniei ai facut loc de preamarire a Sfintei Treimi, fa si din pustiul inimilor noastre tarina bineplacuta a harului dumnezeiesc, in care sa infloreasca crinii cei mantuitori ai credintei si sa se inmulteasca roadele sfintitoare ale faptelor bune; ocroteste cu rugaciunile tale familiile si pe copiii nostri, cerand de la Milostivul Dumnezeu iertare de pacate, sanatate si mantuire, ca prin tine si impreuna cu tine sa laudam numele cel sfant al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin”.

CUM ÎNSEALĂ DIAVOLUL PE OM

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

În cele ce urmează, vom vorbi despre sfatul dracilor; cum îi învată dracii pe oameni sa amâne pocainta.

Era un calugar pustnic, ascet mare în pustie în partile Alexandriei, cu numele Ilarion, mare sihastru. Avea aproape o suta de ani.

S-a rugat lui Dumnezeu câtiva ani de zile: "Doamne, sa-mi arati mie care este sfatul dracilor cu care ei câstiga cele mai multe suflete pentru împaratia iadului! Care-i mestesugul lor si metoda de a-i întoarce pe oameni de la calea cea buna, pentru a-i face robi pacatului, si a-i duce în iad. Cum câstiga ei mai multe suflete pentru iad, decât îngerii pazitori pentru împaratia cerului?" S-a rugat parintele un an, doi, trei si nu i-a raspuns Dumnezeu.

Într-o noapte, stând el la rugaciune, în puterea noptii fiind, afara era luna ca ziua, aude un glas: "Avva Ilarioane!" "Ce este, Doamne?" "Ia Sfânta Cruce în mâna, ia toiagul tau, fa semnul Sfintei Cruci, iesi din chilie si mergi pâna în poiana din apropiere si, când vei ajunge în poiana, stai lânga un copac, acolo. Dar sa nu te temi de ce vei vedea! Stai acolo si uita-te în mijlocul poienii pâna voi veni".

El, când a auzit ca l-a învatat sa se înarmeze cu semnul Sfintei Cruci, a cunoscut ca este de la Dumnezeu chemarea. S-a dus batrânul, zicând în minte rugaciuni, si a ajuns în poiana. Era liniste mare; nu batea vântul în noaptea aceea. Numai luna si stelele se vedeau. S-a dus batrânul calugar lânga un copac si statea luând aminte.

Deodata, vede ca în mijlocul poienii apare un jilt, un tron împaratesc. Parca era de fulgere, ca para focului. Întâi scaunul a aparut si s-a minunat. Dupa aceea vede ca vine satana si se asaza pe scaun. Avea umerii ca nicovala. Pielea lui era ca cerneala, cu peri ca de urs, cu gheare puternice. Avea o coroana facuta numai din serpi, si tinea în mâna un toiag în chip de balaur.

Când l-a vazut, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Satana s-a asezat pe scaunul acela si a batut de trei ori din palme. Când a batut, s-a umplut vazduhul de cete dracesti. Polcuri de draci, mii si milioane. Unii, care pareau sa fie cei mai mari, boieri de-ai iadului, stateau aproape de el. Altii, deasupra padurii si altii, prin vazduh; cât vedeai, numai cete dracesti.

Când a vazut calugarul atâta amar de iad acolo si atâtia diavoli, si-a adus aminte de cuvântul din chilie, care i-a zis "sa nu te temi", s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci si statea atent.

Atunci, dupa ce s-au adunat cat nisipul marii, în toate partile nu se vedeau decât cete de diavoli, s-a sculat satana în picioare si a zis:
- V-am adunat în noaptea asta, în miezul noptii aici, ca vreau sa fac un examen cu voi. Trebuie sa dati un examen greu. Stiti voi de ce v-am chemat?
Si a zis unul:
- Stapâne, nu stim!
- Iata de ce v-am chemat aici. Sa iasa la raport fiecare din voi, care stie cel mai bun mestesug de a însela oamenii si a-i aduce în împaratia mea. Si sa-mi arate cum înseala el lumea si cum îl prosteste pe om si-l înseala de-l aduce la munca cea vesnica si la împaratia noastra. Care-i metoda, care-i mestesugul vostru, ca voi în toata lumea, aceasta treaba aveti, sa înselati sufletele oamenilor? Sa va vad cât de iscusiti sunteti voi în a însela sufletele oamenilor!

Cel ce ma loveste în gândire, daca are sa-mi spuna un sfat cum înseala lumea asa cum gândesc eu, iata îi voi da sa conduca trei minute iadul, îl voi pune împarat trei minute în locul meu, si-l voi face mare general peste ceilalti.

Atunci a iesit unul din multime si a zis:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Am venit sa dau raport, cum însel eu pe oameni!
- Ei, sa vedem! - Eu, zice el, îi spun omului asa: "Mai omule, mai du-te la biserica, mai posteste, mai roaga-te, mai fa chiar si milostenie, si alte fapte bune. Mai, dar nici cu dracul nu te strica! Mai du-te la restaurant, mai mergi la crâsma, la jocuri, la petreceri, la jocuri de noroc, ca si cu lumea asta sa te mai veselesti!"

Cu aceasta metoda am înselat pe foarte multi. Le dau în gând, ca alta putere n-am! Din iad alta putere nu ni s-a dat noua. Îngerii din rai au putere de la Dumnezeu numai sa-i dea în gând omului sa faca bine. Noi avem putere numai sa-i dam în gând omului sa faca rau. Da ca sa-l silim, nu putem, ca omul are de sine stapânirea lui data de Dumnezeu. Nu putem cu sila sa-l facem sa pacatuiasca; numai daca-i prost si ne asculta ce-i dam în gând.

Si asa am amagit pe foarte multi. Când ies de la biserica, unii se opresc la cârciuma. Acolo fiecare se întâneste cu neamuri, cu prieteni. Mai ia o tuica, mai ia un pahar; unul mai ia o tigara, mai vine un lautar sa-i mai cânte. Din cauza asta omul s-a împiedicat, nu i-a mai folosit nimic ca a fost dimineata la biserica, caci seara s-a întors de la slujba noastra. Si tot asa fac cu fiecare.

Si a întrebat satana:
- Pe multi ai înselat?
- Sa traiesti, întunecimea ta, pe multi!
- Ai înselat pe cei mai prosti decât tine, dar n-ai facut nici o isprava.
- De ce, întunecimea ta? - Tu îi spui omului sa mai mearga si la biserica, sa mai mearga si la cârciuma, sa mearga si la petreceri, sa se mai roage, pe urma sa mearga la distractii nepermise, dar Hristos îi spune în Evanghelie: Nimeni nu poate sluji la doi domni! adica si mie si Lui.

L-ai îndemnat tu, poate omul n-a fost pregatit sufleteste si se duce de câteva ori, dar dupa o vreme vine îngerul si-i da în gând: "Mai omule, nu poti umbla pe doua carari; ori cu dracul, ori cu Dumnezeu". Si omul, fiind certat de frica de Dumnezeu, se lasa. "Mai, ma tin de una, ca nu este mântuire umblând pe doua cai!"
- Ai patit asa?
- Am patit si asa!
- Vezi! Ti-am spus eu ca tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Deci sa stii ca n-ai raspuns bine.

Si a chemat pe un comandant, de acei mari, un capitan si i-a zis:
- Ia-l în spate, du-l în adunare si da-i zece toiege la spinare si sa-l trimiti în fundul iadului ca-i prost!

L-a batut, în loc sa-i multumeasca! Nu i-a placut sfatul lui. Cauta altul mai bun.

Iese altul la raport:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Daca nu te-oi multumi eu, altul nu te multumeste.
- Sa te vad, viteazule! Cum te cheama?
- Scarabuta ma cheama.
- Cum înseli tu pe oameni?
- Iata cum, maria ta. Eu îi spun omului asa: Mai omule, nu este Dumnezeu, nu este drac, nu este înger, nu este iad, nu este rai, nu este munca vesnica, nu este slava vesnica, totul este aici în lumea asta! Daca ai ce mânca si ce bea si ai femei si bani multi, daca ai cinste de la oameni, casa si bogatii multe, aici este raiul. Si daca n-ai, aici este iadul. Deci atâta-i, cât îi omul pe lumea asta.
- Si ai înselat multi?
- Multi am înselat!
- Si tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Stiu eu ca ai înselat, dar pe cei prosti, ca pe cei ce stiu Scripturile nu poti sa-i înseli. Pentru ca Scriptura îi spune omului ca este Dumnezeu, ca este drac, ca este înger, este iad, este rai, este munca vesnica, este pedeapsa pentru pacat, este rasplata pentru fapta buna în ceruri. Scriptura este plina de acest fel de învataturi si cei care o citesc, nu te cred pe tine.

Ba si mai mult. Dumnezeu, când l-a sadit pe om a pus în sufletul si trupul lui simtirea de Dumnezeu. Cât de pagân ar fi cineva, simte ca este o putere nevazuta în sufletul lui si aceasta este constiinta. Constiinta îl mustra când face rau si-l bucura când face bine. Si glasul constiintei nu poate fi un reflex al materiei, ceva material, ca-i de natura nevazuta.

Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om si, îndata ce a gretit, îl mustra: "De ce ai facut asa? Poate sa nu-l mustre nimeni când face pacatul. Oricând greseste, aceasta lege pusa de Dumnezeu lui Adam întâi, numita si legea firii sau a constiintei, îl mustra imediat.

Uneori asa de tare în mustra, daca este pacatul mare, încât îl da aproape în deznadejde. Se împlinelte atunci cuvântul care spune în psalmi: Întru mustrari pentru faradelege ai pedepsit pe om si ai subtiat ca pânza de paianjen sufletul sau (Psalm 38, 14-15). Adica se subtie nadejdea ca pânza unui paianjen si, de mare mustrare de cuget, mai ca-si pierde nadejdea.

Constiinta, daca se pateaza cu multe pacate, asa de tare îl mustra pe om uneori, ca se face lui aceasta mustrare chinuirea chinuirilor. Din cauza constiintei nici nu poate mânca bine, nici nu mai poate dormi, nici pace nu mai are, nici nu se poate ruga. Constiinta roade, roade ca si cariul în lemn. "De ce ai facut si de ce ai mâniat pe Dumnezeu cu asemenea pacate?"

Deci, degeaba îi spui tu ca nu-i Dumnezeu, caci constiinta îi spune si, dupa constiinta, îi spune si Scriptura. Tu zici ca-l înveti pe om ca nu-i Dumnezeu, ca nu-i drac, ca nu-i înger, ca nu-i iad, ca nu-i rai, dar constiinta îi spune ca este si Scriptura este plina de marturii din care se arata ca exista Dumnezeu, ca este înger, este munca vesnica, este slava vesnica. Deci si tu - i-a zis satana la acel cu raportul, care se lauda ca prin acest sfat înseala multa lume - esti prost si nu aduci mare aport pentru împaratia iadului; nu aduci mare folos!

Asa a patit si acest drac care a venit cu al doilea raport înaintea satanei, cum a patit si cel dintâi care se lauda ca a facut mare isprava. Adica în loc sa-l laude, sa-l faca mai mare peste multe cete de draci, l-a batut si cu rusine l-a trimis în fundul iadului, ca-i prost si nu stie sa însele pe oameni.

A înselat, dar a înselat prea putin si prea putine suflete a dus la iad! A patit si acest diavol ca si cel dintâi care învata pe om sa mearga si la biserica si la crâsma si sa faca si de-ale lui Dumnezeu ti de-ale satanei. Deci si acesta a iesit rau.

Si acum dintre cetele dracilor care erau de fata a chemat pe altul la raport. Si era o tacere între polcurile dracilor, ca erau milioane de demoni în jurul padurii si a poienii aceleia, si nu iesea nici unul, ca se temeau ca vor pati ce au patit ceilalti, ca, în loc de lauda, îi bate si îi trimite în fundul iadului.

Satana statea pe scaun si astepta sa mai iasa vreo unul la raport, zicând:
- Daca cel ce iese a treia oara, ma loveste în gândire, adica îmi spune un plan de a câstiga suflete pentru împaratia iadului, mai bun decât al celor doi care mi-au dat raportul mai înainte, atunci eu pe acela îl voi face general peste multe ostiri dracesti si-l voi pune sa stea pe scaunul meu de împarat al iadului trei minute.

Dupa ce-a zis satana asa, din polcurile cele nenumarate de draci n-a vrut sa mai iasa nimeni, pentru ca se temeau sa nu pateasca ce au patit ceilalti doi, care au raportat mai înainte si nu i-a placut lui.

Totusi dupa un timp iese unul ghebos, cu patru rânduri de coarne, un picior de rata, unul era de cal. Avea semnele iadului pe fruntea lui, coada era lunga, de nu stiu câti metri în urma. Si când a iesit, s-a dus înaintea satanei, cum statea pe scaun acolo în mijlocul poienii, si i-a spus:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Satana îl întreaba:
- Cum te cheama?
- Sarsaila, ma cheama!
- Ehei, te vad batrân si grebanos. Mi se pare ca stii tu ceva mestesuguri de a însela suflete, sa le aduci la împaratia mea. Sarsaila a spus:
- Nici întunecimea ta nu stii ce stiu eu!
- Sa te vad! Mi se pare ca esti mare mester de a câstiga suflete.
- Nici tu nu stii ce stiu eu! Eu am un mestesug, ca am îmbatrânit în lupta cu sufletele oamenilor de atâtea mii de ani, prin care multe suflete duc la iad. Cum cad primavara fulgii de zapada, asa cobor suflete în iad în fiecare zi.
- Si cum ai reusit sa aduci atâtea suflete la împaratia mea?
- Eu n-am sa spun nici ca diavolul cel dintâi, care a iesit la raport, pentru ca se întâmpla cum ai zis întunecimea ta. Omul stie ca nu poate sluji la doi domni si îndata îl câstiga îngerul de partea lui. Dar, nici n-am sa-i spun omului, ca celalalt prost, ca nu-i Dumnezeu, nu-i drac, nu-i înger, nu-i iad, nu-i rai. Nu! Pentru ca Scriptura spune ca este si Dumnezeu si drac si înger si iad.

Eu atât îi spun omului: "Mai omule, este Dumnezeu, este drac, este înger, este munca vesnica pentru pacat si slava vesnica pentru fapta buna, dar mai ai vreme! Esti prost? Chiar de azi începi fapta buna?"

Daca-i copil îi spun: "Mai baiete, tu de acum ai de trait! Vine tineretea, trebuie sa te casatoresti, trebuie sa petreci în lume! Nu cumva sa-ti pierzi tineretea asa degeaba, doar viata trebuie traita!"

Iar daca-i tânar îi spun: "Dupa ce te vei casatori si îti vei face o gospodarie, dupa aceea ai sa începi fapta buna. Acum manânca, bea, distreaza-te, fa toate rautatile, ca doar esti tânar. Te va ierta Dumnezeu, ca El stie neputinta omului. Pentru pocainta mai lasa pe mâine, lasa pe poimâine, lasa pe la anul, mai încolo!"

Îl învat pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine, de mâine pe poimâine! "Ce milostenie vrei sa faci acum? Taci din gura! Te pocaiesti aproape de moarte! Vrei sa postesti acum, sa-ti cheltuiesti sanatatea trupului? Lasa la batrânete, ca postul este pentru cei batrâni! Vrei sa te rogi? Sa pierzi tu atâtea ceasuri rugându-te lui Dumnezeu? Apoi acum ai treaba. Iata, ai sa cresti copii, ai de facut casa si zestre la fete, ai de însurat si maritat. Ai atâtea!"

Si-l încurc cu grijile vietii si tot îi spun: "Lasa pe alta data". Cand vine îngerul si-i spune: "Mai, omule, fa un praznic pentru morti!" Eu îi spun: "Dar esti prost? Acum ai de îmbracat copiii, ai de facut nunta, ai de facut cutare!" Îngerul vine si-i spune: "Mai, omule, ia începe a posti posturile de peste an, miercurea si vinerea!" Eu îi spun: "Nu posti ca îti pierzi sanatatea! Tu trebuie sa muncesti, sa aduni averi, ai de crescut copii!"

Sau vine îngerul si-i spune: "Mai omule, spovedeste-te si lasa pacatul, lasa desfrâul, lasa betia, lasa tutunul, lasa înjuraturile!" "Ei, dar de pe acum? Mai încolo, aproape de moarte, m-oi spovedi la un preot, ma va dezlega si gata. Doar cartea spune sa te apuce sfârsitul cel bun, dar pâna atunci poti petrece asa!"

Cu aceasta ma asculta toti, zice diavolul, si fapta buna tot o amâna de azi pe mâine.

Sfânta Scriptura spune altfel. Duhul Sfânt îi trezeste pe oameni, zicând: Astazi de veti auzi glasul Lui, sa nu va învârtosati inimile voastre (Evrei 37,8). Si cum am spus, glasul lui Dumnezeu în om este constiinta, care-l mustra pentru pacat si-i spune: "Omule, paraseste pacatul! Lasa-te de furat, lasa-te de curvit, lasa-te de înjurat, lasa-te de betie, lasa-te de fumat, lasa-te de lucruri rele, de zavistie, de pizma, de cearta". Dumnezeu îi porunceste azi, iar noi îi spunem lui: "Nu astazi, ci mâine, poimâine, la batrânete!"

Si-i zicem asa: "Da-mi mie ziua de azi si tu ia-o pe cea de mâine!" Si asa, zice, este pacatul la om cum, ai lua un cui mare si cu o barda începi a-l bate într-un lemn de stejar uscat. Daca-i dai un ciocan, dpua, trei, cuiul îl poti scoate usor. Daca-l bati pe jumatate, este mai greu, iar daca îl bati de tot, trebuie sa crapi lemnul!

Asa-i si pacatul! Se bate în fire prin obisnuinta. Si daca omul nu lasa azi pacatul, când este proaspat, cu cât se învecheste, cu atât mai greu se poate dezobisnui de dânsul.

Vazut-ai în arama rugina verde? Arama daca o curatai în fiecare zi, stralucea ca aurul! Însa, daca s-a lasat ani de zile, a prins rugina verde, n-o mai poti spala cu nimic în lume, numai daca o topesti. Asa-i sufletul când îmbatrâneste în pacat. Daca nu a lasat azi pacatul, sa nu creada ca mâine sau poimâine îl lasa mai usor. Ca, pe masura ce trece vremea, pacatul se învecheste, se bate în fire si obiceiul devine o a doua natura; obisnuinta se face a doua fire si omul face pacatul vrând-nevrând, si cu mare nevoie se mai dezbara omul de pacat, dupa ce s-a învechit în el!

Obisnuinta, dupa legile canonice ale Bisericii, este a zecea treapta a pacatului, ca de aici urmeaza deznadejdea, penultima treapta. Si când l-am vazut pe om ca s-a obisnuit cu pacatul, un an, doi, zece, nu stiu câti, este al meu pentru totdeauna! Si asa reusesc eu sa-i însel, ca mii si milioane de oameni amâna pocainta de azi pe mâine, si toti se robesc de pacat; caci pacatul care nu l-a lasat azi, mâine-poimâine tot prinde radacini si este tot mai greu. Iar când vrea omul sa lase pacatul, pacatul se ridica cu mare putere asupra lui: "Esti prost, mai? Cu mine ai trait! Cum sa te lasi de mine? Ce mai este? Sa traiesti cum te învat eu si cum te-ai obisnuit cu mine!"

Asa, cum ti-am spus mai înainte, am învatat si înselat atâtea suflete, încât acestea cad în iad cum cad fulgii când ninge, cu un singur sfat: "Oameni buni, pentru fapta buna mai este vreme; nu fiti prosti sa începeti chiar de azi sau chiar din ceasul acesta!"

Deci, va spun întunecimea ta, acesta-i sfatul si mestesugul meu si am o ceata în iad de mii si sute de mii de ucenici de-ai mei, pe care i-am învasat asa, si-i trimit în tot pamântul sa sopteasca omului la ureche: "Omule, pentru fapta buna mai este vreme. Mâine, poimâine, peste un an, peste doi, la batrânete". Si am reusit si reusesc. Du-te si vezi în iad câti am pogorât si pogor cu acest sfat!

Atunci satana a zis:
- Bravo! Cel mai bun sfat, sa-l înveti pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine: "Chiar azi vrei sa te spovedesti? Chiar azi vrei sa te împartasesti? Chiar azi vrei sa faci milostenie? Nu vezi ca n-ai timp? Lasa pe mâine!"

Acum, pentru ca m-ai lovit în gândire, îti voi da coroana si toiagul meu, sa stapânesti trei minute iadul, si toti sa învatati de la el acest viclesug, ca sa aduceti cât mai multe suflete în împaratia mea, ca sa se chinuiasca cu noi în vecii vecilor.

Calugarul, dupa ce-a vazut si auzit toate acestea, a vazut pe satana ca a batut de trei ori din palme si ca o scânteie s-a stins în vazduh si n-a mai vazut nimic, nici nu s-a mai auzit nimic. Si el a ramas uimit de cele ce a auzit, cum instruieste satana pe ucenicii lui si pe cei fara numar draci în iad, ca sa-i învete pe oameni sa amâne pocainta.

Atunci a venit îngerul Domnului si i-a zis:
- Avva Ilarioane!
- Ce este, Doamne?
- De trei ani de zile te rogi lui Dumnezeu ca sa-ti arate cum înseala dracii pe oameni si cum îi duc în împaratia iadului! Iata ai vazut cu ochii tai si ai auzit cu urechile tale cum!

Du-te la chilia ta, ia un caiet, pune mâna pe condei si scrie tot ce-ai vazut, tot ce-ai auzit cu urechile tale, sa ramâna pentru neamurile ce vor veni, pentru cele din urma, acest mestesug al satanei. Caci trebuie sa stie toata lumea, ca cel mai bun sfat al dracilor de-a câstiga suflete pentru împaratia iadului, este de a-l învata pe om sa amâne fapta buna de azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinerete la batrânete, pe patul mortii, si asa sa-i duca pe toti în iad! Amin!

Povestită de Părintele Cleopa

Omul cel rău

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                  Era odată un om foarte rău care avea o barbă lungă de care se tot împiedica atunci când
mergea. Într-o zi a găsit un scăunel la marginea drumului, s-a aşezat pe el şi nu s-a mai ridicat. Îi plăcea să se uite la oameni şi să comenteze tot timpul, să le spună mici porcărele ca să-i supere.  Şi  atunci  omul  acela  rău râdea  şi  se bucura, iar ceilalţi erau  supăraţi  şi furioşi.  Dar nu  lua  niciodată bătaie, fiindcă era  bătrân şi oamenilor le era milă de el. Deşi era aşa de rău.

      Cum vedea o  femeie  mai urâtă sau  un  bărbat cu  burtă sau chelie, le striga urâto! sau burtosule!  sau chelule! şi îi plăcea foarte mult să-i vadă nefericiţi. Deja oamenilor le era frică de el, dar n-aveau încotro: pe-acolo mergea drumul şi n-aveau cum să-l ocolească. Odată a trecut pe-acolo un copil şi omul cel rău nu i-a spus nimic, fiindcă era un copil bine făcut. Părea că n-are nici un defect, nimic de care să poţi râde. Ei, a încercat el, nu-i vorbă să spună ceva, de exemplu drăguţule! sau minune mică! sau ce frumoasă e viaţa! dar i se părea aiurea să zică aşa  ceva, fiindcă nu era nimic de râs în asta şi  nimeni nu s-ar fi supărat.

     Copilul avea nişte ochi foarte limpezi şi s-a uitat lung la omul cel rău, după care a trecut mai departe. Iar omul cel rău a amuţit. N-a mai fost în stare să scoată un sunet multă vreme. S-a uitat puţin într-o oglinjoară de buzunar pe care-o avea la el tot timpul şi s-a întrebat ce-o fi văzut copilul acela la el de l-a privit aşa de lung.

    N-a trecut mult timp şi omul cel rău n-a mai vrut să fie rău. Simţea aşa, o plictiseală mare şi nici o plăcere când se uita la oamenii aceia care treceau pe drum. Aşa că s-a hotărât să fie bun. Şi-a tăiat barba cea lungă şi a descoperit că nu era aşa de bătrân pe cât crezuse. Era aproape un copil. Aşa că a plecat şi el pe drum, ca toţi ceilalţi. Iar scăunelul a rămas gol acolo, la marginea drumului.

.E v l a v i a

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                     (Din sfaturile Părintelui Paisie Aghioritul) 

Să avem evlavie, credinţă şi dragoste fierbinte către Dumnezeu.
 Dar ce este evlavia?
 - Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovnicească. Evlaviosul se sfieşte, dar această sfială picură miere în inima sa. Mişcările lui sunt fine, atente. Simte puternic prezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor şi a Sfinţilor. Simte alături de el pe îngerul lui păzitor cum îl supraveghează. Are mereu în mintea sa faptul că trupul lui este biserică a Duhului Sfânt şi trăieşte simplu, în curăţie şi sfinţenie. Pretutindeni se comportă cu atenţie şi grijă şi simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pildă, să nu fie în spatele lui icoane. Nu pune Evanghelia sau o carte duhovnicească acolo unde stă, pe canapea sau pe scaun. Dacă vede o icoană inima îi tresare, iar ochii i se umplu de lacrimi. Chiar şi numai numele lui Hristos de îl vede scris undeva, îl sărută cu evlavie şi i se îndulceşte sufletul său. Şi chiar de va vedea aruncată pe jos o bucăţică de ziar pe care să scrie, de pildă, numele lui Hristos sau Sfânta Biserică a Sfintei Treimi, se pleacă, o ia, o sărută cu evlavie şi se mâhneşte pentru faptul că a fost aruncată pe jos. 

„Despre evlavie“ Altceva este respectul şi altceva evlavia. -

        Respectul este parfumul, iar evlavia este tămâia. 
      Pentru mine evlavia este o mare virtute, pentru că cel evlavios atrage harul lui Dumnezeu, se face primitor al harului şi, fireşte, harul lui Dumnezeu rămâne cu el. Femeile trebuie să aibă mai multă evlavie decât bărbaţii. Femeile, prin firea lor, se impune să aibă evlavie. Bărbaţii, atunci când nu au evlavie, au doar o indiferenţă, în timp ce femeile, dacă-şi pierd evlavia fac lucruri grosolane. Mi-a spus unul: Când am mers cu femeia mea în pelerinaj la Sfintele Locuri, am mers la Iordan să intru în el, iar ea stătea şi-şi spăla picioarele. Bre, ce faci acolo?, am întrebat-o. Ai venit la râul Iordan să-ţi speli picioarele? M-am supărat. Aceea, se vede, era cu desăvârşire indiferentă, nu pricepea nimic, în timp ce el, sărmanul, avea multă evlavie. 

                               Cum să dobândesc evlavie? 

- Sfinţii Părinţi spun că, pentru a dobândi evlavie, trebuie să trăieşti sau să ai legături cu oameni care au evlavie şi să iei aminte cum se comportă ei.
Sfântul Paisie cel Mare, când a fost întrebat de cineva: Cum pot dobândi frica lui Dumnezeu?, i-a răspuns: Să te însoţeşti cu oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu şi au frica lui Dumnezeu, ca să dobândeşti şi tu frică dumnezeiască.
   Aceasta, desigur, nu înseamnă că vei face la exterior tot ce vezi că fac aceia, fără să simţi lăuntric, pentru că aceasta nu este evlavie adevărată, ci una mincinoasă. Minciuna este respingătoare. Evlavia este har de la Dumnezeu înăuntrul omului. Orice face cel evlavios o face pentru că aşa simte înăuntrul lui. Desigur, înăuntrul nostru există evlavia firească, dar dacă omul nu o  cultivă, aghiuţă îl aruncă, prin uitare, în nesimţire şi neevlavie. Însă prin comportamentul celui evlavios se deşteaptă iarăşi evlavia înăuntrul lui.
           Dacă vrei să o dobândeş ti, trebuie să ai legă turi cu omul evlavios, pentru că evlavia se transmite. Mişcările, comportamentul celui evlavios se transmit ca aroma, atunci când, în mod firesc, în celălalt există intenţie bună şi smerenie. Şi să-ţi mai spun şi aceasta: dacă cineva nu are evlavie, nu are nimic. Cel evlavios vede curat orice este sfinţit, aşa cum este în realitate, chiar dacă este fără ştiinţă de carte. Este ca şi copilaşul care nu îşi bagă în minte vreun gând rău 
 – „Despre evlavie“ despre tatăl său sau mama sa, pentru că-i iubeşte şi îi respectă, şi vede bine şi curat toate cele pe care le fac părinţii lui. Cu atât mai mult aici când este vorba de Dumnezeu, Care nu se compară cu nimic şi este desăvârşit în toate!
      Cel care nu are evlavie cade în greşeli, în înşelări chiar şi în privinţa dogmelor. Fac greş eli cei care nu au evlavie. 
          În toate lucrurile duhovniceşti este trebuinţă de evlavie şi de inimă. Atunci când toate încep cu evlavie, toate sunt sfinţite. Mai ales atunci când trebuie să scrie cineva acatistul vreunui Sfânt, trebuie să-l iubească pe Sfânt, să-l aibă la evlavie şi aşa cele pe care le va scrie îi vor ieşi din inima sa şi vor răspândi evlavie. Atunci când cineva a ajuns la măsura dragostei dumnezeieşti, a nebuniei dumnezeieşti, stihurile ies singure dinăuntrul lui.

             Ce altceva ajută pe om să dobândească evlavia?

 - A cerceta cu mintea sa orice lucru sfinţit şi a se afunda în el, dar şi a pune în valoare prilejurile ce i se dau. Acestea deşteaptă încet-încet evlavia înăuntrul lui. Atunci când, de pildă, mi se dă ocazia să trec pe lângă o Biserică şi să intru puţin în ea ca să mă rog şi n-o fac, mă lipsesc de har. Daca vreau să merg, dar sunt împiedicat de ceva să o fac, atunci nu mă lipsesc de har, pentru că Dumnezeu vede intenţia mea cea bună. De asemenea foarte mult ajută în dobândirea evlaviei cunoaşterea Sfinţilor ţinutului nostru, ai ţării noastre, ca să-i iubim şi să ne legăm de ei. Dumnezeu se bucură când avem evlavie şi îi iubim pe Sfinţi. Iar atunci când avem evlavie faţă de Sfinţi, cu atât mai multă vom avea faţă de Dumnezeu! 

       „Este necesar să ne rugăm cu evlavie, fiindcă noi singuri, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu avem puterea să învingem ispitele“ (Sfântul Ioan de Kronstadt).

„Evlavia înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu cu mintea, a avea harul Său în suflet, a avea dragostea Sa în inimă, a fi supus Lui în viaţa de zi cu zi“ (James Drummond Burns).

DESPRE VALOAREA SFINTEI LITURGHII

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

"Doar Sfânta Liturghie mai ţine lumea." (Părintele Arsenie Boca) 
Nu există nimic mai frumos pe pământ! Şi am văzut şi trăit destule.. decat sa ne întâlnim cu bine ,sanatosi in fiecare duminică dimineaţă. Deşi pe pământ, totuşi atât de aproape de cer.... Doamne ajută! 

Iată unul dintre articolele care m-au ajutat. Să vă fie de folos!

Sfânta Liturghie - Epicleza euharistică

DESPRE VALOAREA SFINTEI LITURGHII - Ieromonah Galaction Zelig 
Mănăstirea Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril Loc. Vlădeşti, jud. Vâlcea 

1. Sfânta Liturghie este reînnoirea Jertfei de pe Cruce. 

2. Sfânta Liturghie este Jertfa care întreţine dreptatea dumnezeiască, în conducerea Sfintei Biserici pentru mântuirea lumii. 

3. În ceasul morţii, Sfintele Liturghii ascultate cu atenţie şi evlavie vor fi un izvor de mare mângâiere. 

4. Fiecare Sfântă Liturghie mijloceşte iertarea păcatelor tale la Dreptatea lui Dumnezeu. 

5. Orice Sfântă Liturghie ascultată cu fervoare, îţi poate uşura pedepsele vremelnice datorate păcatelor. 

6. La Sfânta Liturghie ţi se iartă păcatele lesne iertătoare pe care nu le-ai spovedit şi de care te căieşti. 

7. Prin Sfânta Liturghie ascultată cu evlavie este micşorată dominaţia diavolului asupra ta. 

8. Liturghiile ascultate de tine în viaţă valorează mai mult decât cele oferite de alţii după moartea ta. 

9. Prin ascultarea Sfintei Liturghii eşti ferit de multe primejdii şi nenorociri neaşteptate. 

10. Cu fiecare liturghie bine ascultată îţi vei uşura şi scurta suferinţele vremelnice de după moarte. 

11. Jertfa Sfintei Liturghii este ajutorul cel mai puternic, cel mai folositor, care întrece toate rugăciunile, toate faptele bune, precum şi toate faptele de pocăinţă şi negreşit îşi face efectul pentru toate sufletele prin purtarea sa proprie şi imediată. 

12. Orice Sfântă Liturghie ascultată bine, cu evlavie, îţi dobândeşte o mai mare slavă în cer, în Rai.

13. Şi fii atent: prin Sfânta Liturghie ascultată cu evlavie îţi vor fi binecuvântate toate afacerile şi interesele chiar pământeşti. 

14. Dacă am cunoaşte valoarea divină a jertfei Sfintei Liturghii, cât zel, câtă râvnă am folosi pentru a o asculta cu cea mai mare evlavie, credinţă şi atenţie. 

15. Sfânta Liturghie este fapta cea mai sfântă a credinţei creştine, nu ai putea să faci nimic spre mai marea slavă a lui Dumnezeu şi ceva mai de folos pentru sufletul tău decât ascultarea cu credinţă şi evlavie cât mai des a Sfintei Liturghii. 

16. Se dobândesc mai multe merite ascultând cu evlavie o singură Sfântă Liturghie decât împărţind la săraci toată averea sau mergând în pelerinaj în toate locurile de pe faţa pământului 

17. O Sfântă Liturghie aduce mai mare cinste lui Dumnezeu decât toate virtuţile celor drepţi de pe pământ şi mai mult decât toate laudele date de sfinţii şi îngerii din Ceruri. 

18. Prin Sfânta Liturghie, Domnul ne dă tot ceea ce îi cerem, chiar şi binele pe care nu ne-am gândit vreodată să îl cerem 

19. Cine ascultă cu evlavie Sfânta Liturghie va avea alturi în ultimele clipe ale vieţii atâţia sfinţi pentru a-l mângâia şi a-l ocroti, câte Sfinte Liturghii a ascultat cu evlavie în viaţa lui pământească. 

20. Sfânta Liturghie fiind o jertfă dumnezeiască valorează cât valorează însuşi Dumnezeu.

Cuvant de invatatura pentru crestinii ortodocsi

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                    Sfârşit creştinesc vieţii noastre

                                                                       PREOT IOAN          După ce credincioşii cântă Heruvicul, iar preotul săvârşeşte vohodul cu Cinstitele Daruri,  acesta din urmă aşează Darurile pe Sfânta Masă şi rosteşte ectenia cererilor, numită şi „ectenia punerii înainte“. În cadrul acestei ectenii, preotul şi credincioşii cer lui

Dumnezeu şi următorul lucru: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşata Judecată a lui Hristos, să cerem. Dă, Doamne!“ „Moartea nu este un rău absolut, care trebuie amânat cu orice preţ, nici viaţa biologică nu este un bine absolut, care trebuie prelungit cu orice preţ. Moartea spirituală este răul absolut, de care trebuie să ne ferim, şi viaţa spirituală este binele absolut, care trebuie dobândit“ (Jean-Claude Larchet). Ca sfârşitul nostru să fie „creştinesc“, trebuie să sfârşim aşa cum vrea Dumnezeu să se sfârşească cei ce sunt ai Lui, adică în Credinţa lucrătoare, în Iubire vie şi uniţi cu Iisus Hristos. Sfârşitul este „creştinesc“ indiferent de modul în care se petrece, atâta timp cât cei în cauză sunt uniţi cu Mântuitorul Iisus Hristos, atât prin viaţa lor, cât şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine.

                      Sfârşit creştinesc vieţii noastre 

            Sfârşitul vieţii noastre este clipa din care noi nu mai putem face nimic pentru noi înşine, de atunci începând Veşnicia, fiecare primind răsplata cuvenită. Numai rugăciunile Bisericii ne mai pot mângâia sau ajuta, după caz. Pentru aceasta, nu contează în ce mod trecem acest prag de Taină, spre viaţa cea veşnică, ci în ce stare.      Nici vârsta, nici modul în care murim nu sunt hotărâtoare, ci numai starea în care ne aflăm în acel moment. Numărul anilor nu influenţează decisiv starea sufletească şi moştenirea cea veşnică, ci numai modul vieţuirii noastre, în Hristos ori departe de El. Astfel, cel păcătos poate trăi sute de ani, tot în păcate, pe când cel cuvios poate trăi foarte puţin, însă în cuvioşie. Toţi oamenii îşi doresc „o moarte bună“, înţelegând ca aceasta să vină la bătrâneţe, fără suferinţă şi teamă. Cu toate acestea, numai Dumnezeu Iubire ştie ce moarte este „mai bună“ fiecăruia, adică „mai spre mântuire“. Când Lazăr din Betania era bolnav, surorile sale s-au întristat şi au trimis vorba la Iisus. Aflând cele despre Lazăr, Mântuitorul a spus: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească“ (Ioan 11:4). 
          Vedem cum există boli „spre moarte“ şi boli „spre slava lui Dumnezeu“, acestea din urmă fiind mântuitoare. 
        Sfârşituri „creştineşti“ sunt şi cele amintite de Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Unii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii şi în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului“ (Evrei 11:35-38). Peste toate acestea stă cuvântul Psalmistului, care zice: „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Săi“ (Psalm 115:6). Este greu însă că, atâta timp cât nu avem mintea luminată de har, să înţelegem purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi raţiunile ascunse în anumite întâmplări din viaţa noastră. Oricât de greu ne-ar fi, să rostim şi noi, întotdeauna, împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!“ (Luca 23:46).     Să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne mântuiască, precum numai El ştie. 

        Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul a murit pe câmp 

                   Sfântul Ioan Gură de Aur(347-407), patriarhul din

Constantinopol, a trecut la cele veşnice pe când călătorea pe un câmp, în arşiţa verii, fiind exilat. Pentru mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe şi pentru dezaprobarea păcatelor ce se săvârşeau la Curtea imperială şi în Palatul arhiepiscopal, Sfântul Ioan a fost arestat cu puţin înainte de Paşte şi exilat imediat după Rusalii, în ziua de 20 iunie 404. După o călătorie epuizantă, care a durat aproape optzeci de zile, Sfântul Ioan a ajuns la Cucuz, în Armenia Mică. Deoarece era cunoscut-iubit şi în acest loc, sfântul a fost exilat iarăşi, în Pityus, pe malul estic al Mării Negre. Sfântul nu a mai ajuns în acest loc, ci a murit pe drum, în localitatea Comana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407, zicând: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!“      Despre  sfârşitul vieţii omului, Sfântul Ioan Gură de Aur, spune: „Ce rău are moartea în sine? Oare, pentru că te duce mai repede la port liniştit şi la acea viaţă tihnită? Căci, dacă nu te ucide vreun om, nu vine însăşi legea firii, ca să desfacă trupul de suflet? Şi, chiar dacă nu se întâmplă acum, va veni puţin mai pe urmă lucrul de care ne temem acum. Să nu ne temem de moarte, ci numai de păcat, şi din pricina lui să ne îndurerăm“. 
          Sfântul Ioan a murit rău? Căci i s-a tăiat capul. Sfântul Ştefan a murit rău? Căci a fost ucis cu pietre. După părerea noastră, au murit rău toţi mucenicii, fiindcă şi-au sfârşit viaţa prin foc sau fier; şi unii au murit aruncaţi fiind în mare, alţii în prăpastii, alţii în gura fiarelor?! Dar, omule, a muri rău nu înseamnă de fapt, a muri de moarte năpraznică, ci a muri în păcate. Auzi-l pe proorocul, ce cugetă şi spune despre aceasta: „Cea mai rea moarte e a păcătoşilor“ (Psalm 33:22). N-a spus: „Cea mai rea moarte e cea năprasnică“. Şi, cu drept cuvânt, căci, după ce au pornit de aici, au dat de pedepse cumplite, de chinuri veşnice, de viermi otrăvitori, de foc nestins, de întunericul cel din afară, de lanţurile ce nu se dezleagă, de scrâşnirea dinţilor, de obidă, de strâmtorare şi de osânda veşnică“. 

                Sfântul Nectarie din Eghina, a murit de cancer 

      Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina a trecut la cele veşnice fiind bolnav de cancer. Vreme de aproape doi ani, Sfântul a răbdat în

linişte durerile bolii şi ispitele, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă şi înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu. În ziua de 8 noiembrie 1920, Sfântul Nectarie a adormit în Domnul, iar după mai bine de trei decenii, în ziua de 3 septembrie 1953, cinstitul său trup a fost aflat neputrezit şi frumos mirositor. Canonizarea sa a avut loc în anul 1961, ziua de prăznuire fiind 9 noiembrie. Deşi moare fiind bolnav de cancer, Sfântul Nectarie este cunoscut în toată lumea drept „grabnic tămăduitor de cancer“ şi de alte boli grele.

            Sfântul Atanasie Athonitul, a căzut de pe schelă 

               Sfântul Atanasie Athonitul, al cărui mormânt se află în Mânăstirea Marea Lavră, din Sfântul Munte Athos, a trecut la cele veşnice căzând de pe schela Bisericii. Se crede că Sfântul şi-a

cunoscut mai dinainte sfârşitul, căci după o cuvântare cu valoare de testament, în ziua de 5 iulie 1001, şi-a îmbrăcat hainele cele de sărbătoare, şi-a pus culionul Sfântului Mihail Malein, pe care nu îl purta decât la marile praznice, şi a urcat pe schela Bisericii celei mari, pentru a inspecta lucrările.
               Când schela cea înaltă s-a prăbuşit, Sfântul şi cei şase călugări zidari au căzut sub dărâmături. Cinci călugări au murit pe loc, iar Sfântul Atanasie şi Cuviosul Daniel au rămas blocaţi sub un morman de pietre. Vreme de câteva ceasuri, sfântul a dat slavă lui Dumnezeu, zicând neîncetat: „Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, vino în ajutorul meu!“ Până să fie scos afară de sub dărâmături, sfântul a adormit în Domnul, având mâinile încrucişate pe piept. Trupul său era nevătămat, numai la picior având o rană din care a curs sânge, cu acesta din urmă săvârşindu-se nenumărate vindecări. 
              În moartea sfântului, unii au văzut un semn al pedepsei lui Dumnezeu pentru vreun păcat, însă, la numai un an distanţă, când părinţii din Marea Lavră pregăteau sărbătorirea hramului bisericii, închinată Născătoarei de Dumnezeu, aceasta li s-a arătat în vis şi le-a spus: „Anul acesta nu mă veţi mai sărbători pe mine, ci pe iubitul meu rob şi ucenic al Fiului meu, Atanasie“. În acest fel s-a arătat tuturor sfinţenia cea mare a lui Atanasie. 

              Artemie din Verkola, Sfântul trăsnit de fulger

           Sfântul Artemie din Verkola a trecut la cele veşnice încă din fragedă vârstă, fiind trăsnit de un fulger. Sfântul s-a născut în anul 1532. Până la vârsta de numai 12 ani, Sfântul Artemie dobândise

deja o aşezare interioară şi o ascultare vrednică de laudă. În ziua de 23 iunie 1545, pe când copilul îl ajuta pe tatăl său, la câmp, fără niciun semn iniţial de ploaie sau furtună, un trăsnet brusc a aruncat spre tânărul Artemie un fulger fatal. Într-o clipă, copilul a căzut la pământ, murind pe loc. Superstiţia unora, care vedeau în această moarte un semn rău, ca un fel de mânie şi pedeapsă a lui Dumnezeu, a dus la punerea Sfântului Artemie într-o groapă din pădurea de lângă localitate, iar nu în cimitir, chiar fără slujbă de înmormântare. Spre a fi ocolit, locul a fost împrejmuit cu un gard. Cu timpul însă, cele despre locul împrejmuit din pădure au căzut pradă uitării.
        În anul 1577, după 32 de ani de la moartea Sfântului Artemie, diaconul Agatonic, în vreme ce culegea fructe din pădure, a văzut o lumină puternică izvorând din adâncul pădurii. Apropiindu-se de locul cu pricina, diaconul cel evlavios a văzut trupul unui tânăr, întins la pământ, care părea că doarme. Deasupra trupului sălăşluia o lumină dumnezeiască. Înţelegând lucrarea lui Dumnezeu, diaconul a alergat în sat şi a spus preoţilor şi credincioşilor cele descoperite.             Creştinii au luat trupul cel neputrezit şi l-au aşezat în curtea bisericii din localitate. Începând din ziua în care Moaştele Sfântului Artemie au fost aşezate în biserica satului, prin ele s-au săvârşit nenumărate minuni: febră, orbire, paralizie, etc. În urma săvârşirii a tot mai multe minuni, mitropolitul Ciprian de Novgorod a alcătuit slujba Sfântului, prăznuit în ziua de 20 octombrie.

          Sfântul Ioan de la Prislop, împuşcat de un vânător 

       Sfântul Ioan de la Prislop a trecut la cele veşnice pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, fiind împuşcat de nişte vânători. Cuviosul Ioan, localnic din Silvaşul de Sus, după ce şi-a părăsit casa

părintească, a intrat în obştea călugărilor de la Mânăstirea Prislop, ducând o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După mai mulţi ani, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, Cuviosul Ioan s-a retras în pădure, la câteva sute de metri de mânăstire, unde şi-a săpat o peşteră. Aici, el şi-a trăit restul zilelor, în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai cu marii nevoitori întru cele duhovniceşti. La un moment dat însă, văzându-l în gura peşterii pe sfânt şi confundându-l cu un animal sălbatic, un vânător aflat la mare distanţă l-a împuşcat mortal. Aşa s-a săvârşit din viaţă cuviosul sihastru Ioan de la Prislop.
      Cinstitele sale Moaşte au fost cinstite vreme îndelungată, până ce au fost luate într-o mânăstire din Transilvania, unde li s-a pierdut urma. Canonizarea oficială a Sfântului a avut loc în ziua de 20 iunie 1992, pomenirea lui făcându-se în ziua de 13 septembrie. 

                Sfârşitul săracului Lazăr, cel plin de bube

     Un sărac numit Lazăr a trecut la cele veşnice pe când şedea la poarta unui bogat şi cerşea, fiind plin de bube şi lins de câini. Lazăr s-a sfârşit singur şi bolnav, însă a moştenit viaţa şi odihna veşnică,

iar bogatul s-a sfârşit în desfătări, înconjurat de oameni, însă a moştenit plata păcatelor sale, care este chinul cel veşnic.             Despre acesta ne spune      Mântuitorul Iisus Hristos, zicând: „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit.
            Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându- şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti“ (Luca 16:19-25).

             Înţeleptul Solomon: Neamurile văd, dar nu pricep!

       „Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă. Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată. 
     Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia între păcătoşi, l-a mutat de pe pământ. A fost răpit, ca răutatea să nu-i

schimbe mintea sa, înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul. Căci vraja viciului întunecă cele bune şi ameţeala poftei schimbă gândul cel fără de răutate. Ajungând curând la desăvârşire, dreptul a apucat ani îndelungaţi. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutăţii.
           Neamurile văd, dar nu pricep nimic şi nu-şi bat capul cu aşa ceva, că adică harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt cu aleşii Săi şi că poartă grijă de Sfinţii Săi. Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuiţii care trăiesc, iar tinereţea ajunsă la grabnica desăvârşire osândeşte lungile bătrâneţi ale celui nedrept. Vor vedea sfârşitul înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el şi pentru ce l-a pus bine pentru Sine. Vor vedea şi-şi vor bate joc, dar Domnul Îi va face de ocară“ (Solomon 4:7-18).

Vecernii

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Se aude toaca, căntă a vecernii,
Și se adună-n rugă sfinții toți din cer
Soarta omenirii pare că suspină,
Picură cu rouă, ochii înlăcrimați...

Fresca din biserici este luminată,
Candela Iubirii, înca nu s-a stins
Un călugar plănge-n ruga lui curată
Multe răni deschise, azi a suturat.

În opaiț arde lacrima de Mamă,
Jertfa de iubire, mirul e pe răni,
Se citește iarăși acatistul zilei
Să trecem cu toții, ale vieții vămi.

foto internet

Camelia Cristea

CAPRIOARA SI TIGRUL

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

O căprioară zise odată puiului său : Odorul mamii, să nu te avânţi singur în pădure, fiindcă nu departe de noi stă un tigru, care cum te vede, te sfâşie şi te mănâncă. Spune-mi mamă, zise fiul, cum e tigrul, ca să ştiu să mă păzesc de el. Tigrul, copilul meu, e dihania cea mai grozavă ce s-a văzut vreodată. E un ucigaş din ochii căruia scapără scântei, iar la gură face spumă de sânge. Bine mamă, făcu puiul de căprioară, acum când îl ştiu, mă voi putea feri din drumul lui. Nu mult după aceasta, puiul de căprioară ieşi să se plimbe în pădure şi nenorocul îl duse tocmai lângă un tigru  care dormea în iarba verde. Puiul de căprioară se uită la tigru, care era cu ochii închişi şi zise: Nu, nu, acesta nu poate să fie tigrul, căci din ochi nu-i scapără scântei şi din gură nu-i curge nici o picătură de sânge. Şi nici aşa de groaznic nu este la vedere. Aşadar, hai să mă apropii de el şi să-i dau bună ziua. Se apropie deci, îi dădu bună ziua, dar cu aceasta îl trezi pe tigru, care dormea. Tigrul sări în sus şi fără să-i răspundă măcar, îl sfâşie şi-l mâncă.

Aşa este şi între oameni. Nu e bine să-i judecăm după înfăţişare, căci adeseori oamenii cei  mai răi se prefac că ar fi buni şi nevinovaţi, ca nişte îngeri.

Bătrânul smerit

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...


Un părinte călugar bătrân era bolnav de multa vreme şi de multe zile nu putea mânca. Iar ucenicul  lui a stăruit să-i facă o fiertură de
mâncare, ca să mai prindă putere. Şi îndată, făcând foc, a pus într-o oală o mână de orez să fiarbă. Şi erau  în chilie două vase: unul cu miere, altul cu ulei de cânepă, rânced, amar şi împuţit, pentru candelă. Ucenicul, voind să îndulcească puţin fiertura, n-a luat aminte din care vas să ia şi în loc de miere a pus în oală ulei rânced şi amar. Apoi s-a dus  la  bătrânul  şi  l-a  îndemnat  sa  mănânce.  Bătrânul  gustând,  a cunoscut greşeala  ucenicului, dar a tăcut, nezicând nimic. Iar fratele stăruia: „Te rog mai mănâncă, căci bune bucate ţi-am făcut şi cu miere le-am îndulcit. Iată că şi eu voi mânca împreună cu tine”. Şi gustând, şi-a văzut greşeala şi s-a rugat de bătrân să-l ierte. Bătrânul i-a răspuns: „Nu te scârbi, fiule, de cele întâmplate. Căci de-ar fi fost voia lui Dumnezeu să-mi puie miere în fiertură, miere ar fi pus. Iar acum ce-a vrut Dumnezeu  aceea  mi-ai dat”. Şi acestea zicând, bătrânul îndată s-a vindecat de boala sa.

Ca    preot    creştin    ortodox,    te    îndemn    să spui    zilnic    această rugăciune:  „Doamne  Iisuse  Hristoase,  Dumnezeul  meu,  te  rog să-mi dai şi mie smerenie, blândeţe, răbdare şi iubire pentru Tine, pentru aproapele meu şi pentru toţi vrajmaşii mei”.

OMUL CA IARBA, ZILELE LUI CA FLOAREA CÂMPULUI

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

       Ia sa-mi spuneti mie unde erati voi cu 100 de ani în urma? Sa-mi spuneti acum repede! Sa vedem. Dar unde o sa fiti peste 100 de ani? Stiti?

Vedeti ca nu stiti nici unde erati, nici unde mergeti? Ce-a spus Mântuitorul Apostolilor? Voi nu stiti de unde veniti si unde mergeti. Eu stiu de unde vin. Eu vin de la Tatal si merg la Tatal.

Deci bagati de seama, noi suntem calatori si straini. Ati vazut la Psaltire? Ca nemernic sunt eu pe pamânt si strain ca si toti parintii mei.

Vezi ca a rasarit soarele? Si stii ca n-are încotro, merge la apus. Asa si noi: îndata ce-am rasarit prin nastere, mergem în fiecare clipa spre groapa. Ziua nasterii da mâna, înca de la nastere, cu ziua mortii, ca nu avem unde calatori. Ne-am nascut ca sa murim. În-telegeti? Lege vesnica pusa de Dumnezeu între oameni.

Daca noi în calatoria asta a noastra facem ceva bun, ne ducem la o bucurie si la o fericire fara margini. Daca în calatoria asta ne legam cu lucrurile lumii si facem rau si murim nespovediti si în pacate, ne ducem la o munca care n-are sfârsit. Dumnezeu ne-a adus în viata tocmai pentru asta, ca sa avem când ne pregati în putina viata pe care o avem pe pamânt.

Ce ramâne pe pamânt? Bogatia? Cinstea? Viata? Tineretea? Bucuriile lumii? Ce este care nu-i vis si umbra?

Nu stii ca mai deunazi erai un copilas? Nu vezi un copilas mic care acum a rasarit? Ati auzit ce spune Scriptura? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, asa va înflori. A rasarit o floricica; creste floarea mai mare. Apoi gata, se marita, se însoara, numai apare toamna pe cap, cum a aparut la mata si la mine. A început a se înalbi barba, parul. Gata! Patru anotimpuri are viata noastra. Primavara este copilaria; vara este tineretea; toamna este batrânetea. Si iarna gata; este sfârsitul aproape!

Deci asa în felul acesta, gândindu-ne noi ca suntem trecatori si straini, în fiecare zi sa facem ceva bun. Mântuitorul spune în Evanghelie: Nici pentru un pahar de apa rece dat în numele Domnului, nu-ti vei pierde plata ta.

Am sa dau un pahar de apa rece; dar daca pot sa-i dau si altceva, este si mai bine. O bucatica de pâine; daca nu, un banut; daca nu, o mâna de faina; daca nu, un ou; daca nu, ceva în fiecare zi sa te înveti sa dai, ca acolo nu ti le mai fura nimeni.

Si ce facem rau si ce facem bine, le trimitem înainte. Auzi ce spune Evanghelia? Faceti-va voua comori unde furii nu le fura, si rugina nu le strica, si molia nu le roade; ca unde va fi comoara voastra, acolo va fi si inima voastra.

Vezi când mergi la un drum departe? Poate ai sa calatoresti 100-200 de km, femeia îti pune în rucsac de acasa cele ce-ti trebuie de drum: "Mai, omule, ti-am pus schimburi, poate transpiri; ti-am pus mâncare, ti-am pus un cutit, ti-am pus o sticla de vin sau de apa; ti-am pus o lanterna, ti-am pus o lumânare, ti-am pus un chibrit, ti-am pus acolo sa ai un ban de cheltuiala! De toate ti-am pus".

Si când stai la popas, ce gasesti în rucsac? Nu gasesti ce-ai pus? Mult, putin. Poate ti-ar mai trebui multe: "Mai, dar prost am fost! De ce n-am pus eu tot ce-mi trebuie de acasa? Aici n-am de unde sa mai iau. Aici nu-i sotia, nu-i casa, nu-i averea, nu-i nimic".

Asa-i si pe drumul cerului. Ai trimis o metanie cu lacrima, ai trimis o rugaciune, o milostenie, o facere de bine, o rabdare cu multumita în boala în fata lui Dumnezeu; ai trimis o spovedanie curata, ai trimis citirea unor carti sfinte. Ce-ai facut tu pentru suflet, acolo le gasesti.

"Mai, dar eu credeam ca astea s-au uitat!" Nu se uita. Ca de la botez, avem doi îngeri. Avem un înger rau pe umarul stâng si un înger al dreptatii de la ceata stapâniilor din cer pe umarul drept. Unul scrie cele bune; celalalt, cele rele. Nu numai ce-am facut rau, ci si ce-am gândit. El îti da gând rau si daca vede ca-l primesti, scrie. "În ziua cutare, în ceasul cutare, a primit gândurile mele cele rele pe care i le-am dat eu". Si el le scrie acolo.

Când te duci la vami, ai sa întrebi: "Mai, de unde stie asta?" Pentru ca el are scris tot. Dosare, ca asta-i contabil grozav. Scrie tot. Nu poti zice nimic. Ai vazut Sfânta Teodora când trecea prin vami: "Ma minunam foarte când am ajuns la vama betiei, ca dracii îmi aduceau aminte de toate paharele de rachiu si de vin pe care le-am baut în viata mea. În ce zi, unde si cu cine".

Ca dracii sunt putere nalucitoare. Te îndeamna prin cumnati, cumetri, cuscri, nepoti, veri. "Cumetre, dar n-ai baut cu mine? Nu ne-ai pus lautari sa ne cânte? Dar n-ai chiuit si ai batut din palme dupa ce te-ai îmbatat?" Dracii au scris tot.

Ei, daca am sti ce contabili avem cu noi! Vai de mine! Nu ramâne nimic nescris. 

Parintele Cleopa