Legenda Sfântului Valentin

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

   Cuviosul părinte Porfirie zicea: „Pentru ca toţi să te iubească, trebuie ca tu mai întâi să-i iubeşti“. Iar bătrânul Epifanie era de părere că „dragostea adevărată se aseamănă cu flacăra unei lumânări. Oricâte alte lumânări s-ar aprinde din ea, flacăra primeia rămâne întreagă şi nu se micşorează deloc. Şi fiecare nouă lumânare are aceeaşi flacără ca şi precedentele“



Odata era un împărat roman al cărui nume era Claudiu al II-lea. El era un luptător îndârjit și a avut multe războaie. El a vrut o armată puternică dar majoritatea bărbaților romani nu doreau să meargă în luptă. Împăratul s-a gândit că, in locul luptei, bărbații preferau să stea acasă cu soțiile și copiii lor. In consecinta, Claudiu a decis ca niciunul dintre soldații din Roma să nu se mai poata căsători. Împăratul s-a gândit că această lege îi va face pe bărbați să meargă la război și să lupte ca niște adevărați soldați.
Valentin, care era un preot crestin, credea că dreptul oamenilor de a sa căsători era dat de Dumnezeu iar Claudiu nu avea dreptul sa-l interzica. El a căsătorit în secret cupluri, cununiile fiind facute în locuri secrete, pentru a nu putea fi gasit de împărat.
Intr-un final, Claudiu l-a găsit si l-a arestat. Lui Claudiu i-a plăcut personalitatea lui Valentin, considerand că este un om tânăr și înțelept. L-a încurajat să renunțe la creștinism și să devină un soldat roman. Cand Valentin a refuzat, a fost întemnițat și condamnat la moarte. Până în ziua execuției, el a trimis scrisori de adio către prietenii săi și le-a semnat scriind "Adu-ți aminte de Valentin al tău."
Valentin a fost probabil executat pe 14 februarie în anul 269 sau 270. Nu se cunosc toate detaliile legate de viata sfantului Valentin si nu se știe dacă legenda are o baza istorica reala.

                        Cum se serbeaza in lume Ziua Indragostilor

                     Valentine's Day este Ziua Îndrăgostiților în tradiția occidentală, care se sărbatorește pe data de 14 februarie.
Ziua comemorează pe Sf. Dwynwen, sfântul patron al îndrăgostiților galezi. În Franța, o țară tradițional catolică, Valentine's Day este cunoscută simplu drept Sfantul Valentin și este sarbatorită ca în restul țărilor occidentale. În Danemarca și Norvegia 14 februarie este cunoscută ca „Valentinsdag”. Nu este sărbătorită pe o scară largă, dar mulți oameni își fac timp pentru a petrece într-un mod romantic cu partenerul de viață sau trimit o felicitare unei iubiri secrete.

     În Suedia este numită ziua tuturor inimilor . Nu este o sărbătoare oficială. În Slovenia un proverb spune că Sfântul Valentin aduce cheile rădăcinilor, așa că pe 14 februarie plantele și florile încep să crească. Ziua îndrăgostiților a fost sărbatorită ca ziua în care încep lucrările în vii și pe câmpuri. Este de asemenea spus ca păsările se căsătoresc în această zi. Cu siguranță, numai de curând este sărbătorită ca Ziua iubirii. Ziua iubirii este tradițional 12 martie, ziua Sf. Gregor.
În România, sărbătoarea tradițională pentru iubiți este Dragobete care este sărbătorită pe 24 februarie. Numele vine de la un personaj din folclorul românesc care se presupune că ar fi fiul Babei Dochia. Etimologic, o parte din numele de Dragobete poate fi găsit și în cuvântul romanesc dragoste.
România a început să sărbătorească și Valentine's Day, deși deja avea prin Dragobete o sărbătoare tradițională. Aceasta a dus la un val de critici din partea mai multor grupuri, persoane reputate, instituții. Organizația naționalisă Noua Dreaptă condamnă sărbătorirea Valentine's Day în România ca fiind o activitate superficială, comercialistă, un kitsch importat din Occident.

                                            În Orientul Mijlociu și Africa

       În Turcia, Valentine's day este numai Sfantul Gregor care se traduce în Ziua Inimilor Dragi/Dulci. În cultura persană (Iran), S este o zi dedicată iubirii și are loc pe 29B în calendarul solar jalali. Dată corespunzătoare calendarului gregorian este 17 februarie. S se sărbătorește în Marele Imperiu Persan deja din sec 20 i.e.n. În Egipt este o altă zi a iubirii pe data de 4, numită ziua iubirii egiptene.
Pe continentele americane
În Brazilia, ziua înămoraților sau ziua ibubitului/iubitei este sărbătorită pe 12 iunie, când cuplurile își dau cadouri cum ar fi: ciocolată, felicitări și de obicei un buchet de flori. Aceasta a fost aleasă ca ziua înainte de Sfântul Anton, cunoscut aici ca sfântul căsătoriei, când multe femei singure realizează ritualuri populare pentru a găsi un soț bun sau iubit.
În Columbia, Ziua iubirii și a prieteniei este sărbătorită în a treia vinere și sâmbătă din septembrie, datorită scopurilor comerciale. În această țară, prietenul secret este o tradiție foarte populară, care presupune desemnarea fiecărui participant un destinatar a unui cadou secret (asemănător tradiției de Crăciun Moș Crăciun Secret) În Mexic, ziua iubirii și prieteniei este sărbătorită asemănător ca în Columbia dar pică in altă dată.

                                                  În Orientul Îndepărtat

          Datorită unui efort de marketing concentrat, Valentine's Day a apărut și în Japonia și Coreea ca o zi în care mai mult femeile și mai puțin bărbații dăruiesc bomboane, ciocolată și flori. A devenit ca o obligație ca multe femei să dăruiască ciocolată tuturor colegilor bărbați. În Japonia este cunoscut ca giri-choko, de la cuvintele giri – obligație și choko – ciocolată. Aceasta contrastează cu honmei-choko, ciocolata dată persoanei iubite. Prietenii (mai ales fetele) pot schimba intre ele in tomo-choko…tomo-prieten. Prin efort de marketing susținut, o zi reciprocă, Ziua albă a apărut. Pe 14 martie bărbații sunt așteptați să întoarcă favorul celor care le-au dat ciocolate de Ziua Îndragostiților. La început cadoul de retur trebuia să fie o bezea sau cioco albă, de unde si numele de Ziua albă. Însă acum lenjeria a devenit un cadou foarte comun. În cultura chineză, există un omolog al Zilei Îndrăgostiților numită Ziua Saptelor, potrivit legendei Ciobanului si Tesatoarei Menajera care s-au găsit în Rai în ziua a șaptea a lunei a șaptea a calendarului lunar.

Cât priveşte sărbătorirea zilei de Sfântul Valentin, aceasta îşi are originea într-o tradiţie veche din Roma antică. Lupercalia, o sărbătoare romană celebrată cu o zi înainte de festivalul păgân în care se aniversa dragostea, a fost schimbată, în 496, de papa Gelasius, de la 15 la 14 februarie, tocmai pentru a interzice sărbătoarea păgânilor. Nemulţumirea papei la adresa acestei sărbători era legată de elementele sale păgâne, adevărate insulte la adresa divinităţii.

  Astfel, Lupercalia a început să fie sărbătorită cu şi mai mare fast. Acest vechi festival era dedicat fertilităţii şi închinat celor doi zei romani, Juno şi Pan. Era momentul în care tinerele necăsătorite scriau mesaje de dragoste, pe care le introduceau mai apoi într-o urnă, din care tinerii alegeau câte unul. Obiceiul spunea că tânăra al cărei bilet a fost extras trebuia curtată.

            Cu timpul, Lupercalia a devenit ziua Sfântului Valentin – protectorul îndrăgostiţilor – care, cu mult timp în urmă, se numea şi Ziua Nunţii Păsărilor, deoarece se credea că în data de 14 februarie păsările îşi aleg perechea.

http://ro.netlog.com/go/explore/videos/videoid=...-

MĂRTURIA PĂRINTELUI PANTELIMON DESPRE PĂRINTELE ARSENIE BOCA

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                                Prima întâlnire cu Parintele

      L-am cunoscut pe Părintele Arsenie când trebuia să plec în armată, eram foarte tânăr. Şi m-am dus cu acest gând să-l întreb ce este bine pentru mine, să fac armata sau nu. Părintele slujea atunci la Sâmbăta de Sus. Şi era puhoi de lume, iar pentru Părintele se făcuse aşa o cărare. Eu m-am vârât aşa printre acei oameni să ajung cumva mai aproape de Părintele. Eu nu-l ştiam pe părintele, el nu mă ştia. A trecut printre oameni, s-a oprit în dreptul meu şi mi-a zis: „Te duci acasă şi să-ţi faci armata! Şi după armată să vii să stai de vorbă cu mine”. Eu n-am putut să zic şi să fac nimic. Pur şi simplu am încremenit. 
                          O întâmplare cu regele Mihai 
    În 1944 a venit la mănăstire la Sâmbăta, regele cu mama sa. Părintele Arsenie lucra în grădină fiind îmbrăcat într-un halat, dintr-un material ca de sac. Nu aveai cum să-l cunoşti în hainele acelea. Şi regele cu suita au tras la lacurile din incinta mânăstirii, la cele două lacuri de acolo. Şi şedeau acolo la masă. Regele Mihai, cum era ele aşa mai copilăros a spus: „Mamă, uite ce peşti frumoşi. Parcă aş mânca un păstrăv! Da ce să le fac la peşti că n-am cu ce să-i prind?! Daţi-mi să-i împuşc!”. Şi el vorbea franţuzeşte. La care Părintele Arsenie, nefiind departe, i-a vorbit tot în franţuzeşte  sfătuindu-l: „Nu e bine ce faceţi, că este război şi se consideră uz de armă!” regele a întrebat atunci: „Dar cine mai este şi acesta de mă opreşte pe mine să fac ce vreau, el nu ştie cine sunt?” Părintele i-a spus atunci tot în franţuzeşte: „Dumneata să pleci din ţară. Fiindcă or să te împuşte. Îl vor împuşca şi pe generalul Antonescu. Dacă nu pleci te împuşcă!” Şi a auzit şi mama regelui acestea.

             Arestarea Părintelui la Mănăstirea Brâncoveanu 

    Au venit patru inşi şi un procuror să-l aresteze. Şi au întrebat unde este Părintele. Până să bată ei la uşă, Părintele a ieşit şi i-a întrebat: „Pe cine căutaţi?”. La care securiştii au zis: „Pe voi trântorilor, hoţilor, şmecherilor!”. Părintele s-a băgat între ei , i-a călcat pe picioare şi privindu-i în ochi le-a zis: „Suntem mai hoţi ca voi, mai şmecheri, mai trântori? Eu ştiu de ce aţi venit!”… Şi atunci nu a mai putut vorbi niciunul dintre cei veniţi să-l aresteze…Avea nişte ochi albaştri, când te privea, te pătrundea… „Ştiu de ce aţi venit dar nu vin cu voi!” le-a spus Părintele… „Eu vin mâine, dimineaţa… Dimineaţă sunt la voi la Braşov”. Au dat aceia să riposteze, dar Părintele Arsenie le-a spus: „Nu merg cu voi acum, că dacă mergem vă spargeţi maşina, vă spargeţi şi capetele… Spuneţi-le la ai voştri că mâine dimineaţă la şapte sunt la Braşov.” 

                       Bătaia şi reacţia braşovenilor

      Cum a ajuns în arest a fost bătut zdravăn. Nici n-a intrat bine pe uşă că l-au pus pe unul să-l bată. Părintele a răbdat ce a răbdat şi i-a spus celui care l-a bătut: „Mă, cu mâna cu care ai dat în mine, pa aia nu o s-o mai duci la gură!”. Şi i s-a înmuiat aceluia mâna pe loc. lumea a aflat de asta şi au ieşit mulţi pe străzi. Au ieşit braşovenii în stradă că ştiau că e acolo arestat şi bătut. Şi l-au scos securiştii pe Părintele la balcon, după ce l-au schimbat de haine şi i-au dat un halat, l-au scos să-l arate la lume, căci voiau să arate că e viu. După aceea l-au mutat pentru cercetare la Făgăraş. 
                           Chilia Părintele Arsenie 
Părintele Arsenie şi-a făcut o chilie în munte, la circa 9 kilometri de Sâmbăta. El şi-a pregătit acest locaş că ştia ce urma, ce va să vie: prigoana, exilul, problemele cu autorităţile… Era ca un refugiu. Dar Dumnezeu i-a arătat că trebuie să rămână unde e. Acolo se ducea Părintele ca să se „odihnească”, să se reculeagă în unele zile, în special primăvara, vara. Dar chilia nu a terminat-o fiindcă au început deja să-l urmărească… Din 1946 a fost urmărit… Şi au urmat peste 40 de ani de exil.

                          Părintele Arsenie când slujea 

        E greu de explicat cum era Părintele când slujea la Sfânta Liturghie. Eu l-am văzut la Sâmbăta… Era ca un curent, dar şi ca un soare care trecea peste noi toţi. Avea această putere, de a „ne cuprinde” pe toţi. Pe unde trecea el nu mai simţeai contactul cu cele ale lumii acesteia. Ca Părintele, cât am umblat în lumea asta, nu am întâlnit şi nici nu mai sunt. A fost mare şi ca duhovnic şi ca apostol, iar creaţia lui a fost inspirată de Duhul Sfânt. Părintele ne spunea însă „Nu vă mai uitaţi aşa la mine!”. La Parastasele Părintelui de aia se strânge multă lume, fiindcă Părintele nu a plecat, ci a rămas cu noi. 

                     Cum arăta Părintele în tinereţe 

           Eu mi-amintesc că avea părul închis la culoare, iar barbă a purtat când slujea, aşa cum vedem în poze. Iar cel mai clar lucru pe care mi-l amintesc este că faţa lui strălucea. Când mă privea eu simţeam că mă arde, că mă ardea privirea lui.

                 Contribuţia Părintele la editarea Filocaliei

     Numai cine trăieşte Filocalia înţelege Filocalia. Părintele Arsenie Boca a adus manuscrisele pentru primele patru volume ale Filocaliei care s-au tipărit la Sibiu, după 1948. a adus manuscrisele de la Muntele Athos, copiate literă cu literă de el. Părintele a adus manuscrisele la Părintele Stăniloae şi au făcut un colectiv redacţional pentru editarea Filocaliei, la Sibiu. Au stat o vreme la căminul Facultăţii de Teologie din Sibiu şi după ce lucrau cu sârg la textul Filocaliei încheiau seara cu rugăciune şi cântece duhovniceşti, iar  Părintele Stăniloae le tâlcuia textele Sfinţilor Părinţi. În vremea aceea Părintele Arsenie a fost fiu duhovnicesc al Părintelui Stăniloae. Se spovedea la dânsul. Părintele Arsenie a făcut şi desenul pentru coperta Filocaliei.

       Cum a învăţat Părintele Arsenie rugăciune adevărată 

           Când era la Muntele Athos, Părintele a fost dus de Maica Domnului pe o creastă de munte unde a stat 40 de zile şi 40 de nopţi. Toate aceste 40 de zile, el nu a mâncat, a postit şi s-a rugat. Acolo a fost sfătuit de Sfântul Serafim de Sarov. Rugăciunea „Doamne Iisuse”, învăţată de la Părintele Şi pe Părintele Teofil Pârâian, Părintele Arsenie l-a învăţat rugăciunea inimii. Iar Părintele Teofil spunea că a învăţat de la Părintele Arsenie să facă rugăciunea laolaltă cu respiraţia. Atunci când inspiri să rosteşti „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” şi pe expiraţie „miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar ne mai zicea Părintele Arsenie că atunci când lucrăm să o zicem aşa, din gură… Eu aşa am fost povăţuit, când mergi, când lucrezi, când conduci poţi să zici „Doamne Iisuse”. Dar la rugăciunea care implică respiraţia trebuie să stai, să fii liniştit, să nu afectezi pulsul şi bătăile inimii, de preferat este să o spui până te culci, până adormi… Că la unii rugăciunea inimii ajunge un gest reflex, asta e altceva, şi asta se întâmplă în special cu pustnicii, cu cei care s-au retras din lume… Ei şi-au oprit mintea şi au băgat-o în inimă, să asculte mintea glasul inimii… Rugăciunea inimii nu o câştigă oricine… Se poate câştiga şi în lume, dar foarte rar… Dar sunt oameni care au ajuns până la măsura de a spune inima rugăciunea în locul lor. Pentru acela care e vrednic inima se roagă şi noaptea când el doarme… Aşa cum e un aparat de radio care nu merge decât când îl pui în priză, la fel şi inima, dacă o pui în priză cu Hristos, ea de la sine „vorbeşte, şi nu mai tace”. Se zice că cine se duce cu rugăciunea inimii pe limbă şi-n suflet, acela trece de vămi de la acest pământ direct la fericirea veşnică. 

                                   La moartea mamei sale

      Când a murit mama Părintelui Arsenie, el era la Canal. Şi acolo fiind regim ca de închisoare a cerut liber trei ore să se odihnească. Şi i-au dat. Iar Părintele, nici maşină, nici tren, s-a dus şi a participat la înmormântare. Şi s-a făcut agitaţie acolo la canal printre gardieni, că de ce nu iese la lucru. Se întrebau: „Unde e Boca?”. S-a făcut o comisie şi era caz mare, de închisoare… Şi a apărut şi Părintele… Şi l-au întrebat: „Unde ai fost?”. „Păi acasă, a răspuns Părintele, la îngroparea mamei mele!”. „Cum te-ai dus şi cum ai venit?”. „Cu piciorul”, a răspuns Părintele. Iar cei care îl interogau nu au crezut. Au sunat pe primarul localităţii, au vorbit şi cu nişte securişti care fuseseră la înmormântare şi aceştia au confirmat că îl văzuseră pe Părintele în carne şi oase… La sute de kilometri depărtare de Canal… Şi au crezut cei care îl interogau că Părintele Arsenie are legătură cu vreo armată secretă. Şi s-au înfricoşat crezând că într-o zi o să-i atace… Poate de asta s-au gândit să-l elibereze de la Canal, dar a fost după aceea tot timpul urmărit de Securitate. 

                                           La Prislop 

      La Mânăstirea Prislop, Părintele Arsenie a ajuns la intervenţia Mitropolitului Nicolae Bălan. Mânăstirea era pustie, a fost o vreme la greco-catolici şi trebuia pusă din nou pe picioare. Se căuta şi o pace între Părintele Serafim, stareţul de la Sâmbăta şi Părintele Arsenie, care au fost colegi de studii. Cei doi aveau o neînţelegere şi Mitropolitul – de asemenea un om tare înţelept care l-a apreciat mult pe Părintele – a găsit de cuviinţă să facă pace astfel. Mitropolitul i-a fost Părintelui îndrumător, iar la insistenţa acestuia, Părintele Arsenie a urmat mai multe şcoli. După o vreme i s-a propus să se întoarcă la Sâmbăta, dar Părintele Arsenie nu s-a mai întors. 

                          Părintele Arsenie – episcop?

       A fost şi propunere şi chiar unii au insistat în vremea Patriarhului Iustinian ca să-l facă episcop. I-am zis şi eu o dată, că ar fi bine să se facă episcop. Mi-a răspuns scurt: „Taci din gură! Când va fi să cad,  eu vreau să cad de jos. Că de acolo de sus, mă lovesc rău când oi pica!”.

                                Părintele la Schitul Maicilor 

      Am primit ordin ca toţi călugării să ne dezbrăcăm, să plecăm la lume, adică să renunţăm la călugărie. Fireşte Părintele a refuzat să renunţe la monahism. Era tot timpul pe cap cu Securitatea. Când a fost scos de la Mânăstirea Prislop, după 1958, atunci cu decretul 410, i s-a propus Părintelui Arsenie o funcţie în cadrul Patriarhiei pe care Părintele Arsenie a refuzat-o, alegând să fie un simplu muncitor. I s-a propus funcţia tocmai ca să poată fi ţinut mai tot timpul sub control, să-l strângă, cum se spune. Dar el nu a vrut. Părintele a trăit astfel o vreme la Schitul Maicilor din Bucureşti. Aici ca să pot vorbi cu dânsul mă duceam la el îmbrăcat civil. Şi mergeam la el în atelier. El îmi dădea o sticlă şi o pilă şi frecam pila de gâtul sticlei ca să vadă securiştii că lucrăm, că am venit şi eu la lucru, nu că vorbim. Aşa era singura posibilitate să capăt sfaturile şi îndrumările sale duhovniceşti. Eu când vedeam că nu spoream să tai gâtul sticlei cu pila, îi spuneam mai bine să mă duc să aduc o sârmă ceva, ca să termin mai repede. Iar el mi-a zis pe loc, fiindcă ştia cu duhul, ce mi se va întâmpla. „Nu te grăbi, fiindcă Securitatea te aşteaptă la gară”, mi-a spus atunci. 

           Mijlocitor între Părintele Arsenie Boca şi preoţi 

Misiunea mea în aceste convorbiri cu Părintele Arsenie era să-i comunic lipsurile preoţilor şi problemele lor. Cum eu intram la el civil şi Părintele era tot civil, puteam să ne ocupăm de problemele acestea. Părintele Arsenie şi Moş Ilie, care s-a ocupat de Mânăstirea Bucium au avut împreună o lucrare, iar eu am fost pentru ei mijlocitor. Securitatea nu trebuia să afle de lucrarea lor împreună şi de aceea îl vizitam în civil. Transmiteam mesajele Părintelui Arsenie către Moş Ilie şi invers. La vremea aceea erau şi „măicuţe” care erau de fapt angajate ale Securităţii şi care raportau tot ce face şi vorbeşte Părintele. Una dintre aceste maici l-a urmărit tot timpul. 

                Problemele pe care le discutam cu Părintele 

          Nu era om mai priceput decât el în ce priveşte problemele familiei şi ale Bisericii. În vremea aceea eu transmiteam către preoţi şi lume ce zicea Părintele. El examina de oriunde activitatea în Biserică: slujbe, masluri, frământările care erau. Nu era nimeni mai înţelept sau mai priceput decât Părintele Arsenie. Moş Ilie m-a trimis să caut un sculptor pentru racla Sfântului Ioan, căci a primit mesaj din cer să facă o astfel de raclă. Iar eu m-am dus la Părintele Arsenie. I-am dus măsurile. Iar Părintele a făcut desenele, schiţa după care s-a făcut această raclă. Nu îi era greu să lucreze pentru Sfântul Ioan Botezătorul. Părintele s-a născut la Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul şi avea mare dragoste şi evlavie pentru acest sfânt. Multă lume zicea că Părintele Arsenie este Ioan Botezătorul, după postul şi minunile pe care le făcea. Nu în sensul de reincarnare! Oamenii spuneau că lucrează cu duhul Sfântului Ioan Botezătorul. 

                              Lumea îl căuta oriunde era 

Când putea să vorbească cu oamenii, se umplea pădurea, atât era de căutat. Sunt şi atâtea fotografii document cu puhoiul de lume. Dar Părintele, cu toată dragostea, nu putea primi sute, mii. Când ieşea afară, atunci când veneau la spovedit, Părintele se uita la ei, se uita în ochii lor şi le zicea: „Tu vii, tu, şi tu!”. Le ştia inima şi vrednicia tuturor

                  Am fost si eu la Prislop...mi-a plăcut tare mult....

Oare dragostea noastra de cate carate este ?

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Mulţi vorbim despre dragoste, dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus vrând să ne încerce: „Fiilor, raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!”, pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre, unii dintre noi am fi spus cu obrăznicie: „De ce nu ne-ai spus aceasta mai devreme?” Iar alţii ar fi alergat ca să nu piardă deloc timp, nici măcar un minut, ca să se distreze şi nu ar mai fi vrut nici să audă de Hristos.

Însă fiii cei mărinimoşi ai lui Dumnezeu I-ar fi spus lui Hristos cu evlavie: „Nu Te mâhni pentru noi! Ne este deajuns că raiul s-a umplut. Aceasta ne pricinuieşte o atât de mare bucurie, ca şi cum noi ne-am afla în rai!” Şi ar fi continuat ca mai înainte nevoinţele lor duhovniceşti cu mărime de suflet şi bucurie pentru Acela pe Care L-au iubit cu atâta dragoste.

Dragostea fierbinte şi îmbelşugată niciodată nu priveşte la interes în jertfa pe care o face fie pentru Dumnezeu, fie pentru aproapele. Cel ce face fapte bune dar priveşte la răsplată, este un năimit. Iar cel care se îndepărtează de păcat ca să nu meargă în iad, tot de sine se îngrijeşte. Însă cel care face fapte bune din dragoste, fără ca să se gândească la răsplata cea cerească şi nu păcătuieşte ca să nu-L rănească pe Hristos, Făcătorul său de bine, Care a fost rănit sus pe Cruce ca să ne răscumpere cu Prea Scumpul Său sânge, iar din mărime de suflet nu vrea să meargă în iad ca să nu-L mâhnească, acesta nu este numai lucrător bun, ci şi un fiu bun al lui Dumnezeu.

Dragostea ieftină caută întotdeauna la interes, iar creştinul care o trăieşte, se desfătează de cele ale lumii până în punctul în care nu se osândeşte. Adică el vrea să mănânce până la miezul nopţii lăsatului de sec (până la doisprezece fără cinci minute) şi să dobândească orice bucurie lumească până acolo unde nu se osândeşte, iar apoi se întreabă de ce nu simte dragostea lui Dumnezeu înlăuntrul său, înlăuntrul dragostei sale celei ieftine.

Dragostea scumpă, fierbinte care se jertfeşte, nu mănâncă lumeşte, ci se hrăneşte lăuntric din dragostea lui Dumnezeu. Şi atunci toată viaţa omului este un post continuu şi toate zilele sale sunt o bucurie continuă de Paşti. Dragostea scumpă faţă de Dumnezeu cu jertfele ei înfierbântă inima şi ca un abur sare din ea dumnezeiasca dragoste, care neputându-se stăpâni, se uneşte cu Dumnezeu. Această stare duhovnicească mai presus de fire, îl scoate pe om nu numai afară din sine, ci chiar şi inima i-o scoate afară din trup (din dorinţele trupeşti) dăruind-o întregită şi curăţită lui Dumnezeu.

Atunci când inima este dăruită în întregime lui Dumnezeu, este împărţită şi la lumea toată, iar dragostea pe care o simte este dumnezeiască. Această dragoste mare şi dumnezeiască a lui Hristos, nu poate fi închisă înlăuntrul inimii, nici în casă, nici în asociaţii, nici îngrădită cu sârma ghimpată a frontierelor. Iar aceasta pentru că Hristos nu poate fi închis nicăieri.

Cuviosul Paisie Aghioritul

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: BINEFACERILE, VIRTUTILE

..        ... FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
                           DIN SUFLET PENTRU SUFLET: BINEFACERILE, VIRTUTILE:

                              B i n e f a c e r i l e, v i r t u ţ i l e

                    (învăţături sfinte adunate de preot Ioan)

 Să te smereşti, să miluieşti şi să ierţi-aceasta este dreptatea.  
Răbdarea: Odată, părintele Iosif mi-a spus: „Ia aminte la tine şi vei avea folos“. 
 Mai spunea să mă mustru pe mine, să fiu răbdător în toate şi să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce mi se întâmplă. De asemenea, stareţul îmi povestea, spre zidire, următoarele: Odată, un Sfânt părinte a auzit un cerşetor mustrându-se pe sine. Era iarnă, iar el avea încălţări subţiri şi zăcea pe o grămadă de bălegar, abia acoperit cu o rogojină şi tremurând de frig. Îşi spunea: „Nu vrei să rabzi aceasta, afurisitule! Sfinţii mucenici răbdau necazuri mai mari, stăteau iarna în temniţe desculţi, cu picioarele în butuci, iar tu ţi le poţi întinde pe ale tale şi mai eşti acoperit şi cu rogojina!“Pilda aceasta mi-a adus mult folos sufletesc. 

 A întrebat stareţul: „Cum se dobândeşte smerita înţelepciune a sufletului?” Şi tot el a răspuns:„Gândindu-te numai la păcatele tale“.  

• Cel care uită binele pe care-l face este cel mai înţelept om. 
•  Nu dobândim nici un folos de pe urma actelor de binefacere pe care le trâmbiţăm înaintea lumii, precum nici de la postirea despre care spunem tuturor. Orice faptă făcută demonstrativ nu aduce rod, ci se reduce la lauda oamenilor (Sfântul Vasile cel Mare). 
•  În chilie plângi, dar când ieşi la împlinirea ascultării te împrăştii. Ia aminte la tine şi străduieşte-te să nu ieşi din inimă, fiindcă acolo este Domnul. Cel ce petrece fără ispită nu va dobândi înţelepciune duhovnicească.
•  Inima se sfinţeşte prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. 
•  Ar trebui să nu ne înălţăm cu cinstea şi să nu ne înjosim cu necinstea.
•  Mulţi povăţuitori spun că răbdarea necazurilor şi a supărărilor e mai de preţ decât a face fapte plăcute lui Dumnezeu, fiindcă el nu cere faptele noastre bune, ci supunerea noastră voii Lui celei sfinte (Sfântul Ioan de Tobolsk).
•  Milosârdia nu constă doar în milostenia pe care o daţi sau în cuvintele de mângâiere pe care le spuneţi uneori omului care suferă, ci în dispoziţia lăuntrică de bunăvoinţă deplină faţă de acea persoană, printr-o participare călduroasă a sufletului.
•  Creştinul, indiferent cu ce se ocupă, trebuie să se gândească la economisirea timpului. Toate faptele cotidiene trebuie să le facă repede. Timpul este un talant dat nouă de Domnul şi vom da răspuns pentru pierderea zadarnică a oricărui ceas.
•  Înţelepciunea este înfrânare şi biruinţă asupra plăcerilor trupeşti care ne ispitesc. 
•  Nu cinsti niciodată pe cel care vorbeşte de rău pe aproapele tău. 
•  Am văzut că numai atunci mă aflu într-o părere dreaptă despre mine, când am în mine gândul rău, iar când l-am văzut pe cel bun sunt în amăgire. 
•  Atunci când cineva cu bucurie suportă munca şi necazurile, atunci poate să înfrâneze puternic gândurile, pentru că unele ca acestea cu muncă sunt aduse la inactivitate.
•  Nu urî pe cel ce ţi-a făcut rău, ci sileşte-te din toate puterile să-l ierţi. 
•  Trei virtuţi luminează mintea: a nu vedea răul în nici un om, a face bine celui ce ţi-a făcut rău şi a răbda cu supunere toate necazurile şi nenorocirile. 
•  Dacă ai văzut o greşeală oarecare la un frate, nu stărui cu ea în gând, ca să nu o spui cuiva, căci aceasta aduce moartea sufletească.   
• Smerindu-vă cu inima, aranjaţi-vă sentimentele voastre, gândurile, deprinderile, cugetarea astfel: eu sunt asemenea unui rob, nu-mi aparţin; trebuie să trăieşti ca la toţi să le fii sub picioare; lasă să se şteargă, să te bănuiască, să te calce în picioare, să te înjosească, să te scuipe, să te lipsească, să te dispreţuiască. Aceasta să rămână interior, să nu vadă nimeni în afara ochilor lui Dumnezeu. O inimă zdrobită nu lasă loc pentru îndulcirea cu gânduri nefolositoare.
•   A înlocui gândul rău cu gândul cel bun este o faptă mântuitoare.
•  Înţelepciunea smereniei este smerenia cugetului şi zdrobirea inimii, umilirea de sine în gând, lipsa de mândrie, simplitatea minţii, ascunderea vieţii noastre de nevoinţă.
•  Stareţul se nevoia să-i privească pe toţi ca fiind sfinţi, drepţi, cuvioşi, iar pe sine se umilea cu gândul. 
•  Când te încearcă gândul mândriei sau al slavei deşarte, cercetează conştiinţa ta: păzeşti tu poruncile lui Dumnezeu? Îi iubeşti tu pe vrăjmaşii tăi? Te bucuri oare când este lăudat cel de lângă tine?
•  Tăcerea buzelor este bună, iar tăcerea minţii – cugetarea la Dumnezeu – este mai presus de toate. 
•  Gândim despre noi înşine că suntem smeriţi atâta vreme cât nu suntem atinşi. Dar aceasta nu este smerenie. Smerenia adevărată se probează când eşti înjosit, ofensat. Atunci trebuie să-ţi spui: merit aceasta pentru păcatele mele. 
• 
  
•  Niciodată nu trebuie să urmezi imediat gândul tău, chiar dacă pare bun, ci să-l încerci cu timpul.
•  Pentru dobândirea smereniei este folositoare cugetarea la măreţia lui Dumnezeu şi la propria nimicnicie. 
•  Cugetă la mijloacele prin care poţi evita situaţiile ce te duc la păcat. 
•  Cugetarea la faptele bune făcute de ceilalţi sau compararea propriei vieţi cu vieţile sfinţilor duce la smerenie.
•  Când vor începe să ne laude, atunci să ne amintim mulţimea păcatelor noastre. 
•  Nu te gândi la binele făcut şi vei avea răsplată deplină. 
•  Cugetarea la Patimile Mântuitorului şi la sfânta Sa viaţă este bună, numai să nu laşi mintea şi inima ta să petreacă în nepăsare.
•  Exprimă-ţi părerea fără a intra în dispută.
•  La vreme de necaz şi întristare înseninează-ţi sufletul prin amintirea de Dumnezeu. 
•  Poartă întotdeauna binele în gând, ca să-l şi făptuieşti. Dumnezeu cunoaşte gândul omului. Aşadar gândul tău să fie curat de orice rău.
•  Descoperirea gândurilor adânceşte conştiinţa păcătoşeniei proprii şi durerea pentru păcate, din care se naşte smerenia, care este atât de necesară în lucrarea mântuirii.
•  Ascultările cele mai de jos unite cu pomenirea lui Dumnezeu sunt mai înalte decât faptele măreţe săvârşite cu împrăştiere.
•  Este bine să aduni şi să păstrezi în suflet gândurile smerite, iar nu pe cele iritante şi mândre. 
•  Cel smerit este convins că nu poate să gândească, nici să dorească ceva bun, dacă Dumnezeu nu îi dă gând bun sau dorinţă bună.
•  Smerenia şi suferinţa eliberează pe om de orice păcat. Mai întâi se taie patimile sufleteşti, iar apoi cele trupeşti. Acest fapt îl confirmă rugăciunea lui David: Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele. 
•  Milostenia tămăduieşte iuţimea sufletului, postul vestejeşte pofta, iar rugăciunea curăţeşte mintea şi o pregăteşte spre contemplarea lucrurilor. Căci Domnul ne-a dăruit poruncile pentru şi potrivit cu puterile sufletului.
•  Nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca sufletul să se mişte cu anevoie spre răutate. 
•  Să luăm aminte în chip deosebit la noi înşine, să fim blânzi şi buni în relaţiile cu cei de lângă noi. „Mântuirea noastră este în aproapele“.spunea Sfântul Pimen cel Mare. 
•  Fereşte-te de părerea înaltă de sine. Smerenia nu poate sta la un loc cu judecarea aproapelui şi cu irascibilitatea. Cel care îi judecă pe alţii sau se mânie când i se face supărare nu are pic de smerenie.
•  Sfinţii nevoitori le mulţumeau sincer celor care îi supărau şi îi ofensau, pentru că prin răbdarea necazurilor dobândeau smerenia.
•  Trebuie să folosim propriile căderi şi experienţa noastră ca mijloace pentru dobândirea smereniei. Smerenia creează în om o stare interioară, în virtutea căreia sunt respinse toate atacurile diavolului.
•  Cuviosul Macarie Egipteanul tâlcuieşte relaţia dintre smerenie şi alte virtuţi prin pilda despre ospăţul îmbelşugat pregătit împăratului şi alaiului său. Dar cum toate bucatele erau pregătite fără sare (adică fără smerenie), în loc de recunoştinţă, gazda a avut parte de mânia oaspeţilor. În acelaşi fel, fără smerenie toate virtuţile omului sunt zadarnice. 
•  Dacă veţi priveghea cu cei care veghează veţi fi număraţi în rândul mucenicilor. Dacă veţi ierta celui care v-a supărat, pentru aceasta nu doar vor fi iertate păcatele voastre, dar fiică a Tatălui Ceresc te vei face. Dacă te vei ruga din inimă pentru mântuire, măcar şi puţin – şi te vei mântui. Dacă te vei mustra pe tine, te vei învinui şi te vei judeca în faţa lui Dumnezeu pentru păcate, simţite cu conştiinţa – şi pentru aceasta vei fi iertată. Dacă vei mărturisi păcatele tale în faţa lui Dumnezeu, şi pentru aceasta vei avea iertare şi cruţare. Dacă te vei întrista pentru păcate sau te vei umili, sau vei plânge, sau vei suspina – suspinul tău nu se va ascunde de El. (Atât este de mare milosârdia lui Dumnezeu.) 
•  Celor desăvârşiţi Mântuitorul le porunceşte: Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi. 
•  Atât în ochii oamenilor, cât şi în ochii lui Dumnezeu nu există nimic mai demn şi mai potrivit iubirii aproapelui precum milosârdia şi binefacerea.
•  Cel cu adevărat recunoscător mulţumeşte Domnului nu doar în bucurie, ci şi în nefericire şi necaz. 
•  Este propriu sufletelor mari şi curajoase să nu deznădăjduiască în vreme de necaz. 
•  Cel înţelept, chiar dacă suferă sau este bolnav, Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate ca pentru bine.
•  Avem virtutea răbdării atunci când primim tot ce ni se întâmplă ca din mâna lui Dumnezeu. Cel care a dobândit răbdarea se împărtăşeşte de orice virtute: se bucură în necazuri şi în nenorociri este iscusit în bine, în năpaste se veseleşte, este gata de ascultare, este plin de dragoste şi în supărare aduce slavă, în mustrări se smereşte, în nenorociri este neclintit. 
•  Cel care se supune egumenului se aseamănă îngerului, cel care i se opune face sălaş diavolului în inima sa. Doamne, miluieşte! Este înfricoşător acest cuvânt (Sfântul Efrem Sirul). 
•  La răpirea averii lor de către păgâni, creştinii priveau cu bucurie, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel (Evrei 10:34).
•  Osândirea de sine se învaţă. Ea înseamnă să ne învinovăţim în gând pe noi înşine, iar nu pe alţii, pe noi să ne mustrăm şi să ne numim nebuni şi fără minte, somnoroşi şi lipsiţi de râvnă, leneşi şi neatenţi. Cel care se osândeşte pe sine are linişte şi niciodată nu e ruşinat: dacă vine asupra lui o boală, sau un necaz sau o strâmtorare, sau orice altă nenorocire, el o pune pe seama păcatelor sale şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Dacă cineva îl pedepseşte sau îl înjură, primeşte ocara ca pe un bine şi o consideră ca fiind o lucrare dumnezeiască (Ava Dorotei). 
•  Despre cunoaşterea de sine: o ai când te socoteşti incapabil şi nevrednic de orice funcţie înaltă; când te ştii lipsit de chibzuinţă, slab, fugind de efort şi osteneală; când nu iei aminte la păcatele altora, ci le vezi doar pe ale tale şi te căieşti pururea pentru ele; când te cercetezi pe tine însuţi şi te osândeşti, şi nu te amesteci în nimic din cele ce depăşesc funcţia ta. 
•  Blândeţea înseamnă a nu face supărare nimănui nici cu cuvântul, nici cu fapta, nici prin comportamentul nostru, ci a îndulci inima tuturor prin purtarea şi felul nostru de a fi. 
•  Smerenia nu cunoaşte nerăbdarea, judecarea aproapelui, clevetirea, lauda de sine şi îndreptăţirea; smerenia tânjeşte după rugăciune şi tăcere; smerenia iubeşte gândul la moarte. 
•  Îşi pierde valoarea înaintea lui Dumnezeu fapta celui care se preţuieşte pe sine, care se laudă pe sine, care aşteaptă sau încearcă să obţină laude din partea celorlalţi, care este nerecunoscător.
•  Unii din fraţi gândesc că ei nu pot avea darurile Duhului Sfânt, fiindcă din lipsa de râvnă pentru îndeplinirea poruncilor, nu ştiu că cel care are credinţa adevărată în Hristos în sine, are toate darurile lui Dumnezeu. Dar întrucât noi, din cauza lipsei noastre de râvnă, rămânem departe de dragostea lucrătoare, care ne-ar fi arătat comorile lui Dumnezeu, atunci ne considerăm pe drept străini de darurile lui Dumnezeu.
•  Dacă îţi aminteşti de răul de la cineva, roagă-te pentru el şi vei opri patima din mişcare, despărţind, prin rugăciune, supărarea de amintirea răului ce ţi l-a făcut. Iar devenind iubitor de oameni, vei şterge cu totul patima din suflet. Dacă însă altul ţine minte răul de la tine, fi îndatoritor şi smerit faţă de el şi stai cu dragoste în preajma lui, şi-l vei izbăvi de patima lui. Supărarea celui ce te pizmuieşte o vei alina prin osteneală. Căci el îşi socoteşte pricină de nenorocire ceea ce pizmuieşte la tine. De aceea nu poţi să-alini altfel, decât ascunzând aceasta de la el. Dacă aceasta le foloseşte multora, iar pe acesta îl întristează, care pateu o vei nesocoti? E de trebuinţă, desigur, să fii de folos celor mulţi, dar, după putere, nici pe acela să nu-l nesocoteşti. Să nu te laşi înrâurit de răutatea patimii lui. Căci nu te răzbuni pe patimă, ci pe pătimaş. Drept aceea, socoteşte-l întru smerenie pe acela mai presus de tine şi în toată vremea, în tot locul şi lucrul, dă-i lui mai multă cinste. Iar pizma ta o poţi alina, dacă te bucuri împreună cu cel pizmuit de cele ce se bucură el şi te întristezi împreună cu acela de cele ce se întristează el, împlinind cuvântul Apostolului: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng. 
•  Smerita cugetare este o rugăciune neîntreruptă, împreunată cu lacrimi şi cu durere. Căci aceasta, chemând pururea pe Dumnezeu într-ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea proprie, nici să se ridice peste alţii, lucruri care sunt boli înfricoşătoare ale patimii mândriei.
•  Slava deşartă este legată de făptuirea într-ascuns; iar mândria, de voinţa de-a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile.
•  Prieten adevărat este acela care îndură necazurile, nevoile şi nenorocirile aproapelui atunci când acela e încercat, ca pe ale sale, fără zgomot şi fără tulburare. 
•  Cel ce spune păcatul fratelui fără patimă, îl spune din două pricini: sau ca să-l îndrepteze pe el, sau să folosească pe altul. Iar dacă îl spune pentru alte pricini, fie aceluia, fie altuia, îl spune pentru a-l batjocori sau a-l bârfi. Dar atunci nu va scăpa de părăsirea dumnezeiască, ci va cădea sigur fie în aceeaşi greşeală, fie în alta, şi va suferi ruşine, mustrat fiind şi batjocorit de alţii. 
• Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu luptă împotriva lucrurilor, nici împotriva înţelesurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu înţelesurile. De pildă, nu luptă împotriva femeii, nici împotriva celui ce l-a supărat, nici împotriva chipurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu ele. Altceva este lucrul, altceva este înţelesul lui, şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur şi aşa mai departe, înţelesul (chipul) este amintirea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea neraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte.  Aşadar, trebuie să luptăm împotriva patimii. Înţeles pătimaş este gândul compus din patimă şi înţeles. 
•  Pe cine iubeşte cineva, pe acela se şi grăbeşte să-l slujească. Dacă iubeşte deci cineva pe Dumnezeu, acela se şi grăbeşte să facă cele plăcute Lui. Iar dacă îşi iubeşte trupul, se grăbeşte să împlinească cele ce-l desfătează pe acesta.
•  Dintre virtuţi, unele sunt ale trupului, altele ale sufletului. Ale trupului sunt de pildă: postul, privegherea, culcarea pe jos, lucrul mâinilor - spre a nu îngreuna pe cineva sau spre a dărui – şi cele următoare. Iar ale sufletului sunt de pildă: iubirea, îndelunga răbdare, blândeţea, înfrânarea, rugăciunea şi cele următoare. Dacă prin urmare din vreo nevoie sau împrejurare trupească, de pildă din pricină de boală sau altceva de felul acesta, ni s-ar întâmpla să nu putem împlini pomenitele virtuţi ale trupului, avem iertare de la Domnul, Care cunoaşte şi pricinile. Dar neîmplinind pe cele ale sufletului, nu vom avea nici o apărare. Căci nu sunt supuse nevoii.
•  Există mijloace care opresc patimile, care vin în caz de emoţie şi nu le dau voie să crească. Şi sunt altele care le micşorează şi le duc la secătuire. De exemplu: postul, munca şi privegherea nu dau voie patimii să crească, iar însingurarea, contemplarea, rugăciunea şi iubirea de Dumnezeu o reduc şi o dezrădăcinează. Tot aşa şi în gândirea despre mânie: îndelunga-răbdare, nerăutatea şi blândeţea o opresc şi nu-i permit să crească, iar dragostea, milostenia, dorinţa de a face bine şi iubirea de oameni o micşorează. 
•  Este bun nevoitorul care, trăind în lume, întotdeauna face fapte bune, acordă iubire frăţească, iubire de oaspeţi, dă milostenie, le face bine celor care vin la el, le  ajută bolnavilor şi se fereşte de tentaţii. Este desăvârşit şi mai înalt cel care, consacrându-se vieţii contemplative, a trecut de la lucrurile cotidiene la contemplare, respingându-se şi uitând de sine, se ocupă cu cele cereşti, cel care renunţând la tot, stă în faţa lui Dumnezeu şi cu nici o altă grijă nu se întoarce înapoi. Unul asemenea se uneşte cu Dumnezeu şi trăieşte cu Dumnezeu.
•  Isidora cea nebună pentru Hristos era atât de dispreţuită de surorile ei de mănăstire, încât acestea nu mâncau împreună cu ea; defăimată, ocărâtă şi necăjită, ea le primea pe toate în tăcere şi cu mulţumire. Ostenindu-se la bucătărie, împlinea orice ascultare, slujind celorlalte surori ca o slugă supusă. Celelalte fecioare purtau pe cap, după rânduiala monahală, culion, iar capul ei era întotdeauna acoperit cu o basma urâtă şi veche. N-a făcut nimănui nici o mâhnire, nici ea nu s-a mâniat vreodată şi nu s-a certat pentru ceva; ci întotdeauna tăcea, nerăspunzând nimănui la nici o ocară, mică sau mare, deşi adeseori era bătută şi era mereu urâtă şi batjocorită. Şi i-a descoperit îngerul despre ea unui părinte îmbunătăţit ce trăia în singurătate: „Pustnice Pitirun! Acea femeie este mai bună decât tine, pentru că ea petrece în mijlocul unei obşti aşa de mari şi, deşi slujeşte tuturor şi de toate este batjocorită, niciodată nu s-a depărtat cu inima de Dumnezeu“. Apoi, vădindu-se virtutea Isidorei înaintea obştii, călugăriţele au început să vestească despre purtarea lor. Una spunea: „Eu întotdeauna o ocăram”, alta: „Eu turnam lături pe ea“, alta: „Eu o băteam“. 
• Într-un cuvânt, toate recunoşteau feluritele necazuri pe care i le-au făcut.
•  Iuliana, pe propria cheltuială, în taină, a ascuns la sine timp de doi ani pe creştinii prigoniţi. 
• Munca de jos este un mijloc prin care ne smerim. 
•  Se cuvine să ne îngrijim să nu facem nimic necugetat sau cu neatenţie.
• 

LA MARGINE DE DRUM

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...



La margine de drum, căzut printre tălhari
Străin, pribeag, am fost şi sunt şi azi.
Şi trec pe langa mine, un preot şi’un levit
Dar un samaritean m’a luat şi m’angrijit.

Te’ntreb creştine oare, pe căţi ai ridicat
Cănd ai trecut în grabă, la munci şi cumpărat ?
Pe căţi căzuţi în stradă, cu vorba’i alinat,
Sau o bucat de păine, celui flămănd ai dat ?

Eşti ca tălharul oare şi vrei să jefuieşti,
Sau te’opreşti din milă şi rana oblojeşti ?
Ridică’l pe cel slab şi du’i povara sa
Că v’a veni o vreme, cănd plată tu vei lua.

Opreşte’te o clipă din iuresul de’acum
Şi’ntinde măna ta, celui căzut în drum.
Alină suferinţa şi măngăie smerit
Pe cel ce astazi, povara l-a strivit.

Şi nu lăsa să treacă, o clipă atăt măcar,
Ca ţie să nu’ţi pese de cel făra putere
Căzut între tălhari, fără a sa vrere.
Cănd rana’i vindecată şi el căzutul
Pe cale’i ridicat,
Îndreaptă şi pe altul ce’n suferinţă a stat.

Camelia Cristea

SINUCIGAŞII

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

Se pot trece la pomelnicul de la Sfânta Liturghie cei ce trăiesc în necurăţie sau sinucigaşii? În general nu se trec, pentru că la Liturghie, de fapt, ar putea fi pomeniţi numai cei care s-ar putea şi împărtăşi. Pe Sfântul Disc se prezintă Biserica. Din Biserică fac parte sfinţii şi toţi cei ce duc o viaţă cu gândul la sfinţenie şi cu dorinţa de sfinţenie. Şi atunci, normal ar fi ca la Sfânta Liturghie să fie pomeniţi numai aceia care ar putea şi să se împărtăşească, vii sau morţi. Dacă ar fi vii s-ar împărtăşi, dacă sunt morţi s-ar putea împărtăşi de darul lui Dumnezeu din Sfânta Liturghie. Însă practic nu se prea poate face lucrul acesta, în înţelesul că nu totdeauna poţi să ştii când îţi aduce cineva un pomelnic câţi sunt vrednici şi câţi nu sunt vrednici. Şi atunci îi pomenim de-a valma şi îi va deosebi Dumnezeu, sau îi va primi Dumnezeu şi pe aceia pe care gândim noi că nu-i primeşte. N-avem de unde să ştim. În orice caz, un lucru e sigur: dacă iubeşti pe cineva, aşa cum nu-l excluzi tu din iubire, nu l-ai putea exclude nici din pomelnic. De exemplu, dacă părinţii mei n-au fost oameni cumsecade, eu nu am dezlegare de undeva să nu-i pomenesc, pentru că eu trebuie să fiu cinstitor de părinţi în continuare. Porunca: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Levitic 20, 12) nu este valabilă doar cât trăiesc părinţii. Şi, în cazul acesta, eu m-aş simţi îndemnat să-i pomenesc aşa cum au fost ei, pentru că iubirea mă obligă şi Biserica, cumva, mă împiedică. Dar de fapt nu mă împiedică în sensul acesta, ci îmi dă de gândit, şi atunci omul nu mai ştie, de multe ori, ce să facă: iubirea îl îndeamnă să-i pomenească şi rânduielile Bisericii exclud posibilitatea aceasta. Totuşi, cred că trebuie să ascultăm de iubire, pentru că iubirea e mai mare decât toate. Dumnezeu este iubire.
Fragment din „Veniţi de luaţi bucurie”  de Teofil Părăian

HRANA PENTRU SUFLET: DESPRE LACRIMI

HRANA PENTRU SUFLET: DESPRE LACRIMI BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

 Una dintre comorile nepreţuite ale vieţii este sănătatea. Duşmanul sănătăţii este boala. De-a lungul secolelor, ştiinţa a luptat continuu împotriva bolii şi suferinţei. Există multă boală şi multă suferinţă în lume. Oamenii suferă şi îndură diverse boli care le afectează atât trupul, cât şi sufletul. Nu există om care, în viaţa pământească, să nu fi fost încercat de vreo boală. Nimeni nu este perfect sănătos. Din aceste motive, unii caută medicul potrivit pentru vindecarea unor boli trupeşti, alţii cercetează preotul spre a-i ajuta împreună cu Hristos-Dumnezeu în vindecarea sufletului cuprins de păcat şi boală. Cu privire la medici şi însănătoşire, citim în Vechiul Testament îndemnurile lui Isus Sirah, care zice: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul (…), că şi el se va ruga Domnului, ca să dea odihnă şi sănătate spre viaţă” (Înţelepciunea lui Sirah 38: 1;14). Biserica Creştin Ortodoxă îl consideră pe Mântuitorul Iisus Hristos „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”, Care a venit să-l tămăduiască pe om în întregime, trup şi suflet.
 Însuşi numele Său în evreieşte „Ieşua” (Iisus), înseamnă „Dumnezeu salvează”, altfel spus, „vindecă”. Mântuitorul Hristos este „Cel care vindecă”, „salvează” şi „eliberează” fiinţa umană de boală şi păcat. Doar prin suferinţă ne cunoaştem. Atâta timp cât nu fugim de suferinţă şi o împărţim cu Dumnezeu, ne aduce la cunoaşterea de sine. Şi cunoaşterea de sine duce la smerenie. Şi smerenia duce la iubire. 
 În vremurile trecute, Iov a experimentat boala și suferința. Într-un timp foarte scurt, el și-a pierdut copiii, averea şi sănătatea. Pe cine a învinuit soţia lui Iov pentru aceste tragedii? Iov 2:9: “Blesteamă pe Dumnezeu şi mori! Aşa cum se întâmplă şi azi cu mulţi, soţia sa L-a învinovăţit pe Dumnezeu pentru aceste nenorociri. Cine i-a produs de fapt boala lui? Iov 2:7: „Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea din talpa piciorului până în creştetul capului. Important: Suferinţa nu vine de la Dumnezeu. Ea este lucrarea lui Satana. Satana produce suferinţă nu doar omului. El i-a provocat suferinţă chiar lui Hristos. Unde şi cum? Luca 23:33: “
Când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo” pe Iisus. Satana a fost cel care a inspirat cruzimea faţă de Iisus. Zice dreptul Iov:Omul este născut pentru suferinţă (Iov 5:7). Iar Sfântul Pavel zice că toată făptura este în suferinţă (Romani 8:22). Suferinţele din lume sunt urmări ale păcatului (Iov 4:8; Psalm 7:14-16; Pilde 22:8; Ieremia 4:18). Suferinţele sunt pedepse pentru păcate (Levitic 26:24 - 28; II Regi 7:14), dar de vom primi toate suferinţele cu răbdare şi mulţumire, ne vor aduce mare folos duhovnicesc spre mântuirea sufletului. Suferinţa este rânduită de sus spre mântuire, spre ispitire, spre iertarea păcatelor şi spre creştere duhovnicească, numai dacă o primim cu mulţumire, ca din mâna lui Dumnezeu precum spune proorocul David: Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat(Psalm 22:5). Deci, toiagul şi varga suferinţei, pe cei buni şi credincioşi îi mângâie, îi sporeşte în fapte bune, îi curăţeşte de păcate şi-i învredniceşte de mai mare cunună şi răsplată în cer. Iar pentru cei răi, toiagul suferinţei este chemarea la pocăinţă este pedeapsă peste pedeapsă şi frâu în gură, pentru că nu voiesc să se apropie de Domnul (Psalm 31:10).
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că: darul de a suferi este mai mare decât darul de a învia morţii, pentru că făcând cineva  minuni, Îi rămâne dator lui Dumnezeu, pe când dacă cineva suferă, acestuia Dumnezeu îi rămâne dator.
Boala, nedreptatea, ocara, sărăcia şi orice fel de suferinţe pe pământ trebuie să le răbdăm având credinţa că suferinţa, de orice fel ar fi ea, ne este rânduită de Dumnezeu, Tatăl Nostru Cel Ceresc, spre mântuire, iar nu spre osândă veşnică.
 Apoi trebuie să primim suferinţa cu răbdare şi cu mulţumire. Iar răbdarea noastră trebuie să fie însoţită de cuvioşie şi de înfrânare (2 Petru 1:2-7); să fie însoţită de bucurie (Coloseni 1:11) şi nădejde. Răbdarea în suferinţă sporeşte în noi prin rugăciune, prin spovedanie, şi prin Sfânta Împărtăşanie; prin citirea cărţilor sfinte, prin cugetarea la patimile Domnului nostru Iisus Hristos şi ale tuturor sfinţilor Lui; prin cercetarea celor ce sunt în suferinţe mai grele decât ale noastre şi prin cugetarea la fericirea veşnică în rai. Pentru că altă cale spre mântuire nu este decât numai prin cruce, prin suferinţă, prin răbdare şi prin jertfă precum spune Mântuitorul: Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21:19). Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Matei 24:13). Bolnavul care rabdă trebuie să rabde până la capăt. Poate că boala a fost trimisă tocmai pentru a ne învăţa să cugetăm la moarte…
 Cel Preaînalt aduce fărădelegile părinţilor peste fii şi peste fiii fiilor, până la treilea şi al patrulea neam (Ieşire 34:7). Dumneavoastră, o ştiu, veţi spune ce se spune adesea: „Dar de ce să sufere copiii pentru păcatele părinţilor?” Vă voi întreba şi eu: „Dar cum altfel să-i sperie Domnul Dumnezeu pe oameni ca să nu păcătuiască decât trecând asupra copiilor pedeapsa pentru păcatul lor?”. 
Poporul nostru şi-a format prin experienţă convingerea nestrămutată că pentru păcatul părinţilor suferă şi copiii. De aceea se aude adesea avertismentul dat celor ce vor să jure strâmb ori să facă vreun alt rău: „Ia seama, ai copii!” Omul modern nu suspină după rai, nu aşteaptă raiul. Cuviosul Paisie Aghioritul obişnuia să spună că paşaportul spre rai are neapărată nevoie de viza încercărilor. 
 Însăşi denumirea profană a stării de suferinţă din perspectiva celui ce o trăieşte, aceea de “pacient”, vine din limba latină şi înseamnă “cel ce rabdă”, de la patientia - răbdare, arătând atitudinea sau conduita cu care omul trebuie să înfrunte toate încercările şi suferinţele, trupeşti sau sufleteşti. 
 Odată, cînd am fost la Essex, am avut o discuţie cu arhimandritul Zaharia, una din acele discuţii care te urmăresc toată viaţa. Am ajuns să discutăm despre lacrimi pentru că e o boală a începătorilor să discute despre lucrurile înalte, iar lacrimile sunt un rod al înălţimilor. Atunci părintele Zaharia mi-a zis un lucru pe care nu pot să-l uit. Anume că noi, oamenii, suntem adevăraţi doar atunci când plângem. Nu mai ştiu dacă această vorbă îi aparţinea sau dacă a auzit- o de la duhovnicul său, părintele Sofronie, cert este că acest înţeles al omului nu-l mai auzisem, deşi era atât de evident. Ştiu că se poate face o întreagă filozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plânsul este la fel de firesc ca şi râsul.
 Cred că ar trebui să plângem cel puţin la fel de des precum râdem. La un moment dat oamenii au început să considere plânsul ceva ruşinos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că şi râsul poate trăda o slăbiciune. Mă gândesc că Proorocul David, care era un ostaş neînfricat, plângea de multe ori, mărturisind că până şi aşternutul şi-l uda cu lacrimi. Desigur era o altă lume. Astăzi bărbaţii nu mai poartă războaie, nu mai străbat păduri în căutarea vânatului, nu mai sunt ameninţaţi de animalele sălbatice, de stihii, în schimb nu plâng. Această incapacitate de a plânge pare să fie singura calitate a bărbaţilor de azi. Tata plângea uşor şi acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz şi care vorbea tare. Dacă te chema să-ţi spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar şi când te ruga să-i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Şi cu toate acestea, plângea la filmele proletare. Plângea când vedea bătrâni săraci, copii flămânzi şi îndeobşte când vedea vreo nedreptate. Mămica râdea de el. Acesta era singurul moment când mămica îl putea lua peste picior şi el nu se supăra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spună că omul e el însuşi doar atunci când plânge. Nu pot să uit faţa dură a tatei cum se schimba atunci când plângea la filme, ştergându-şi ochii cu mâinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuşi şi era atât de curat şi atât de bun. Restul era viaţa cu mizeriile ei, cu sărăcia şi mândria ei, cu tot ce e străin şi însingurează pe om, ducându-l atât de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat. Sunt oameni care au plânsul în interior. Aceştia sunt cei mai frumoşi oameni de pe pământ. Acest plâns lăuntric nu are în el nimic din tristeţea şi apăsarea oamenilor neîmpliniţi sau loviţi de vreo suferinţă. Acest plâns lăuntric este ca o lumină de dimineaţă care străbate prin ceaţă. Aceştia sunt oamenii pe care îi iubeşti fără să ştii de ce şi revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăseşte. Nu este o mai mare bucurie în viaţă decât aceea de a întâlni un astfel de om. Deşi ei pot trece neobservaţi. Pentru a-i recunoaşte trebuie ca şi tu să fi plâns măcar o dată în viaţă, să plângi de-adevăratelea. Sunt atâtea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinţei curg sub luminile reclamelor, în oraşele mari, în băi, în aşternuturi, în maşini. Răsună atâtea răcnete de durere, atâtea suspine, dincolo de buletinele de ştiri, dincolo de talk-show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastră civilizaţie cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta este îndreptată să ascundă acest plâns, să ne facă să credem că plânsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontenit şi o grămadă de oameni îşi trăiesc adevărata condiţie, aflându-se în cele mai sincere, cele mai sfâşietoare momente ale vieţii lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimţire. Şi doar atunci când suferinţa dă buzna în viaţa noastră, doar atunci perdeaua indiferenţei cade de pe faţa lumii. Lumea apare aşa cum e ea, cu răul şi cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decât prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi. 

                              BOALA ŞI SUFERINŢA

De câte ori citim în Sfintele Evanghelii despre vindecările minunate pe care le săvârşeşte Mântuitorul, ne întrebăm de ce omul trebuie să sufere, de ce asupra unor oameni apasă povara bolii. Oare 5 nu l-a făcut Dumnezeu pe om să fie fericit? Oare firea, pe care Dumnezeu a creat-o, nu a fost desăvârşită? Fiindcă toate cele ieşite din mâinile lui Dumnezeu au fost „bune foarte” (Facerea 1:31), boala apare ca o contradicţie, un fenomen deconcertant, iar moartea ca inexplicabilă. De aici, uneori, reacţii nefericite de îndepărtare de Dumnezeu a celor bolnavi, în loc să se apropie mai mult, interpretări greşite ale întâmplărilor care au condus la situaţii grave, ajungându-se chiar la apostazie. „M-am supărat pe Dumnezeu…”, pare a spune bolnavul căruia îi vorbeşti degeaba despre bunătatea lui Dumnezeu care a îngăduit o asemenea încercare în viaţa lui, din raţiuni pe care mintea noastră nu le poate pătrunde. Iar atunci când vine vindecarea, deşi a bombănit continuu, nu s-a rugat, nu a căutat ajutorul lui Dumnezeu, crede că vindecarea a făcut-o doctorul cutare sau cutare, cel mai priceput dintre toţi pe câţi i-a cunoscut până atunci. „Dumnezeu nu este pricinuitorul relelor”, spune Sfântul Vasile cel Mare, într-o omilie cu acelaşi titlu, adăugând: „Este o nebunie să crezi că Dumnezeu este autorul relelor noastre (…) Boala nu este o lucrare a mâinii lui Dumnezeu (…) Dumnezeu, Care a făcut trupul, n-a făcut şi boala, tot astfel cum El, deşi a făcut sufletul, nu a făcut păcatul. Dumnezeu n-a făcut nicidecum moartea”. Sfântul Grigorie Palama afirmă, de asemenea, că „Dumnezeu n-a creat moartea, nici infirmităţile, n-a creat moartea sufletului, nici moartea trupului” (150 capete despre cunoştinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa moralpă şi despre făptuire).Omul a fost creat pentru viaţa veşnică, trupul său nu cunoştea stricăciunea până la căderea în păcat. Sfinţii Părinţi mărturisesc despre darul nemuririi care a însoţit crearea omului: Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii despre statui: trupul, în rai, „nu era supus morţii”), Sfântul Grigorie de Nyssa (Despre feciorie: „Omul nu avea prin el însuşi ca proprietate esenţială unită cu natura sa capacitatea de a muri”) ş.a. Harul lui Dumnezeu l-a îmbrăcat pe Adam în nestricăciune, în nemurire. „Suflarea de viaţă” care l-a creat pe om ca „fiinţă vie” însemna nu numai sufletul, ci şi Duhul dumnezeiesc sălăşluit în om şi pe care, prin neascultare, l-a pierdut. În ce măsură omul este responsabil de bolile care vin asupra lui? Între păcat şi boală există o 6 legătură, dar nu aceea că boala este o consecinţă a unei pedepse divine pentru păcat, ci pentru că omul alege, în chip conştient sau inconştient, o altă cale decât aceea care ar favoriza o evoluţie benefică a fiinţei sale, potenţând rătăcirea protopărinţilor. Adam a transmis întregii umanităţi stricăciunea, boala, suferinţa, astfel încât „prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii” (Romani 5:18). 
Dar Hristos, noul Adam, „doctorul sufletelor şi al trupurilor”, a restaurat firea umană eliberând-o de păcatul strămoşesc şi pregătind-o pentru moştenirea Împărăţiei Cerurilor. Tocmai boala şi suferinţele care o însoţesc sunt crucea pe care omul trebuie să o ducă PENTRU A DOBÂNDI VIAŢA VEŞNICĂ, pentru a-şi însuşi în chip deplin harul primit la botez. Sfântul Ciprian (Despre moarte)arată că pentru creştin boala nu este decât un prilej de a-şi întări credinţa, de a spori în virtutea răbdării, care duce la viaţa veşnică: „Ceea ce ne deosebeşte de cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu este faptul că aceştia din urmă se plâng şi cârtesc la necaz, în timp ce, pentru noi, nenorocirea, departe de a ne abate de la adevăratul curaj şi de la adevărata credinţă, ne întăreşte prin durere. 
Astfel, fie că suntem slăbiţi de o profundă durere lăuntrică, fie că un foc foarte puternic ne consumă interior până la gât, fie că puterile ne sunt în mod constant zdruncinate de vărsături sau că ochii ne sunt injectaţi de sânge, fie că suntem, în sfârşit, infectaţi de cangrenă şi constrânşi la amputarea unuia dintre membrele trupului sau vreo infirmitate oarecare ne lipseşte deodată de folosirea picioarelor, a văzului sau a auzului – toate aceste necazuri sunt tot atâtea prilejuri de întărire a credinţei noastre”. Amin!Teama de boală şi suferinţă l-a împins la moarte pe un bătrân internat la secţia de Neurologie a Spitalului Judeţean Timişoara. Deşi nu era grav bolnav, omul a preferat să se arunce de la etajul 9, luni, după amiază.