Despre desfrâu şi adolescenţi

(Migne, .P G. 62,423-428)

„În rest [încolo] fraţilor vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul lisus: după cum aţi primit de la noi că trebuie să umblaţi şi să plăceţi lui Dumnezeu, [aşa] să prisosiţi mai mult. Căci ştiţi ce porunci v-am dat prin Domnul nostru lisus Hristos. Căci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţirea [haghiasmos] voastră” (I Tesaloniceni 4, 1-3).

1. Când, după ce s-a oprit asupra celor nu aşa de importante şi care sunt mai la îndemână, urmează să treacă mai departe, la cele ce au nevoie să fie făcute necontenit şi care trebuie să fie auzite neîncetat, adaugă acest cuvânt „în rest”, care înseamnă: „Pururea şi necontenit vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul”. Vai, vai! Nici măcar să roage pe alţii nu se consideră pe sine vrednic – deşi cine era aşa de vrednic de crezare [precum el]? -, ci îl ia în ajutor pe Hristos. „Prin Dumnezeu vă rugăm”, zice. Căci aceasta înseamnă „în Domnul”. Aceasta şi corintenilor le-a spus: „Dumnezeu vă roagă prin noi” (II Corinteni 5, 20).
„Ca după cum aţi primit de la noi”.

„Aţi primit” nu se referă doar la cuvinte [remata], ci şi la lucrurf [realităţi] [pragmata]. Iar „cum trebuie să umblaţi” se referă la toată petrecerea vieţuirii. „Şi să plăceţi lui Dumnezeu, ca să prisosiţi mai mult”, adică: „Pentru ca din mai multă sârguinţă să nu vă opriţi doar la porunci, ci să treceţi dincolo de ele”. Căci aceasta înseamnă „ca să prisosiţi”. [Asta] fiindcă în cele vorbite mai înainte [în epistolă] s-a referit la minunăţia credinţei lor celei tari. Însă aici le orânduieşte [rythmizein] [modul de] vieţuire.
Căci aceasta însemnă înaintare: „a trece hotarul poruncilor şi al rânduielilor”. Că nu din sila făcută de învăţător, ci din propria voie liberă se face totul. Căci după cum pământul nu trebuie doar să poarte cele puse în el1, aşa şi sufletul nu trebuie să se oprească la cele date lui, ci să treacă dincolo de ele. Vezi că în chip firesc a zis „să treacă dincolo”4? Căci în acestea două se împarte virtutea: în a se abate de la rău şi în a face binele. Fiindcă nu e de-ajuns depărtarea de rele pentru a ne apropia de virtute, ci [virtutea] este ca un drum care are începutul acolo [în lepădarea răului], dar e nevoie de multă sârguinţă.

Deci cele de care trebuie să fugim le spune lor în chip firesc ca poruncă, deoarece dacă sunt făptuite, aduc pedeapsa, dar nefăptuite, nu aduc laudă, însă cele ce ţin de virtute, cum ar fi a deşerta banii şi câte sunt de acest fel, nu le mai spune ca poruncă. Dar cum? „Cel ce poate să înţeleagă, să înţeleagă” (Matei 19, 12).

Deci în chip firesc le-a poruncit [să le facă] acestea cu frică şi cutremur, şi ei să-şi aducă aminte de acea evlavie prin aceste cuvinte scrise. De aceea nu instituie [poruncile], ci le aduce aminte de ele. „Căci ştiţi”, zice, „ce porunci v-am dat prin Domnul nostru lisus Hristos. Căci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţirea voastră”. Şi ia aminte, cum nicidecum nu a accentuat atât de clar despre alt lucru ca despre acesta. După cum şi în altă parte scriind, zice: „Urmaţi pacea cu toţi, şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14).

Şi ce te minunezi de vreme ce ucenicilor pretutindeni le scrie despre aceasta, precum şi lui Timotei scriindu-i i-a spus: „Păzeşte-te pe tine curat [agnos]” (I Timotei 5,22)? Şi în a doua epistolă către corinteni scriind, a zis: „în multă răbdare, în posturi, în curăţie [agnoteti]” (II Corinteni 6, 6). Şi pretutindeni ar afla cineva aceasta: şi în epistola către romani şi în toate epistolele. Căci cu adevărat acest rău vătăma pe toţi.

Şi precum porcul, fiind plin de mocirla în care intră, a umplut toate de rău miros şi a umplut simţurile de gunoi, aşa şi desfrânarea. Căci [aceasta] este un rău cu anevoie de spălat. Iar când unii care mai au şi femei fac asta, cât este de mare covârşirea neorânduielii? „Căci aceasta este”, zice, „voia lui Dumnezeu: sfinţirea voastră; să vă depărtaţi de orice desfrânare”. Căci multe sunt chipurile de neorânduială, felurite şi de multe feluri sunt plăcerile desfrânării, pe care nici nu se cuvine a le spune. Şi zicând „de orice desfrânare”, lasă la o parte chipurile ei.
„Fiecare dintre voi să ştie să-şi ţină vasul său în sfinţire şi cinste, nu în patima poftei precum neamurile care nu ştiu pe Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4, 4-5).

„Fiecare dintre voi”, zice, „să ştie să-şi ţină vasul său”. Prin urmare, faptul de a nu desfrâna arc nevoie de multă învăţătură. Iar noi „îl ţinem” când rămâne curat şi este întru sfinţire. Iar când e necurat, este păcat. Şi e normal. Căci noi nu mai facem cele ce vrem, ci cele pe care aceea [desfrânarea] ni le porunceşte. „Nu în patima poftei”, zice. Aici arată şi modul în care trebuie să păzim întreaga înţelepciune: să tăiem patimile poftei5. Căci şi desfătarea, şi bogăţia, şi uşurătatea, şi lenevia, şi pierdutul timpului, şi toate acestea ne duc în poftă nelalocul ei. „Precum”, zice, „neamurile care nu ştiu pe Dumnezeu”. Căci aceia sunt în aşa fel că nu aşteaptă să dea seama de faptele lor.

„Să nu întreacă masura şi să nu lăcomească în aceasta asupra fratelui” (I Tesaloniceni 4, 6).
2. Bine a zis „să nu întreacă măsura”. Căci fiecăruia Dumnezeu i-a dat femeie şi a pus hotare firii: să fie acea împreunare doar cu o singură [femeie]. Încât călcarea de poruncă [prin împreunarea] cu alta este şi hoţie şi lăcomie. Ba mai cumplită decât orice hoţie. Căci nu ne doare atât de lucrurile care ne sunt luate, cât de săparea nunţii, îl numeşti frate şi lăcomeşti, şi încă în cele în care nu trebuie?

Aici despre adulter zice. Iar mai sus, despre orice desfrânare. Fiindcă urma să spună să nu întreacă măsura, nici să nu lăcomească asupra fratelui o ia înainte şi zice: „Să nu socoteşti că spun aceasta doar în ceea ce priveşte pe fraţi, ci nu trebuie să ai de-a-face nici cu femeile celorlalţi [păgânilor], nici cu cele pur şi simplu nemăritate. Trebuie să vă depărtaţi de orice desfrânare”. De aceea zice: „Fiindcă este răzbunător Domnul pentru toate acestea”. Mai întâi a îndemnat; i-a ruşinat zicând: „Precum neamurile”. Apoi şi din raţionamente a arătat necuviinţa [acestui lucru]. Aceasta era „a lacomi asupra fratelui”.

Adaugă apoi principalul: „Răzbunător este Domnul pentru toate acestea, după cum v-am spus mai înainte şi v-am dat mărturie” (I Tesaloniceni 4, 6).
Căci nu vom face acestea fără pedepsire, nici nu ne vom bucura de atâta plăcere câtă pedeapsă vom avea. „Căci nu ne-a chemat Dumnezeu la
necurăţie, ci întru sfinţire” (I Tesaloniceni 4, 7). Fiindcă a vorbit de „fratele” şi a adăugat că „Dumnezeu este răzbunător”, a arătat că chiar dacă un necredincios ar pătimi aceasta, Făcătorul îi va da pedeapsă. Ceea ce zice asta înseamnă: nu răzbunându-l pe acela te pedepseşte pe tine, ci [te pedepseşte] pentru că ai păcătuit faţă de El.

„Aşadar cel ce dispreţuieşte nu pe om dispreţuieşte, ci pe Dumnezeu Care ne dă Duhul Lui cel Sfânt” (I Tesaloniceni 4, 8). Încât fie dacă a-i strica-o pe împărăteasă, fie pe roaba ta măritată, aceeaşi este vinovăţia. De ce? Fiindcă nu răzbună persoanele nedreptăţite, ci pe Sine însuşi. Căci tu te-ai întinat la fel, deci la fel L-ai ocărât pe Dumnezeu. Că şi una şi alta este tot adulter, fiindcă şi una şi alta este nuntă. Şi chiar dacă nu faci adulter, ci desfrânezi – căci desfrânata nu are bărbat -, Dumnezeu se răzbună tot la fel, fiindcă se răzbună pe Sine6. Căci făcând aceasta, nu îl dispreţuieşti atât pe acela [soţul femeii] cât pe Dumnezeu.

Şi e limpede din aceasta: faţă de acela îl faci pe ascuns, pe când aici nu te fereşti de Dumnezeu Care te vede. Că spune-mi: dacă cineva ar fi învrednicit din partea împăratului de purpură şi de mii de alte cinstiri şi, poruncindu-i-se să vieţuiască în chip vrednic de acea cinste, totuşi se duce să se strice cu o femeie, pe cine ocărăşte: pe femeie sau pe împăratul ce i-a dat [purpura]? Este dispreţuită şi aceea, însă nu la fel [ca împăratul].

De aceea, vă rog, să ne păzim de păcatul acesta. Căci după cum noi pedepsim pe femeile [noastre] când, însoţite fiind cu noi, se dau altora, aşa şi noi suntem pedepsiţi – chiar dacă nu de legea romană7 -, însă [sigur] de Dumnezeu. Căci şi [aceasta], şi aceasta este adulter. Adulter este nu numai când cea cununată face adulter cu altul, ci şi când cel legat de femeie [face desfrâu cu alta]. Ia aminte cu de-amănuntul la ceea ce zic, căci chiar dacă împovărător le este la mulţi ce spun, însă e de neapărată trebuinţă să grăim ca lucrurile să se îndrepte pe mai departe.

Şi nu numai aceasta este desfrâu, când stricăm o femeie însoţită cu bărbat, ci şi dacă [stricăm] pe cea lăsată şi dezlegată de bărbat, noi înşine fiind legaţi de femeia [noastră], adulter este fapta. Căci ce dacă cea cu care fac adulter nu e legată [de bărbat]? însă tu eşti legat. Ai călcat legea, ai nedreptăţit asupra trupului tău. Căci de ce, spune-mi, pedepseşti pe femeie chiar dacă desfrânează cu bărbat dezlegat şi care nu are femeie? Fiindcă este adulter. Şi deşi cel ce desfrânează cu ea nu are femeie, însă ea este legată de bărbat.

Aşadar, şi tu eşti legat de femeie. Prin urmare, la fel şi al tău adulter este. „Căci cel ce lasă pe femeia sa”, zice, „în afară de pricină de desfrânare o face să facă adulter. Şi cel ce se însoară cu cea lăsată face adulter” (cf. Matei 19, 9; Matei 5, 32). Dacă cel ce se însoară cu cea lăsată face adulter, oare cel care are femeia lui, dacă se strică cu alta, nu cu mult mai mult face adulter? Îi e limpede oricui că e aşa. Însă acestea au fost spuse îndestulător către voi bărbaţii. Căci despre unii ca aceştia zice şi Hristos: „Viermele lor nu se sfârşeşte şi focul nu se stinge.” (Macabei 9, 48).

Şi despre tineri trebuie să vă vorbesc, dar mai degrabă nu atât pentru aceia, cât pentru voi8. Căci nu numai acelora, ci şi vouă vi se potrivesc acestea. Şi cum anume, vă voi spune. Cel ce nu învaţă să desfrâneze nu va face nici adulter. Pe când cel ce se tăvăleşte cu desfrânatele degrabă va ajunge şi la adulter. Şi chiar dacă nu [va face adulter] cu femeile măritate, însă se va strica cu cele nemăritate.

3. Aşadar, ce vă îndemn? Pentru ca să tăiem rădăcinile, câţi aveţi copii tineri şi urmează să-i aranjaţi în viaţa lumească, trageţi-i degrabă sub jugul nunţii. Şi fiindcă pe cei încă tineri îi asupresc cele ce ţin de pofte, în răstimpul dinaintea nuntii, ţineti-i [curaţi] prin îndemnuri, ameninţări, înfricoşări, făgăduinţe, şi prin mii de alte [mijloace]9.
Iar când e vremea de nuntă, nimeni să nu vă întârzie (iată, grăiesc vorbe de nuntă!) să vă căsătoriţi copiii, însă nu mă ruşinez spunând acestea, fiindcă nici Pavel nu s-a ruşinat când a zis: „Să nu vă lipsiţi unul de altul” (I Corinteni 7, 5); lucru care pare mai ruşinos decât acesta [spus de mine]. Dar nu s-a ruşinat. Căci nu lua aminte la vorbe, ci la faptele la care se refereau vorbele.

Deci, când copilul creşte, mai înainte de armată10, mai înainte de celelalte ale vieţii, îngrijeşte-te de cele pentru nuntă. Iar dacă acela va vedea că degrabă îl duci spre nuntă şi că puţin timp mai este la mijloc, va putea să-şi înfrâneze aprinderea. Dar dacă înţelege că tu eşti uşuratic şi întârzii şi zăboveşti, atunci va face multe ieşiri şi până îi vei face tu nuntă, deznădăjduindu-se pentru lungimea timpului, va aluneca în desfrânare.

Dar vai mie! Rădăcina relelor şi aici este iubirea de argint. Fiindcă nimănui nu-i pasă ca să fie cu mintea întreagă şi blând copilul, ci toţi se îngrijesc de aur iar pentru acestea [virtuţi] nimeni nu are nici o sârguinţă. De aceea, vă rog, mai întâi să ne educăm [rythmizeiri] sufletele. Căci dacă se apropie de o mireasă curată şi vede numai trupul aceleia [nu şi alte trupuri, atunci] şi dorinţa va fi foarte mare şi frica de Dumnezeu va fi mai mare şi nunta va fi cu adevărat cinstită primind trupurile [lor] curate şi neîntinate şi odraslele lor vor fi pline de binecuvântare şi mirele şi mireasa vor ii îngăduitori unul cu altul11. Căci fiecare dintre ei doi, neavând experienţa altor obiceiuri, se vor supune unul altuia12.

Dar cel care de tânăr începe să desfrâneze şi să aibă experienţa obiceiurilor desfrânate, numai în prima şi în a doua seară îşi va lăuda nevasta, iar după aceea degrabă va aluneca în acea desfrânare, în râsul cu hohot şi fără rânduială, căutând vorbele pline de josnicie, purtările şi înfăţişările deşănţate şi toată cealaltă necuviinţă pe care nu este potrivit să o spunem13. Iar femeia liberă nu suferă să facă aşa ceva, nici nu se pătează pe sine[4. Căci a fost dată în căsătorie bărbatului pentru a vieţui în comun şi a face copii, nu pentru necuviinţă şi râs15. [A fost dată] ca să ţină casa, ca să-l educe şi pe acela [ pe bărbat] să fie cuviincios, nu ca să-i dea lui pricini de aprindere a desfrâului.

- Dar îţi apare plăcută înfăţişarea desfrânatei?, [ar zice careva].

- Ştiu şi eu, căci şi Scriptura zice asta: „Miere iasă din buzele desfrânatei” (Pilde 5, 3). Că de aceea fac eu acestea toate: ca să nu ai parte de cercarea acelei mieri. Căci se va preschimba negreşit în fiere. Şi chiar asta o zice şi Scriptura: „Care pentru o vreme unge gâtlejul tău, dar mai pe urmă o vei afla mai amară decât fierea şi mai ascuţită decât sabia cu două tăişuri” (Pilde 5, 3-4).

- Ce spui?

- Îngăduie-mi să zic şi ceva necurat şi să fiu fără de ruşine. Căci nu de bună voie pătimesc aceasta, ci, din pricina celor care nu se ruşinează de [aceste] fapte, mă silesc şi eu să grăiesc vorbele [acestea]. Şi multe de acest fel vedem în Scripturi. Căci şi lezechiel, ocărând Ierusalimul, multe de acest fel grăieşte şi nu se ruşinează. Şi pe bună dreptate. Căci nu din patima lui le grăia, ci din purtarea de grijă. Căci chiar dacă par că sunt vorbe necuviincioase, însă scopul nu este necuviincios, ci se potriveşte foarte cu cel ce vrea să lepede necurăţia sufletului. Căci dacă sufletul cel neruşinat nu va auzi asemenea vorbe, nu se va ruşina. Fiindcă şi doctorul, vrând să scoată puroiul din rană, mai întâi îşi pune degetele pe rană; iar dacă nu se mânjeşte mai întâi pe mâinile [sale] care vindecă, nu va putea să tămăduiască.

Aşa şi eu, dacă nu îmi mânjesc cu patimile voastre gura care vindecă, nu voi putea să vă tămăduiesc. Dar mai bine zis nici aceasta [gura] nu se mânjeşte, nici mâinile aceluia [doctorului]. Cum aşa? Fiindcă necurăţia firească nu e din trupul nostru, după cum nici acolo [puroiul] nu e din mâinile aceluia, ci din cele ale altora. Căci dacă acolo, unde e un trup străin, acela nu refuză să-şi bage mâinile [în rană], aici, unde e trupul nostru16, spune-mi, vom refuza? Căci trup al nostru sunteţi voi; chiar dacă neputincios şi necurat, însă al nostru17.

4. Aşadar, ce este ceea ce zic şi pentru care am făcut atâta îndemnare? Haina pe care o are un rob nu ai alege să o porţi vreodată, căci te îngreţoşezi de murdăria ei, ci ai alege să fi [mai degrabă] gol decât să te foloseşti de acea [haină], iar când e vorba de un trup necurat şi murdar18care e folosit nu numai de sluga ta, ci şi de alţi mii, nu te îngreţoşezi?

Aţi tăcut auzind [acestea], însă ruşinaţi-vă de fapte nu de cuvinte. Ba şi toate celelalte le voi pune înainte: răutatea şi întinăciunea obiceiurilor, şi sclavia, şi lipsa de libertate al acelui mod de viaţă. Spune-mi: la ea te duci şi tu şi robul tău? Şi s-a obişnuit nu numai sluga ta, ci şi călăul. Mâinile călăului nu ai suferi să le ţii, dar pe cea care este un trup cu el o îmbrăţişezi şi o săruţi şi nu te cutremuri nici nu te înfricoşezi? Nu te ruşinezi şi nici nu-ţi pasă?

Am spus către părinţii voştri că trebuie degrabă să vă căsătorească, însă nici voi nu sunteţi nevinovaţi de pedeapsă. Că dacă nu ar fi fost şi mulţi alţi tineri vieţuind în întreaga înţelepciune – şi mai demult, şi acum -, aţi avea o oarecare apărare. Dar dacă sunt, ce veţi avea de zis? „Că nu am putut să ne ţinem în frâu flacăra poftei?”. [Nu veţi putea spune aşa], căci vă osândesc aceia care au putut, deşi sunt părtaşi aceleiaşi firi. Auziţi pe Pavel care zice: „Urmaţi pacea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”. Ameninţarea aceasta nu este îndestulătoare să înfricoşeze? Vezi pe alţii care ţin întreaga înţelepciune toată viaţa şi petrec în cinste, şi tu nici până în vremea tinereţii nu te înfrânezi? Vezi pe alţii luptându-se de mii de ori cu plăcerea, şi tu nu suferi nici măcar o dată?

Dacă vreţi, vă spun pricina. Nu tinereţea este pricina – căci atunci ar urma ca toţi tinerii să fie neînfrânaţi —, ci noi ne aruncăm pe noi înşine în foc19. Căci când te duci la teatru şi şezi mâncând cu ochii mădularele goale ale femeilor, ai mâncat la vreme20, şi de acolo, mai pe urmă, ai hrănit mult aprinderea.

Când vezi femeile arătându-şi modelul trupului, când [iei aminte] la imagini şi cântece care nimic altceva nu conţin decât iubiri nelalocul lor -, căci „cutare femeie”, zice [cântecul], „a făcut ochi dulci la cutare, dar nu s-au întâlnit şi s-a spânzurat” – sau când vezi femei că-şi revarsă o dragoste nelalocul ei către mamele lor, şi când primeşti acestea şi prin auz, şi prin femei, şi prin regia teatrului, ba chiar şi prin oameni bătrâni (căci mulţi [actori bătrâni], punându-şi măşti, fac acolo pe femeile), de unde, spune-mi, mai poţi să fii întreg la minte [feciorelnic] din moment ce acele povestiri, acele imagini, acele auziri îţi ţin sufletul şi de aici urmează vise asemănătoare? Căci în chip firesc [noaptea] îţi năvălesc în imaginaţia sufletului multe [lucruri] asemănătoare cu cele pe care le vrei şi le pofteşti peste zi.

Aşadar, când acolo şi vezi lucruri de ruşine, şi auzi cuvinte şi mai de ruşine, şi primeşti răni, iar leacuri nu pui, cum nu se va mări în chip firesc puroiul, cum nu se va întinde boala, şi încă cu mult mai mult decât în cazul trupurilor noastre? Căci, dacă am vrea, mai uşor decât în cazul trupurilor ar primi libera voinţă cele ce ţin de îndreptare. Căci acolo21 e nevoie şi de leacuri, şi de doctori, şi de timp, pe când aici ajunge numai voinţa, ca omul să fie bun sau rău. Aşa încât mai degrabă ai primit boala22.

Deci, când socotim de folos cele vătămătoare şi nu facem nici un cuvânt din cele folositoare, când va mai fi vreo sănătate? De aceea şi Pavel a zis: „Precum neamurile care nu-L ştiu pe Dumnezeu”. Să ne ruşinăm! Să ne înfricoşăm dacă neamurile care nu-L ştiu pe Dumnezeu trăiesc cu întreagă înţelepciune. Să roşim când suntem mai răi decât aceia. Uşor ar fi să împlinim întreaga înţelepciune dacă am vrea, dacă ne-am ţine departe de cei ce ne vătăma. Fiindcă nici desfrâul nu ar veni uşor dacă noi nu am vrea.

Căci ce este mai uşor decât să umbli prin for? Însă din pricina multei leneviri, a devenit greu nu numai pentru femei, ci deja şi pentru bărbaţi. Ce este mai uşor decât să dormi? Însă şi aceasta o facem greu. Mulţi dintre cei bogaţi se sucesc [în aşternut] toată noaptea prin faptul că nu le stăruie nevoia somnului, căci altfel ar dormi. Şi într-adevăr, nimic din cele ce le vrem nu este greu, după cum nimic din cele ce nu le vrem nu este uşor. Căci noi suntem stăpâni peste toate.

De aceea şi Scriptura [zice]: „dacă vreţi şi Mă ascultaţi”, şi iarăşi: „dacă nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta” (Isaia l, 19-20). Încât în a vrea şi a nu vrea stă totul. De aceea şi suntem pedepsiţi sau lăudaţi. Dar fie ca noi toţi să fim dintre cei lăudaţi şi să avem parte de bunătăţile cele făgăduite cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt fie-i slava, stăpânirea şi cinstea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 Omilia a V-a la Comentariul la Ep. I către Tesaloniceni.

2 Fapt fundamental: predania în Biserică nu se referă doar la scrieri şi obiceiuri, ci e vorba de un duh, de un mod de vieţuire viu în Duhul, mod ce nu poate fi învăţat decât în succesiunea predanisirii înlăuntrul Bisericii, de la oameni dumnezeieşti. Toţi cei rupţi de Biserică pierd această viaţă tainică.

3 Pământul este transformat prin agricultură şi construcţii, nu rămâne doar cu plantele sălbatice crescute prin fire.

4 Firesc este omului de a tinde sa depaseasca pururea conditia sa.

5 Deci,fecioria cineva şi-o întinează şi prin lăcomia sau pofta hainelor şi bijuteriilor, nu doar prin acul sexual în sine sau prin alienarea simţurilor cu imagini desfrânate.

6 Aşadar, desfrâul este pus în legătură cu Duhul Sfânt dat credinciosului. Orice desfrâu este socotit ca o lepădare de dragostea lui Dumnezeu.

7 Legea romană permitea bărbatului să aibă o concubină legală, însă femeii nu-i permitea acest lucru.

8 Adresare a sfântului atât către adolescenţi şi tineri, cât mai ales către părinţii care trebuie să aibă grijă de fecioria odraslelor lor.

9 În nici un caz nu e normal să-şi înceapă viaţa sexuală cum se practică azi. Educaţia sexuală este o prostie când îi învaţă pe copii cum să facă sex fără pericol. Acceptul părinţilor (dar şi al medicilor si profesorilor) pentru viaţa sexuală a copiilor arată iresponsabilitatea şi crudul egoism care îi stăpâneşte pe toţi aceştia. Aceasta pentru că nu au chef să lupte cu lumea pentru copii lor.

10 Cariera militara era una foarte importanta in acea epoca.

11 De remarcat că acel mic lucru, ca cei doi să fie feciorelnici când intră în căsătorie şi să nu-şi fi întinat simţurile şi mintea cu nici un fel de imagine erotică sau poftă lumească, este cheia bunului mers al căsniciei. Faptul că azi soţii sunt neîngăduitori unii cu alţii, copiii sunt agitaţi şi nu-şi găsesc locul şi sensul, instituţia căsătoriei este călcată în picioare, tinerii nu mai au evlavie şi ruşine, partenerii de căsătorie se satură repede unii de alţii atât în ce priveşte relaţiile sexuale, cât şi în suportarea unuia de către altul, toate acestea sunt urmări directe ale desfrâului şi ale batjocoririi nobleţei omului ca persoană. Pentru cei care intră curaţi în căsătorie, chiar apropierile trupeşti intensifică frica dumnezeiască, fiindcă fiecare are conştiinţa că nu se atinge de un oarecine, ci de cel care este dar al lui Dumnezeu pentru el. Deci, dacă batjocoreşte darul, II batjocoreşte pe Dumnezeu Care i l-a dat.

12 Prin desfrâu, firea omului devine foarte nesupusă şi arogantă.

13 Asta, în general, se învaţă de la programele T V.

14 Ceea ce azi ni se pare normal, şi socotim civilizaţie şi evoluţie a societăţii în ceea ce priveşte moravurile, nu este decât ceea ce ţinea de comportamentul sclavilor în antichitate.

15 Deci, dacă bărbatul începe să pretindă de la femeie acte necuviincioase şi desfrânate, ea îl poate părăsi pentru motiv de desfrânare. Aceasta arată că nunta nu este pentru desfrâu şi ca cei doi să repete „legal” toate urâciunile care ni se oferă la televizor şi pe stradă. Pentru asemenea acte desfrânate Dumnezeu nu poate da binecuvântare.

16 Biserica este trupul nostru comun.

17 Semnul adevăratei conştiinţe preoţeşti – să nu pregete nimic preotul pentru a-şi tămădui şi ajuta fratii..

18 Trupul desfrânatei.

19Acceptând cu simţurile şi mintea prilejurile de desfrânare ce ni se oferă în jur.

20 Simţi plăcere pentru moment.

21 În cazul bolilor trupeşti.

22 În cazul trupului, boala are nevoie de un timp de incubaţie. În cazul sufletului însă, ea
poate invada imediat sufletul celui ce o acceptă de bună voie.
Sf Ioan.

Povestire Din Pateric

Un tânăr, ne povesteşte Avva Ioan, atras de lumea plăcerilor, s-a afundat în noroiul fărădelegilor. Odată însă şi-a venit în fire, ca şi fiul cel pierdut, şi a căutat drumul de întoarcere către casa Părintelui. A lăsat lumea, ca să găsească deşertul cel izbăvitor, departe de pricinile păcatului. Refugiu i-a fost un mormânt vechi. Închis de bunăvoie în această temniţă, îşi plângea cu amar sufletul rănit. Îngerii se bucurau, dar duhurile curviei, care 1-au văzut fugind atât de neaşteptat ca să le scape din mână, nu au întârziat să se arate. Se învârteau noaptea, şi încercuiau mormântul, şi strigau mânioase:
- Unde eşti nefericitule, de ce te-ai lepădat de noi după îndelunga noastră prietenie? De vreme ce ai gustat toate cele ale plăcerilor, acum te-ai hotărât să te faci sfânt? Prea târziu acum să faci pe înţeleptul, cerând milă.
- Vino afară, prostule, îl strigau alţii, te aşteaptă prietenii tăi!
- Nefericitule, îi şopteau viclenii, pentru tine nu este mântuire. Aici, unde ai săpat, repede îţi vei găsi moartea şi osânda veşnică.
Cu câtă răutate încercau să-1 aducă în deznădejde, dar luptătorul curajos era hotărât mai bine să moară decât să se întoarcă la aceleaşi. A cerut cu căldură dumnezeiescul ajutor, împotrivindu-se nălucirilor diavoleşti.
În următoarea seară diavolul a devenit amenintător:
- Dacă nu ieşi neîntârziat afară, nu vei scăpa de mâna mea!
Şi, deoarece acela nu 1-a ascultat, s-a repezit asupra lui şi 1-a lăsat aproape mort de multele lovituri. Aşa s-a răzbunat.
Iar rudele lui, neliniştite de brusca lui dispariţie, îl căutau peste tot. Până la urmă, 1-au descoperit într-o stare rea, în mormânt. Dar, oricât au insistat, el a rămas cu neputinţă de convins să-i urmeze.
Încă o noapte 1-au atacat diavolii, cu o nestăvilită furie, şi 1-ar fi omorât cu loviturile sălbatice, dar nu aveau această putere. Luptătorul nu s-a lăsat învins. A dorit să-şi piardă viaţa cea vremelnică decât să-şi mai murdărească după pocăinţă trupul şi sufletul cu întinarea păcatului.
Atunci diavolii şi-au recunoscut înfrângerea:
- Am fost înfrânţi, am fost înfrânţi! strigau jelindu-se
şi s-au făcut nevăzuţi.
Eliberat astfel de orice încercare, a rămas în mormânt până la sfârşitul vieţii, el, cel mai înainte pierdut, şi s-a învrednicit să facă minuni, ca să se arate puterea pocăinţei.”

“Traim niste vremuri in care apele se cam aleg, iar cernerea se va amplifica si accelera” I

Parintele Ilarion Dan (Man. Crucea): “Traim niste vremuri in care apele se cam aleg, iar cernerea se va amplifica si accelera”



“Vom vedea in anii care vin ca situatia va fi din ce in ce mai dificila, va fi din ce in ce mai greu de suportat… si atunci, oa­menii se vor reorienta. Oamenii, pusi sub presiune, vor cauta iesire, scapa­re, unii intr-o parte, altii intr-o alta parte. Unii se vor agata cu mai mare disperare de aceasta lume, altii se vor indrepta catre Dumnezeu cu toata nadejdea si cu toata credinta. Asta se va intampla”.

Interviu cu parintele Ilarion de la Manastirea Crucea (I)

de Isabela Aivancesei

Ion Dan a fost bancher. Si inca unul de top. Ani de zile a gos­podarit averea altora conducand filialele unor banci impor­tante. Pana cand a inceput sa isi puna intrebari. Despre sine. Despre lume. Despre Dumnezeu. Asa a ajuns sa faca saltul suprem, imbracand haina monahala la manastirea Crucea din Constanta. Atunci Ion Dan a murit in fata sfantului altar si, in locul lui, s-a nascut parintele Ilarion, cu care am realizat interviul de mai jos.

- Vine un moment in care omul incepe sa-si puna intrebari. Si asa, la acest moment am ajuns si eu. Acum vreo treizeci si ceva de ani am inceput sa-mi pun si eu intrebari cu adevarat, pentru ca la varsta adolescentei eram un pic cam necopt ca sa inteleg ce e cu viata: Cine sunt eu? Ce se intampla cu mine? Ce-i cu lumea asta?

Cum spunea parintele Arsenie: omul trebuie sa-si puna constient sau inconsti­ent, trei intrebari: Cine sunt? De unde vin? Si unde ma duc? Nu stiu cum sa nu-ti pui intrebarile astea! Este firesc. Doar sa fii amputat cumva intelectual sau, stiu eu, afectiv, ca sa nu-ti pui in­trebarile astea. Pentru ca altfel ti le pui! Si in momentul in care iti pui intrebari, cauti niste raspunsuri. Si am cautat si eu raspunsuri, ca tot omul.

- Unde?

- Stiu eu? In filosofii, in curente ideo­logice s.a.m.d. Citeam, citeam, citeam si tot nu eram multumit, nu gaseam ceva care sa-mi dea o certitudine. Si tot ci­tind, am dat de o carte la vremea aceea care se numea Spirit si materie. Un curs tinut de un mare fizician — Erwin Schrodinger — tinut la Oxford, dupa razboi.

Eu primisem, normal, o educatie ateista; asta era in perioada aceea. Sunt nascut in 1956 si am fost educat in anii ’60-’70. Desi mi-aduc aminte ca mer­geam cu parintii in concedii, in vacante, pe la manastiri, la biserica nu mergeam si nici ai mei nu mergeau. Nu eram niste crestini practicanti, desi si tata si mama proveneau din familii ortodoxe, erau nascuti la tara, ar fi trebuit sa fie mai apropiati, dar asa era perioada… A fost o perioada in care indepartarea de Dumnezeu si de biserica s-a manifestat cu toata puterea.

Revenind la cartea lui Schrodinger. In ea era un capitol care chiar se chema Spirit si materie, in care el spunea, pur si sim­plu, intr-un mod inteligibil pentru mine, care aveam acea educatie materialista, ca exista o diferenta neta, clara, intre ceea ce inseamna materie si ceea ce inseamna spirit. Citeam pentru prima data asa ceva. Si a fost un lucru la care eu am rezonat imediat, adica mi-a trezit imediat intere­sul. Si de acolo, incet-incet, am inceput sa citesc mai mult in domeniul asta si la un moment dat am devenit asa, sa zic, nu crestin, dar macar teist, adica m-am gan­dit ca intr-adevar exista Dumnezeu.

Trezirea


Si dupa aceea, incet-incet, mai ales inainte de ’89, am inceput sa frecventez biserica, imediat dupa ce m-am casatorit. M-am apropiat destul de mult de biseri­ca, dar tot asa, fara sa am niste convingeri foarte profunde. Nu se intampla brusc lu­crurile astea. E o trecere treptata, o desco­perire treptata. Si incet-incet, incet-incet, am inceput sa aprofundez, sa citesc mai mult. Mai ales dupa revolutie au inceput sa apara atatea carti din domeniul teologi­ei.

Atunci am inceput sa merg la Parintele Arsenie Papacioc, din ’91. A fost un mo­ment de cotitura in viata mea. Din mo­mentul ala, lucrurile au mers din aproape in aproape, pana cand viata m-a pus in niste situatii dramatice. Sotia mi s-a im­bolnavit si in ’99 a plecat la Domnul. Eu am ramas cu copiii. Si atunci m-am gandit: probabil, daca nu as fi avut copiii, m-as fi lasat de toate, as fi abandonat totul si as fi plecat la manastire. Dar era un gand, imi dau seama ca nu eram pregatit. Acuma, cand imi privesc viata retrospec­tiv, imi dau seama ca Dumnezeu a randu­it lucrurile asa cum este bine.

Indiferent ce ti se intampla si oricat de dureros este, toate ne sunt date spre mantuire, pentru a ne intoarce spre El cu toata fiinta noastra. Dumnezeu te pregateste. Dar nu te ia si te inchide intr-o camera si te tine acolo ca sa nu se intample ceva cu tine. Nu! Te lasa sa te misti, ai libertatea ta de fiecare clipa, dar, in acelasi timp, se intampla cu tine niste lucruri.

Dumnezeu lucreaza foar­te… n-as putea sa gasesc un cuvant pen­tru felul in care lucreaza cu noi: cu foarte multa rabdare si ne pune in fata diverse evenimente, intamplari, lucruri, oameni — caci nimic nu e intamplator, totusi. Cum spunea Parintele Arsenie, ca nimeni nu e niciodata degeaba langa tine. Adica intot­deauna cand e un om langa tine, e acolo cu un scop… Dumnezeu foloseste prezen­ta acelui om in beneficiul tau. Si tu te poti folosi de el indiferent de cum este el. Noi asteptam numai sa ne apropiem de oa­meni extraordinari… Nu! Chiar si de un om care este banal la prima vedere te poti folosi. Pentru ca fiecare om are bogatia lui si ori te folosesti tu de el, ori se foloseste el de tine. Intotdeauna exista castig din apropierea a doi oameni. Intotdeauna, orice contact interuman aduce un bene­ficiu. Noi nu-l vedem de cele mai multe ori. Suntem orbi, pentru ca suntem prea inchisi in noi, prea egoisti. Dar lucrurile astea exista cu adevarat, sunt o realitate.
Si, asa cum v-am spus, m-a pus via­ta in astfel de imprejurari si a trebuit sa am grija de copii. La inceput nu prea mai aveam eu satisfactii, nici nu mai imi gaseam locul. Simteam ca se intampla ceva cu mine. Frecventam foarte mult manastirile. La un moment dat, cand au inceput sa se infiinteze aici manastiri, m-am apropiat de niste parinti pe care i-a chemat inaltul Teodosie sa mai ridice manastiri in Dobrogea. Zona era foarte saraca in manastiri acum 12-13 ani. Si m-am apropiat foarte mult de ei si la un moment dat abia asteptam sa vina week-endul sa plec la o manastire, sa stau aco­lo, sa particip la slujbe. Era singura mea satisfactie si multumire.

Manastirea si orasul

- Acuma nu va este dor de oras?

- Nu! Nu mai suport orasul. Imi pare rau, asa, nu am nimic cu oamenii, Doamne fereste! Dar, uite, am mai fost intrebat daca nu regret nimic. Nu, nu regret absolut nimic. Si nu numai ca nu regret nimic, dar nici n-as mai putea sa ma mai intorc in oras. Adica mi-ar fi im­posibil sa mai traiesc in oras.

- V-ati adaptat vietii acesteia campe­nesti?

- Da, foarte usor si imi place. Am avut intotdeauna o sensibilitate pentru viata in natura, la tara. Si cand eram mic, mer­geam la bunici in vacante si imi placea enorm. Si aveam un regret permanent ca se termina vacanta si trebuie sa ma intorc acasa. Deci, probabil ca am fost taran si am ramas, in adancul sufletului, taran. Desi aici, in manastire, nu ma ocup cu munca campului si nici macar cu anima­lele, maicile se ocupa, dar sunt aproape, sunt aici si nu regret absolut nimic.

Noi mai iesim in oras, pentru ca suntem obli­gati, in folosul manastirii; ne mai chea­ma oamenii, mai avem cunoscuti la care trebuie sa mai mergem din cand in cand, care ne ajuta… oameni care ne ajuta foar­te mult… si mergem in oras! Dar va spun ca e o oboseala atata de mare si atat de greu imi revin dupa ce merg in oras… n-as putea sa spun ca zac, dar aproape. Foarte greu imi revin. Nu mai pot! De exemplu eu am condus in viata mea, am condus enorm! Am facut o data socotea­la si n-am facut un milion de kilometri la volan, dar ma apropii. Ei, va rog sa ma credeti ca nici traficul nu-l mai suport acum. Mi se pare cu totul haotic. Si imi dau seama ca acum judec toate lucrurile altfel. Nu intru nici in magazine, ca nu le suport. Si stau in masina. Si stau asa si privesc la spectacolul strazii. Si imi dau seama cat de departe sunt de acest spec­tacol. Ma uit cu atata detasare si cu o cu totul alta perspectiva — si la oameni si la felul in care se misca si la felul in care sunt imbracati; si le vad si preocuparile, si toate lucrurile astea imi dau un senti­ment de derizoriu al vietii. N-as putea sa mai traiesc asa. N-as putea sa mai fac alt­ceva decat fac acuma. N-as putea sa mai fac. Pur si simplu!


(in: “Lumea monahilor”, nr. 62 /august 2012)

sursa

MONAHUL

,,Un monah foarte evlavios şi virtuos avea în oraş o soră care trăia o viaţă în fărădelege şi care îi atrăgea pe mulţi tineri în păcat. Fraţii din pustiu îi cereau des să meargă până în oraş ca să-i bage minţile în cap destrăbălatei lui surori. La început acela a şovăit, se temea de primejdiile pe care le ascunde oraşul pentru monahi. Apoi, pentru ascultare, s-a hotărât să meargă.
De cum s-a apropiat de casa părintească, vecinii au şi apucat de au înştiinţat-o pe sora lui. Inima acestei destrăbălate s-a tulburat la auzul veştii. De ani de zile îşi dorea să-1 vadă pe fratele ei. Şi-a lăsat tovărăşia în care era şi, precum se găsea în acea clipă, cu picioarele goale şi capul neacoperit, a alergat pe drum să-1 întâmpine. Văzând cu ochii lui starea ei căzută, s-a tulburat şi a plâns pentru sufletul său.
- Nu-ţi pare rău de tine şi de aceia care din pricina ta au căzut, sora mea? Gândeşte-te la ce te aşteaptă după moarte!
Faţa luminoasă a fratelui, starea lui cuvioasă, lacrimile împreună-pătimirii care curgeau din ochii lui, împreună cu certarea cea dreaptă, au mişcat-o pe păcătoasă.
- Există şi pentru mine mântuire? a şoptit ea. - Da, desigur, ajunge doar să o doreşti sincer.
- Ia-mă cu tine, 1-a rugat. Nu mă lăsa singură să mă lupt cu valurile cele sălbatice ale păcatelor!
- Încalţă-ţi sandalele, acoperă-ţi capul şi urmează-mă, a zis monahul.
- Lasă-mă să vin cum sunt, frate, căci cine ştie dacă intrând iarăşi în atelierul satanei, voi avea puterea să mai ies.
Monahul, bucuros de hotărârea ei, fără ezitare, a condus-o afară din oraş şi au luat amândoi calea pustiei. Avea de gând să o ducă la o mănăstire cunoscută de maici. Dar, în vreme ce călătoreau, au văzut venind de departe o caravană.
- Aşteaptă-mă puţin, soră, ascunde-te după aceste tufişuri, căci oamenii, neştiind că eşti sora mea, văzându-ne împreună, pot să se smintească.
Aceea a ascultat pe dată.
După ce a trecut caravana fratele a strigat-o, spre a-şi continua drumul, dar ea n-a răspuns. S-a apropiat şi a văzut-o întinsă fară simţire. Murise. I-a văzut picioarele goale sfâşiate de pietre şi spini. Monahul, nemângâiat de moartea cea năprasnică a surorii lui, s-a întors la chilia lui. Îndoiala îl măcina.
- Cu neputinţă să se mântuiască, de vreme ce n-a apucat să facă faptele pocăinţei.
A povestit părinţilor din pustiu cele întâmplate. Aceia au hotărât post şi rugăciune pentru sufletul ei şi s-a descoperit atunci unui pustnic sfânt că Dumnezeu a primit pocăinţa păcătoasei şi a aşezat-o cu drepţii, pentru hotărârea pe care o arătase.”

Ispitele aduse de diavol asupra sfintilor

Un frate l-a intrebat pe un parinte: "Cum aduce diavolul ispitele asupra sfintilor?". Batranul ii zice: "Era un parinte, pe nume Nikon, care locuia pe muntele Sinai. Cineva s-a dus la cortul unui faranit si, gasind-o pe fata lui singura, a pacatuit cu dansa. Apoi ii zice: "Sa spui ca pustnicul, avva Nikon, ti-a facut asta". Cand tatal ei s-a intors si a aflat, a pus mana pe sabie si s-a dus la batran. A batut la poarta, batranul a iesit, dar cand el a ridicat sabia, ca sa-l omoare, i s-a uscat mana. Faranitul a venit si le-a povestit preotilor, iar acestia au trimis dupa batran. Cand a venit, ei l-au snopit in batai si vroiau sa-l goneasca, dar el i-a rugat: "Lasati-ma aici, pentru Dumnezeu, ca sa ma pocaiesc". L-au excomunicat pe trei ani si au poruncit ca nimeni sa nu mearga la dansul. Timp de trei ani de zile s-a dus in fiecare duminica la biserica si s-a pocait, zicandu-le tuturor: "Rugati-va pentru mine". In cele din urma, adevaratul pacatos, care daduse vina pe pustnic, a devenit posedat si a marturisit in biserica: "Eu am facut pacatul si am dat vina pe robul lui Dumnezeu, mintind". Atunci, toata lumea a venit la batran zicandu-i: "Iarta-ne, avva". El le-a raspuns: "De iertat vi s-a iertat, dar de ramas nu raman aici, cu voi, fiindca nu am gasit pe nimeni cu discernamant, care sa-mi fie alaturi». Si a plecat de-acolo“. Batranul a incheiat: "Vezi cum aduce diavolul ispite asupra sfintilor?".

Sectele- ereticii

http://www.parinteleilarionargatu.ro/subpagini/88/Raspunsuri-duhovnicesti--Sar--Sect/



404.- Părinte, eu sunt ortodox, dar 2 ani am fost la adventişti de ziua 7-a, nu mi-a plăcut acolo şi am plecat. Care e adevărata credinţă?
-Ortodoxă.
-Cum să le spun lor ca să mă creadă ?
-Să le spui matale, aşa :
ADEVĂRATA CREDINŢĂ ESTE ACEEA UNDE LA RUGĂCIUNILE PREOŢILOR VINE LUMINA DE SUS, DIN CER, LA ÎNVIERE!

405.- O preoteasă îi spune părintelui:
-Părinte, la noi în comună au venit nişte sectanţi, primarul i-a primit, poliţia nu le-a spus nimic şi au ţinut discurs într-o şcoală, predici de ale lor, au chemat oamenii din sate şi m-am dus şi eu. Le-am spus ce ştiam de la sfinţia voastră, despre Sfânta Împărtăşanie: “Cine nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu n-are parte cu Mine“. A venit la mine un poliţist şi mi-a spus să-mi ţin gura dacă vreau să n-o păţesc, să-i las să vorbească pentru că au aprobare. La care părintele, spune:
-Auziţi dumneavoastră, ţară ortodoxă şi laşi pe sectanţi liberi?! Acolo trebuia să fie preotul, soţul matale, el să spună asta şi matale să-l susţii. Sectanţii nu se duc acolo unde preotul este întărit în credinţă ci, caută loc slab ca să poată fi ascultaţi, nu fac munca în zadar.

406.- Părinte, vin pe la uşile noastre, tot felul de oameni, care vor să ne vorbească despre Dumnezeu, să ne dea cărţi gratis, ce să facem?
-Să-i luaţi la bătaie, să-i ruşinaţi, nu primiţi cărţi de la ei, nu-i primiţi în casă şi dacă v-au dat cărţi, le ardeţi. Sunt nişte ticăloşi, primesc bani grei ca să facă asta. Puteţi să-i bateţi, vă dau binecuvântare pentru asta. Să plece în ţara lor cu învăţătura lor cu tot, aici avem preoţi care ne explică Evanghelia şi ne vorbesc despre Dumnezeu, au şcoală şi au primit har la hirotonie, Biblia nu poate fi interpretată de omul obişnuit, că de aia au apărut sectele, fiecare a interpretat după cum îl duce capul şi mai vrea să ducă în eroare şi pe alţii.

407.- Se numesc “pocăiţi”, dar sub acest cuvânt se ascunde altceva, ei sunt de fapt “lepădaţi”. Ei nu cred în cruce, în Maica Domnului, nu se botează. Nu se împărtăşesc, nu merg la Biserică, deci se leapădă de toate acestea şi de aceea sunt lepădaţi.

408.- Nu-mi amintesc împrejurarea în care ne-a spus dar, ne-a spus că la sfârşitul veacului vom fi doi ani fără Biserică. Sectanţii, pentru că li se dă apă la moară, li se vor da voie în Biserică, în cimitirele noastre să îngroape de-ai lor, într-o zi ne vor lua cheia Bisericii şi se vor instala ei, o vor socoti de a lor.

409.- Părinte, pot să citesc singur Scriptura ?
-Poţi, sigur că poţi dar, unde nu înţelegi întrebi preotul, numai el ştie să o explice, el are pregătire pentru asta, este apostolul de altă dată. Omul fără pregătire poate înţelege greşit cuvântul din Scriptură. Aşa au apărut sectele.
-Cum, părinte?
-Luther poartă toată vina, el a spus să fie lăsat omul să-şi explice singur Scriptura şi aşa s-a umplut pământul de secte. Diavolul a început să lucreze. Dumnezeu a lăsat o singură credinţă pentru toate neamurile, acea ortodoxă, dar la vremea de apoi unii nu vor mai putea suferi învăţătura lui Dumnezeu şi-şi vor face învăţături noi după pofta inimii lor dar spre a lor pieire.

410.- Sectarii nu cred în Sfânta Cruce. Cum să nu crezi în Cruce, când pe ea a fost răstignit Mântuitorul ca să ne salveze pe noi, să ne putem mântui. Sectanţii înjură Sfânta Cruce, nici dracii n-o înjură, ei Îl ştiu pe Dumnezeu şi-l recunosc, dracii nu înjură Sfânta Cruce, se cutremură când aud de cruce, dar sectanţii şi cei care o înjură sunt mai prejos decât dracii.

411.- Sectarii nu cred în Maica Domnului. Spun că a fost o femeie de rând, că nu a fost fecioară, că a fost căsătorită şi că a mai avut copii. Ce prietenie mai poţi avea tu care spui aşa ceva, cu Mântuitorul, Fiul ei! Oare El, care ştie atât de bine cine a fost mama Lui, te va ierta vreodată pentru batjocorirea Maicii Sale?!

412.- A venit un predicator pocăit şi insista să stea de vorbă cu părintele, că el îl va convinge pe părintele care-i adevărata credinţă. Părintele îl întreabă:
-De ce-ai venit? Nu stau de vorbă cu dumneata, poţi să pleci de la mine.
-De ce părinte? Unde-i iubirea faţă de aproapele?
-Tocmai de aceia, nu stau de vorbă cu dumneata, pentru că nu pot iubi un lup, un pui de viperă, un balaur cu capete, nu aşa vă numeşte pe voi Sfânta Scriptură, sau mă înşel cumva? Nu stau de vorbă cu dumneata şi din alt motiv, pentru că nu cunoşti Scriptura din scoarţă-n scoarţă, aşa cum am studiat-o eu pe când eram student, făceam exegeza fiecărui cuvânt din ea, ştii câteva texte pe de rost cu care ameţeşti pe bieţii credincioşi şi acum crezi că ai venit să mă ameţeşti şi pe mine. Te înşeli. Nu stau de vorbă cu dumneata şi dintr-un alt motiv mai mare decât toate, nu stau la negociat credinţa şi Scriptura cu un drac.
-Eu sunt drac? Astea-s vorbe de un slujitor a lui Dumnezeu?
-Drac poate că nu eşti, dar faci ce face dracul. Ia spune-mi şi recunoaşte, dracul fuge de Cruce?
-Fuge.
-Dar voi !? Şi voi fugiţi de Cruce, nu faceţi ca el? Apoi, dracul fuge de aghiazmă, fugiţi şi voi, nu faceţi ca el? Dracul fuge de tămâie, fugiţi voi, nu faceţi ca el? Dracul fuge de Biserică, fugiţi şi voi, nu faceţi ca el? Dracul fuge de preot, fugiţi şi voi, nu faceţi ca el? Dracul fuge de lumină sau lumânare, fugiţi şi voi, nu faceţi ca el? Deci, cum fac dracii faceţi şi voi şi vrei să mai stau de vorbă cu dumneata, ce să-mi spui? Nu ai ce discuta cu mine şi-ţi poruncesc să laşi credincioşii în pace, nu-i mai momi şi trage după dumneata la iad. A plecat sectarul ca din puşcă. Aşa ar trebui să le ziceţi, când vă mai necăjesc şi vă bat sectarii pe la uşi. Sfânta Scriptură ne porunceşte că mai mult de două ori să nu stăm de vorbă cu ei, în casă să nu-i primim, la masă cu ei să nu stăm, ci să ne scuturăm încălţămintea de praf în faţa lor şi să plecăm.

Nici un păcat de pe pământ nu este de neiertat pentru omul care s-a pocăit şi pentru Dumnezeul iubirii Care îl primeşte… Dumnezeu este mulţumit şi Îşi află odihnă în omul care se pocăieşte, oricât de păcătos ar fi fost el. Pocăinţa este mereu deschisă pentru fiecare om păcătos. Dumnezeu voieşte doar mărturisirea greşelii. De aici înainte se sfârşesc toate. Prin smerenie, ajungem la spovedanie şi spovedania aduce curăţia, iar curăţia aduce vederea lui Dumnezeu.

Lacrimile sufletului pocăit curăţesc inima, mintea, sufletul, trupul, viaţa, cuvântul, curăţesc chiar şi fiecare gest al omului.

Niciodată să nu pierdem nădejdea. Oricât am cădea şi ne-am răni, să nu deznădăjduim. De vreme ce Dumnezeu ne dăruieşte viaţa, aceasta constituie o garanţie a lui Dumnezeu că ne aşteaptă. Dacă Dumnezeu nu ar fi preamilostiv, nimeni nu s-ar mântui… Hristos ne aşteaptă, nu trebuie să întârziem şi să amânăm.

Dacă harul lui Dumnezeu nu ne luminează, nu ne vom schimba. Dacă ne schimbăm, dacă ne pocăim, dacă ne gândim să ne întoarcem, este harul lui Dumnezeu. Însă pentru ca harul lui Dumnezeu să vină la noi, trebuie să fim primitori… Nepăsarea şi trândăvia împiedică bunătăţile lui Dumnezeu să vină spre noi.

Parintele Efrem Athonitul

Feriti-va de orice infatisare a raului !

Raul are limitarea lui, nu poate fi nesfirsit. Cel ce face ceva rau are limitarea lui, caci raul ce il face il macina in interior, ii tulbura linistea, sufletul, somnul. Omul ce face rau e desfigurat, se transforma frumusetea lui in oboseala, in tremur, in ascundere. Caci raul se face la intunecime, si e din intunecimea mintii. Raul are limitare in faptuire si in dainuire, caci omul ce-l faptuieste atit se va macina si se va consuma, ca va ajunge el sa nu mai poata sa duca acea rautate. Limita e si din simburele de bine si bunatate care se afla in orice suflet, oricit de inegurat ar fi.

Dar cel ce e sa-l primeasca sa nu raspunda la rau cu rau, ci poate sa se dea de-o parte, si sa astepte sa se vadeasca. Daca vede ca la prima incercare cel ce face rau nu se indreapta, ci continua, si nu accepta sa revina la bunatate, atunci cel ce e sa primeasca fapta rea, poate sa se dea mai incolo, caci spus e “Feriti-va de orice infatisare a raului”.

Sa aibe rabdare, si sa astepte, caci cel rau va fi macinat de fapta-i, si chiar de se va ascunde, va iesi de se va vadi, caci nimic din ce e facut in ascuns nu va sta ascuns ci va iesi la lumina.

Feriti-va de orice infatisare a raului. Infatisare si din cele primite de la cel aproape de tine, din dreapta ta, din dreptatea ta, simtindu-te nedreptatit, si voind sa vadesti nedreptatea ca sa te indreptatesti. Dar nu, ai rabdare, caci raul e limitat si se va vadi, si dreptatea ta e in fata lui Dumnezeu, si va fi si in fata oamenilor, daca e voia lui Dumnezeu.

Si din cele din fata ta, din cele viitoare, tulburarea ipoteticului rau din viitor – adica nu ginditi rau, nu stati sa scrutati raul din viitor, ci lasati-le in voia lui Dumnezeu, ca altcineva care sa aibe mai mare grija de toate nu exista, decit Dumnezeu.

Feriti-va de orice infatisare a raului si din cele din spatele tau, raul care il tii minte din fapte trecute si grele si tulburi din relele primite. Feriti-va sa tineti minte raul, caci e o infatisare a raului. De ai trecut de ceva greu sau rau, uita-l repede, lasa-l acolo unde e, in spatele tau, si lasa-i lui Dumnezeu puterea de a indrepta si de a pune El pe fagasul bun toate, si pentru tine si pentru cel ce-ti facu raul.

Si din cele din stinga ta, din greselile tale, iarta-te si pe tine, si cereti iertare, caieste-te, smereste-te ca ai cazut in cele ale potrivnicului, indreapta ce facusi si nu mai face, si fereste-te de cele din stinga ta, de raul ce l-ai face, sau l-ai plati ca raspuns la nedreptatile ce le-ai suferit.

Feriti-va de orice infatisare a raului, caci infatisarea raului nu e din infatisarea lui Dumnezeu, nu e voia Lui acolo, acolo e incrincenare, e durere, e tremur sufletesc, e macinare, e tulburare, e uriciune si negura.

«Nevoiţi-vă măcar un pic mai mult», ne îndemna el. «Purtaţi-vă crucea fără să cârtiţi; nu vă gândiţi că sunteţi mai deosebiţi; nu căutaţi să vă îndreptăţiţi păcatele şi slăbiciunile, ci căutaţi să vă vedeţi aşa cum sunteţi; şi, mai cu seamă iubiţi-vă unii pe alţii.»

Pentru aceea, ni se cuvine a cere de la Dumnezeu cu durerea inimii şi cu credinţă, să ne dea să aflăm bogăţia aceasta, comoara cea adevărată a lui Hristos în inimile noastre, întru puterea şi lucrarea Duhului. Şi aşa, aflând mai întâi în noi înşine pre Domnul a fi folosul nostru, şi mântuirea, şi viaţa cea vecinică, apoi şi pre alţii, după putinţă şi prilej să-i folosim, din comoara cea lăuntrică, de la Hristos, scoţând“.

«Noi suntem peregrini pe acest pământ şi nu avem nimic care să dăinuiască».

Să nu uităm nicicând acest lucru. Suntem călători. Viaţa aceasta nu este decât începutul unei continuări ce nu se va sfârşi niciodată. Suntem înclinaţi să o tratăm ca pe un lucru permanent şi grozav de important, înclinaţie ce se traduce în termeni de carieră, educaţie, întâietate etc. Însă toate acestea mor o dată cu noi, atunci când moare trupul; nu ducem nimic cu noi în lumea de apoi.

din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin,

Cum se poate ajunge la necredinţă

Pr. Paisie Aghioritul

- Părinte, cum se întâmplă că oameni credincioşi ajung la ateism?

- In problema aceasta pot exista două cazuri. In­tr-un caz se poate ca cineva să fi fost foarte credincios, să fi lucrat puterea lui Dumnezeu în viaţa lui prin multe fapte palpabile şi apoi să fi ajuns la o tulburare în problema credinţei. Aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când cineva face nevoinţă fără discernământ şi cu egoism, adică prinde viaţa duhovnicească în mod sec. “Ce a făcut cutare Sfânt - să încerc s-o fac şi eu” - şi începe să facă o nevoinţă fără discernământ. Dar, încet-încet, fără să-şi dea seama, se creează înăuntrul lui un simţământ fals că, deşi n-a ajuns la măsurile cutărui Sfânt, dar pe aproape tot este. Astfel îşi con­tinuă nevoinţa. Dar în timp ce, mai înainte de acest gând, îl ajuta harul dumnezeiesc, acum începe să-l părăsească. Pentru că ce treabă are harul lui Dum­nezeu cu mândria? Aşadar nu mai poate face nevoinţă ce a făcut-o mai înainte şi se sileşte pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi experienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gânduri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.

Al doilea caz este atunci când unul lipsit de carte vrea să se preocupe de dogme. Ei, aceasta nu e bine! Altceva este să arunce o privire, ca să cunoască dogma. Dar şi unul cu ştiinţă de carte, de va merge cu mândrie să cerceteze dogma, şi pe acesta îl va părăsi harul lui Dumnezeu, deoarece are mândrie şi va începe să aibă îndoieli. Fireşte, nu vorbesc de unul care are evlavie. Unul ca acesta, şi fără de carte de ar fi, poate arunca o privire cu discernământ, până acolo unde poate cerceta, şi să înţeleagă dogma. Dar cel care nu are o stare duhovnicească bună şi merge să se ocupe cu dogmatica, unul ca acesta, chiar de ar crede puţin, după aceea nu va mai crede deloc.

- Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastra.

- Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu, se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape“, i-am spus. “Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?”. Sărmanul a fost mişcat de aceasta. A plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat faţa. Altă dată au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani si trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, mona­hii, spunem: “Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate“, tot astfel şi aceia spuneau, dar din cealaltă parte: „Nu există altă viaţă“. Şi de aceea atunci, pe când erau tineri, şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte cârpe şi sufleteşte, şi trupeşte. Tatăl unuia a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a lua­t-o. “Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti“, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în Sfinţi”. Atunci i-am spus: “Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele haru­lui lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare! ”.

Cum sa ne raportam la glume ?

Un frate l-a intrebat pe un batran oarecare, zicand: - Parinte, de va voi vreun frate sa-mi vorbeasca si sa-mi spuna niste cuvinte nefolositoare sau glume lumesti si vorbe desarte, oare mi se cade a-i zice sa taca, sa nu vorbeasca vorbe desarte si nefolositoare si glume lumesti ? Raspuns-a lui batranul: - Nu, fiule, nicidecum nu ti se cade sa-i zici sa taca, orice va vorbi. Ca de-i vei zice sa taca, sa nu vorbeasca vorba fara de treaba, atunci cu acel cuvant il ocarasti pe fratele tau si-l rusinezi, ca si cum l-ai lovi cu palma peste obraz. Si peste putin, si tu insuti vei vorbi vorbe desarte si fara de treaba. Si in zadar, spre pacatul tau, ai ocarat si ai osandit cu mandrie pe fratele tau, poruncindu-i sa taca. Dar daca nu iti place a vorbi vorba fara de treaba, atunci nu vorbi, ci taci cu smerenie, si asa, cu tacerea si smerenia ta, ii vei da lui si altora chip bun.

/ Codul BOCA...

"Codul lui Da Vinci" - varianta românească.

 ULUITOARELE MESAJE de pe pereţii bisericii Drăgănescu

Două turnuri gemene explodează pe un perete, altul e înghiţit de uriaşe limbi de foc. Pe un perete umblă draci cornuţi cu gheare, altul se scufundă în negură şi praf - ai în faţă toată Apocalipsa. Dacă nimereşti singur între pereţii bisericii Drăgănescu (Giurgiu) trebuie că fugi mâncând pământul. Nu degeaba pe apucă frica: acesta este considerat unul dintre cele mai tainice şi mai ciudate locuri din România.
În timpul slujbelor, aici n-ai unde arunca un ac. Vin armate întregi de teologi, cercetători, artişti şi oameni obişnuiţi. Fac ca-n "Codul lui Da Vinci": măsoară pereţii, cântăresc picturile din priviri, le compară şi le privesc din sute de unghiuri. Sunt ferm convinşi că pictorul a lăsat acolo indicii ascunse despre viitorul omenirii şi vor să fie ei descoperitorii.
"Picta după cum îi vedea aievea pe sfinţii din cer"
Pictorul este părintele Arsenie Boca, iar oamenii au descoperit că multe scene sunt cu adevărat profetice. Căci apar acolo căderea turnurilor gemene, navete spaţiale, ba sunt inscripţionate chiar vorbele actuale "Caut locuinţă pe altă planetă". Iar toate astea părintele le-a pictat între '68 şi '84, când nimeni nu bănuia tragedia din America şi când nimeni nu visa că în zilele de astăzi se va vorbi despre imobiliare pe Lună. În vremurile părintelui Boca, România de abia descoperea televizorul. Pentru toate astea, şi mai ales pentru frumuseţea şi ciudăţeniile picturilor, teologii au botezat pereţii de la Drăgănescu "Capela Sixtină a Ortodoxiei româneşti".
Tanti Vasilica Niculescu a fost martoră la naşterea Capelei. Ea era tânără gropăriţă pe vremea aceea; părintele poposise la Drăgănescu într-un fel de exil, timp de 15 ani. Îl vâna Securitatea. La Drăgănescu, multă lume îl lua drept pictor. "Părinte, cum puteţi să pictaţi fără model?", îl întreba ea. "Că n-avea model în faţă. Îmi răspundea că el n-are nevoie de model. Picta după cum îi vedea aievea pe sfinţii din cer. De aia multă vreme noi n-am ştiut ce avem aici, în sat. Noi am crezut că avem un preot pictor, dar el a fost sfânt".
Cea mai cutremurătoare profeţie a lui Arsenie Boca: cum va începe sfârsitul lumii...
În fiecare zi când cercetează mai atent pereţii bisericii, părintele Lucian Petcu descoperă ceva nou, chiar dacă e vechi aici, slujind de mai bine de zece ani. Astăzi, de pildă, tocmai a descoperit că trei scene pictate pe pereţi diferiţi sunt, de fapt, unite între ele, printr-un anumit tip de simetrie. Iar ieri stătea mut în contemplare, pentru a mia oară, în faţa scenei despre omul modern şi greşeala lui fundamentală.
"Îl vedem pe înger, chemându-l pe om din cer: Sus, totul este gata! Veniţi la cină! Iar omul îi răspunde nepăsător, aşezat comod pe fotoliu, cu telefonul la ureche şi soţia (frumoasă, fardată, aranjată ca un manechin) aducându-i tava: M-am însurat, mi-am rotunjit ţarina, mi-am cumpărat cinci milioane de cai putere, caut locuinţă pe altă planetă, aşa că, rogu-te să mă ierţi, nu pot veni. Nu mai avem această preocupare. Iar îngerul îi răspunde: Le-ai câştigat dobândind lumea toată, dar ţi-ai pierdut sufletul. Cu ştiinţă aţi dezlănţuit cataclismul stihiilor asupra voastră. Aşa vă trebuie, aţi început sfârşitul lumii!", zice preotul.
Ştie pe dinafară scena, o visează, dar de fiecare dată când o priveşte mai înţelege în plus ceva care i-a scăpat ieri: "În mod ciudat pentru pereţii unei biserici, scena mai cuprinde şi navete spaţiale, telescoape şi antene parabolice. Mesajul omului modern, al nostru, al tuturor în esenţă, este următorul: am ajuns să mă pot bucura de întregul pământ, pot călători oriunde, pot cumpăra terenuri în orice ţară, pot vedea la televizor orice colţ al lumii, pot comunica la telefon oriunde în lumea aceasta, deci stăpânesc întreaga lume. Nu ne mai interesează, vrea să spună el, preocupările spirituale, duhovniceşti. Noi vrem să trăim cât mai bine şi mai mult pe acest pământ, să avem parte de confort, de plăceri şi de o viaţă cât mai uşoară.
Caut locuinţă pe altă planetă se referă, poate, şi la sondarea cosmosului cu aceste telescoape care apar în pictură. Învăţătura este că mai întâi ar trebui să-l căutam pe Dumnezeu şi abia apoi să învăţăm să stăpânim tehnologia şi pământul. Le putem face pe amândouă, dar niciodată rupţi de Dumnezeu".
Pe un alt perete, aproape de sus până jos, părintele a înşirat gândurile diavolului, inscripţionate fiecare în câte o bulă. Ciudat, cele mai multe se referă tot la evenimente şi idei vechiculate în prezent. De pildă: "Aici, pe pământ, e raiul şi iadul. Drogul vă deschide porţile balamucului", "Vinde-mi yoga, spiritism, magie", "Nu este suflet, nu este diavol, totul e biochimie", "Ştiinţa are ultimul cuvânt", sau "Oamenii l-au creat pe Dumnezeu".
Dar curioşilor obişnuiţi să cerceteze pereţii cu privirea cele mai interesante li se par două idei -ispită foarte actuale prin ironia lor. Şi ele, zicea părintele, vin tot de la necuratul: "Bine faceţi că credeţi, însă nu vă grăbiţi cu pocăinţa. Mai aveţi vreme: la bătrâneţe. Până atunci, trăiţi-vă viaţa!". Şi "Veniţi la mine! Vă dăm atâta libertate cât să vă puteţi şi sinucide, dacă vreţi".

Răspunsuri duhovniceşti: Ispita teologului

Părinte profesor, cum sunt ispitiţi teologii de către diavol?


Lect. dr. Gheorghe Şanta, Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca
Vorbim de o ispită care poate să vină în rândul celor care au studiat sau studiază teologia, sau al celor care au o cunoaştere a lui Dumnezeu şi din punct de vedere raţional, care au făcut anumite cercetări legate de această cunoaştere a lui Dumnezeu, dar s-au dus mai mult pe partea raţională a cunoaşterii, încercând să aducă argumente, anumite definiţii chiar ale cunoaşterii lui Dumnezeu, pentru a putea lămuri anumite stări create în sânul Bisericii, în viaţa socială sau eclesială ca răspuns la această situaţie. Dacă un teolog, fie el student, profesor la teologie sau chiar preot, nu împreunează această cunoaştere raţională pe care o are în legătură directă cu Dumnezeu, raportându-se în permanenţă prin argumentarea existenţei lui Dumnezeu în lume, cu starea de rugăciune, care este de fapt o legătură intimă a noastră cu Dumnezeu, s-ar putea să ajungă la o stare de ispită.

Cunoaşterea sa poate fi într-adevăr bună, dar el este detaşat de aceste concepte şi atunci nu se poate vorbi de o viaţă duhovnicească. Eu zic că un teolog care are partea lui de inteligenţă şi de înţelepciune poate să cadă în această capcană a ispitirii, încât să pună totul doar pe seama înţelegerii raţionale, să-i fie mai puţin afectată trăirea lui interioară. Dacă, însă, cunoaşterea lui raţională este împreunată cu rugăciunea care porneşte din inimă, atunci lucrarea teologului, a celui care a pornit pe drumul cunoaşterii lui Dumnezeu, se desăvârşeşte în cunoaşterea profundă printr-o rugăciune şi stare de evlavie aparte, care îl conduce pe teolog şi la starea aceea de smerenie, care de fapt îl face conştient că înaintea lui Dumnezeu el este doar un lucrător, un misionar, un trimis care vorbeşte cu Dumnezeu, îl înţelege pe Dumnezeu, dar care trăieşte cu Dumnezeu.

Minuni Petrecute in Romania si din lume: Minuni ale Parintelui Arsenie Boca

Minuni ale Parintelui Arsenie Boca - Cum citea gandurile oamenilor !!!!

Interviu cu Parintele Ghelasie Tepes despre Parintele Arsenie Boca 


Cum era Parintele Arsenie ca om? 

Era un om foarte bine facut.Eu l-am cunoscut fara barba. Umbla intr-un fel de capot. Nu umbla in calugar: avea o cipilica pe cap si eu ma gandeam asa, pana sa-l cunosc: care sa fie Parintele Arsenie?

Asadar, harul nu-i statea nici, in rasa nici in barba? 

Eu am vazut in dansul numai harul Lui Dumnzeu. Si, in plus, am aflat dupa aceea ca Parintele Arsenie Boca spunea: Eu am calugari albi in lume",.Este vorba aici de curatia suflteasca pe care pot s-o aiba si oamenii din lume nu numai calugarii.Chiar Parintele spunea :"Mai, nu toti cei din manastire se mantuiesc, asa cum nici toti din lume se prapadesc". 

Cum indruma oamenii? 

Vorbind cu noi despre calugarie si manastire[noi ne planegeam de ispitele care nu ne dadeau pace], la un moment dat Parintele a zis celorlalti din preajma:
"Iesiti afara ca-mi faceti greutati cu securitatea. Sa ramana aici numai cei doi rasofori".Dar o femeie intra tot timpul peste noi. Atunci Parintele s-a intors si i-a zis:"Tu sa nu mai intri aici!".Aceea nimic, intra din nou."Tu, te iau la bataie, mi-a facut mult necaz".Dupa nici doua minute femeia iar a intrat peste noi. Atunci Parintele a luat o matura si ia dat una direct pe spinare.

Stiti orice om se putea sminti rau vazand un calugar ca face asa ceva. Dupa nici un minut femeia iar a dat buzna. Parintele s-a intors catre noi si ne-a zis:"Vedeti, asa trebuie sa fie si calugarul ,mai copii!".Atat ne-a spus, iar noi am inteles. Am apucat doar sa-i mai spunem cu emotie:"Parinte avem si noi duhovnici acolo.Dar intariti-ne in credinta!".El ne-a luat pe dupa cap, ne-a binecuvantat si ne-a zis:" Sa stiti ca am sa va intaresc credinta!".

Cum l-ati cunoscut pe Parintele Arsenie Boca?

Incepand din febroarie 1982 am intrat ca frate incepator la M-rea Brancoveanu-Sambata de Sus. I-am auzit si eu pe calugari vorbind despre un parinte, fost staret, care a aflat har de la Dumnezeu.Tot timpul auzeam de Parintele Arsenie Boca.Incepusem sa am o ravna, un dor sa ma duc sa-l cunosc. Atunci, Parintele staret Veniamin Tohaneanu m-a trimis. Mai ales cand vedea ca nu prididea cu indrumarile pentru noi fratii tineri."Duceti-va la parintele Arsenie si dansul va va indruma!".

Dar unde era Parintele Arsenie? 

Parintele era la Draganescu, langa Bucuresti, unde picta o biserica.Noi eram doi rasofori:eu si parintele Modest.

Ce varsta aveati? 

19 ani. Eram tanar si plin de ispite, dar si de dorinta de a afla cat mai multe.
Ajungand noi la biserica unde picta Parintele Arsenie, am vazut lume multa;ce mai, gemea biserica! Sa fi fost vreo 300 de oameni. Noi nu-l vedeam numai ii auzeam glasul. Am intrat frumos, ne-am inchinat, am zis in gand rugaciunile ce le stiam, si incat incet, ne-am apropiat de dansul; am ajuns ca la vreo 2 metri.

Tinea predica?

Nu. nu era nici macar slujba, fiind peste saptamana, mai precis luni. Erau adunati acolo oamnei suferinzi, toti cu necazuri. Fiind aproape de parintele, numai ce auzim ca striga mai tare:"Mai calugarasilor haideti la mine!".Ne-am uitat jur-imprejur, ne-am ridicat si pe varfuri sa vedem ce calugari sunt cei pe care ii striga parintele. Nu putea fi vorba despre noi doi, caci eram imbracati civil.

De ce?

Parintii din manastire ne-au indemnat sa mergem civil, caci parintele era tare prigonit de Securitate, si nu-i mai trebuiau alte necazuri.Asadar, nu ne-am miscat din loc.Parintele a mai vorbit inca 10 minute, si a zis a doua oara:"Mai calugarasilor haideti la mine!".Vazand ca nimic nu se intampla, ne-a strigat pe nume:"Gherasim si Modest, voua va zic!".Cand am auzit asta, au inceput sa-mi tremure picioarele. In starea asta ne-am prezentat in fata parintelui. Eram foarte timizi, dar mai ales cand ne-a strigat pe nume si eu nu l-am vazut niciodata, am incremenit. Desigur ma stiam si pacatos in fata lui Dumnezeu si acestui om sfant, dar parintele s-a uitat asa la mine si mi-a zis:"Mai, de ce tremuri?".Eu am tacut dansul a continuat:"Nu-ti fie frica de mine. Uite, eu cunosc oamenii dupa chip, pentru ca am 3 facultati: medicina, teologia si artele plastice.Toate 3 licentele sunt strans legate una de cealalta".In timpul asta eu, ma gandeam exact asa[stiti, mintea omului nu sta o clipa]:"Pot sa fie toate scolile din lume, daca nu-i darul lui Dumnzeu, tot degeaba". Atunci parintele imi pune usor mana pe cap, ma mangaie si-mi spune:"Asa-i mai, si darul lui Dumnezeu..." 

De necerezut... 

Spuneti dvs, domnule Bucuroiu, cine stie gandul omului? Numai Dumnezeu si la cine vrea Dumnezeu sa i se descopere aceasta.

Dar diavolii nu stiu gandul omului?

Zice clar in Pateric ca diavolii nu stiu gandul omului!

Continuati povestirea cu parintele. 

Da asa, m-a luat pe mine prima data. Zice: "Mai, tu pentru ce nu te-ai dus la scoala?". 

Stia ca nu ati mers la scoala?

I-am spus eu chiar la inceput ca am 12 clase; or,pe vremea lui Ceausescu, credeam eu ca era bine.Dar parintele mi-a spus ca-i putin."Vine vremea - eu n-o mai apuc - cand nici cu doua sau 3 facultati nu mai ai unde sa te angajezi. Asadar, du-te la scoala!".In timpul asta eu m-am gandit exact asa:"Cat e de usor sa zici din gura si ce greu sa faci! Poate m-ar duce mintea sa fac o scoala, dar cine sa ma poarte?".Aveam o mama vaduva si inca 7 frati, era imposibil de conceput asa ceva.Dar parintele imi pune iarasi mana pe cap:"Da chiar, cine sa te poarte? Sa fii cuminte si sa asculti de parintele staret si cand te trimite la scoala sa nu te indoiesti! E darul lui Dumnezeu deasupra ta..." 

Au trecut de atunci, domnule Bucuroiu, 8 ani. Am si uitat ce a zis parintele, cand vine la mine parintele staret Veniamin si-mi zice:"Gherasime, Gherasime, sa te pregatesti, ca vreau sa te dau la facultate!".Mai erau doua saptamani pana la examen.Ce sa inveti mai intai? Am luat si eu caietele dupa care a invatat un candidat care a intrat si va spun sincer: am invatat o lectie la romana, una la istorie, una la dogmatica.

Parinte, staret, sa nu-mi spuneti... 

...Chiar subiectele alea au cazut! Puterea parintelui si ajutorul Domnului, caci mi-am adus aminte de ce mi-a zis parintele Arsenie:"Cand te-o da la scoala sa nu te indoiesti!".Si am mers cu toata taria. Eram in ascultare...

sursa

Minuni Petrecute in Romania si din lume: Minuni ale Parintelui Arsenie Boca - Cum citea ga...: 

Cine eşti, tu, omule, ca să judeci sluga altuia?

“Eram la Biserica Drăgănescu. Părintele Arsenie picta sus, iar eu stăteam jos, lângă schelă. La un moment dat, Părintele zice: „Măi, aşa-i că-s lacomi preoţii?”. Eu nu spun nimic. Părintele mă întreabă şi a doua oară şi mă întreab si a treia oara: „Mai, asa-i ca-s lacomi preotii?”. Eu nu scot o vorba. Atunci, Parintele se apleaca sa vada daca mai sunt lânga schela si îmi zice: „Mai, tu nu auzi ce vorbesc eu cu tine?”. Eu zic: „Dar, Parinte, acum nu am vorbit de preoti”. Parintele zice: „Da, mai, nu am vorbit acum de preoti, dar tu, când esti cu mai multe persoane si vorbiti de preoti, numai de rau ziceti de ei. Ziceti ca-s lacomi. Iata ce povata îti dau eu: sa nu-i mai vorbiti de rau pe preoti, fiindca sunt slujitorii lui Dumnezeu si nu aveti voie sa-i judecati voi”. Dupa ce m-am întors de la Parintele, am deschis Biblia exact la paragraful care zice: „Cine esti tu, omule, ca sa judeci sluga altuia”. Exact ce-mi spusese Părintele Arsenie! De atunci, nu mai vorbesc pe nimeni de rau, mai ales pe preoti, ca Dumnezeu este singurul care poate sa-i judece.” (Biliboaca Matei, Savastreni)
Din “Noi mărturii despre părintele Arsenie Boca”, Editura Agaton, Bucureşti, 2005

„Puterea dumnezeiască se vădeşte în orice act de vindecare“

Prof. dr. Nicolae Constantinescu şi-a dedicat viaţa chirurgiei. A salvat mii de oameni, dar nu-şi atribuie nici un merit. Cu înţelepciunea celor 76 de ani, declară smerit: "Eu am fost doar un instrument în mâna Celui de sus". Drept urmare, nevoia de a-L mărturisi pe Hristos public, în ultimii 20 de ani, a venit firesc. Fără această mărturisire, dialogul redat mai jos despre locul şi rolul credinţei în menţinerea şi dobândirea sănătăţii, în asigurarea unei calităţi a vieţii, în redefinirea actului medical ca un act sacru ar fi fost de prisos.



Ai crede că un om de talia profesorului Nicolae Constantinescu, recunoscut la nivel internaţional pentru activitatea profesională, ştiinţifică şi publicistică impresionantă, este dacă nu greu de abordat, în orice caz, dificil de înţeles. Nimic mai fals. De la o primă întâlnire, constaţi că profesorul face parte din categoria acelor personalităţi rare, care pe cât de valoroase sunt, pe atât de natural şi familiar se comportă cu cei din jur. Îşi face timp şi pofteşte la discuţii pe oricine păşeşte cu gând bun în biroul său de la Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti, de unde s-a pensionat în anul 2001, rămânând în continuare profesor consultant. Printre vrafurile de cărţi stivuite în două corpuri de bibliotecă şi pe podea, numeroasele distincţii şi premii care acoperă peretele din dreptul mesei de lucru, portretele înrămate ale maeştrilor săi, icoana Sfântului Nicolae şi o ţesătură pe perete, intitulată "Smerenie", ocupă locul central al încăperii, unde se aşază pe un fotoliu şi începe să mărturisească. Cei 53 de ani de practică chirurgicală i L-au descoperit pe Dumnezeu: "Operezi în acelaşi fel doi inşi, unul trăieşte, altul moare, deşi eşti convins că amândoi vor trăi fiindcă tu ai fost cel care a lucrat acolo. Vine, deci, momentul în care îţi dai seama că nu numai tu eşti cel care contribuie la vindecare - asta e prima treaptă, şi cu cât urci mai sus (în sensul bun al cuvântului), cu atât mai mult realizezi că tu ai fost nimic. Că ai fost, de fapt, un instrument în mâna Celui de sus. Momentul acesta este unul fundamental, cel puţin pentru meseria de chirurg, să-ţi dai seama că în tine a lucrat şi lucrează divinitatea, adică cea care îţi dă forţă, minte, atenţie, acurateţe. Oricât te-ai crede de deştept, de pătrunzător, de genial, chiar vine o vreme când supralicitarea eului din tine nu te mai mulţumeşte, când realizezi limitele tale, când începi să te smereşti. Şi, culmea, lucrul ăsta ţi se poate întâmpla chiar când eşti în culmea gloriei".

Credinţă şi încredere

Chirurgul spune că puterea dumnezeiască nu este prezentă doar în vindecările miraculoase, ci se vădeşte în orice act de vindecare şi, "fără îndoială, credinţa bolnavului în ajutorul pe care-l va primi de la Dumnezeu pentru a se însănătoşi şi încrederea lui în medic reprezintă primul pas decisiv spre vindecare". Totodată, credinţa în Iisus şi în puterile Lui tămăduitoare provoacă un puternic fior emoţional, tradus în plan energetic printr-o forţă vitală de netăgăduit, iar pe plan psihic, printr-o puternică stimulare a sentimentului iubirii. Se poate spune că starea de dăruire, de abandonare în şi pentru Hristos este de fapt agentul şi vehiculul vindecării.

Cei bolnavi nu trebuie să caute vinovaţi pentru suferinţa lor. Aceştia, subliniază medicul, trebuie să-şi intensifice trăirile şi strădaniile vieţii creştine, iar semenii lor să li se alăture cu efortul lor de rugăciune, post şi îngrijiri medico-sociale. De asemenea, creştinul ortodox trebuie să ştie că există psalmi tămăduitori, specialistul indicând în caz de boală citirea psalmilor 3, 30, 50 şi 142.

Bolile trupeşti cauzate de bolile sufleteşti

Degradarea morală din zilele noastre, care duce la boli sufleteşti grave, are impact şi asupra sănătăţii trupeşti. "Niciodată sufletul nu suferă fără să existe şi o suferinţă trupească, după cum nici trupul nu suferă fără o întristare a sufletului, chiar dacă bolnavul sau cei din jur nu văd sau nu simt decât o parte din suferinţă", confirmă doctorul. Şi continuă, explicând că dacă omul este alcătuit din trup şi suflet, pe cale de consecinţă există atât boli ale trupului, cât şi boli ale sufletului, aşa încât şi vindecările trebuie să se manifeste atât la nivelul trupului, cât şi la nivelul sufletului. Obţinerea stării de sănătate trebuie sa vizeze deci atât vindecarea trupească, cât şi îmbunătăţirea vieţii spirituale a pacienţilor.

După Sfântul Grigorie Sinaitul, bolile sufleteşti sunt: înfumurarea şi trufia, cutezanţa semeaţă; mânia şi aprinderea grabnică; patimile poftei: lăcomia, desfrânarea, iubirea de arginţi, iubirea de sine; patimile simţirii: necredinţa, viclenia, uneltirea, făţărnicia, grăirea de rău despre altul, osândirea, dispreţul şi batjocorirea, minciuna, vorbirea de lucruri urâte, jurămintele strâmbe; patimile minţii: lauda de sine şi înălţarea necontenită a propriei persoane, cearta, pizma, grăirea cu răutate împotriva cuiva, surzenia cu voia, răstălmăcirile, nălucirile; patimile cugetării: amăgirile, întunecarea şi orbirea, împrăştierea, rătăcirile, lipsa de rezistenţă la momeli, încuviinţarea la rău, robirea cu bună-ştiinţă.

Puterea vindecătoare a Sfintei Liturghii

Profesorul încurajează participarea la Sfânta Liturghie, care "are o certă putere vindecătoare. Duminica, sub cupola bisericii, alături de preot şi de noi, credincioşii, vine Iisus, vin îngerii, vin sfinţii, iar noi ne întărim prin puterea comunicării şi acolo în biserică suntem una cu Hristos. În cuvântările pe care le-am ţinut în ultimii 10 ani, am prezentat, printre altele, un studiu al Universităţii Duke din SUA, publicat în "Journal of Gerontology", 1999, în care se concluziona pe baza unui mare număr de cazuri, că mersul regulat la biserică îmbunătăţeşte sănătatea şi prelungeşte viaţa. Un alt studiu, tot american, făcut pe o populaţie numeroasă, arată că cei care merg la biserică, măcar o dată pe lună, îşi diminuează cu 50% riscul de a muri de boli cardiace, de unele cancere sau prin sinucidere".

Rolul purificator al "cetăţilor de apărare ale creştinului"

Prof. dr. Nicolae Constantinescu nu uită să amintească de rolul postului în menţinerea stării de sănătate, deoarece "rostul postului este însănătoşirea trupului şi o stavilă pusă în faţa patimii lăcomiei de a mânca. Aşa cum zilele de post însănătoşesc trupul, spovedania, rugăciunile şi faptele de milostenie însănătoşesc sufletul".

De asemenea, susţine specialistul, spovedania este mijlocul cel mai important de curăţire a sufletului, cu valoare de prevenire a îmbolnăvirilor pentru omul sănătos şi cu valoare terapeutică pentru omul bolnav, iar aceasta trebuie să se asocieze cu pocăinţa (metanoia). Sfânta Taină a Împărtăşaniei, care urmează curăţirii prin Spovedanie, "este o concorporalitate cu Hristos, în acelaşi timp purificatoare şi vindecătoare".

Apa sfinţită, anafura, tămâia, sfinţirea casei, flacăra unei candele, icoanele, pelerinajele la locurile sfinte, apoi Taina Botezului, Taina Ungerii cu Sfântul Mir, Taina Sfântului Maslu, Taina Nunţii sunt toate "cetăţi de apărare ale creştinului între naştere şi moarte, ridicate prin credinţa noastră şi prin ruga preotului", după cum le numeşte doctorul Constantinescu, care încheie: "Convingerea mea ortodoxă fundamentală este că ţinta vieţii omeneşti este reprezentată de participarea la viaţa însăşi a lui Dumnezeu".

articol din ziarul Lumina

Feriti-va de orice infatisare a raului !

Raul are limitarea lui, nu poate fi nesfirsit. Cel ce face ceva rau are limitarea lui, caci raul ce il face il macina in interior, ii tulbura linistea, sufletul, somnul. Omul ce face rau e desfigurat, se transforma frumusetea lui in oboseala, in tremur, in ascundere. Caci raul se face la intunecime, si e din intunecimea mintii. Raul are limitare in faptuire si in dainuire, caci omul ce-l faptuieste atit se va macina si se va consuma, ca va ajunge el sa nu mai poata sa duca acea rautate. Limita e si din simburele de bine si bunatate care se afla in orice suflet, oricit de inegurat ar fi.
Dar cel ce e sa-l primeasca sa nu raspunda la rau cu rau, ci poate sa se dea de-o parte, si sa astepte sa se vadeasca. Daca vede ca la prima incercare cel ce face rau nu se indreapta, ci continua, si nu accepta sa revina la bunatate, atunci cel ce e sa primeasca fapta rea, poate sa se dea mai incolo, caci spus e “Feriti-va de orice infatisare a raului”.
Sa aibe rabdare, si sa astepte, caci cel rau va fi macinat de fapta-i, si chiar de se va ascunde, va iesi de se va vadi, caci nimic din ce e facut in ascuns nu va sta ascuns ci va iesi la lumina.
Feriti-va de orice infatisare a raului. Infatisare si din cele primite de la cel aproape de tine, din dreapta ta, din dreptatea ta, simtindu-te nedreptatit, si voind sa vadesti nedreptatea ca sa te indreptatesti. Dar nu, ai rabdare, caci raul e limitat si se va vadi, si dreptatea ta e in fata lui Dumnezeu, si va fi si in fata oamenilor, daca e voia lui Dumnezeu.
Si din cele din fata ta, din cele viitoare, tulburarea ipoteticului rau din viitor – adica nu ginditi rau, nu stati sa scrutati raul din viitor, ci lasati-le in voia lui Dumnezeu, ca altcineva care sa aibe mai mare grija de toate nu exista, decit Dumnezeu.
Feriti-va de orice infatisare a raului si din cele din spatele tau, raul care il tii minte din fapte trecute si grele si tulburi din relele primite. Feriti-va sa tineti minte raul, caci e o infatisare a raului. De ai trecut de ceva greu sau rau, uita-l repede, lasa-l acolo unde e, in spatele tau, si lasa-i lui Dumnezeu puterea de a indrepta si de a pune El pe fagasul bun toate, si pentru tine si pentru cel ce-ti facu raul.
Si din cele din stinga ta, din greselile tale, iarta-te si pe tine, si cereti iertare, caieste-te, smereste-te ca ai cazut in cele ale potrivnicului, indreapta ce facusi si nu mai face, si fereste-te de cele din stinga ta, de raul ce l-ai face, sau l-ai plati ca raspuns la nedreptatile ce le-ai suferit.
Feriti-va de orice infatisare a raului, caci infatisarea raului nu e din infatisarea lui Dumnezeu, nu e voia Lui acolo, acolo e incrincenare, e durere, e tremur sufletesc, e macinare, e tulburare, e uriciune si negura.

«Nevoiţi-vă măcar un pic mai mult», ne îndemna el. «Purtaţi-vă crucea fără să cârtiţi; nu vă gândiţi că sunteţi mai deosebiţi; nu căutaţi să vă îndreptăţiţi păcatele şi slăbiciunile, ci căutaţi să vă vedeţi aşa cum sunteţi; şi, mai cu seamă iubiţi-vă unii pe alţii.»
Pentru aceea, ni se cuvine a cere de la Dumnezeu cu durerea inimii şi cu credinţă, să ne dea să aflăm bogăţia aceasta, comoara cea adevărată a lui Hristos în inimile noastre, întru puterea şi lucrarea Duhului. Şi aşa, aflând mai întâi în noi înşine pre Domnul a fi folosul nostru, şi mântuirea, şi viaţa cea vecinică, apoi şi pre alţii, după putinţă şi prilej să-i folosim, din comoara cea lăuntrică, de la Hristos, scoţând“.
«Noi suntem peregrini pe acest pământ şi nu avem nimic care să dăinuiască».
Să nu uităm nicicând acest lucru. Suntem călători. Viaţa aceasta nu este decât începutul unei continuări ce nu se va sfârşi niciodată. Suntem înclinaţi să o tratăm ca pe un lucru permanent şi grozav de important, înclinaţie ce se traduce în termeni de carieră, educaţie, întâietate etc. Însă toate acestea mor o dată cu noi, atunci când moare trupul; nu ducem nimic cu noi în lumea de apoi.
din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin,

Cum se poate ajunge la necredinţă

Pr. Paisie Aghioritul

- Părinte, cum se întâmplă că oameni credincioşi ajung la ateism?
- In problema aceasta pot exista două cazuri. In­tr-un caz se poate ca cineva să fi fost foarte credincios, să fi lucrat puterea lui Dumnezeu în viaţa lui prin multe fapte palpabile şi apoi să fi ajuns la o tulburare în problema credinţei. Aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când cineva face nevoinţă fără discernământ şi cu egoism, adică prinde viaţa duhovnicească în mod sec. “Ce a făcut cutare Sfânt - să încerc s-o fac şi eu” - şi începe să facă o nevoinţă fără discernământ. Dar, încet-încet, fără să-şi dea seama, se creează înăuntrul lui un simţământ fals că, deşi n-a ajuns la măsurile cutărui Sfânt, dar pe aproape tot este. Astfel îşi con­tinuă nevoinţa. Dar în timp ce, mai înainte de acest gând, îl ajuta harul dumnezeiesc, acum începe să-l părăsească. Pentru că ce treabă are harul lui Dum­nezeu cu mândria? Aşadar nu mai poate face nevoinţă ce a făcut-o mai înainte şi se sileşte pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi experienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gânduri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.

Al doilea caz este atunci când unul lipsit de carte vrea să se preocupe de dogme. Ei, aceasta nu e bine! Altceva este să arunce o privire, ca să cunoască dogma. Dar şi unul cu ştiinţă de carte, de va merge cu mândrie să cerceteze dogma, şi pe acesta îl va părăsi harul lui Dumnezeu, deoarece are mândrie şi va începe să aibă îndoieli. Fireşte, nu vorbesc de unul care are evlavie. Unul ca acesta, şi fără de carte de ar fi, poate arunca o privire cu discernământ, până acolo unde poate cerceta, şi să înţeleagă dogma. Dar cel care nu are o stare duhovnicească bună şi merge să se ocupe cu dogmatica, unul ca acesta, chiar de ar crede puţin, după aceea nu va mai crede deloc.

- Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastra.
- Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu, se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape“, i-am spus. “Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?”. Sărmanul a fost mişcat de aceasta. A plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat faţa. Altă dată au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani si trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, mona­hii, spunem: “Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate“, tot astfel şi aceia spuneau, dar din cealaltă parte: „Nu există altă viaţă“. Şi de aceea atunci, pe când erau tineri, şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte cârpe şi sufleteşte, şi trupeşte. Tatăl unuia a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a lua­t-o. “Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti“, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în Sfinţi”. Atunci i-am spus: “Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele haru­lui lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare! ”.

Cum sa ne raportam la glume ?
Un frate l-a intrebat pe un batran oarecare, zicand: - Parinte, de va voi vreun frate sa-mi vorbeasca si sa-mi spuna niste cuvinte nefolositoare sau glume lumesti si vorbe desarte, oare mi se cade a-i zice sa taca, sa nu vorbeasca vorbe desarte si nefolositoare si glume lumesti ? Raspuns-a lui batranul: - Nu, fiule, nicidecum nu ti se cade sa-i zici sa taca, orice va vorbi. Ca de-i vei zice sa taca, sa nu vorbeasca vorba fara de treaba, atunci cu acel cuvant il ocarasti pe fratele tau si-l rusinezi, ca si cum l-ai lovi cu palma peste obraz. Si peste putin, si tu insuti vei vorbi vorbe desarte si fara de treaba. Si in zadar, spre pacatul tau, ai ocarat si ai osandit cu mandrie pe fratele tau, poruncindu-i sa taca. Dar daca nu iti place a vorbi vorba fara de treaba, atunci nu vorbi, ci taci cu smerenie, si asa, cu tacerea si smerenia ta, ii vei da lui si altora chip bun.

Suntem adevărați doar atunci cand plangem - Ieromonah Savatie Bastovoi

Plînsul este la fel de firesc ca și rîsul. Cred că ar trebui să plîngem cel puțin la fel de des precum rîdem. La un moment dat oamenii au început să considere plînsul ceva rușinos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că și rîsul poate trăda o slăbiciune. Mă gîndesc că Prorocul David, care era un ostaș neînfricat, plîngea de multe ori, mărturisind că pînă și așternutul și-l uda cu lacrimi. Desigur era o altă lume. Astăzi bărbații nu mai poartă războaie, nu mai străbat păduri în căutarea vînatului, nu mai sînt amenințați de animalele sălbatice, de stihii, în schimb nu plîng.
Această incapacitate de a plînge pare să fie singura calitate a bărbaților de azi.
Tata plîngea ușor și acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz și care vorbea tare. Dacă te chema să-ți spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar și cînd te ruga să-i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Și cu toate acestea plîngea la filmele proletare. Plîngea cînd vedea bătrîni săraci, copii flămînzi și îndeobște cînd vedea vreo nedreptate. Mămica rîdea de el. Acesta era singurul moment cînd mămica îl putea lua peste picior și el nu se supăra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spună că omul e el însuși doar atunci cînd plînge. Nu pot să uit fața dură a tatei cum se schimba atunci cînd plîngea la filme, ștergîndu-și ochii cu mîinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuși și era atît de curat și atît de bun. Restul era viața cu mizeriile ei, cu sărăcia și mîndria ei, cu tot ce e străin și însingurează pe om, ducîndu-l atît de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.
Sînt oameni care au plînsul în interior. Aceștia sînt cei mai frumoși oameni de pe pămînt. Acest plîns lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință.
Acest plîns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sînt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în viață decît aceea de a întîlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plîns măcar odată în viață, să plîngi de-adevăratelea.
Sînt atîtea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinței curg sub luminile reclamelor, în orașele mari, în băi, în așternuturi, în mașini.
Răsună atîtea răcnete de durere, atîtea suspine, dincolo de buletinele de știri, dincolo de talk show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastră civilizație cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta este îndreptată să ascundă acest plîns, să ne facă să credem că plînsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontenit și o grămadă de oameni își trăiesc adevărata condiție, aflîndu-se în cele mai sincere, cele mai sfîșietoare momente ale vieții lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimțire.
Și doar atunci cînd suferința dă buzna în viața noastră, doar atunci perdeaua indiferenței cade de pe fața lumii. Lumea apare așa cum e ea, cu răul și cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decît prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi.

Sursa: savatie.wordpress.com

Sfantul Teodosie de la Brazi

.

Sfantul Teodosie de la Brazi este praznuit de Biserica Ortodoxa Romana pe 22 septembrie. Sfantul Ierarh Teodosie s-a nascut in prima jumatate a sec. al XVII-lea, in tinutul Vrancei. A intrat de tanar in monahism. Datorita culturii sale, este numit secretar la cancelaria manastirii Bogdana. Mai tarziu, in calitate de egumen, se ocupa de reconstruirea acestui asezamant. In anul 1670 a fost hirotonit episcop de Radauti, iar in 1671, episcop de Roman.

Din cauza plecarii Sfantului Dosoftei in Polonia, scaunul de Mitropolit al Moldovei devine vacant. Moldova era condusa la acea vreme de domnitorul Dumitrascu Cantacuzino, o persoana fidela otomanilor. La cererea acestui domnitor, episcopii din Moldova il vor alege ca mitropolit pe Teodosie. Pastorirea sa in calitate de mitropolit nu va dura decat un an, din cauza faptului ca i-a cerut domnitorului sa puna capat asupririi otomane.

La revenirea Mitropolitului Dosoftei, ierarhul Teodosie pleaca la Focsani. Aici s-a ocupat cu reconstruirea Manastirii Brazi. La cererea sa este adus egumenul Zaharia, din Muntele Athos, o persoana instruita in tainele monahismului.

In anul 1688, pe cand se afla la Focsani, ierarhul a fost rapit de prietenii domnitorului Dumitrascu Cantacuzino si dus in Tara Romaneasca. Aici a fost chinuit timp de zece saptamani.

In toamna anului 1694, tatarii au navalit si la schitul Brazi. Acestia i-au cerut sa le predea avutul si obiectele de pret. Pentru ca Sfantul Teodosie a refuzat, acestia i-au taiat capul.

Moastele Sfantului Teodosie au fost descoperite printr-o minune

Sfantul Antipa de la Calapodesti (1816-1882), pe atunci frate la Manastirea Brazi, marturiseste: "Inainte ca arhim. Dimitrie sa fie staret al Manastirii Brazi din Moldova, el a trait viata pustniceasca aspra intr-o padure mare, unde din intamplare a gasit ingropat un vas mare plin cu bani de aur. In vas a gasit o insemnare, in care se spunea ca acesti bani sunt de la Mitropolitul Dositei (Teodosie - confuzie datorata apropierii dintre numele celor doi ierarhi contemporani) care i-a ascuns acolo, prevazandu-si sfarsitul sau mucenicesc din mana turcilor. In insemnare se mai spuneau si acestea: "Cine va gasi acesti bani este indatorat sa zideasca din ei o manastire si trei schituri" si ca "la terminarea de zidit a celui din urma, al treilea schit, va afla si moastele mele". Arhim. Dimitrie marturiseste intr-o insemnare din 20 februarie 1842, ca dupa ce a terminat de construit si cel de-al treilea schit, sapand in curte mormantul sau, a aflat sicriul cu moastele Sf. Teodosie. Capul era asezat alaturi, cu fata in jos, pe o caramida. Moastele erau intregi si raspandeau un miros foarte placut, ceea ce confirma evlavia credinciosilor care l-au considerat sfant inca din timpul vietii.

La 6 mai 1842, moastele Sfantului Teodosie au fost asezate intr-un mormant nou, zidit in partea de nord a paraclisului subteran de la Manastirea Brazi. Dupa un scurt timp, capul sau a fost scos din mormant si asezat spre inchinare in biserica, probabil tot de catre staretul Dimitrie. El a ramas in paraclisul subteran pana la desfiintarea asezamantului, in 1959, cand a fost pus inapoi in mormant. Dupa redeschiderea manastirii, in urma lucrarilor de restaurare, maica Iustina a redescoperit la 20 martie 2000, moastele Sfantului Teodosie.

Hotararea canonizarii sale s-a facut in sedintele Sfantului Sinod din 4-5 martie 2003. Slujba de proclamare a canonizarii a avut loc la 5 octombrie 2003, la Manastirea Brazi din judetul Vrancea.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Am fost si eu aici la aceasta frumoasa manastire de la Brazi....atasez cateva poze facute cu telefonul mobil...

Mormantul Parintelui Paisie Aghioritul

Am fost si eu aici,dar din păcate nu am vizitat decat mormantul..biserica era inchisă...


Mormantul parintelui Paisie Aghioritul se afla in Manastirea Sfantul Ioan Teologul, din localitatea Suroti, aflata la o distanta de numai 25 de kilometri de Tesalonic, in Grecia. Din orasul Tesalonic, se iese pe autostrada ce porneste spre Halkidiki, pana in dreptul indicatorului spre Tagarades, unde se coteste spre Tagarades, Agia Paraskevi si Suroti.

Manastirea Suroti este inchinata Sfantului Ioan Teologul, ea fiind ocrotita insa si de Sfantul Arsenie Capadocianul, ale carui Sfinte Moaste se afla asezate, cu mare evlavie, in biserica cea mare.

Parintele Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti parinti care au vietuit in Sfantul Munte Athos. El s-a nascut in anul 1924, in localitatea Farasa, langa Capadocia, in Asia Mica, si a trecut la cele vesnice in data de 12 iulie 1994, in manastirea din Suroti, unde a si fost inmormantat.

Mormantul Parintelui Paisie Aghioritul

Parintele Paisie Aghioritul s-a nascut in data de 25 iulie 1924, in localitatea Farasa, langa Capadocia, in Asia Mica, fiind botezat de insusi Sfantul Arsenie Capadocianul, cu numele Arsenie. Parintii sai, Prodromos si Evloghia, erau foarte credinciosi. In acelasi an, odata cu schimbul de populatie, intre turci si greci, familia sa este mutata in Grecia, stabilindu-se astfel in Konita.



Dupa terminarea scolii, tanarul Arsenie a lucrat ca tamplar. In anul 1945, el a fost luat in armata. Vreme de cinci ani, pe tot parcursul actiunilor militare din timpului Razboiului Civil, viitorul parinte s-a distins prin spiritul sau jertfelnic si dragostea fata de ceilalti camarazi.

In anul 1950, dupa ce este lasat la vatra, Arsenie merge pentru cateva zile in Sfantul Munte Athos. Mai apoi, in anul 1953, el intra in obstea monahala athonita din Manastirea Esfigmenu. Dupa numai un an, el este numit rasofor, cu numele Averchie. In anul 1956, cu binecuvantarea duhovnicului sau, parintele merge la Manastirea Filoteu.




In data de 3 martie 1957, parintele primeste schima mica, cu numele Paisie. Peste numai un an, parintele Paisie se muta in Manastirea Maicii Domnului, din Konita, unde ramane pana in anul 1962. Dupa aceea, vreme de doi ani, el se nevoieste intr-o chilie din Muntele Sinai.


In anul 1964, parintele revine in Sfantul Munte Athos, unde se retrage la Chilia Sfintilor Arhangheli, de langa Manastirea Iviron. In aceasta perioada il cunoaste pe Cuviosul Tihon, un rus care se nevoia in Chilia Sfanta Cruce, a Manastirii Stavronikita. De la acesta primeste schima mare, in ziua de 11 ianuarie 1966.


In anul 1966, parintele Paisie se imbolnaveste, fiind internat, vreme de cateva luni, in Spitalul Papanicolau, din Tesalonic, unde este operat de plamani. In aceasta perioada, parintele este ingrijit de surorile din Manastirea Suroti, care abia se apucasera de zidirea noii manastiri.




La sfarsitul anului 1967, parintele Paisie se intoarce in Sfantul Munte, unde se aseaza la Chilia Sfantul Ipatie, de langa Manastirea Marea Lavra. Peste numai un an, el merge in Manastirea Stavronikita, pe care o randuieste chinovial. In primavara anului 1969, dupa moartea Cuviosului Tihon, duhovnicul sau, parintele Paisie se aseaza in Chilia Sfanta Cruce, unde se nevoieste pana in anul 1979. Mai apoi, alaturandu-se obstii din Manastirea Cutlumus, ii este incredintata Chilia Panaguda, inchinata Nasterii Maicii Domnului.

In anul 1988, parintele incepe sa fie cuprins iarasi de boala. In ziua de 22 octombrie / 4 noiembrie 1993, parintele Paisie paraseste definitiv Sfantul Munte Athos, pentru a participa la slujba de priveghere pentru Sfantul Arsenie Capadocianul, praznuit in ziua de 10 noiembrie, in Manastirea Suroti. Dorind a se intoarce in Sfantul Munte, parintele a fost cuprins de boala. Astfel, in ziua de 4 februarie 1994, este operat de cancer, in Spitalul Theaghenio, din Tesalonic, unde sta internat zece zile. Dupa aceasta, pentru recuperare, parintele a fost mutat in Manastirea Suroti, aflata la mica distanta de spital.





Pe la sfarsitul lunii iunie, starea de sanatate a parintelui se inrautateste simtitor. Astfel, in ziua de 12 iulie 1994, aproape de miezul noptii, parintele Paisie Aghioritul trece la cele vesnice, fiind inmormantat in Manastirea Suroti, potrivit dorintei sale. Imediat dupa adormirea in Domnul, mormantul parintelui a devenit "o noua scaldatoare a Siloamului", nenumarati crestini venind in acest loc, pentru binecuvantare, rugaciune si tamaduire.


Manastirea Suroti este deschisa zilnic, tot anul, intampinandu-si pelerinii cu mari bucurii duhovnicesti. Vara, in timpul saptamanii, manastirea este deschisa intre orele 10.00 - 13.00 si 16.00 - 19.00, iar duminica, intre orele 4:00 - 07:30, 09:00 - 12.00 si 16.00 - 19.00. Iarna, in timpul saptamanii, manastirea este deschisa intre orele 10.00 - 13.00 si 15.00 – 18.00, iar duminica, intre orele 03:00 - 06:30, 08:00 - 12.00 si 15.00 - 18.00.

Teodor Danalache