CELE ŞAPTE PRICINI ALE PĂCATULUI

Parintele Cleopa-

“Dacă am văzut care sunt cele douăsprezece trepte ale păcatului, este bine să cunoaştem şi cele şapte pricini după care se canonisesc păcatele. Cele şapte pricini vin în legătură cu tot felul de păcate posibile, pe care poate să le facă omul pe pământ. Iată care sunt cele şapte pricini ale păcatului:

1. Pricina întâi se referă la persoană: cine a făcut păcatul?

Împăratul, arhiereul, preotul, diaconul, conducătorul unei ţări, al unui oraş, dascălul, omul simplu, omul bolnav, omul creştin; cine a fost acela ce a făcut păcatul? Foarte mult atârnă canonisirea de cuvântul „cine”.

Este mare diferenţă dacă, dacă acelaşi păcat îl face împăratul sau arhiereul sau preotul, sau călugărul, sau cel de pe urmă mirean. Pentru acelaşi păcat creşte sau scade în canonisire, dacă persoana aceea este mai mică în dregătorie sau mai mare. Dacă este mai mare, mai mare osândă are.

Un duhovnic oarecare a mărturisit pe împăratul Rusiei, Alexei. Şi împăratul a crezut că are de-a face cu un duhovnic prost. S-a spovedit de păcate, aşa ca un om simplu.

„Părinte, n-am curvit, n-am furat, n-am băut, n-am bătut!” A spus el aşa câteva păcate scrise pe-o hârtie. Dar duhovnicul era foarte iscusit:

– Măria ta, de-abia ai spus păcatele lui Alexei, ale unui oarecare Alexandru. Dar să-mi spui păcatele împăratului Alexei!

S-a minunat împăratul.

– Care sunt acelea?

– Tu nu esti un Alexei oarecare de la oi şi dacă ai făcut aşa, să-ţi dau un canon mic. Tu eşti împăratul Alexei! Poate ai făcut legi strâmbe, poate legi împotriva lui Dumnezeu, poate ai pus impozite grele pe popor, poate ai călcat alte ţări, ca împărat. Spune-mi ce ai făcut!

A încremenit împăratul.

– Toate acestea le-am făcut, părinte!

– Acestea sunt păcatele împăratului, iar celelalte – că n-ai mâncat, că nu te-ai îmbătat – sunt ale lui Alexei.

Astfel, la această pricină răspunde întrebarea „cine”. Nu se aseamănă păcatul unui om mare cu al unui om simplu. Este cu mult mai mare păcatul făcut de un preot, decât cel făcut de un om de rând. Pentru ce? Pentru că zice Scriptura:  Cei tari, tare se vor certa. Şi sluga care ştie voia Domnului său, mai mult se va bate. Căruia i s-a dat mult, mult i se va cere.

Deci, la pricina aceasta, „cine”, este mare deosebire între păcatul unui om de jos şi cel al unuia care este din treptele cele mai mari din ierarhia omenească.

2. Pricina a doua a păcatului este: ce fel de păcat a făcut?

Ce fel de păcat ai făcut, omule? Că sunt păcate între păcate. Ai vorbit de rău, ai clevetit, ai spus minciuni, te-ai mâniat, ai ocărât, ai ţinut minte răul, ai căutat să te răzbuni, ai avut gânduri de ură, de zavistie, de pizmă, de răutate, de invidie, iubire de arătare, slavă deşartă, făţărnicie, viclenie, iubire de sine cu toate fiicele ei; păcate simple.

Sau ai făcut păcate mai mari, ca: preacurvie, malahie, cădere cu dobitoace, amestecare de sânge, sodomie, ucidere, avorturi, ai omorât copii, sau altceva mai greu decât acestea.

Deci, iată ce înseamnă pricina a doua. Ce fel de păcate ai făcut? Păcate uşoare, vrednice de iertare, care se iartă şi la Rugăciunile de seară, la mărturisire, sau ai făcut păcate de moarte sau împotriva Duhului Sfânt, pentru care trebuie multă pocăinţă. Asta este pricina a doua a păcatului.

3. Pricina a treia este: pentru ce? Întrebi pe unul: „Omule, de ce-ai furat?” „Părinte, sunt lipit pământului de sărac. Am o casă de copii, sunt necăjit, n-am pământ, casa mi-i spartă, femeia mi-i bolnavă, copiii în spital, la şcoală n-am cu ce-i purta, şi m-a îndemnat cugetul şi am furat nişte lemne din pădure, am furat ceva de colo, am luat ceva de dincolo”. El îţi spune pentru ce a furat.

Altul care a făcut păcatul, spune altceva la pricina „pentru ce”. „Pentru ce l-ai bătut, măi, pe celălalt?” „Părinte, l-am prins la femeia mea!” Sau altceva: „M-am temut, că erau mai mulţi decât mine şi am sărit eu să-i bat pe ei, ca să nu mă omoare ei pe mine!”

Trebuie să vezi foarte bine pricina „pentru ce”. Pentru ce-a făcut păcatul? De nevoie, de foame, de sărăcie; a fost singur undeva şi a luat un braţ de fân şi a dat la cal, că nu putea trage calul.

Acela este mult mai uşor, că zice chiar Sfântul Vasile: „Cine moare de foame, de va fura, nu-i păcat”. Este păcat că a furat, dar este mai mare păcat dacă ar lăsa să moară de foame. Vede o pâine undeva şi moare de foame; dacă o ia şi zice bogdaproste, păcat o fi, dar mai mare lucru ar fi dacă s-ar lăsa să moară de foame.

Deci, iată, să cauţi pricina pentru ce a furat omul sau pentru ce a bătut pe alţii, sau pentru ce a adunat bani, sau pentru ce s-a răzbunat, sau pentru ce a dat în judecată. La această pricină „pentru ce”, se scade canonisirea sau se măreşte.

Caută bine! A fost o pricină binecuvântată sau aproape de binecuvântare, sau o pricină prea de nevoie, sau nu de nevoie, ci numai de ambiţie? Şi de-a fost de ambiţie şi de iubirea de păcat, pedepseşti mai rău, iar dacă nu, mai puţin sau mai uşor.

4. A patra pricină a păcatului este: Prin ce mijloc? Cum? Vă dau pildă. Te-ai dus să câştigi o avere străină. Cu ce mijloace? Părinte, iată ce-am făcut: am dat o sumă de bani, am pus câţiva martori falşi să jure strâmb, că pământul ăsta este moştenire de la tata, sau casa asta este moştenire de la cutare!”

Ai corupt şi ai băgat în iad pe aceia ce au jurat strâmb şi banii tăi sunt spre pierzarea ta, şi ai nedreptăţit şi pe un om nevinovat.

Cu ce mijloace? Acesta cu mari pricini a tras în păcat pe mai mulţi, care au jurat strâmb şi au falsificat adevărul şi a luat cu nedreptate de la unul care este sărac. Prin ce mijloc? Cu martori falşi şi cu bani. S-a îngreunat canonisirea. Tu nu eşti vinovat numai de păcatul tău la pricina aceasta, ci ai făcut părtaşi şi pe toţi aceia pe care i-ai înşelat şi i-ai minţit şi au jurat fals şi au făcut judecată nedreaptă.

5. Pricina a cincea este: În ce vreme?

Vremea în care a păcătuit cineva împuţinează sau înmulţeşte greutatea păcatului. De pildă, dacă cineva în vreme de nevoie şi de foamete a furat pâine sau grâu, mai puţin păcătuieşte decât cel ce a furat acestea fără de nici o nevoie.

Câţi greşesc în Legea Harului, mai greu păcat fac decât cei ce au păcătuit înainte de Hristos. Şi celelalte se socotesc în chip asemănător.

6. Pricina a şasea este: În ce loc s-a făcut păcatul?

De aici creşte canonisirea sau scade. Am furat. „Din ce loc ai furat? Ai furat de pe câmp un braţ de iarbă, o fasolă, un bostan, o nucă, o perjă, un strugure?” „Nu. Am furat din biserică, părinte, colaci! Am luat ceară, am luat lumânări, am luat vin, am luat prescuri!” Iată că la această pricină „din ce loc”, păcatul la canonisire creşte sau scade.

Dacă furi de la mirean, trebuie să-i dai de patru ori înapoi, iar dacă ai furat de la biserică, de cinci ori trebuie să dai înapoi. Nu eşti iertat până nu dai de cinci ori. Fur de cele sfinte te cheamă.

Să zicem aşa: Unul a făcut un păcat ascuns. Dar n-a ştiut decât el şi Dumnezeu şi duhovnicul lui. Se canoniseşte mai uşor. Altul face păcatul şi ştie tot satul. Păcatul acesta este mult mai greu. Câte suflete au auzit în sat că a făcut păcatul şi s-au smintit din cauza acestuia că nu s-a păzit să facă păcatul în ascuns? Păcatul, făcându-se la arătare, a smintit pe atâţia. Mântuitorul zice: Vai lumii de sminteli, dar mai vai de cel prin care vine sminteala; mai bine şi-ar lega o piatră de moară şi să se arunce în mare.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Prin greutatea pietrei de moară, Mântuitorul arată aici cât este de greu păcatul smintelii”. Duce la deznădejde şi la hulă împotriva lui Dumnezeu şi la necredinţă pe toţi care s-au smintit.

Deci, alta este când păcătuieşte omul undeva în ascuns, alta este când păcătuieşte în târg şi alta este când păcătuieşte într-un loc sfânt.

Cu cât păcatul s-a făcut în felul acesta, de ce cunoaşte mai departe, cu atâta mai mare canon trebuie să-i dai şi mai mare urgie a lui Dumnezeu vine peste el, dacă nu se mărturiseşte. Pentru că l-a făcut într-un fel, nu numai de el ştiut, ci a rănit ştiinţa la atâţia şi i-a smintit. Asta-i pricina a şasea.

7. A şaptea prinică este: de câte ori? De câte ori ai făcut păcatul? Cu cât numărul este mai mare, cu atât canonisirea este mai grea. Am greşit o singură dată în viaţă, păcat greu, de două ori, de trei ori. Dar nu-i ca acela ce a făcut păcatul de 50 de ori sau de o sută de ori sau mai mult.

Numărul şi repetarea păcatului îngreuiază sau scade la cântar la canonisire, la mărturisire şi în faţa lui Dumnezeu la dreapta judecată.

Deci, mai greu se osândeşte acela care a păcătuit de multe ori sau prea de multe ori, şi mai puţin acela care păcătuieşte o dată, de două ori, sau de mai puţine ori.Acestea sunt pricinile păcatului mai pe scurt. Nu le-am spus ca pe carte, ci aşa, din memorie.”

Parintele Cleopa: DESPRE NEŞTIUTELE JUDECĂŢI ALE LUI DUMNEZEU

“Un călugăr din pustia Schetică, mergând la Alexandria să-şi vândă lucrul mâinilor sale – că lucra la coşniţe, a văzut o înmormântare. Murise ighemonul acelei cetăţi, un mare păgân, care omorâse mii de creştini, că era pe timpul marilor persecuţii. Era o zi frumoasă şi mergea tot oraşul după el, îl ducea la groapă.

Când a ajuns acasă, un pustnic mare, care vieţuia în pustie de 60 de ani şi trăia numai cu rădăcini şi cu ce găsea prin pustie, a fost mâncat de o hienă.

Atunci s-a gândit călugărul: ighemonul, care a omorât mii de creştini, cu câtă cinste mergea la groapă, iar ăsta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani şi a trăit numai în post şi rugăciune, l-a mâncat hiena! Ce fel de judecăţi are Dumnezeu? Mi se pare că Dumnezeu, fiind prea bun, îngăduie şi lucruri nedrepte.
Am să mă rog lui Dumnezeu să-mi arate cum sunt judecăţile Lui, că şi unii oameni judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cutare este rău, este păcătos, şi-i merge bine
Altul este bun, dar copiii îi sunt răi, femeia îi este bolnavă, iar el scapă de un necaz şi dă peste altul.

Unul este rău şi trăieşte mult, iar altul este bun şi moare devreme. Uite, un creştin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteşte, şi numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, şi pe acela nu-l pedepseşte Dumnezeu.

Şi aşa, călugărul a observat multe lucruri de acestea, cum zice la Proorocul Ieremia:

Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeşte şi calea celor drepţi totdeauna este în necaz?

Şi din ziua aceea a început să se roage: „Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu judec!”

Şi a început a se ruga călugărul acela lui Dumnezeu, să-i arate judecăţile Lui; cum de unul, săracul, care-i sfânt şi drept, este bolnav, suferă, dă de necazuri, de scârbe, iar altul păcătos îşi face de cap, este sănătos şi bogat, are trecere, ajunge mare în dregătorii, în cinste, şi în toate îi merge bine.

Şi s-a rugat călugărul mult timp lui Dumnezeu să-i arate cum sunt aceste nedreptăţi, că cei buni de multe ori dau de greu şi celor răi le merge bine.

„Să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că şi eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, că am văzut multe nedreptăţi, pe care, mi se pare mie că Dumnezeu le-a îngăduit”.

Iar Preabunul Dumnezeu, fiindcă omul nu ştie judecăţile Lui, i-a arătat într-un chip ca acesta judecăţile Sale, deşi putea să-l piardă pentru această iscodire, ca să ştie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le ştiu nici îngerii. Dar, pentru că-l iubea, având viaţă sfântă, a vrut să-l înţelepţească, căci judecăţile lui Dumnezeu nimeni nu le poate şti.

Odată a plecat pustnicul singur la Alexandria să-şi vândă coşniţele, că era cale de trei zile.

Dar cum a pornit de la peştera lui, într-o poiană frumoasă, i-a ieşit în cale un alt călugăr, tânăr, foarte frumos.

– Blagosloveşte, părinte!

– Domnul, fiule, să te blagoslovească!

– Unde mergi, părinte?

– Mă duc până la târg, să-mi vând lucrul mâinilor.

Ei vindeau coşniţele şi cumpărau pâine, făceau pesmeţi, şi se hrăneau cu verdeţurile care le mai găseau prin pustie.

– Părinte, eu tot la Alexandria merg.

– Slavă lui Dumnezeu că am tovarăş de drum!

După ce i-a luat sarcina bătrânului, călugărul cel tânăr i-a spus:

– Părinte, uite ce este. Ştii ce trebuie să facă călugării când merg la drum! Să se roage tot timpul şi să vorbească cu Dumnezeu. Asta este datoria călugărului şi a creştinului, când merg pe drum, să se roage.

– Aşa, părinte, până la Alexandria ne căutăm de rugăciune!

– Să nu vorbim un cuvânt! i-a zis cel tânăr. Mergând noi pe drumul ăsta trei zile, ai să vezi la mine nişte lucruri înfricoşate. Să nu vorbeşti, să nu mă judeci şi să nu-ţi calci jurământul!

– Da, fiule! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi!

Şi au pornit amândoi. Călugărul tânăr ducea coşniţele şi mergeau tăcând.Pe la amiază, când soarele ardea foarte tare, au dat de un sat şi au ieşit înaintea lor doi oameni tineri:

– Părinţilor, de acum nu mai puteţi călători, pentru că soarele arde foarte tare. Haideţi la noi!

Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, căci în Orient, în timpul zilei nu poţi călători, decât numai dimineaţa şi seara. Şi acolo aşa-i tradiţia, cum te-a primit în casă, să te spele pe picioare. Mântuitorul a spus lui Simon fariseul: Am intrat în casa ta, apă pe picioarele Mele n-ai turnat! Pentru că acolo nisipul este foarte fierbinte şi când ai ajuns în casa omului şi-ţi dă oleacă de apă rece pe picioare, îţi face mare bine. Picioarele se înfierbântă groaznic din cauza nisipului şi a pietrelor.

Acei tineri, când au aflat că sunt din pustia Schetică, unde erau numai călugări sfinţi – Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Onufrie cel Mare, şi alţi mari sihaştri care-i avem în calendar –, i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spălat picioarele, i-au odihnit şi i-au pus la masă.

Tinerii aceia aveau în casă un vas de argint, foarte scump, ce rămăsese din neam în neam. În acel vas le-au pus mâncare pustnicească, din evlavie, dându-le cuvenita cinste.

Călugării au mâncat, au muţumit, şi s-au dus să se odihnească, că erau obosiţi.

Spre seară, când să plece la drum, călugărul cel tânăr a furat vasul de argint. Călugărul cel bătrân a văzut şi se gândea: „Ia uite! Ne-au primit oamenii cu atâta cinste, ne-au spălat picioarele, ne-au dat mâncare, şi călugărul ăsta a furat blidul de argint”.

Mergând ei mai încolo, au trecut peste o punte. Călugărul cel tânăr a făcut cruce pe acel vas şi l-a aruncat în apă. Bătrânul a văzut şi se gândea: „Ce nedreptate! De ce o fi luat blidul şi l-a aruncat în apă? De ce nu l-a lăsat acolo?” Dar a tăcut, că avea legământ ca până la Alexandria să nu vorbească.

Seara au ajuns la alţi doi tineri. Şi aceia le-au ieşit înainte, i-au primit cu dragoste, le-au spălat picioarele, cum este obiceiul, şi le-au dat odihnă. Aceia aveau un copilaş de câteva luni.

Dimineaţa, când să plece, călugărul cel tânăr s-a dus la leagănul copilului, fără să observe părinţii lui, şi l-a ucis.

Bătrânul a văzut şi zicea în inima lui: „Cu ce criminal am pornit eu la drum! Acolo a furat blidul de argint, aici a omorât copilul!” Dar el l-a prevenit: „Ai să vezi multe la mine în drumul ăsta, să nu cumva să vorbeşti, căci calci jurământul!”

A doua zi pe la amiază, trecând printr-un sat, le-a ieşit în cale un gospodar:

– Părinţilor, nu mai puteţi merge de-acum, că este soare şi este căldură mare. Haideţi la noi să vă odihniţi câteva ore şi mai către seară veţi pleca iarăşi!

Omul acela avea un câine rău legat, care păzea toată gospodăria. I-a primit omul, i-a ospătat, i-a odihnit. Mai către seară, când a început a se răcori, au plecat ei. Călugărul cel tânăr s-a dus înapoi şi fără să observe stăpânul, a făcut o cruce peste câine şi câinele a sărit în sus şi a murit.

Atunci bărbatul vedea, dar tăcea: „Ce treabă-i asta? Acolo a furat blidul de argint, dincolo a gâtuit copilul, aici a omorât câinele!”

Mergând ei a doua zi, în drum au trecut pe lângă o cârciumă. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul în capul lor: chiuiau, cântau, fluierau, înjurau; şi când i-au văzut pe călugări, au început a striga: „Uite popa, măi!” – omul când este beat, nu mai vorbeşte el, vorbeşte diavolul!

Călugărul cel bătrân n-a zis nimic, îşi căuta de drum. Dar cel tânăr se întoarce la cârciumă şi face trei metanii. După ce s-a închinat la cârciumă a plecat mai departe.

În marginea pădurii era un sat şi o biserică pustie. Nu avea nici cruce, uşile luate, geamuri sparte; biserică pustie, părăsită de vreo 40 de ani. Călugărul cel tânăr a luat câteva pietricele, le-a însemnat cu Sfânta Cruce şi a început a arunca în biserică.

Dar călugărul cel bătrân zicea în mintea lui: „Ia uite, măi! Dacă ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi făcut acestea. Dar este de la diavolul, că la cârciumă s-a închinat, iar în biserică aruncă cu pietre”.

Dar nu avea voie să vorbească. Mai era până la Alexandria o zi.

A treia zi dimineaţă, mergând ei în marginea unui sat, ajung la o casă acoperită cu paie şi cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilaşi care plângeau. Călugărul cel bătrân a scos ceva din rucsac şi le-a dat. Apoi i-a întrebat.

– De ce plângeţi?

– Ieri au îngropat-o pe mama!

– Dar tată aveţi?

– Tata a murit anul trecut.

Ei n-aveau, săracii, nici tată, nici mamă. După ce au plecat, călugărul cel tânăr se întoarce înapoi şi dă foc casei. Copiii au fugit care încotro.

Călugărul cel bătrân se gândea: „Acesta este om? A dat foc la casă! Doamne, cât am să mai rabd eu pe ucigaşul acesta? Acolo s-a închinat la cârciumă, dincolo a bulgărit biserica! Ăsta numai rele face!” Dar tăcea din gură, că seara ajungeau la Alexandria în oraş.

Când au ajuns la Alexandria era seară. Acolo era o vilă mare şi proprietarul nu era acasă.

Călugărul cel tânăr s-a uitat oleacă la casă, şi numai ce-l vede pe vârful casei. Într-un ceas a desfăcut toată casa. A sfărâmat acoperişul, uşile, geamurile, tot ce era în casă a stricat.

Cel bătrân s-a minunat cum într-un ceas a sfărâmat toată casa, şi s-a speriat când a văzut.

Dar acum, fiindcă ajunsese la Alexandria, putea vorbi. Când s-a dat jos acela, după ce a sfărâmat toată casa omului, l-a luat deoparte şi l-a întrebat:

– Ia ascultă, frate! De acum nu mai pot tăcea! A fost jurământ între noi să nu vorbim până aici. Să-mi spui tu mie ce eşti tu! Drac eşti, om eşti, ori înger eşti!

– Dar de ce, părinte? Am făcut ceva rău?

– Măi, dar de trei zile, de când mergem împreună, ai făcut numai lucruri rele!

– Dar ce-am făcut, părinte, rău?

– Păi bine, măi, oamenii aceia de acolo, când ne-am coborât din munte, nu ne-au primit? Nu ne-au ospătat? Şi ce au avut ei mai scump, un blid de argint, nu l-ai furat de acolo şi l-ai aruncat în apă?

– Şi ce zici, părinte?

– Rău ai făcut! Mare sminteală, că oamenii aceia ne judecă că am furat!

– Părinte, trei lucruri mari şi bune am făcut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. Îl furase străbunicul acelora, dar ei nu ştiau. Era scris pe dânsul cu slovă bisericească veche: „Acesta este litierul bisericii Sfântul Nicolae, donat de familia cutare, şi cine îl va înstrăina de la biserică să stea în iad până îl va întoarce înapoi”.

Aşa scria pe blid. Şi din cauza blidului aceluia, nouă suflete care l-au folosit se munceau în iad. Şi acum aveau să meargă şi aceştia în iad, fiindcă îl foloseau. Şi mie mi-a fost milă de dânşii şi am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, că l-am aruncat în apă.

A doua zi va veni paraclisierul bisericii să se scalde în apa aceea, şi va afla vasul. Acela de la biserică, cunoscând slova bisericii, o să-l ducă la preot. Şi când va pune blidul în Sfântul Altar, cei nouă vor ieşi din iad, pentru că este scris acolo: „Să stea în iad până îl vor întoarce înapoi”.

Deci eu, părinte, trei lucruri bune am făcut acolo: i-am scos şi pe acei nouă din iad, i-am păzit şi pe aceştia vii să nu intre, şi am dat şi blidul bisericii înapoi, ca să-l aibă, că era de mare nevoie. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

Atunci s-a minunat bătrânul. „Ia uite, frate, cum a fost. Şi eu socoteam că este hoţ, că a furat blidul!

– Dar când ai ucis copilul, tot bine ai făcut?

– Bună treabă am făcut şi acolo.

– Cum, ai omorât copilul şi zici că bună treabă ai făcut?

– Stai şi nu judeca după mintea ta! Ai văzut copilaşul? Acela a fost zămislit în ziua de Paşti. Şi avea pus canon de la Dumnezeu, pentru că nu s-au înfrânat părinţii în ziua Învierii Domnului, copilul avea să ajungă la 20 de ani comandant de tâlhari şi avea să omoare pe părinţii lui. Acesta este canonul pentru neînfrânarea lor; şi multă lume avea să omoare şi mari tulburări avea să facă în lume, pentru că a fost zămislit într-o zi aşa de mare.

Eu aici am făcut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilaşului la cer curat, am scăpat pe părinţii lui de uciderea de mâna propriului lor fiu, şi ei, găsind copilul mort, vor plânge foarte mult şi, prin plânsul acela, li se iartă şi păcatul că l-au zămislit în ziua de Paşti. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar acolo, de ce ai omorât câinele omului?

– Şi acolo am făcut treabă bună! Câinele acela păzea toată gospodăria, dar a doua zi avea să turbeze. Şi când trebuia să vină stăpâna să-i dea de mâncare, avea s-o muşte şi mare scârbă avea să fie la casa omului aceluia!

Fiindcă ne-a primit pe noi, mi-a fost milă de ei şi am omorât câinele mai înainte, să n-o muşte pe stăpână. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar la cârciumă de ce ai făcut cruce şi te-ai închinat?

– Şi acolo am făcut treabă bună! În cârciuma aceea veniseră cei mai mari gospodari din sat.

Epitropul bisericii, primarul şi un mare gospodar. Ei s-au sfătuit să pună mână de la mână şi să facă biserica din sat care era părăsită. Atunci când am trecut noi, ei au zis: „Doamne ajută să facem biserica!”

Măcar că erau în cârciumă, eu am văzut că oamenii au vrut să facă treabă bună, am făcut şi eu trei metanii şi am zis: „Doamne, ajută-le să facă biserica!” Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut. Eu nu m-am închinat la cârciumă, m-am închinat lui Dumnezeu, să le ajute celor ce au pus hotărârea să refacă biserica părăsită.

S-a minunat bătrânul, zicând: „Nici aici nu am avut dreptate!”

– Dar acolo, când am ajuns în marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre în biserică?

– Aceea era biserica cea pustie! Şi biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfânta Masă, pe geamuri, pe biserică şi râdeau de pustiirea lăcaşului lui Dumnezeu, şi mi-a fost ciudă. Şi ai văzut că am făcut cruce pe acele pietricele şi am început a zvârli în biserică, iar diavolii au fugit de acolo!

Eu n-am bulgărit biserica, ci pe diavolii care erau acolo!

– Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor? Ai văzut copilaşii şi nu ţi-a fost milă de ei?

– Ba mi-a fost mai milă ca ţie! Şi am făcut foarte bine. Ai văzut că acei copilaşi nu aveau nici mamă, nici tată, şi au rămas cu cocioaba aceia de casă. Dar nu ştiau ei că în prispa casei este o comoară ascunsă de un străbunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Şi eu am dat foc casei, că ei trăiau în sărăcie şi nu ştiau că au comoara în prispa casei.

După câteva zile, copiii vor căuta pe-acolo să vadă ce-a mai rămas, şi vor da de această comoară şi o să cheme pe un moş de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua în grija sa copiii aceia şi cu banii găsiţi le va face o casă mare cu tot ce le trebuie, o să-i poarte prin şcoli şi o să ajungă oameni mari şi credincioşi.

Şi tu zici că rău am făcut, părinte, că am dat foc casei, dar eu am făcut bine, că dacă nu dădeam foc casei, nu găseau comoara!

– Dar aici de ce-ai stricat casa!

– Părinte, casa asta frumoasă a fost făcută cu bani de furat. Şi era poruncă de la Dumnezeu aşa: „Fiindcă s-a făcut cu osteneală străină şi cu bani de furat, aici bărbat cu femeie niciodată nu vor trăi! Femeia trebuia să moară la primul născut. Numai bărbatul văduv avea să trăiască toată viaţa în casa aceasta”.

Şi am stricat casa, că ei sunt duşi la o nuntă, şi când vor veni şi vor vedea că totul este sfărâmat, vor face înapoi o casă mai mică, cu osteneala lor proprie şi nu va mai muri nevasta la primul copil.

Şi tu zici că rău am făcut, dar eu am făcut bine după voia lui Dumnezeu.

Atunci a întrebat călugărul:

– Să-mi spui tu mie, măi frate, câte minuni mari ai făcut, ce eşti tu?

– Dar să-mi spui şi sfinţia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu!

– Eu mă rog de câţiva ani să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că mi s-a părut că multe lucruri nedrepte îngăduie Dumnezeu în lumea asta.

– Da? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este de departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecăţile Mele de judecăţile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine nu le ridica şi pe cele mai adânci decât tine nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice? Judecăţile Domnului sunt adânc mult!

Cum ai îndrăznit tu, un om, să cerci judecăţile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le ştiu? Dar Dumnezeu n-a vrut să te piardă, că putea să te piardă pentru iscodirea asta, dar, ştiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, părinte, să-ţi arăt că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Vezi câte ai judecat tu de mine? Câte am făcut, ţi s-au părut că sunt rele; că sunt ucigaş, că am furat vasul, că am dat foc casei, şi câte am făcut. Dar ele au fost toate bune foarte şi toate de mare folos s-au făcut. Au fost bune după judecăţile lui Dumnezeu, nu după judecăţile oamenilor!

Şi tu ai judecat ceva, dar judecăţile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! Tu ai zis că rău am făcut şi eu numai bine am făcut. Deci, de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni şi orice ai vedea să zici: Doamne, Tu toate le ştii! Eu nu cunosc judecăţile Tale!

Deci, părinte sfinte, să nu mai îndrăznească nimeni din oameni să cerce judecăţile lui Dumnezeu, că nici îngerii nu pot ştii judecăţile Lui!

Dar, fiindcă eşti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înţelepţesc să nu mai îndrăzneşti să iscodeşti judecăţile Lui, că judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mult şi nu le poate ştii nimeni, nici îngerii din ceruri.

Aşadar să ţinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb şi rău, de multe ori ne înşelăm! Că nu cunoaştem judecăţile lui Dumnezeu cele ascunse şi necuprinse.

Nu cerca cele necercate şi nu voi să ajungi cele neajunse! Amin.

Minunile adevaratei credinte.

ACEST ARTICOL A FOST SCRIS IN FORMULA AS.... CAND PARINTELE ERA IN VIATA...

Intr-un sat aproape uitat din inima Baraganului, saptamana de saptamana se petrec evenimente greu de patruns si de povestit. Aici slujeste un preot tanar, caruia Dumnezeu i-a rasplatit nemarginita umilinta si nestinsa credinta cu miraculoase puteri vindecatoare.

De mai multi ani, parintele Gabriel Nicu poarta o lupta pe viata si pe moarte cu boala si cu demonii care incearca sa copleseasca sufletele crestinilor neajutorati. Inarmat doar cu o cruce de lemn, tanarul preot infrunta forta infricosatoarelor umbre, citind in biserica Moliftele Sfantului Vasile cel Mare. Intr-o atmosfera coplesitoare, asemanatoare primelor veacuri crestine, cand Biserica lui Christos era plina de har si miracole, cei pierduti isi afla salvarea, cei rataciti se intorc pe calea cea buna si cei drepti isi intaresc credinta. Departe de toate desertaciunile acestei lumi trecatoare, strain de orice slava sau infumurare pieritoare,


preotul misionar pastoreste turma ce i-a fost incredintata cu iubire si devotament.

"Te blestem, satana, iesi!"

In satul Boranesti, din comuna Cosereni, judetul Ialomita, viscolele iernii si arsita verii au asprit chipurile oamenilor, iar saracia sta ca o cicatrice pe fata acestor meleaguri. Tocmai in acest loc umil, de la marginea lumii civilizate, a ales Dumnezeu, nu intamplator, o biserica si un om care sa laude numele Celui de Sus, spre luarea aminte a crestinilor romani si pentru adeverirea sfintelor vorbe "cei din urma vor fi cei dintai". In zarea indepartata, printre copacii rari, abia zaresti turla unui lacas pierdut intre cer si pamant. Varul ce albeste zidurile exterioare aseaza o pata de lumina alaturi de casele cenusii, cu garduri lasate, pe langa care scormonesc, printre gunoaie, obisnuitele pasari de curte. Intr-un asemenea peisaj mohorat, intre scoala si cimitir, sta, linistita si singura, bisericuta de tara ce poarta indoitul hram al Adormirii Maicii Domnului si al Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril. Primul lucru care sare in ochii strainului sosit aici este multimea de masini aliniate in curtea bisericii. Citind numerele de inmatriculare, iti dai seama ca au sosit oameni din aproape zece judete ale tarii: de la Braila, Calarasi sau Bucuresti, pana la Harghita si Covasna. Pe marginea drumului sunt parcate cateva autobuze sosite de la Braila, orasul in care preotul paroh de la Boranesti are cei mai multi neofiti, prin osardia sorei Veronica si a sorei Florica, ce au raspandit cu mult zel printre credinciosi vestea minunata a puterilor vindecatoare ce le-a dovedit, cu dreapta sa credinta, parintele Gabriel. O pace fara cusur imprejmuieste sfantul lacas, chiar daca mai multi copii de tigani cersesc langa clopotnita de la poarta. Orice pelerin care paseste prin pridvorul acoperit si zidit ca o camera, intrand in pronaos, este cuprins de o mistica perplexitate, ca si cand ar patrunde, dintr-o data, intr-un alt veac. Sfintii alungiti in fresca proaspata de pe ziduri scruteaza blajin multimea credinciosilor ingenuncheati. Sute de oameni s-au frant de mijloc, lipindu-si fruntile de lespezile reci. O padure de lumanari aprinse, infipte in colivele sau merindele insirate pe cateva mese, inconjoara ca un brau de lumina usile imparatesti si intreaga fata a altarului. Prin fumul ce se ridica din cadelnita zaresti Chipul luminat de iubire si indurare al Pantocratorului, ce iti insufla amintirea binecuvantatei promisiuni facuta de Insusi Fiul lui Dumnezeu - Unde va veti aduna macar doi, acolo Voi fi si Eu cu voi... Jur imprejurul preotului, ingenuncheat in fata multimii, stau copii paralitici, bieti nebuni cu mintea pierduta, bolnavi stravezii, carora medicii nu le mai dau nici o sansa de scapare. Printre gemetele infricosatoare ale demonizatilor, tuna glasul parintelui Gabriel, ridicand crucea de lemn, drept singura arma de aparare: "Te blestem, satana, iesi!". Bolnavii se cutremura, cuprinsi de o deznadejde inflacarata, copiii paralitici tipa, demonizatii gem si se zvarcolesc pe jos, apucati de friguri si de spasme, iar multimea infiorata inmarmureste, in genunchi, neindraznind sa mai ridice privirile. Apoi, preotul pomeneste pe fiecare dintre cei prezenti, pe numele de botez, implorand mila Prea Sfintei Treimi pentru mantuirea tuturor. Parintele Gabriel afunda busuiocul in Agheasma Mare si stropeste, de la un capat la celalalt al bisericii, pe toata lumea ce a fost binecuvantata. Bolnavii si sanatosii, in egala masura, sunt impartasiti cu Prea Sfantul Trup si Prea Sfantul Sange ale Mantuitorului nostru Iisus Christos. Pe obrajii mamelor ce-si poarta in brate, pana la usa altarului, copiii paralitici sau bolnavi, siroiesc fara incetare lacrimi fierbinti... Toti cei prezenti sunt coplesiti de o fericita intristare duhovniceasca, pe care numai nadejdea salvarii sufletelor, din noaptea acestei vieti trecatoare, le-o mai poate insufla! Intr-o asemenea atmosfera halucinanta se incheie marea slujba ce aduna, in fiecare vineri, in biserica din Boranesti, mii de credinciosi din toate colturile tarii. Dar pastorul nu se desparte de oile sale, inainte de-a sta de vorba cu fiecare credincios in parte, pentru a-i afla necazurile si suferintele. El sfatuieste si incearca sa aline acolo unde este cazul, ori intareste bucuria fara margini a celor vindecati. La iubirea recunoscatoare a acestora din urma, parintele raspunde cucernic si simplu: "Sa se indure Dumnezeu de noi si sa ne dea puterea de a trai cu totii in curatie, post si rugaciune!".

Saracie, ascultare si castitate

Parintele paroh Gabriel Nicu are abia 35 de ani neimpliniti. Parul lung, deschis la culoare, il impleteste intr-o coada lasata pe spate. Ochii sai mari privesc cu atentie fiecare credincios cu care sta de vorba, caci tanarul pastor de suflete are darul rar al deosebirii duhurilor. Teologii stiu cat de nepretuit este acest har, iar crestinii care il frecventeaza au inteles ca nu-i pot ascunde nici un gand... Datorita tineretii sale neasteptate, parintele este perfect constient de riscurile la care s-ar putea expune, atat fata de credinciosi, cat si in fata celorlalti prelati. De altfel, nu putini dintre acestia il si trateaza cu oarecare indoiala. In schimb, crestinii pe care ii pastoreste il iubesc, pana la limita oricarui sacrificiu, ca pe un autentic salvator de suflete. Modestia, simplitatea si cucernicia sa l-au impresionat chiar si pe episcopul locului, Prea Sfintia Sa Nifon Mihaita, de la Episcopia Sloboziei si Calarasului, care ii acorda toata increderea si sprijinul sau in acest razboi cu diavolii nevazuti, pe care preotul il poarta, in numele lui Dumnezeu, de cativa ani.

Parintele Gabriel a venit pe lume la 23 septembrie 1964, in satul Mogosesti din comuna Dragomiresti - judetul Dambovita si a crescut intr-o familie de crestini cu frica lui Dumnezeu, dar fara o ravna deosebita a credintei; tocmai de aceea ramane cu atat mai impresionanta "calea cea stramta" pe care a ales-o. In pofida relativei osteneli crestine dovedita de parinti, mama i-a povestit ca, la nastere, o ursitoare i-a prezis ca va ajunge preot! El insusi a descoperit, putin mai tarziu, dupa varsta de sapte ani, ca are darul prorociei, iar spre tarziul primei tinereti a inteles ca Dumnezeu s-a indurat de credinta sa, daruindu-i si harul deosebirii duhurilor. Absolvent al Seminarului Teologic din Bucuresti, pe care l-a urmat intre 1983 si 1988, parintele Gabriel Nicu si-a inceput misiunea pastorala, fiind hirotonisit si primind, la 2 iunie 1989, parohia de la Boranesti. Casatorit, dar fara copii, preotul a ales de buna voie asprimea vietii impusa prin cele trei voturi monahale - saracia, ascultarea si castitatea - cu singura deosebire ca, fiind casatorit, a inlocuit castitatea cu stricta cumintenie impusa prelatilor ortodocsi. De 11 ani nu a mai pus gura pe lapte, branza si oua, iar de la varsta de 18 ani (chiar cu un an inainte de-a intra la Seminar), parintele nu a mai mancat niciodata carne! In plus, nu a gustat ispita alcoolului si nu a fumat "iarba dracului" niciodata. Principalele sale arme de lupta impotriva legiunilor de satane ce bantuie, in chip nevazut, prin aceasta lume, raman postul si rugaciunea. Acesta este, de altfel, cel mai frecvent sfat pe care il da credinciosilor: fiecare sa posteasca dupa puterile sale si sa se roage neincetat, in gand, oriunde s-ar afla! Inca din 1989, preotul a luat dezlegare de la Prea Sfintia Sa, Episcopul Roman Ialomiteanul - raposat in 1994 - pentru a sluji Sfantul Maslu de unul singur. Timp de doi ani de zile a savarsit un veritabil pelerinaj apostolic prin tara, cu scopul colectarii de fonduri pentru renovarea bisericii parohiale din comuna Cosereni. Cu acest ostenitor prilej a slujit peste patruzeci de mii de Sfinte Masluri si Sfestanii! Nu s-a atins nici macar de ultimul ban primit ca danie de la crestini, reusind sa agoniseasca aproape 800 milioane de lei, pe care i-a pus integral in slujba parohiei unde pastoreste sufletele. Asa a reusit sa renoveze biserica si sa construiasca toate chiliile alaturate.

De atunci incoace, orice danie ar primi, de la oricine, parintele ramane fidel votului monahal care il obliga la saracie, trecand imediat banii in casieria parohiei si consemnand numele donatorului pe un acatist sau macar pe un pomelnic, caci nu pastreaza absolut nici un leu pentru sine. Altfel s-ar face de rusine si osanda in fata lui Dumnezeu! Verifica, intotdeauna, cu mare grija cum sunt folositi banii, caci - lucid fiind si cu mare prudenta fata de o asemenea ispita grava - ramane perfect constient de un fapt pe care il mentioneaza adesea: "Mai greu decat sa fii sarac lipit pamantului, laudandu-te ca nu vrei bani, este tocmai dimpotriva, sa stai cu mormanul de bani langa tine, privind cu indiferenta la ei! Asta e o mare incercare...". De cand a renovat biserica, incepand o noua viata parohiala in sat, parintele slujeste in fiecare miercuri si vineri puternica slujba de vindecare a Sfantului Maslu, iar de 14 ani incoace citeste, regulat, Moliftele Sfantului Vasile cel Mare. In Boranesti, exista aproape 500 de familii de romani si 200 de familii de tigani (care au inceput sa-i copleseasca numeric pe locuitorii autohtoni), insa preotul nu se da batut, vrand sa-i aduca pe toti pe calea cea buna, a dreptei credinte stramosesti. In ultimii ani, tanarul preot a facut incredibile vindecari de cancer, de ciroza sau leucemie, de boli psihice, a scos duhuri rele, a scos argintul viu (numai prin rugaciune!), a dezlegat nenumarate vraji, blesteme, a desfacut cununii, a facut exorcisme, a vindecat copii paralitici... Inconjurat de cativa discipoli devotati, precum sora Veronica, sora Maria si sora Victoria, parintele s-a straduit (si se osteneste in continuare) sa faca fata afluentei de credinciosi, incercand, in acelasi timp, sa nu transforme cruciada sa intr-un al doilea Maglavit. Cei apropiati recunosc, cu emotie, ca se inmultesc de la an la an cazurile celor care vin aici prima oara in carucior, dar - dupa numai cateva luni - pleaca pe propriile picioare! Chiar si reportajul acesta se datoreaza unor scrisori in care sunt relatate cazuri neasteptate de vindecari.

Dar vindecarile de-a dreptul miraculoase, pe care a reusit sa le savarseasca pana acum prin puterea adevaratei credinte, il fac pe parintele Gabriel Nicu sa exclame, cu modestie, privind fiecare credincios cu lacrimi in ochi: "Dumnezeu a dezlegat prin nevrednicia mea! Cum sa inmultesc eu, Doamne, mai bine si mai spornic si cu mai multa ravna dreptmaritoare <> pe care mi l-ai incredintat?".

"Sa-ti pui sufletul pentru orice om, fara sa agonisesti nimic pentru tine"

Strain de orice slava desarta si de publicitate lumeasca, parintele Gabriel ne-a primit intr-una din chiliile alaturate bisericii, unde - dupa ce ne-a omenit cu hrana de post si apa - a acceptat, cu o politete parca stanjenita, sa purtam o scurta convorbire duhovniceasca despre persoana sa si despre pastoratia pe care o savarseste.

- Sfintia voastra, cum ati inceput aceasta cruciada impresionanta, despre care - iata! - afla din ce in ce mai multa lume?

- Mi-am facut ucenicia duhovniceasca alaturi de parintele Calinic Argatu, de la Manastirea Cernica. De la acest sfant am invatat cum coboara mintea in inima, starnind iubirea de oameni si mila crestina. Cand ajungi sa suferi pentru aproapele tau, inseamna ca vrei sa-l si ajuti. Atunci, ai pus piciorul pe cea dintai treapta a scarii care urca pana la cer! Primele mele etape duhovnicesti au fost intelegerea deplina si exersarea celor zece porunci, precum si a "Fericirilor", apoi lupta cu mine insumi, pentru domolirea celor cinci simturi si, in fine, indepartarea de slava desarta a acestei lumi.

- Sub ascultarea cui va aflati, avand in vedere unul dintre cele trei voturi monahale pe care vi le-ati asumat in mod liber?

- Stau sub indoita ascultare a episcopului locului, Prea Sfintia Sa Nifon Mihaita de la episcopia Sloboziei si Calarasului, si a preotului meu duhovnic - la care ma spovedesc regulat - parintele Arsenie Papacioc, de la Manastirea Techirghiol.

- De ce credeti ca v-a ales Dumnezeu tocmai pe dvs. pentru aceasta coplesitoare misiune: exorcizarea?

- Nu pot, nu am dreptul si nici nu indraznesc sa incerc a banui intentiile Stapanului Ceresc Atotputernic. Necunoscute sunt caile Domnului! Ma ostenesc doar, ca sa merit aceasta incredere, prin simplitatea vietii mele de obste. Asta ii convinge pe credinciosi. Sa-ti pui sufletul pentru fiecare om, fara sa agonisesti absolut nimic pentru tine, este lucrul cel mai important pentru un slujitor al lui Dumnezeu. In aceasta parohie n-am indraznit sa primesc un ban de la nimeni, niciodata, nici la inmormantare, nici la cununie, la nimic!

- Iertati-ma ca imi permit sa va adresez o asemenea intrebare, dar as vrea sa stiu cum va explicati faptul ca astazi, in Romania, in plina criza morala, biserica nu reuseste sa fie suficient de convingatoare. Vorbesc de "institutia bisericeasca", daca pot folosi un asemenea termen!

- Ca "institutie", cum spuneti dvs., biserica este intemeiata de Mantuitorul Iisus Christos si nu poate avea nici o vina, niciodata! Ea ramane singura cale de mantuire a sufletelor. De vina sunt, din nefericire, unii oameni ai bisericii, dar asta este cu totul altceva! Din multimea de osteni ai lui Dumnezeu, unii sunt "preoti", iar altii (cei mai multi, din pacate!) sunt doar "popi". Popii nu au forta, de aceea castiga teren vrajitoarele si sectele...

- Am aflat ca aveti darul deosebirii duhurilor si darul prorociei! Puteti sa ma convingeti?

- Nu vreau sa va conving de nimic, deoarece credinta este un act liber consimtit! Tocmai de aceea, "minunile" sunt atat de rare (si cu atat mai de nepretuit), fiindca adevarata credinta nu are nevoie de "dovezi". Sa nu va grabiti sa-mi
raspundeti ca vindecarile savarsite aici, in sfanta noastra biserica, sunt tot atatea dovezi ale unor minuni. Eu nu fac decat sa alung demonii cuibariti in oameni, implorand indurarea lui Dumnezeu, dar pe crestini i-a vindecat credinta fiecaruia, fara de care nimic nu este posibil. De aceea le cer eu tuturor credinta, post si rugaciune. Astea sunt mai bune decat orice medicament. Ca sa vindeci trupul, trebuie mai intai sa vindeci sufletul! Sa I-l incredintezi lui Dumnezeu. Pot totusi sa va marturisesc, fara nici un fel de trufie desarta, ca v-am simtit prezenta si am stiut ca veniti inca de cand ati intrat cu masina in capul satului... Si mai adaug - pentru curiozitatea dvs., pe care o simt nevinovata - ca din cei 16.000 de "popi" care exista in Romania, doar 7 sunt "adevarati preoti", iar 33 au diferite daruri. Puteti sa scrieti la gazeta unde lucrati ca Romania este "tara aleasa", fiindca a devenit "Gradina Maicii Domnului". Nimeni nu trebuie sa se sperie de timpurile grele prin care trecem, caci nu doar saracia este greu de indurat, ci si libertatea este o mare ispita, dar aici vor fi 101 biserici sfinte si 101 preoti adevarati! Preotul este, cu adevarat, "sarea lumii" si numai prin ei, prin acestia putini, isi vor gasi romanii calea de vindecare si vor afla salvarea sufletelor...

Cand am parasit chilia, marcati de emotia unei asemenea intalniri, o multime de oameni se stransese langa biserica, asteptandu-l pe tanarul pastor de suflete. Fiecare avea un necaz, o nevoie, o mare problema... Toti oftau si li se citea ingrijorarea in priviri, in vreme ce parintele Gabriel Nicu parea ca face numaratoarea suspinelor la Judecata de Apoi!

Fotoreportaj: Emanuel Tanjala

***

Dovezi

"Medicii mi-au spus ca nu se va mai vindeca niciodata"
Sotul meu a luptat cu boala timp de 15 ani. Avea diagnosticul: psihoza depresiva. A fost internat la Nifon, la Bucuresti, la Spitalul 9, in Braila si Tulcea. Suferintele noastre din casa erau foarte mari. Pe langa faptul ca era bolnav, sotul meu ura viata si tot ce-l inconjura. Nici pe mine si pe copii nu ne mai putea suporta. Lua foarte multe tranchilizante, dar nu-i mai erau de folos, nu mai aveam speranta ca se va vindeca. Medicii mi-au spus ca nu va mai fi sanatos niciodata si sa fiu atenta cu el, sa nu se sinucida. Traiam o mare teroare. Avea perioade cand pleca de-acasa si nu stiam nimic de el. Dar cand eram pe malul prapastiei, Bunul Dumnezeu si Maicuta Domnului nu ne-au lasat sa ne scufundam. Am fost indrumata de o credincioasa sa merg la parintele Nicu Gabriel din satul Boranesti, comuna Cosereni, care are un har deosebit. Am urmat sfatul parintelui, am venit cu sotul meu la slujbe si la dezlegari, am facut rugaciuni si am tinut post. Rezultatul s-a vazut de la prima slujba. Dupa 7 slujbe, sotul meu s-a vindecat complet. Pe aceasta cale, aduc multumiri parintelui Gabriel pentru marele bine pe care ni l-a facut si pentru intoarcerea noastra la credinta. Caci Dumnezeu nu a vrut moartea pacatosului, ci sa se intoarca la credinta si sa fie viu.
Petrea Aneta - sat Lacul Sarat, com. Chiscani, jud. Braila

"In patru luni, am reusit sa ma vindec"
Din primavara anului 1991, trupul meu s-a acoperit de bube cu o crusta groasa si care imi provocau mancarimi ingrozitoare. M-am tratat 7 ani la Spitalul de dermatologie din judet, cu diagnosticul de "psoriazis". Ma vindecam pe moment, dar iar imi apareau. Apoi, am inceput sa folosesc leacurile babesti, dar rezultatul era din ce in ce mai rau. In luna august, anul trecut, am auzit de sfanta biserica din comuna Boranesti unde slujeste parintele Nicu Gabriel, care are un har deosebit de a vindeca orice boala. Am ajuns intr-o vineri. Aratandu-i bubele parintelui Gabriel, mi-a spus: "Ai argintul. De ce-ai fost la vrajitoare?". I-am raspuns ca de disperare ajunsesem si-acolo, Dumnezeu sa ma ierte. Suparat, parintele a replicat: "Unde ati vazut Satan pe Satan sa se scoata?". Am ramas impietrita. Am intrebat ce pot sa fac ca sa ma vindec. Raspunsul a venit prompt: "Post si rugaciune". In patru luni, cu post fara ulei (luni, miercuri si vineri) si cu rugaciuni foarte multe, ziua si-n miez de noapte, am reusit sa ma vindec. Aproximativ 80% din bubele de pe corp au disparut, iar mancarimea nu mai exista de mult timp. In toti acesti ani am folosit tot felul de alifii, ceaiuri, medicamente injectabile si pastile, pe care am dat sume mari de bani, plus banii cheltuiti la consultatii si pe spitalizari, dar niciodata nu mi-am putut imagina ca mirul de la Sf. Maslu si agheasma vor putea inlocui toate acestea. Drumul spre credinta, postul si rugaciunile pe care nu am renuntat a le face la Maica Domnului, m-au ajutat sa ma vindec. Aduc mii de multumiri preotului Gabriel, care prin harul sau m-a ajutat sa ma vindec, cat si celor care m-au indemnat sa o iau pe acest drum, al credintei in Dumnezeu.
V. Marioara - Braila

"Ultimul diagnostic cerea sa fiu operata la cap"
L-am cunoscut pe parintele Gabriel intr-un moment de grea incercare. Viata imi atarna de un fir de par. Aveam diagnostice complicate, medicamentele imi faceau rau, toate tratamentele erau in zadar. Viata de familie era la pamant. Sotul meu nu ma mai suporta (nu din cauza bolii, era ceva mai ciudat). Dupa doctori, zilele imi erau numarate. Fusesem internata in sase spitale, ultimul diagnostic cerand sa fiu operata la cap. Slujbele facute de parintele Gabriel, postul si rugaciunile pe care le-am facut la indemnul sau, m-au facut un om normal. Muncesc, ma simt bine, am o viata de familie linistita, am realizat multe lucruri frumoase. Bunul Dumnezeu face in permanenta minuni, ca sa ne intoarcem la credinta si totodata sa ne izbavim de farmece, de vrajmasi si chiar de boli incurabile. Toata lumea trebuie sa stie ca nu se poate realiza nimic fara voia lui Dumnezeu.
Bulancea Veronica - Braila, tel. 039/69.21.20

Cum si de ce sa citim Sfanta Scriptura

Biblia este, intr-un anume inteles, o biografie in lumea aceasta a lui Dumnezeu. Intr-insa Cel Neinfatisat s-a infatisat, intr-un fel, pe Sine.

Sfintele Scripturi ale Noului Legamant sunt o biografie a Dumnezeului intrupat, in lumea aceasta. Intre ele se istoriseste cum Dumnezeu, pentru a se descoperi pe Sine oamenilor, a trimis pe Dumnezeu Cuvantul, care a luat trup si s-a facut om - si ca om le-a spus oamenilor tot ce este Dumnezeu, tot ceea ce voieste Dumnezeu de la lumea aceasta si de la oamenii dintr-insa.

Dumnezeu Cuvantul a descoperit planul lui Dumnezeu pentru lume si dragostea lui Dumnezeu pentru lume. Dumnezeu Cuvantul a grait oamenilor despre Dumnezeu cu ajutorul cuvintelor, pe cat pot cuvintele omenesti sa cuprinda Dumnezeul cel necuprins.

Tot ceea ce este de trebuinta acestei lumi si oamenilor dintr-insa, s-a spus de catre Domnul in Biblie. Intr-insa, El ne-a dat raspunsuri la toate intrebarile. Nu exista intrebare care sa chinuiasca sufletul omenesc, si sa nu-si afle raspunsul, fie direct, fie indirect, in Biblie.

Oamenii nu pot pune mai multe intrebari decat cate raspunsuri sunt in Biblie. Daca nu reusesti sa afli in Biblie raspuns la vreuna din intrebarile tale, inseamna fie ca ai pus o intrebare fara de inteles, fie nu ai stiut cum sa citesti Biblia si nu ai ispravit a citi raspunsul intr-insa.

In Biblie, Dumnezeu a facut stiute:

1) ce este lumea; de unde provine; de ce fiinteaza; incotro se indreapta; cum va sfarsi;

2) ce este omul; de unde vine; incotro se indreapta; din ce este facut; care este rostul sau; cum va sfarsi;

3) ce sunt animalele si plantele; care este rostul lor; la ce sunt intrebuintate;

4) ce este binele; de unde provine; catre ce duce; care este rostul sau; cum se poate dobandi;

5) ce este raul; de unde provine; cum a ajuns sa existe; de ce exista - cum se va sfarsi;

6) ce sunt dreptii si ce sunt pacatosii; cum ajunge un pacatos drept si cum ajunge un om drept, plin de trufie, un pacatos; cum slujeste un om pe Dumnezeu si cum slujeste pe satana; intreaga cale de la bine la rau, si de la Dumnezeu la satana;

7) totul - de la inceput pana la capat; intreaga cale a omului de la trup la Dumnezeu, de la zamislirea sa in pantece la invierea sa din morti;

8) ce este istoria lumii, istoria cerului si a pamantului, istoria omenirii; care sunt caile, rosturile, si sfarsitul lor.

In Biblie, Dumnezeu a spus absolut tot ce este de trebuinta a spune oamenilor. Biografia fiecarui om - a fiecaruia, fara exceptie - se gaseste in Biblie.

Intr-insa, fiecare dintre noi se poate afla pe sine infatisat si descris temeinic, in amanunt: toate acele virtuti si patimi pe care le ai, pe care le-ai putea avea, pe care nu le-ai putea avea.

Vei afla caile pe care propriul tau suflet si al fiecaruia dintre noi calatoreste de la pacat la neprihanire, si intreaga cale de la om la Dumnezeu si de la om la satana. Vei afla mijloacele de a te slobozi din pacat.

Pe scurt, vei afla istoria deplina a pacatului si a pacatoseniei, si istoria deplina a virtutii si a dreptatii.

De esti intristat, vei afla in Biblie mangaiere; de esti suparat, vei afla bucurie; de esti manios - impacare; de esti poftitor - infranare; de esti nesabuit - intelepciune; de esti rau - bunatate; de esti un ucigas - mila si indreptare; de iti urasti aproapele - dragoste.

Intr-insa iti vei afla leac pentru toate patimile si slabiciunile, si hrana pentru toate virtutile si implinirile.

De esti bun, Biblia te va invata cum sa ajungi mai bun; de esti milostiv, te va invata blandetea cea ingereasca; de esti inteligent, te va invata intelepciunea.

De apreciezi frumusetea si muzicalitate stilului literar, nimic nu este mai frumos sau mai miscator decat cele ce se gasesc la Iov, Isaia, Solomon, David, Ioan Teologul si Apostolul Pavel. Aici, muzica - muzica ingereasca a adevarului cel vesnic al lui Dumnezeu - este invesmantata in cuvinte omenesti.

Cu cat citeste si cerceteaza cineva Biblia, cu atat afla pricini de a o cerceta pe cat de des cu putinta. Potrivit Sf. Ioan Gura de Aur, [Biblia] este precum o radacina inmiresmata, care raspandeste tot mai multa mireasma, pe masura ce este frecata.

La fel de important ca a cunoaste de ce ar trebui sa citim Biblia, este a cunoaste cum ar trebui sa citim Biblia.

Cele mai bune calauze pentru aceasta sunt sfintii Parinti, in frunte cu Sfantul Ioan Gura de Aur, care, am putea spune, a scris o a cincea Evanghelie.

Sfintii Parinti recomanda o pregatire temeinica inainte de citirea si cercetarea Bibliei; dar in ce consta aceasta pregatire?

Intai de toate, in rugaciune. Roaga-te Domnului sa-ti lumineze cugetul - ca sa poti intelege cuvintele Bibliei - si sa-ti umple inima cu harul Sau - ca sa poti simti adevarul si viata acelor cuvinte.

Da-ti seama ca acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu, pe care le graieste si le rosteste catre tine, personal. Rugaciunea, laolalta cu celelalte virtuti aflate in Evanghelie, este cea mai buna pregatire a cuiva pentru intelegerea Bibliei.

Cum ar trebui sa citim Biblia? Cu rugaciune si evlavie, caci in fiecare cuvant de acolo se gaseste cate un strop din adevarul vesnic, si toate cuvintele impreuna alcatuiesc marea cea nemarginita a Adevarului celui Vesnic.

Biblia nu este o carte, ci viata; deoarece cuvintele sale „duh sunt, si viata sunt” (Ioan 6:63). Prin urmare, cuvintele sale pot fi intelese daca le cercetam in duhul Duhului lor, si cu viata vietii lor.

Este o carte care trebuie citita cu viata[1] - punandu-o in practica. Ar trebui mai intai traita, si apoi inteleasa.

Aici se potrivesc cuvintele Mantuitorului: „De va voi cineva sa faca voia lui, va cunoaste pentru invatatura aceasta, ca de la Dumnezeu este” (Ioan 7:17). Fa-o, ca sa o poti intelege. Aceasta este regula fundamentala a exegezei ortodoxe.

La inceput, de obicei cineva citeste Biblia repede, iar apoi tot mai incet, pana ce va ajunge sa citeasca cuvant cu cuvant, si nici macar, intrucat in fiecare cuvant descopera un adevar nepieritor si o taina negraita.

In fiecare zi sa citesti cel putin un capitol din Vechiul si din Noul Legamant; dar, in acelasi timp, sa asterni intru lucrare si cate o virtute. Lucreaz-o pana cand devine o obisnuinta.

Sa spunem, de pilda, ca cea dintai virtute este iertarea vorbirii de rau. Aceasta sa fie indatorirea ta de zi cu zi. Si, pe langa ea, roaga-te Domnului: „O, milostive Doamne, invredniceste-ma sa am dragoste pentru cei ce ma vorbesc de rau!”

Iar cand ai facut din aceasta virtute o obisnuinta, fiecare din celelalte virtuti ce-i urmeaza iti vor fi mai usoare, si tot asa, pana la cea din urma.

Lucrul de capatai este sa citesti Biblia pe cat de mult cu putinta. Cand mintea nu intelege, va simti inima; si daca nici mintea nu intelege, nici inima nu simte, citeste din nou, caci prin citire semeni in suflet cuvintele lui Dumnezeu.

Si acolo nu vor pieri, ci treptat si pe nesimtite vor trece in firea sufletului tau; si se ti va petrece ceea ce a grait Mantuitorul despre omul care „arunca samanta in pamant, si doarme, si se scoala noaptea si ziua, si samanta rasare si creste, cand nu stie el” (Marcu 4:26-27).

Lucrul de capatai este: seamana, si Dumnezeu este cel ce pricinuieste si ingaduie ca ceea ce s-a semanat, sa creasca (1 Cor. 3:6)[2]. Dar nu zori izbanda, ca nu cumva sa ajungi ca omul care seamana astazi, si maine vrea deja sa culeaga.

Prin citirea Bibliei, adaugi dospeala la aluatul sufletului si trupului, care creste treptat si umple sufletul pana ce l-a patruns pe de-a-ntregul si il face sa se inalte cu adevarul si dreptatea Evangheliei.

In fiecare caz, poate fi aplicata fiecaruia dintre noi pilda Mantuitorului despre semanator si samanta. Samanta Adevarului Dumnezeiesc ne este data in Biblie.

Citindu-o, aruncam acele seminte in suflet. Multe cad in pamantul pietros si colturos ale sufletului nostru, dar cateva cad si in pamantul cel rodnic al inimii noastre - si rodesc.

Si cand zaresti roada si o gusti, dulceata si bucuria te vor indemna sa cureti si sa ari partile stancoase si colturoase ale sufletului si sa le semeni cu samanta cuvantului lui Dumnezeu.

Stii cand un om este intelept, pentru Hristos Domnul? - Atunci cand asculta cuvintele Sale si le poarta mai departe. Inceputul intelepciunii este ascultarea de cuvantul lui Dumnezeu (Matei 7:24-25)[3].

Fiecare cuvant al Mantuitorului are puterea si taria de a tamadui atat suferintele trupesti, cat si cele duhovnicesti. „Ci numai zi cu cuvantul, si se va tamadui sluga mea” (Matei 8:8). Mantuitorul a zis cuvantul - si sluga sutasului s-a tamaduit.

Precum a facut odata, chiar si acum Domnul zice neincetat cuvintele Sale catre tine, catre mine, si catre noi toti. Dar trebuie sa ne luam ragaz, si sa ne afundam intr-insele si sa le primim - cu credinta sutasului.

Si o minune ni se va petrece, si sufletele noastre se vor tamadui precum s-a tamaduit sluga sutasului. Caci se spune in Evanghelie ca au adus la Dansul pe multi indraciti, iar El izgonea duhurile cu un cuvant, si tamaduia pe toti cei bolnavi (Matei 8:16)[4].

Inca mai face si astazi acestea, caci Domnul Iisus este „ieri si astazi acelasi, si in veci” (Evr. 13:8).

Cei ce nu asculta la cuvintele lui Dumnezeu vor fi judecati la Infricosata Judecata, si va fi mai rau pentru ei in Ziua Judecatii, decat a fost pentru Sodoma si Gomora (Matei 10:14-15).[5]

Ia aminte - la Infricosata Judecata ti se va cere sa dai seama despre ce ai facut cu cuvintele lui Dumnezeu, fie de le-ai ascultat si le-ai tinut, fie de te-ai bucurat intru ele sau te-ai rusinat de ele.

De te-ai rusinat de ele, si Domnul se va rusina de tine cand va veni intru slava Tatalui Sau impreuna cu sfintii ingeri (Marcu 8:38)[6].

Putine din cuvintele oamenilor nu sunt desarte si zadarnice. Putine sunt, deci, cuvintele de care sa nu ne grijim la judecata (Matei 12:36)[7].

Pentru a ne pazi de aceasta, trebuie sa cercetam si sa invatam cuvintele lui Dumnezeu din Biblie si sa ni le insusim; caci Domnul le-a dat oamenilor ca ei sa le poata primi, si prin mijlocul lor sa primeasca si insusi Adevarul lui Dumnezeu. In fiecare cuvant al Mantuitorului exista mai multa vesnicie si neclatire decat in toate cele ale cerului si ale pamantului, in intreaga lor istorie.

Prin urmare, El a grait: „Cerul si pamantul va trece, iar cuvintele mele nu vor trece” (Matei 24:35). Aceasta inseamna ca Dumnezeu si toate cele ale lui Dumnezeu sunt intru cuvintele Mantuitorului. Asa ca ele nu pot trece.

Daca un om le primeste, este mai neclintit decat cerul si pamantul, caci intr-insele se afla o putere care il face pe om fara de moarte si vesnic.

Invatarea si plinirea cuvintelor lui Dumnezeu il inrudeste pe om cu Domnul Iisus. El Insusi a descoperit aceasta, atunci cand a grait: „Maica mea, si fratii mei sunt acestia, care aud cuvantul lui Dumnezeu, si-l fac pre dansul” (Luca 8:21).

Acestea inseamna ca daca auzi si citesti cuvantul lui Dumnezeu, esti frate vitreg al lui Hristos. Daca il indeplinesti, esti frate deplin al lui Hristos. Aceasta este o bucurie si o cinstire mai mare decat cea a ingerilor.

Cand inveti din Biblie, se revarsa in suflet o anume fericire, de neasemuit cu nimic pamantesc. Mantuitorul a grait despre ea, atunci cand a zis: „Fericiti cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu, si-l pazesc pre el” (Luca 11:28).

Mare este taina cuvantului - intr-atat de mare, incat cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Hristos Domnul, este numit in Biblie „Cuvantul” sau „Logosul”.

Dumnezeu este Cuvantul (Ioan 1:1). Toate acele cuvinte ce vin de la Cuvantul cel vesnic si desavarsit, curg de la Dumnezeu, Dumnezeiescul Adevar, Vesnicia si Dreptatea. Daca le asculti pe ele, il asculti pe Dumnezeu. Daca le citesti, cuvintele directe ale lui Dumnezeu citesti.

Dumnezeu Cuvantul s-a facut trup, s-a facut om (Ioan 1:14)[8], iar omul mut, gangav a inceput sa rosteasca cuvintele adevarului si dreptatii vesnice a lui Dumnezeu.

In cuvintele Mantuitorului exista un anume licoare a nemuririi, care curge strop cu strop in sufletul omului ce citeste cuvintele Sale si ii aduce sufletul dintru moarte la viata, dintru clatire[9] intru neclatire.

Mantuitorul a aratat aceasta, atunci cand a zis: „Amin Amin graiesc voua: Ca cela ce asculta cuvintele mele, si crede celui ce m-a trimis pre mine, are viata vesnica... ci s-a mutat din moarte in viata” (Ioan 5:24).

Astfel, Mantuitorul face afirmatia cruciala: „Amin Amin graiesc voua: De va pazi cineva cuvantul meu, nu va vedea moartea in veac” (Ioan 8:51).

Fiecare cuvant al lui Hristos este plin de Dumnezeu. Asa ca, atunci cand intra in sufletul unui om, il curata de toata intinaciunea. Din fiecare cuvant al Sau vine o putere care ne curata de pacat.

Astfel, la Cina cea de Taina, Mantuitorul le-a spus ucenicilor Sai, ce obisnuiau sa asculte neincetat cuvantul Sau: „Acum voi curati sunteti, pentru cuvantul care am grait voua” (Ioan 15:3).

Hristos Domnul si Apostolii Sai numesc toate cele scrise in Biblie cuvantul lui Dumnezeu, cuvantul Domnului (Ioan 17:14; Fapte 6:2, 13:46, 16:32, 19:20; II Cor. 2:17; Col. 1:15, II Tes. 3:1), si daca nu il citesti si il primesti astfel, vei ramane desart si zadarnic, intru vorbele cele mute, gangavite ale oamenilor.

Fiecare cuvant al lui Dumnezeu este plin de Adevarul lui Dumnezeu, care sfinteste sufletul pentru intreaga vesnicie, odata ce intra intr-insul.

Astfel se intoarce Mantuitorul catre cerescul Sau Parinte, in rugaciune: „Parinte! Sfinteste pre ei intru Adevarul tau, Cuvantul tau adevar este” (Ioan 17:17).

Daca nu primesti cuvantul lui Hristos ca fiind cuvantul lui Dumnezeu, ca fiind cuvantul Adevarului, atunci minciuna si tatal minciunii din launtrul tau se razvratesc impotriva sa.

In fiecare cuvant al Mantuitorului exista multe mai presus de fire si pline de har, si acestea sunt cele ce revarsa har asupra sufletului omului, atunci cand il viziteaza cuvantul lui Hristos.

Prin urmare, Sfintii Apostoli numesc intreaga alcatuire a lacasului mantuirii „cuvantul harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:32).

Ca o putere vie si plina de har, cuvantul lui Dumnezeu are un efect facator de minuni si datator de viata asupra omului, atata vreme cat il asculta cu credinta si il primeste cu credinta (1 Tes. 2:13)[10].

Totul este pangarit de pacat, insa totul se curateste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune - totul - toata zidirea, de la om pana la un vierme (1 Tim. 4:5)[11].

Prin Adevarul care il poarta intr-insul si prin Puterea pe care o are intr-insul, cuvantul lui Dumnezeu este „mai ascutit decat toata sabia ascutita de amandoua partile, si strabate pana la despartitura sufletului, si a duhului, si a madularelor, si a maduvei, si judecator cugetelor si gandurilor inimii” (Evrei 4:12). Nimic nu ramane ascuns in fata sa ori pentru el.

Deoarece fiecare cuvant al lui Dumnezeu cuprinde Cuvantul lui Dumnezeu cel vesnic - Logosul - are puterea sa nasca si sa innoiasca oamenii. Si cand un om se naste din Cuvant, se naste din Adevar.

Din aceasta pricina Sfantul Iacov Apostolul scrie catre crestini ca Dumnezeu Tatal i-a nascut „cu cuvantul adevarului” (1:18); si Sfantul Petru le spune ca au fost „nascuti a doua oara... prin cuvantul lui Dumnezeu celui viu, si care petrece in veac” (1 Petru 1:23).

Toate cuvintele lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le-a grait catre oameni, vin de la Cuvantul cel Vesnic - Logosul, care este Cuvantul vietii si daruieste Viata vesnica.

Cel ce vietuieste pentru Cuvant, se poarta pe sine de la moarte la viata. Cel ce se umple pe sine cu viata vesnica, se face biruitor al mortii si „partas Dumnezeiestii firi” (2 Petru 1:4), si fericirea sa nu va avea sfarsit.

Rostul de capatai si cel mai insemnat al tuturor acestora este credinta si simtirea iubirii pentru Hristos Domnul, caci taina fiecarui cuvant al lui Dumnezeu se dezvaluie sub caldura acelei simtiri, asa cum petalele unei flori inmiresmate se deschid sub caldura razelor soarelui. Amin.

* Din Lupta pentru Credinta, vol. IV, Comori ale spiritualitatii ortodoxe sarbe, traducere din lb. sarba de Arhimandrit Theodor Mika si Pr. Dr. Stefan Scott (Grayslake, IL: The Free Serbian Orthodox Diocese of United States of America and Canada, 1989

Arhimandritul Iustin Popovici

Sfintii Marturisitori Ardeleni

 

Sfintii Marturisitori Ardeleni sunt praznuiti pe 21 octombrie. Acestia sunt: Visarion Sarai, Sofronie si Oprea Miclaus, canonizati in 1955 si preotii Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel, canonizati in 1992. Au luptat impotriva impunerii confesiunii Greco-catolice.

Visarion Sarai s-a nascut in anul 1714 si a primit la botez numele Nicolae. S-a calugarit in 1738 la Manastirea Sfantul Sava. In 1742 ajunge la Manastirea Pakra din Slovenia, iar in ianuarie 1744 vine in Transilvania si incepe lupta pentru apararea Ortodoxiei.

Este arestat pe 26 aprile 1744 de autoritatile imperiale si supus unui interogatoriu cu 44 de intrebari. A fost trimis la inchisoarea din Deva, apoi la cele din Timisoara, Osieck si Raab, iar in cele din urma la celebra inchisoare Kufstein din Muntii Tirolului (Austria), unde a murit ca martir.

Sofronie de la Cioara - a fost preot de mir, iar dupa ce a ramas vaduv, s-a calugarit la Manastirea Cozia. A condus rascoala populara impotriva autoritatilor habsburgice si a Episcopiei Unite de la Blaj care patrona actiunea de dezbinare a Bisericii Ortodoxe Romanesti. In august 1760, Sofronie a convocat un Sinod, in care cerea episcop ortodox, restituirea bisericilor, eliberarea celor inchisi si respectarea libertatii religioase. A murit la o data pe care nu o cunoastem, fie la Manstirea Vierosi, fie la Manastirea Robaia.

Nicolae Oprea Miclaus - originar din Salistea Sibiului, satul Tilisca, a mers de trei ori la Viena pentru a prezenta plangerile romanilor, in 1748, 1749 si 1752. In memoriile prezentate, acestia cereau libertatea credintei ortodoxe si episcop ortodox. A fost arestat in anul 1752 la Viena si dus in inchisoarea de la Custeni, unde a si murit ca marturisitor pentru Ortodoxie.

Ioan din Gales - a inmanat lui Oprea Miclaus un memoriu pe care sa-l adreseze Curtii din Viena si s-a aflat in fruntea miscarii de aparare a Ortodoxiei la Sibiu. A cutreierat mai multe sate si a strans semnaturi prin care credinciosii ardeleni cereau sa li se acorde libertate pentru credinta ortodoxa. Din ordinul Mariei Tereza, ajunge in inchisoarea de la Deva, apoi la Graz si in final la Kufstein. Preotul Ioan a murit dupa anul 1780, de cand dateaza ultima stire despre el.

Moise Macinic - pentru ca a luptat impotriva uniatiei, a fost inchis la Sibiu, timp de 17 luni. La eliberare i s-a cerut sa nu mai slujeasca, ci sa se intretina din munca bratelor. S-a refugiat in Banat, unde s-a intalnit cu Oprea Miclaus. L-a insotit pe acesta in calatoriile sale la Viena si a fost arestat impreuna cu Miclaus. A murit in inchisoarea de la Kufstein.Sursa crestinortodox.ro.

Îndrăciţii reacţionează la orice este sfânt, Cuviosul Paisie Aghioritul

- Părinte, cum ne putem da seama dacă cineva este îndrăcit, iar nu bolnav psihic?

- De aceasta îşi poate da seama şi un medic simplu dar evlavios. Cei care au diavolul sar în sus atunci când se apropie de ceva sfânt. Astfel se vede clar că au diavol. De le dai puţină aghiazmă sau dacă îi însemnezi cu sfinte moaşte, se împotrivesc deoarece diavolul este înghesuit înlăuntrul lor. Iar cei ce suferă de boală psihică nu se împotrivesc deloc. Chiar dacă porţi cruce şi te apropii de cei îndrăciţi, aceştia se neliniştesc şi se tulbură. Odată, la o priveghere în Sfântul Munte, nişte Părinţi mi-au spus că le spune gândul cum că un oarecare mirean ce se afla acolo are diavol. M-am aşezat în strana alăturată şi am lipit de el crucea mea, ce are o părticică din Sfântul Lemn. A sărit în sus şi s-a dus în altă parte. Când a mai plecat din lumea care era în biserică, m-am dus iarăşi lângă el. A făcut la fel. Atunci am înţeles că într-adevăr avea diavol.

Când îmi aduc la Colibă copii şi îmi spun că au diavol, ca să mă încredinţez dacă sunt îndrăciţi, de multe ori iau o părticică din Sfintele Moaşte ale Sfântului Arsenie şi o ascund în palmă. Şi să vedeţi, deşi am amândouă palmele închise, copilul, dacă are diavol, se uită cu frică la mâna în care ţin sfintele moaşte. Iar dacă nu are diavol, ci, de pildă, vreo boală a creierului, nu reacţionează deloc. Alteori le dau apă în care mai înainte băgasem părticica de Sfintele moaşte, şi dacă au diavol nu o beau, se îndepărtează. Unui copil îndrăcit i-am dat odată mai întâi dulciuri, ca să i se facă sete, şi după aceea i-am adus din acea apă. „Lui Ionică o să-i dau cea mai bună apă”, i-am spus. Cum a gustat puţin, a început să strige: „Apa asta mă arde. Ce are în ea?”. „Nimic”, îi spun. „Ce-mi faci? Mă arde”, a strigat. „Nu te arde pe tine; pe altcineva îl arde”, îi spun. Îl însemnam cu semnul crucii pe cap, şi dădea din mâini şi din picioare… Păţise o criză de îndrăcire. Diavolul îl făcuse ghem.

Vă aduceţi aminte şi de acel student care a venit aici mai demult? „Am diavol înlăuntrul meu, îmi spunea, şi mult mă tiranizează. Sufăr mucenicie de la diavol, pentru că mă sileşte să spun şi cuvinte murdare. Am ajuns la deznădejde. Simt că mă presează înlăuntru, că mă strânge când aici, când dincoace”, şi sărmanul îşi arăta pântecele, pieptul, coastele, mâinile. Deoarece era foarte sensibil, ca să nu-l rănesc, ci să-l mângâi, i-am spus: „Ascultă, nu ai diavol înlăuntrul tău, ci o înrâurire diavolească din afară te chinuieşte”. Când am mers în biserică, le-am spus surorilor ce erau acolo să facă rugăciune pentru făptura cea nefericită a lui Dumnezeu, iar eu am luat din altar o părticică din sfintele moaşte ale Sfântului Arsenie, m-am apropiat de el şi l-am întrebat din nou: „Unde te strânge şi te chinuie diavolul? Unde crezi că se află?”. Mi-a arătat atunci coasta sa. „Unde? Aici?”, l-am întrebat şi mi-am lipit palma cu sfintele moaşte de coasta lui. Imediat a scos un urlet. „M-ai ars, m-ai ars! Nu pleci… O!… O!… Nu plec!”. Striga, ocăra, spunea cuvinte murdare. Atunci am început să spun în sinea mea: „Doamne Iisuse Hristoase, Doamne Iisuse Hristoase, alungă duhul cel necurat din făptura Ta”, şi-l însemnam cu sfintele moaşte în chipul crucii. Iar aceasta s-a făcut timp de douăzeci de minute. După aceea diavolul a început să-l chinuie şi să-l arunce la pământ. Făcea tumbe. Costumul său se umpluse de praf. L-am ridicat în picioare. Tremura din tot trupul şi făcea mişcări spasmodice puternice. S-a prins de catapeteasmă ca să se sprijine. De pe mâinile lui curgea transpiraţie rece precum este roua de pe câmp. Peste puţin timp a plecat diavolul şi s-a liniştit. S-a slobozit şi acum este foarte bine (…)

Mulţi îndrăciţi se chinuiesc pentru ca să se înţelepţească alţii. Deoarece văzându-i cât se chinuiesc aceia, îşi fac probleme, îşi vin întru simţire şi se pocăiesc. Să nu credeţi că toţi cei care se îndrăcesc au mai multe păcate decât alţii. Ci îngăduie Dumnezeu să se îndrăcească şi astfel aceştia se înjosesc, se smeresc, îşi plătesc păcatele, iau plată, dar sunt ajutaţi şi cei care îi văd cum se chinuiesc. Desigur, poate cineva va spune că există oameni care fac o mulţime de păcate şi totuşi nu se îndrăcesc. Cum de se întâmplă aceasta? Când omul a ajuns la nesimţirea desăvârşită, atunci nu mai este atacat de diavolul, pentru că Dumnezeu vede că nu mai poate fi ajutat. Trebuie să ştim că atacul pricinuit din lucrare diavolească este, într-unanume fel, un dar al lui Dumnezeu pentru omul păcătos ca să se smerească, să se pocăiască şi să se mântuiască.

Sursa: „Cuvinte III, Nevoinţă duhovnicească”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

Familia, cale de mantuire. Avorturile sunt un păcat înfricoşător

- Părinte, o oarecare femeie de patruzeci de ani, care are copii mari, este însărcinată în luna a treia. Bărbatul ei o ameninţă că va divorţa dacă nu face avort.

- Dacă va face avort, vor plăti ceilalţi copii cu boli şi accidente. Astăzi părinţii îşi omoară copiii prin avor­turi şi nu au binecuvântarea lui Dumnezeu. Mai demult dacă se năştea un copil bolnav, îl botezau, iar dacă murea, pleca îngeraş. Dar părinţii aceluia rămâneau cu alţi copii sănătoşi şi astfel aveau binecuvântarea lui Dumnezeu. Astăzi, însă, părinţii îşi omoară copiii sănătoşi cu avorturile şi ţin în viaţă pe cei bolnăvicioşi. Apoi aleargă în Anglia şi America să-i vindece. Iar aceşti copii, dacă vor trăi, vor face familie şi poate să dea naştere la alţi copii bolnavi. În timp ce, dacă ar fi făcut şi alţi copii, nu ar fi alergat atât de mult pentru unul, pentru cel bolnav, şi nu s-ar fi mâhnit atât de mult dacă ar fi murit, căci ar fi plecat îngeraş de aici.

Părinte, am citit undeva că în fiecare an, în întrea­ga lume, se fac cinci milioane de avorturi şi două sute de mii de femei mor din cauza întreruperilor de sarcină pe care le fac (S-a spus în 1980).

- Îi omoară pe copii, pentru că, aşa cum spun ei, dacă se va înmulţi lumea, oamenii nu se vor putea întreţine şi nu vor avea ce să mănânce. Există atâtea suprafeţe necultivate, atâtea păduri, care, în putină vreme, cu mijloacele care există astăzi, ar putea să le facă, de pildă, plantaţii de măsline, şi să le dea celor ce nu au proprietăţi. Ei spun că nu taie copaci, deoarece nu va mai exista apoi oxigen, însă măslinii tot copaci sunt. În America ard grâul, iar în Grecia aruncă fructele, etc, în gropi de gunoi, în timp ce în Africa oamenii mor de foame.

Atunci când în Etiopia mureau oamenii de foame pentru că era mare secetă, i-am spus unui oarecare cunoscut, care era armator şi ajuta în astfel de cazuri, să meargă la o astfel de groapă de gunoi, să-i roage să-1 lase să încarce un vapor de fructe şi să-1 ducă acolo în dar. Însă sub nici un chip nu i-au dat voie.

Câte mii de embrioni mor în fiecare zi! Avortul este un păcat înfricoşător. Este o ucidere, şi încă una mare, căci copiii mor nebotezaţi. Părinţii trebuie să înţeleagă că viaţa începe în clipa zămislirii.

Într-o noapte, Dumnezeu a îngăduit să văd o înfricoşătoare vedenie, care mi-a arătat care este soar­ta acelor copii. Era în noaptea spre Marţea Luminată. Aprinsesem două lumânări în două tinichele, aşa cum obişnuiesc să fac chiar şi atunci când dorm, pentru cei ce suferă sufleteşte şi trupeşte, vii şi morţi. La ora douăsprezece, în miezul nopţii, în timp ce rosteam rugăciunea lui Iisus, văd un ogor mare, înconjurat cu un gard de zid, semănat cu grâu care abia începuse să crească. Eu stăteam în afara ogorului şi aprindeam lumânări pentru cei morţi, pe care le lipeam de zidul împrejmuitor. În partea stângă era un teren viran, plin de stânci şi văgăuni, care se mişcau mereu din pricina unui vuiet puternic alcătuit din mii de ţipete sfâşie­toare, care-ţi rupeau inima. Chiar şi cel mai împietrit om s-ar fi umilit, dacă le-ar fi auzit. În timp ce sufeream din pricina acelor ţipete sfâşietoare şi mă întrebam de unde provin şi ce înseamnă toate acestea pe care le vedeam, am auzit o voce spunându-mi: “Ogorul cu grâu, care încă nu a dat în spic, este cimitirul cu sufletele morţilor care vor învia. Iar în locul care se cutremură de ţipetele sfâşietoare, se află sufletele copiilor care au fost omorâţi prin avorturi”. După această vedenie mi-a fost cu neputinţă să-mi revin multă vreme, din pricina marei dureri ce am simţit-o pentru sufletele acelor copii. Nu am putut nici măcar să mă odihnesc după aceea, cu toate că eram istovit de oboseală.

- Părinte, se poate face ceva pentru a se abroga legea cu privire la avorturi?

- Se poate, dar trebuie să se mişte puţin guvernul, Biserica etc, astfel încât lumea să fie informată despre consecinţele ce le va avea subnatalitatea. Preoţii să explice lumii că legea pentru avorturi este împotriva poruncilor evanghelice. La fel şi medicii să vorbească despre pericolele prin care trece femeia care face avort. Vezi, europenii au avut nobleţea şi au lăsat-o moştenire copiilor lor. Noi am avut frica de Dumnezeu, dar am pierdut-o şi nu am lăsat-o moştenire generaţiei următoare, de aceea acum legiferăm avorturile, căsătoria civilă, etc.

Atunci când un om încalcă o poruncă a Evanghe­liei, responsabil este numai el. Dar când un lucru care se opune poruncilor evanghelice se face din partea statului, atunci vine urgia lui Dumnezeu peste tot nea­mul, ca să se îndrepte.

Fragment din CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL “VIAŢA DE FAMILIE”

Pestera Sfintei Teodora de la Sihla

Pestera Sfintei Teodora de la Sihla este unul dintre locurile sfinte din zona Neamtului. Aflata la mica distanta de manastirile Neamt, Secu si Sihastria, pestera sfintei Teodora atrage zilnici multime de credinciosi aprinsi de dorul rugaciunii si al vietii curate.


Schitul Sihla, schit ce tine de Manastirea Sihastria, se afla in codrii Neamtului, in comuna Vanatori Neamt, judetul Neamt. La schitul si pestera sfintei Teodora de la Sihla se poate ajunge pe doua cai. Prima cale porneste din Piatra Neamt, trece pe la Manastirea Varatec, apoi prin padure, pe un drum forestier, urca spre Schitul Sihla. Cea de-a doua cale porneste din Targu Neamt, pe langa Manastirea Neamt si Manastirea Secu, pana in Manastirea Sihastria, de unde un drum forestier si o poteca laturalnica pornesc in sus, spre coama dealului, unde se afla Schitul Sihla.

Pestera Sfintei Teodora de la Sihla

Pana la Manastirea Sihastria, pelerinii pot veni cu masina. De aici insa, fie se incumeta cu masina pe drumul forestier, fie pornesc la pas, pe cararea umbrita de crengile atator pomi seculari. Cei mai multi, luand binecuvantare pentru urcare, de la cate unul dintre parintii de la Sihastria, pornesc lin pe poteca ce urca inspre Schitul Sihla, cale de vreo trei kilometri.

Aceasta poteca, batuta de pasii atator sfinti si mari parinti ai locului, printre care Parintele Cleopa si Parintele Paisie Olaru, intampina sufletele celor ce pasesc pe ea cu o profunda stare de liniste si meditatie la viata sufleteasca si la minunatia fapturii lui Dumnezeu. Schitul Sihla si potecile din jurul schitului, atat cele ce duc la Pestera sfintei, cat si cele ce duc spre Schitul Sfantul Daniil Sihastrul, sunt de o profunzime deosebita.



Sfanta Teodora de la Sihla si-a ales drept loc de sihastrie codrii salbatici ai Neamtului, pe locuri, inca si astazi nebatuti de picior omenesc. Teodora era fiica unui dregator de-al locului, pe numele sau Joldea Armasul. Inca de mica, fata ravnea a duce viata monahiceasca, insa la insistentele parintilor, ea se marita. Dupa numai un an de zile, nascandu-se si in inima barbatului ei dorul de liniste si viata inalta, pentru rugaciunile Teodorei, plecara amandoi in codrii Neamtului, spre sihastrie.



Prin rugaciunile ei neincetate, sfanta Teodora de la Sihla a biruit trupul, sfintindu-se firea, sufletul si trupul. Ea a biruit si lumea, caci pururea avea gandul numai la cele ceresti, nelipindu-se de nimic din cele pamantesti. Diavolii au fugit si ei, rusinati, alungati fiind de smerenia si de puterea rugaciunii ei.

Pestera sfintei este locul in care ea isi petrecea noptile, mai mult in rugaciune, decat in dormitare. Tot aici au fost gasite si sfintele ei Moaste. Se povesteste ca odata, cand turcii o descoperisera in padure si navalisera dupa ea in pestera, peretele din spatele pesterii s-a crapat, iar sfanta a trecut prin acea despicatura, scapand astfel din mainile lor.



Dupa mai bine de 60 de ani de pustnicie si nevointe fara de numar, fiind instiintata sfanta de apropiatul ei sfarsit, s-a rugat mult lui Dumnezeu sa nu fie lipsita de Sfintele si Preacuratele lui Hristos Taine.

Astfel, egumenul Sihastriei a trimis doi frati dupa niste pasari ce incepusera sa vina, in chip minunat, de cateva saptamani, la trapeza schitului, de unde luau paine in ciocurile lor si zburau spre Sihla. Ajungand acolo pe inserate, fratii au ramas inmarmuriti. Au vazut o femeie ce plutea deasupra pamantului, avand mainile ridicate in sus, invaluita intr-o lumina de foc. Era Sfanta Teodora in rugaciune.



Coborand mainile, Sfanta i-a chemat pe nume, desi ii vedea pentru prima data, rugandu-i sa-l cheme pe parintele Antonie, duhovnicul Sihastriei, impreuna cu un diacon, cu Sfintele Taine, lucru pe care acestia l-au facut. In ziua urmatoare venind cei doi, Sfanta Teodora s-a spovedit, apoi s-a impartasit cu Sfintele si Preacuratele Taine si si-a dat sufletul in bratele Mirelui Ceresc.

Sfintele sale Moaste au ramas in pestera de la Sihla mai mult de 100 de ani, si in jurul lor a luat fiinta Schitul Sihla. Potrivit celor marturisite de parinti, sfintele ei Moaste s-au afla in Lavra Pecerska, in Kiev, alaturi de alte mai bine de o suta de Sfinte Moaste.



Primul monah venit la Sihla a fost sotul ei, Cuviosul Elefterie, auzind de sfintenia vietii ei, apoi au venit si alti doritori de viata linistita. Cuviosul Ieroschimonah Elefterie s-a nevoit intr-o mica chilie, sub stancile Sihlei, vreme de 10 ani si, bineplacand lui Dumnezeu, s-a savarsit cu pace. Dupa cativa ani de la moartea sa, familia boierilor Cantacuzino a inaltat o biserica de lemn in cinstea Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, pe mormantul sau.
Astfel a luat nastere Schitul Sihla, inainte de anul 1741. Construita de "Dumnealui aga Ioanita Pascanul Cantacuzino, precum sa si gaseste scris intr-o Sfanta Evanghelie... la leat 1763...", cu hramul Schimbarea la fata, biserica "dintr-un brad" se pastreaza in stare aproape initiala. Lucrata in forma de corabie din barne de lemn, biserica este captusita in exterior cu scandura si acoperita cu sita. Interiorul, putin luminat si foarte simplu, mai pastreaza insa, prin intimitatea sa, atmosfera unei epoci de demult. Catapeteasma, aproape in miniatura, a fost pictata in ulei, probabil in secolul al XVIII-lea.



De aici, pe praguri de pietre scobite de pasi omenesti, se coboara in Schitul Sihla. Biserica actuala a schitului, cu hramul Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, dateaza din anul 1813, cand arhimandritul Benedict, egumenul Manastirii Secu, o reface aproape in intregime din barne de brad, pe trmelia celei mai vechi.

De la pestera Sfintei Teodora pleaca doua carari, una spre bisericuta cea mica, de sub stanca Sihlei, cu hramul Schimbarea la Fata, si de acolo inspre schit, si o alta ce se indreapta spre drumul ce leaga Manastirea Sihastria de Schitul Sihla. Pasind pe cararea pietruita ce se indreapta spre drum, pe partea stanga, o stanca inalta si ascutita ascunde o "albie" naturala, de unde sfanta isi lua apa si unde se spala, dupa cuviinta.



Sfanta Teodora de la Sihla a fost canonizata in data de 7 august 1992. Icoana sfintei o infatiseaza pe aceasta tinand in mana un pergament pe care scrie: "Cu toata inima Te-am dorit pe Tine, Doamne, si cautandu-Te, Te-am aflat si sufletul meu cel ostenit s-a odihnit intru dragostea Ta."

"Cele pamantesti parasind si jugul pustniciei luand, te-ai facut mireasa lui Hristos, fericita; cu postul, cu privegherea, cerestile daruri luand si cu rugaciunea pe ingeri ajungand, firea omeneasca ai biruit si la cele ceresti te-ai mutat, lasandu-ne spre mangaiere pestera si sfintele tale Moaste. Pentru aceasta, Sfanta Preacuvioasa Maica Teodora, roaga pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre." (Troparul Sfintei Teodora de la Sihla)

Teodor Danalache