Colocviul internaţional - Biserica în lumina Sfintei Scripturi

Viaţa Eparhiei Argeşului -

În perioada 6-7 mai 2010, s-a desfăşurat la Curtea de Argeş colocviul internaţional Biserica în lumina Sfintei Scripturi. Organizat cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, a treia ediţie a acestei manifestări internaţionale, a adus în actualitate adevărurile despre Biserică din perspectiva Sfintei Scripturi şi a Tradiţiei Apostolice: "Sfânta Scriptură s-a născut în Biserică. Ea este a Bisericii. Biserica păstrează Scriptura şi o interpretează neîncetat pe baza Tradiţiei Apostolice." Anul acesta, Cetatea Basarabilor a reunit teologi şi istorici, ortodocşi, romanocatolici şi protestanţi din România, Italia şi Germania.  Rugăciunea participanţilor şi imnurile religioase înălţate Bunului Dumnezeu de către grupul vocal Credo condus de părintele lector dr. Gheorghe Neacşu, din cadrul Facultăţii de Teologie din Piteşti, au deschis manifestarea. Părintele conf. univ. dr. Nicolae Brânzea, Vicarul Arhiepiscopiei şi Şeful de Catedră al Facultăţii de Teologie din Piteşti a prezentat participanţii drept o familie a dialogului şi a comuniunii şi a prezentat volumul al II-lea conţinând comunicările din anul 2009. O funie a Duhului Sfânt, împletită în credinţă, nădejde şi dragoste În cuvântul adresat, Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Calinic a mulţumit Bunului Dumnezeu pentru ajutorul pe care ni-l dă în fiecare zi, pentru cele două volume tipărite conţinând comunicările din primii doi ani şi a subliniat însemnătatea deschiderii colocviului chiar în ziua Sfântului şi Dreptului Iov: În calendarul Creştin Ortodox, astăzi se prăznuieşte Sfântul şi Dreptul Iov. Citind din Cartea Iov doar trei versete, ne dăm seama că totul este în mâna lui Dumnezeu: "Cine nu cunoaşte din toate acestea că mâna Domnului a făcut aceste lucruri? În mâna Lui El ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri. La Dumnezeu se află înţelepciunea şi puterea; sfatul şi pătrunderea sunt ale Lui." (Iov 12, 9,10,13). Mulţumim lui Dumnezeu că ceea ce s-a decis anul trecut s-a împlinit întocmai, mulţumim că ne-a dat viaţă şi ne-a adus la acest colocviu internaţional, Mulţumim celor care vor comunica învăţătura de credinţă într-un mod nou, accesibil timpurilor noastre! Aceasta este o funie a Duhului Sfânt, împletită în credinţă, nădejde şi dragoste. Vom aduna toate prezentările într-un nou volum. A urmat comunicarea Prof. univ. dr. Radu Ştefan Vergatti, Biserica, universităţile şi ereziile care a subliniat efervescenţa societăţii din secolul al XIIIlea, trecerea de la mediul rural la cel urban şi rolul universităţilor în combaterea ereziilor. Prin universităţi s-a creat un nou tip de om – intelectualul, a apărut un nou instrument de studiu – manualul, un nou mod de predare care a dus la cuantificarea cercetării ştiinţifice. Istoria universitară din ţara noastră a fost prezentată succint. Concluzia este că slujitorii Bisericii au fost cei care au creat acest boom al civilizaţiei prin intermediul universităţilor. În cadrul celor opt sesiuni, moderate de Părintele prof. dr. Ion Popescu, Părintele prof. dr. Roberto Giraldo, Părintele prof. dr. George Petraru, Părintele prof. dr. Adrian Niculcea, Părintele prof. dr. Tecle Vetrali, Părintele prof. dr. Ioan Stancu, Părintele prof. dr. Marco Nobile şi Părintele conf. dr. Nicolae Brânzea, au fost abordate teme biblice şi patristice referitoare la Biserică, dintre care amintesc: Descrizioni delle immagini neotestamentarie della Chiesa nei Padri (Don Celestino Corsato), Mărturia eclezială ca necesitate misionară (Pr. prof. dr. Mihai Himcinschi), Dimensiunea euharistică a misiunii ecleziale ortodoxe (Pr. lect. dr. David Pestroiu), Fundamentele trinitare ale Bisericii (Pr. prof. dr. Ion Popescu), Unitatea Bisericii între deziderat şi împlinire. Pericolul disoluţiei sectare (Pr. prof. dr. George Istodor, Eclesiologii în Noul Testament (Pr. prof. dr. Ioan Stancu), Problematica euharistică în Biserica primară. Actualizare (Pr. prof. dr. Adrian Niculcea), Însuşirile Biericii în lumina Sfintei Scripturi (Pr. conf. dr. Nicolae Brînzea), La chiesa alla luce della Sacra Scrittura (Prof. Jorg Lauster) etc. Organizat cu sprijinul Consiliului Judeţean Argeş, Administraţiei Fondului Cultural Naţional şi a Domnului Sorin Voicu, în cadrul comunicărilor subtematice, au fost prezentate şi materiale despre viaţa Bisericii creştine, a învăţământului teologic, a vieţii social şi politice din perioada medievală şi din cea modernă în Apus şi Răsărit, Învăţătura lui Neagoe Basarab despre Biserică, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române etc. Organizatorii colocviului, Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, Facultatea de Teologie Ortodoxă "Sfânta Muceniţă Filofteia" şi Institutul de Studii Ecumenice "San Bernardino" din Veneţia, au fundamentat tematica din acest an pe adevărul dumnezeiesc revelat cuprins în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Centrul de gravitate al tematicii este Tradiţia Apostolică. Astfel, în vederea continuării şi dezvoltării dialogului ecumenic bilateral între Ortodoxie şi Romano-Catolicism, la orice nivel şi în orice problemă teologică, este nevoie de o întoarcere la izvoarele creştine comune, în special la Tradiţia Apostolică. După Mântuitorul Iisus Hristos, cel dintâi exeget al Sfintei Scripturi, Sfinţii Apostoli sunt cei care au înţeles şi au explicat în mod infailibil Sfânta Scriptură. Astfel, consideră organizatorii, contribuţia teologică a Părinţilor Bisericii din Răsărit şi din Apus, precum şi a Tradiţiei bisericeşti până în prezent, poate să fie o altă bază de pornire în vederea regăsirii unităţii pierdute a Bisericii creştine. (Argumentul Colocviului internaţional Biserica în lumina Sfintei Scripturi). Preot Daniel GLIGORE

Pagina de Folos: La Biserica din Fantanele s-au descoperit sfinte m...

Pagina de Folos: La Biserica din Fantanele s-au descoperit sfinte m...: Foarte pe scurt: Pe data de 9 iunie o enoriasa a gasit aleea betonata din fata bisericii, crapata. Pe 30 iunie, dupa slujba de pomenire a m...

SF IOAN IACOB HOZEVITUL , PREOTUL BETIV

                                                    Canonisirea împiedicată de cei adormiţi

La un Preasfinţit Episcop
au venit din eparhie
plângeri contra unui preot
cu năravul la beţie.
*
Şi precum aceste plângeri
stăruiau necontenit,
s-a găsit de cuviinţă
să-l oprească de slujit.
*
S-a alcătuit scrisoare
spre a lui canonisire,
ca prin asta parohia
şi cei mari să aibă ştire.
*
Dar când dă să iscălească
Preasfinţitul la sfârşit,
s-a făcut un vuiet mare,
mii de glasuri s-au pornit:
*
„Nu! Nu! Nu! Să nu faci asta!”
auzit-a din văzduh,
şi scăpând din mână pana
tulburatu-s-a la duh.
*
Cugetând puţin bătrânul
s-a gândit că-i o părere,
căci îi ţiuie urechea
uneori de priveghere.
*
Deci, apucă iar condeiul
ca să facă iscălire,
dar în clipa-aceea iarăşi
se aude glăsuire!
*
„Nu! Nu! Nu! Arată-i milă!”
se aude lămurit,
şi de frică Arhiereul
a lăsat de iscălit.
*
Dar venindu-şi iar în fire,
vrea să termine de scris,
socotind acele glasuri
nălucire ca de vis.
*
Dar a treia oară, mâna
a-nceput a-i tremura,
căci potopul cel de glasuri
mai năvalnic răsuna.
*
Aruncând din mână pana
a lăsat neiscălit
şi chemând pe cel cu vina,
cu blândeţe i-a grăit:

*
„Preacucernice Părinte!
Iată, am aceste ştiri,
Adevăr ne scrie lumea,
Ori sunt goale uneltiri?”
*
„Toate sunt adevărate,
Preasfinţitul meu stăpân,
mă înşel cu băutura
şi de rău cu drept mă ţin!
*
De la alte patimi rele
Dumnezeu m-a izbăvit,
dar năravul băuturii
deseori m-a biruit.”
*
„Dar, (îi zice lui Vlădica)
slujba cum ţi-o împlineşti?
căci de-acuma ai pedeapsă
şapte ani să nu slujeşti!”
*
„Preasfinţite, eu din ziua
întru care m-ai sfinţit,
n-a rămas în parohie
nici un om nepomenit.
*
Mai cu seamă eu, smeritul
foarte mult mă sârguiesc
ca pe cei trecuţi din viaţă
pururea să-i pomenesc.”
*
Auzind Vlădica asta
a-nţeles cine striga,
şi rupând scrisoarea, zice:
„Mergi la parohia ta!
*
Eu asemenea persoane
nu le pot canonisi,
căci atunci pe mii de duhuri
aş putea nedreptăţi!
*
Cei din viaţă cer pedeapsă
după faptul arătat,
iară cei din altă lume
solitor te-au câştigat!
*
Am aicea zeci de plângeri
scrise doar ca să te cert,
dar din ceruri, mii de glasuri
strigă astăzi să te iert!
*
Mergi la slujba ta în pace,
dar să nu mai faci sminteli.
Şi să nu mă uiţi pe mine
la a slujbei rânduieli!”
*
(Extrasă din volumul: Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul,
Hrană duhovnicească,
ed. Lumină din Lumină,

Bucureşti 2000,
p. 140-142)

Sfantul Ioan Hozevitul - un Sfant nou in Biserica noastra: Cuv. Nicodim Aghioaratul

                                                      LAUDA ORTODOXIEI DE AZI

                     Cateva cuvinte despre petrecerea lui pe pamant si proslavirea lui.

As dori ca randurile acestea sa fie citite de catre toti fratii nostri romani care pot sa citeasca, dar mai ales de catre monahi si monahii, caci Sfantul Nicodim este fala cinului calugaresc din vremurile mai noi si pe drept cuvant se cuvine sa ne mandrim, ca un simplu calugar a intrecut pe toti invatatii lumii prin intelepciunea sa si s-a proslavit intre Sfintii Bisericii noastre.

El este fala Ortodoxiei de azi, el este mangaierea si intarirea crestinilor ravnitori care patimesc pentru adevarul Sfintei credinte, si in sfarsit, el este rusinarea celor care defaima asezamantul Sfintilor Parinti.

In luna Ianuarie 1955 s-a hotarat in Sinodul Patriarhiei Ecumenice, ca Biserica Ortodoxa sa numere intre Sfinti si pe Cuviosul monah Nicodim Aghioritul. Numele lui este destul de cunoscut intre crestinii ravnitori, caci Cuviosul Nicodim este dascalul cel vestit care a alcatuit cartea Sfintelor canoane, care se numeste Pidalion. Tot el a mai scris si cartea „Nevazutul Razboi”, Cartea pentru Marturisire, Paza celor Cinci Simtiri, Sinaxarul Sfintilor pe tot anul, Talcuirea Psaltirii, Talcuirea Antifoanelor, Talcuirea Sfintei Evanghelii, Filocalia si alte carti alese de care se foloseste toata lumea crestina.

In urma cererii pe care au facut-o epitropii manastirilor din Sfantul Munte si dupa dorinta celor mai ravnitori dintre pravoslavnicii crestini, Cuviosul Nicodim este trecut in randul Sfintilor. Cel care a trait ca un Sfant, s-a ostenit ca un adevarat Mucenic si a lasat in urma sa cele mai folositoare carti pentru crestinatate, cu dreptate este ca sa fie cinstit impreuna cu Sfintii pe care i-a laudat asa de mult in Sinaxarul sau.

Calugarul cel flenduros, care umbla incaltat cu opinci si care dorea sa mearga in tara la noi si sa traiasca in obstea Cuviosului Paisie de la Neamt, astazi este cinstit in toata lumea, impreuna cu Sfintii mari Dascali ai Bisericii noastre de Rasarit. Lumea crestina de azi, care nu prea tine in seama canoanele Pidalionului, a trebuit sa recunoasca prin lege ca scriitorul Pidalionului este Sfant. Patriarhia Ecumenica din Tarigrad, care a defaimat odinioara Sfintele Canoane din Pidalion, astazi, prin acte oficiale hotaraste ca: cel care a alcatuit Pidalionul,

                                              - prin hotarare sinodala –

                                             este trecut in randul Sfintilor!

Iata un semn de incurajare pentru bietii crestini ravnitori, care patimesc pentru apararea Sfintelor Canoane si care sunt luati in batjocura de lumea moderna cand pomenesc de Pidalion! Recunoasterea canonica a Sfantului Nicodim Aghioritul este un semn ca darul Preasfantului Duh nu s-a departat din sanul Bisericii noastre, desi oamenii de azi au stricat multe randuieli bisericesti si ravnesc mai mult la moda celor din apus.

Dar va veni si ziua (si cred ca nu-i departe) cand pastorii cei fermecati de moda noua se vor trezi si vor cunoaste ca nu este potrivit sa mai defaime Pidalionul, odata ce singuri au hotarat in sobor si au declarat la toata lumea ca Monahul Nicodim, care  a scris Pidalionul, este Sfant!

Trebuie sa inteleaga odata toti proestosii ca, daca Nicodim este Sfant, atunci si canoanele adunate de el in Pidalion trebuie cinstite! Caci daca Pidalionul nu se ia in seama, atunci cum putem zice ca cinstim pe scriitorul Pidalionului?

Si daca nu ascultam de Sfintele Canoane, atunci inseamna ca nu cinstim nici pe Cuviosul Nicodim si nici pe Sfintii Parinti din vechime. Iar hotararea care au facut-o pentru canonizarea (adica recunoasterea) cuviosului Nicodim, este ca o gramada de carbuni aprinsi in capul celor ce au hotarat aceasta. Pe marele aparator al Sfintelor canoane l-au asezat intre Sfinti, iar Cartea Sfintelor canoane o tin sub picioare!

Iata pentru ce se clatina pamantul si se aprinde vazduhul cu infricosare. Iata pentru ce s-a speriat pacea si a fugit de pe pamant, iar calul cel rosu din Apocalips (adica focul razboiului) necheaza mereu si-i gata sa rupa legaturile.

Am maniat pe Dumnezeu si Sfintii acum cer razbunare, caci s-au defaimat invataturile lor si s-a calcat in picioare asezamantul lor! In vremurile acestea de intepenire duhovniceasca si de nepasare generala, Sfanta noastra Biserica de rasarit (asa prigonita si saracita cum este), ea totusi nu inceteaza de a revarsa darul ei asupra celor binecredinciosi, iar la cei impodobiti cu fapte bune, Sfanta noastra Biserica le daruieste cununa Sfinteniei si ii numara intre „Fii ei cei intai nascuti”.

In Biserica cereasca, Cuviosul Nicodim este de multa vreme intre Sfinti si se roaga pentru noi, pamantenii, la tronul Dumnezeirii, dar Soborul Bisercii pamantesti abia acum s-a gandit sa-l cinsteasca asa cum se cuvine. Lumina Sfantului nostru Parinte Nicodim, care a rasarit la ceruri acum 152 de ani, s-a vadit astazi mai bine in Biserica de pe pamant, ca sa lumineze tuturor!

Se bucura acum tot poporul crestinesc si Sfanta Biserica dantuieste, cinstind pe marele scriitor bisericesc si pe alesul cinului calugaresc. Sa dam cu totii slava lui Dumnezeu ca nu s-a curmat niciodata siragul Sfintilor Cuviosi, care merg pe calea cea stramta a Crucii si aduc la ceruri prinosul nevointelor pustincesti!

Cata vreme Sfanta Lumina se pogoara in Biserica noastra si Sfintii odraslesc in livada cea duhovniceasca a Ortodoxiei, este semn ca Dumnezeu este cu noi si adevarul Sfintei noastre credinte straluceste mai mult decat soarele, spre biruinta noastra.

                              DIN VIATA CUVIOSULUI NICODIM AGHIORATUL

Cuviosul Parintele nostru Nicodim este floarea cea mai aleasa din gradina Maicii Domnului, adica din Sfantul Munte, care a odraslit in veacul din urma. Mireasma cea duhovniceasca pe care a raspnadit-o acest cuvios, a umplut Biserica ortodoxa din toate partile. Prin viata lui cea sfanta, prin invatatura lui cea dulce, prin cartile lui cele scumpe si de Dumnezeu insuflate, el a ajuns la masura Sfintilor dascali din vechime, alaturi de Sfantul Ioan Gura de Aur, de Sfantul Vasile cel Mare, de Sfantul Ioan Damaschin si de alti Sfinti mari.

S-a nascut in Ostrovul Naxului. A urmat o bucata de vreme la seminarul din orasul Smirna. Insa dorul de calugarie nu l-a lasat sa termine scoala. Ca o caprioara insetata a alergat la adapostul linistit al manastirii.

In vremea cand cuviosul parintele nostru Paisie era plecat din Sfantul Munte si punea inceputul vietii de obste la noi in tara, cam pe-atunci a intrat Cuviosul Nicodim ca frate in manastirea Sfantului Dionisie din Sfantul Munte (in anul 1775).

Insa n-a stat acolo decat doi ani, caci talentul lui pentru alcatuirea cartilor l-a facut ca sa colinde intocmai ca o albina prin tot Sfantul Munte, pentru a aduna mierea cea duhovniceasca. Oriunde auzea ca sunt carti si insemnari vechi, mergea ca sa le citeasca, ori ca sa le copieze pentru folosul de obste.

Pe cele care erau scrise intr-o limba grea si neinteleasa, el le scria intr-o limba usoara, pe cele gresite le indrepta, iar pe cele incomplete, el le completa.

Vietile Sfintilor care erau atunci imprastiate si netiparite, el le aduna la un loc, Scripturile greu de inteles el le talcuia, iar la Sfintii care nu aveau slujba in Minei, el le alcatuia slujba in chip armonios. In putine cuvinte putem zice ca nu era sfatuire de folos care sa nu treaca pe sub pana lui, nu era vreo nedumerire care sa nu fie dezlegata de el, nu era cuvant duhovnicesc care sa nu fie lamurit de el.

Cand a aflat despre petrecerea minunata a Staretului Paisie de la Manastirea Neamtului, care era carturar, ca si dansul, a dorit mult sa mearga in Romania, spre a petrece in obstea vestita de la Neamt. Dar cand s-a pregatit sa mearga, a fost instiintat prin descoperire cereasca ca sa nu paraseasca Sfantul Munte, care avea nevoie de lumina invataturii lui si de pilda vietii. Dorinta lui era ca sa gaseasca un povatuitor iscusit si invatat asa cum era Cuviosul Paisie din Romania, insa Maica Domnului l-a tinut pe loc, ca sa infloreasca si sa rodeasca in gradina cea Sfanta a Ei (in Sf. Munte).

Darul Sfantului Duh s-a revarsat din belsug peste el si l-a facut ca sa lumineze ca un luceafar in toata lumea pravoslavnica. In vremea aceea cand mai toate natiile ortodoxe erau sub robia turceasca si duceau lipsa de invatatura, smeritul parintele nostru Nicodim a adapat pe poporul cel insetat la suflet cu sfanta lui invatatura. Vorba lui simpla si dulce, sfatul lui cel plin de ravna si de intelepciune, a fost in vremea aceea, este si in ziua de astazi, si va ramane cat va fi lumea, ca o miere duhovniceasca, care hraneste pe cel flamand la suflet si indulceste pe cel amarat la inima.

Talentul lui a fost pizmuit de multi „frati mincinosi”, cum ii numeste Sf. Apostol Pavel. Acestia s-au luptat ca sa opreasca izvorul invataturii lui si sa ii ponegreasca numele. Si poate scarba asta l-a facut sa se hotarasca a merge in Romania, pe langa alte motive. Insa Dumnezeu a astupat gura la toti vrajmasii lui, caci toti proestosii cei duhovnicesti, pana si insusi Patriarhul Tarigradului, il laudau si pretuiau cartile lui.

In Constantinopol era pe vremea aceea Patriarh Ecumenic Grigore al cincilea, care mai pe urma a suferit moarte muceniceasca. Intr-o vreme cand Patriarhul Grigore a fost silit de turci sa paraseasca scaunul, s-a retras in Sfantul Munte si traia in liniste, intr-o chilie de langa Manastirea Ivirul. Cuviosul Nicodim, fiind acolo, in apropiere, la sihastria Capsala era ajutat cu provizii de catre fericitul ierarh si de multe ori vorbeau impreuna, punand la cale luminarea poporului crestinesc, carea zacea in nestiinta, sub jugul paganilor. Multi crestini din stapanirea turceasca au fost siliti sa-si lepede Sfanta Credinta. Si toti care cunosteau caderea si doreau pocainta, alergau in Sfantul Munte ca la un liman de mantuire. Aici aflau pe fericitul Patriarh Grigore, la care se marturiseau. Acesta ii trimitea pe urma la dascalul Nicodim din pustia Capsalei ca sa-i povatuiasca.

In acest fel, Cuviosul Nicodim a scos pe multi din intunericul lepadarii si i-a adus la pocainta curata, iar pe unii din acestia i-a indemnat ca sa marturiseasca pe Hristos inaintea stapanitorilor pagani. Asa a primit moarte muceniceasca noul Mucenic Constantin din Idra. Pe acesta, Cuviosul Nicodim l-a intarit ca sa marturiseasca pentru Hristos si pe urma i-a scris viata cu patimirile lui, alcatuindu-i si slujba lui in chip minunat.

Din vremea aceea a ramas si o scrisoare a Cuviosului Nicodim, adresata catre Patriarhul Grigore pentru un monah roman din Transilvania, care nu avea botezul adevarat.

Iata cuprinsul acestei scrisori:

Preasfintite Stapane si dumnezeiescule Patriarh a toata lumea! Aducatorul acestei scrisori, care este de origine din Transilvania si are botezul (sau mai bine sa zic desbotezul) fiind molipsit de intinaciunea latinilor, vine prin mijlocirea mea, catre Inalt Preasfintia voastra, cerand calduros ca sa fie botezat cu botezul Bisericii noastre de Rasarit. Deci atat el, cat si eu, ne rugam de a voastra inima urmatoare lui Hristos si apostoleasca, ca sa trimiteti intarit prin ordin scris oficial pe numitul monah, ne-monah, adica fara darul calugariei, catre duhovnicul roman Parintele Grigore din manastirea Pantocrator. Caci acela, fiind de acelasi neam si de aceeasi limba cu dansul, poate sa-l invete si sa-l innoiasca cu botezul nostru, precum el insusi si eu ne rugam mai mult lui Dumnezeu ca dupa alte cereri de mantuire sa aiba si calatorie usoara, sa fie calauzit la tronul Preafericirii voastre si sa aleaga calea cea buna spre folosul a tot poporul crestinesc. Pentru aceasta, cerandu-va rugaciuni, raman, socotindu-ma cel mai mic dintre slugile voastre.

ss) Nicodim

Din actul acesta se vede cat de multa paza era in vremea aceea de a nu primi in manastore pe cei ce sunt botezati prin stropire. Despre lucrul acesta ne putem incredinta si cartile Cuviosului Paisie de la Neamt, care nu primea nicidecum in obstea lui pe cei care veneau din Transilvania ori din Bucovina, unde se boteza prin stropire.

In vremea cand traia cuviosul Nicodim la Sihastria Capsalei, a fost chemat de catre proestosii Sfantului Munte ca sa discute cu niste clerici papistasi despre dogmele credintei. Cand s-a ivit cuviosul in ograda manastirii din Careia, imbracat flenduros si cu opinci in picioare, papistasii s-au plans proestosilor ca asta este un semn de batjocura pentru ei ca sa stea de vorba cu un asemenea calugar mojic. Proestosii insa i-au linistit, dandu-le oarecare lamuriri despre „flendurosul Nicodim”.

Cand au inceput discutia, fiecare vorba rostita de monahul nostru era ca un fulger arzator pentru uscaturile, sau mai bine zis, pentru secaturile Papei. Chiar de la inceput le-a inchis gura si nestiind ce sa mai zica, croncaneau ca niste ciori, intreband: „Mai sunt in Muntele Athos si altii de fel cu cel care a vorbit cu noi?”. Intrebarea asta au adresat-o epitropilor din Sfantul Munte, dar Cuviosul Nicodim, care era de fata, a luat-o inainte cu raspunsul, zicand: „Sunt o multime si eu sunt cel din urma!”.

Odinioara a mers la Sfantul Munte un protestant din Germania si cauta sa ia in bataie de joc simplitatea calugarilor. A declarat in fata epitropilor din Careia ca el este Proorocul Ilie. Proestosii au inceput sa rada, crezand ca au de-a face cu un nebun. Dar cand a inceput el sa le vorbeasca, au vazut ca nu e nebun, ci este o undita primejdioasa pentru Ortodoxie. Deci, nepricepandu-se ei cum sa-i raspunda, s-au sfatuit ca sa gaseasca pe cineva dintre calugari care sa dovedeasca cu marturii din Sfanta Scriptura ca protestantul este mincinos (iar nu proroc, cum zicea el). Atuncii batranii si-au adus aminte de smeritul dascal Nicodim, care traia in vremea aceea intr-o chilie, aproape de Careia. Cuviosul Nicodim s-a prezentat, ca de obicei, imbracat in niste zdrente si incaltat cu opinci de porc. Cand l-a vazut protestantul, a inceput a rade cu hohote. Atunci batranii proestosi i-au lamurit cuviosului pentru ce este chemat, adica sa dea rasounsul cuvenit proorocului mincinos.

Pricepand cuviosul ca ereticul isi bate joc de calugari, i-a zis: - „Va sa zica, esti Proorocul Ilie, domnule”. – „Desigur!” (a raspuns neamtul). Atunci Cuviosul i-a zis iarasi: - „Proorocul Ilie a avut taierea imprejur, dar dumneavoastra o aveti?!”

La intrebarea asta proorocul a ramas cu gura cascata si a plecat fara sa mai astea de vorba cu opincarii din Sf. Munte. Toti cei care veneau sa ispiteasca pentru tainele credintei, daca se intampla sa vorbeasca cu dascalul cel flenduros, nu mai aveau pofta sa rada, ci plecau indata rusinati.

Cuviosul Nicodim Aghioratul n-a facut semne si minuni in viata, dar viata lui intreaga a fost o adevarat minune, prin roadele bunatatii care au impodobit lumea. Invataturile lui au luminat poporul crestinesc si au intarit Biserica Ortodoxa in vremurile cele mai grele.

Dupa marturiile Sfintilor Parinti, sfintenia omului nu se arata din savarsirea minunilor, ci din viata cea imbunatatita. Minunile sunt lucrarile lui Dumnezeu si se fac mai mult pentru luminarea celor necredinciosi si pentru intarirea celor slabi in credinta, iar faptele cele imbunatatite sunt roadele prin care se cunosc Sfintii.

Iata ce zice Sfantul Grigore Teologul, in cuvantul de la inmormantarea Sf. Vasile cel Mare: „Minunile sunt pentru cei necredinciosi, iar nu pentru cei ce cred. Semnul barbatilor Sfinti este viata lor cea dupa Dumnezeu si asezarea lor cea sfanta!”.

Pomenirea Cuviosului Nicodim se face in ziua de 14 iulie.

Sfantul Ioan Gura de Aur zice: „Virtutea este mai presus decat minunea!”

Tot el mai scrie si aceasta: „Sfinti sunt acei care au credinta dreapta si viata curata, chiar de nu savarsesc semne, chiar de nu izgonesc duhurile necurate, dupa cum despre Sf. Ioan, cel mai mare dintre toti cei nascuti din femei, nu se pomeneste nicaieri ca ar fi facut semne!” (vezi Epistola catre Filipeni).

Sfatul Ioan Botezatorul n-a facut minuni in viata, dar a trait ca Ingerii pe pamant si s-a invrednicit sa boteze pe Mantuitorul lumii in apele Iordanului.

Tot asa, nici Cuviosul Nicodim n-a facut minuni, dar viata lui a fost ingereasca si a botezat milioane de suflete cu lumina cea sfanta a invataturii sale. Cartile lui sunt ca niste faclii aprinse care lumineaza crestinatatea. Ele vor ramane ca o calauza  de mantuire pentru toate veacurile. Dar ostenelile cele mari ce le-a suferit Cuviosul Nicodim la alcatuirea cartilor i-au supt de timpuriu puterile si la varsta de 60 de ani s-a stins din viata aceasta ca un luceafar luminos in lumea cereasca. Toata viata si-a petrecut-o in saracie si in osteneli, mai presus de fire. Calugarii din Sf. Munte ii ziceau „dascal” (adica invatator) iar el se numea pe sine „lepadatura” si „caine mort”, atata era de smerit incat oriunde se afla cu fratii, tot locul cel mai de pe urma il cauta, umbland incaltat intotdeauna cu opinci.

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a invatat Teologia la Universitatea din Atena si nici n-a colindat pe la scolile inteleptilor din Apusul Europei (cum obisnuiesc teologii de astazi). El s-a adapat numai cu apa cea limpede a Ortodoxiei din Manastirile Sfantului Munte, adica din Sfintele Scripturi. Dar razele invataturii lui intrec toata stiinta inteleptilor de astazi, care cuprinde lustrul filosofiei, dar este lipsita de miezul credintei. Caci un bob de credinta curata pretuieste mai mult decat vagoane intregi de stiinta lipsita de mustul credintei.

Este de insemnat ca monahii din Sfantul Munte l-au numit intodeauna pe Cuviosul Nicodim ca „Dascal” al lor, asa il numeau toti, inca de cand era in viata. Iar dupa mutarea lui din viata, toti monahii si toti crestinii care cunosteau viata lui, il socoteau ca pe un Sfant. Capul lui a fost asezat intr-o cutie de lemn spre inchinarea celor care cinsteau pomenirea lui. Pe fruntea lui este scris: „Astept Invierea Mortilor”, dupa cum a lasat el cuvant inainte de moarte. Preafericitul si Marele Patriarh Ioachim al treilea, mergand la Sf. Munte, a ingenuncheat inaintea cinstitului sau cap, indelung rugandu-se cu multe lacrimi, ca sa-l acopere in viata cu darul lui cel Sfant. La urma a sarutat cu evlavie cinstitul cap al Cuviosului, zicand catre cei de fata: „Cine nu socoteste acest cap ca moaste de Sfant sa fie ANATEMA!”. Cu alte cuvinte, el este socotit ca sfant cu mult inainte de a se hotari in Sobor. Multi dintre calugarii aghioriti sarbatoreau pomenirea lui cu mult inainte de hotararea Patriarhiei, caci toti erau convinsi despre sfintenia vietii lui.

Numele lui a ajuns cunoscut si la papistasii din Apus, care au avut de multe ori discutii cu el pentru credinta si s-au spaimantat de darul intelepciunii care locuia in el. Insisi acestia, pe care i-a rusinat de multe ori Cuviosul Nicodim, l-au insemnat in cartile lor, impreuna cu Sfintii ortodocsi din vechime, pe care ii cinstesc si ei (adica alaturi de Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Ioan Damaschin si Sfantul Andrei Criteanul).

O, Sfinte Preacuvioase Parinte Nicodime, care mult doreai odinioara ca sa mergi la noi in tara si sa petreci in obstea cuviosului Paisie de la Neamt, adu-ti aminte astazi de scumpa noastra tara, cerceteaz-o cu duhul dintru inaltime! Fiii duhovnicesti ai cuviosului Paisie nu mai au loc azi in Romania, intreaga tara s-a prefacut intr-o obste care lupta cu Dumnezeu si alearga catre rau! Tu, care esti neintrecut la sfatuire si prea dulce la vorbire, vorbeste si acum tainic, la inima pastorilor duhovnicesti ca sa nu mai faca tovarasie cu stapanirea intunericului, sa nu mai faca slujnica pe „Mireasa lui Hristos”, care este Biserica.

STIHURI DE UMILINTA

Nicodime preafericite,

Care doreai odinioara

Ca sa traiesti la noi in tara,

Acum cauta din ceruri

Si vezi pe fii Romaniei

Cum poarta jugul tiraniei.

Cu Sfantul Staret de la Neamt

Sa dai acuma ajutor

Prea necajitului popor,

Iar tabara inselaciunii

Din vatra noastra stramoseasca

Degraba sa se risipeasca!

In tara noastra primitoare

Acum nu mai este „soare”

Cu razele de libertate,

Caci vantul de la Miazanoapte

Aduce negura de moarte.

Cu darul tau cel sfant, Parinte,

Sa managai pe cei necajiti

Si sa dezlegi pe cei robiti,

Iar pe organele pierzarii

Care hulesc Sfanta Credinta

Intoarce-i catre pocainta!

Invatatura ta cinstita

Sa fie iarasi folosita

De neamul nostru Romanesc

Si „coarnele lui veliar”

Sa nu se mai inalte iar!

Pidalionul scris de tine

Sa fie natiei Crestine

Ca o duhovniceasca carma,

Iar cartea „Celor Cinci Simtiri”

Oglinda Sfintei mantuiri.

In viata noastra necajita

Si de Pastorii buni lipsita,

La toti crestinii pravoslavnici

Luceafar sa ne fie-n cale

Sfintenia vietii tale!

CUVANT SPRE LAMURIRE

Cand lipsesc povatuitorii cei buni, cand duhul lumesc cauta sa inabuse sfanta credinta, cand slugile lui antihrist se grabesc sa intunece adevarul, atunci Pidalionul Sfantului Nicodim ne arata ca o busola incotro sa mergem, iar cartea lui – „Nevazutul Razboi” ne invata cum trebuie sa folosim armele cele duhovnicesti. Pe urma „Hristoitia”, adica cartea bunelor obiceiuri, ne invata cum se ne purtam in viata, iar cartea „Paza celor Cinci Simtiri” ne serveste ca o straja neadormita pentru suflet.

In sfarsit, toate cartile lui, care sunt mai mult de o suta, le avem ca pe un ajutor spre mantuire in toata viata noastra.

TROPARUL SFANTULUI NICODIM (glasul 5)

 Pe Sfantul Nicodim cel nou vestit, pe marele dascal aghiorit, pe albina cea cu dar, care strans-au din belsug pravoslavnicul nectar spre hrana crestinatatii, acum noi cu ravna venind, sa-l laudam, praznuind!

CONDACUL SFANTULUI NICODIM (glasul 3)

Ingereste vietuind, te faci icoana virtutii si pe toti povatuind in lupta cu „nevazutii”, limba ta este organul miscat de Duhul, pana ta ne lumineaza tainic vazduhul si cinstindu-i pe toti Sfintii, te duci la bucuria lor!

MEGALINARIA

 Pe Luminatorul cel preaslavit si pe scriitorul si sihastrul neobosit, veniti, credinciosilor, astazi, intr-un gand sa-i impletim cununa de lauda, cantand!

MEGALINARIA CUVIOSULUI NICODIM

 Pe cuviosul Nicodim, podoaba calugariei, pe Ingerul Sfantului Munte si slava Ortodoxiei, sa-l laudam impreuna, urmandu-i povata cea buna.

Acatistul Sfantului Nicodim 

Sursa: http://saraca.orthodoxphotos.com

Amintirile Maicii Glicheria

Maica Glicheria, tânără monahie

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

La Sibiu şi în satele din împrejurimile sale încă trăiesc ucenici ai Părintelui Arsenie Bo­ca. După o viaţă închinată lui Dumnezeu, ti­nerii care acum 65-70 de ani ascultau predicile fier­binţi ale duhovnicului de la Sâm­băta, aşteaptă smeriţi întâlnirea cu Mi­rele Ceresc.

La Ocna Sibiului, locali­tate cău­tată mai ales pentru lacurile sale să­rate, am cu­noscut-o, cu sprijinul pă­rin­telui Ioan Sofonea, pe Maica Gli­cheria. La 87 de ani, trăieşte retrasă în urbea sa natală, susţi­nută de Ade­la, o soră duhov­ni­ceas­că. S-a născut pe 19 iu­lie 1925 la Ocna, într-o fa­milie cu zece

copii. Părinţii săi, Savu şi Maria Curtean, oameni cu frica lui Dum­ne­zeu, care trăiau din creşterea animalelor şi cultivarea pă­mântului, au botezat-o cu numele Maicii Dom­nului: Maria. Bună, evla­vioasă şi inteligentă - aşa cum a ca­racterizat-o Părintele Arse­nie -, Maica Glicheria are în glasul său hotărârea celui ca­re a îndru­mat-o spre călu­gărie.

O întâlnire pentru o viaţă

În vremea copilăriei mele - povesteşte Maica Gli­cheria - era aici, la Ocna, un părinte pe nume Roşca. Duminică dimineaţa mergeam la şcoală, să facem gim­nastică, şi-apoi veneam, aşezaţi pe două rânduri, la biserică. Pe mine m-a pus să am grijă de rândul fe­telor, ca nu cumva să plece şi să nu vină la slujbă vreuna dintre ele. În biserică, Părintele Roşca ne punea pe fete în stânga şi pe băieţi în dreapta.

Când eram în clasa a 7-a, a venit la Ocna un preot nou, Miron Mihăilescu, ca să slujească, să îl cunoască oa­menii şi să-l aleagă ca preot în sat. Ocna are trei bise­rici ortodoxe, mai multe parohii şi una era vacantă. Ţin minte ca azi: în ziua când a venit Părintele Mihăi­lescu, era împreună cu Părintele Roşca şi i-am întâlnit în curtea bisericii. Le-am sărutat mâna cu smerenie.



Maria şi Savu Curtean, părinţii Maicii Glicheria
Atunci Părintele Roşca a zis cu entuziasm:

- Asta-i fata noastră! Mamă-sa ne face pâine şi boboloţ. Ea ne-aduce pâine şi bo­bo­loţ şi lapte, pe gratis! Tată-său ne lucră locurile şi ne-aduce lemne din pădure. Pe gratis!

Tata era un om foarte bun. Numai cu draga tatălui şi draga tuţului îmi vorbea. Mama, la fel, îmi spunea cruciu mumii, cruciule. Odată, când veneam de la casa noastră, de pe strada mică şi mergeam la sora mea mai mare, la liţa Paraschiva, m-am întâlnit pe drum cu pă­rintele Mihăi­lescu şi el mi-a zis: "Când te duci acasă, în­treabă-i pe mamă-ta şi pe tată-tău dacă nu te lasă să vii să stai la noi, până ne gă­sim o servitoare. Pe Ana n-o mai putem ţine”. Am aflat mai târziu că Ana venea seara acasă cu băieţi, care o ţineau de vorbă la poartă, şi n-avea grijă de copiii părin­te­lui, aşa cum s-ar fi cu­venit. M-am dus acasă şi am zis mamei care e dorinţa părintelui Mihăi­les­cu: "Eu te las, draga mamii, da' du-te şi-ntreabă şi pe tată-tău”. Tata făcea lătura la porci într-o găleată, în curte. "Te duci”, a zis tata, "da' fără bani, până îşi găseşte o servitoare”. De la 14 ani şi până la 22 de ani, când m-am dus la mânăstire, am stat la dânşii, la familia preotului Miron Mihăilescu.

Şi odată, să fi fost prin 1943-44, la Părintele Miron Mihăilescu a venit Părintele Arsenie Boca. Se cu­noş­teau din timpul studiilor la Aca­demia Teologică "An­dreiană” din Sibiu. Erau prieteni. Doamna preoteasă m-a rugat să calc cearşafuri, să îmbrac pernele şi să fac patul pe care urma să doarmă Părintele Arsenie. Credeţi c-a putut să doarmă?! A şezut toată noaptea pe un scaun. S-a umplut camera de oameni. Era plin gan­gul, şi chiar şi în stradă aşteptau oamenii la rând, ca să poată vorbi cu Părintele Arsenie. Fiecare voia să-şi spu­nă necazurile, să primească un sfat. Târziu, după ce a plecat toată lumea, a venit în bucătărie, ca să se spele la chiuvetă. Şi atunci i-am zis:

- Părinte, eu vreau să mă duc la mânăstire.
- Dar părinţii tăi vor să te lase?

- Da.

- Mai vii pe la Sâmbăta şi-apăi mai stăm de vorbă. Bine?

- Da, Părinte.

S-a spălat şi a plecat. Şi de atunci am început să merg la Sâmbăta, la Mânăs­tirea Brâncoveanu, doar doar îmi va zice într-o zi că e timpul să plec la mâ­năstire.

Văzător cu duhul

Într-o duminică am plecat de la Ocna, împreună cu preotul Miron Mihăilescu, la Mânăstirea Brâncoveanu. De la gara Sâmbăta se mergea pe jos vreo 15 km. Pe drum, ne-a ajuns din urmă o căruţă plină de oameni. Şi ei mergeau la mânăstire. Cel care mâna caii a zis: "Hai sus în căruţă!”. Noi i-am zis că nu mai e loc, dar el a răspuns: "Dacă-i loc în suflet, este şi în căruţă”. Cu greu ne-am suit. Stăteau oamenii şi câte unul în poala celuilalt. Dar ce bucurie era să mergi cântând la mâ­năs­tire!



Maica Glicheria la 87 de ani

Sfânta Liturghie se făcea afară. Curtea era plină de oa­meni. Încă nu era făcut altarul din pădure. La sfâr­şitul slujbei, Părintele Arsenie a început predica spu­nând: "Iubiţi credincioşi...”. Deodată, a început o ploaie mare, care ne-a udat pe toţi până la piele. Pă­rintele ne-a zis: "Nu vă speriaţi, că Acela care vă udă vă şi usucă”. Şi a continuat predica. Toţi am ascultat cu mare atenţie. A cuvântat mult şi, în timp ce vorbea, Dumnezeu a dat un soare atât de puternic, încât pe când Părintele a terminat predica, eram toţi uscaţi, de parcă n-ar fi fost nici o ploaie. Maica Glicheria la 87 de ani

Altădată, m-am dus singură la Mânăstirea Brân­co­veanu. S-a făcut priveghere afară, la altarul din pă­dure. A doua zi era un praznic mare. Şi după slujbă, noap­tea, pe la ora 2, m-am aşezat pe iarbă, cu sacoşa sub cap, ca să mă odihnesc. Erau mai mulţi oameni pe lângă mi­ne. Era întuneric. Mânăstirea nu avea curent elec­tric. Deodată, aud o voce, departe:

- Cineva de la Ocna Sibiului?!... Cineva de la Ocna Si­biului!... Mă gândeam: Oare cine strigă?... Pe mine să mă caute?... Era Părintele Arsenie care se apropia, mer­gând peste lume, peste cei culcaţi pe iarbă, cum trec preoţii cu Sfintele Daruri, peste oameni şi haine, în locurile unde se ţine acest obicei. Aud iar:

- Cineva de la Ocna Sibiului?!... Când a ajuns aproape de mine, am zis:

- Eu! Eu îs din Ocna.

- Hai!... Scoală-te de acolo! Tu ai apă la plămâni. Du-te acolo, în şop! M-am dus în şo­pron, unde mai erau vreo şase femei. Pe întune­ric, de la distanţă, a ştiut că am apă la plămâni şi că sunt de la Ocna Sibiului!... Între atâtea sute de oameni care erau acolo, pe jos! Şi a venit să mă trimită în şopron, ca nu cumva să mă îmbolnăvesc mai rău.

Şcoală şi călugărie

În vara lui 1947, m-am dus iar la Sâmbăta, cu pă­rin­tele Miron Mihăilescu. Tot la o sărbă­toare mare. Şi atunci, noaptea, după prive­ghere, ne-a împărţit Părin­tele Arsenie. 32 de persoane se spovedesc la cutare preot, 32 la alt preot, 32 la alt preot. Pe întuneric a fost această împărţeală. M-am dus şi eu într-o cămăruţă. Stăteam şi gândeam: îmi vine rândul ultima, că întâi intrau la spovedit oamenii mai în vârstă. Şi numa' ce vine Părintele Mihăilescu şi-mi spune: "Hai, că te chea­mă Părintele Arsenie!”. M-am dus. Părintele şe­dea pe o bancă lângă chilia dânsului, la stăreţia veche.

- Ia loc, mi-a zis. Am şezut pe bancă lângă Sfinţia sa.

- Părinte, eu vreau să mă duc la mânăstire, i-am spus din nou.

- Părinţii vor să te lase? m-a întrebat, nu cumva ei să nu fie de acord.

- Da, Părinte. Mă lasă.

- Te duci pe data de 23 august, la Mâ­năstirea Bistriţa de Vâlcea. Acolo faci şi şcoală, şi călugărie.

Maica Glicheria, alături de ucenica Adela (st.), preotul Ioan Sofronea şi preoteasa Aurelia Sofronea

- Părinte, eu vreau să merg pentru că­lugărie. Nu cumva dacă nu ştiu ceva la şcoa­lă, dacă nu învăţ bine, să mă dea afară.


- Da, mă, da' acolo faci şi şcoală, şi călugărie! - a zis zâmbind, dar cu hotărâre. Într-adevăr, acolo se făcea şi liceul, şi semi­narul. La 22 de ani, am plecat la mânăstire. Era în 1947. Liceul şi seminarul îl făceam la Mânăstirea Hurezi.

La Mânăstirea Bistriţa erau peste 700 de suflete: călugăriţe, surori de mânăstire, eleve. Cam 400 dintre ele erau orfane sau părăsite de părinţi, din pruncie. Ma­mele veneau şi le lăsau noaptea, la poarta mânăs­tirii, cu un bilet în scutece. Când am ajuns eu acolo, unele dintre acestea erau deja călugăriţe la mânăstire. Ţin minte că era o fată demonizată. Maica Olga Gologan, sta­reţa Mânăstirii Bistriţa - Mama Olga, cum îi spu­neam noi - ne-a zis:

- Dacă o vedeţi cum cade prin curte şi face spume, s-o prindeţi de deget, să strângeţi tare şi să vă rugaţi la Dumnezeu, să ziceţi Tatăl nostru, ca să-şi revină.

La Bistriţa, făceam cu rândul, cu săptămâna, la bu­cătărie. Se coceau 9 cuptoare de pâine în 24 de ore. Se făceau şi 32 de mămăligi în tuci. Tuciul era cât roata carului. Curgeau apele pe noi. Sâmbăta ieşeam din această slujire şi intra altă serie.

După 4-5 ani de la venirea în mânăstire, am fost călugărită. Atunci au venit şi alte patru tinere. Acestea studiaseră Teologia la Sibiu. Au vrut să se călugărească şi Părintele Arsenie le-a trimis la Mânăstirea Bistriţa de Vâlcea, unde urmau să fie şi profesoare la Semi­na­rul Monahal. Eram 16 persoane pe listă pentru a ne călu­gări, dar a fost amânată tunderea noastră o săp­tămână şi au fost călugărite mai întâi aceste patru fete, cu numele: Timoteia, Apolinaria, Paisia şi Heruvima. Timoteia a trăit 104 ani. După o săptămână, am fost călugărită şi eu, cu numele Glicheria.

O conducere pentru păcatele noastre

Nu departe de Mânăstirea Hurezi e Schitul "Sfân­tul Ştefan”. Biserica schitului era veche, afumată, părăsită. Un credincios din Constanţa, care a venit şi a rămas acolo, a făcut curăţenie, a spălat pereţii bisericii, a făcut de jur-împrejur ziduri groase de piatră, chilii, bucătărie şi baie. Şi o cameră mare, unde se lucrau covoare la gherghef, la războiul de ţesut. Am făcut acolo un covor de lână cu culori naturale, aşa cum e oaia: albă, neagră, maro, gri. La Piteşti se duceau co­voarele. Şi într-o zi, m-a întrebat Mama Olga:

- Tu ai făcut covorul cu culori naturale?
- Da.



Părintele Arsenie Boca, în anii petrecuţi la Mănăstirea Sâmbăta

- Trebuie să te duci la Piteşti. Eu tremuram toată. Dacă n-am făcut bine vreo floricică şi mă pedepsesc? Când colo, mi-au dat o diplomă, 200 de lei şi o insignă, ca premiu.

Bătrânului care ajutase la restaurarea schitului, noi îi spuneam Tataia. Locuia şi el la schit, într-o cameră. Maica stareţă de la Horezu, Mihaela Ghişoiu, ucenică a Părintelui Arsenie, m-a dus să stau la Schitul "Sfân­tul Ştefan” şi să am grijă de el, deşi eu la început nu prea voiam. La patru paşi de schit e pădurea, şi ca să mergi de la schit la Mânăstirea Hurezi trebuie să treci peste un râu, pe o punte îngustă cât o scândură. Mi-era cam frică, dar am făcut ascultare. A venit cu mine şi Maria Tavă, o altă maică.

Într-o zi, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, în anii '50, a venit la schit un securist ori miliţian, îmbrăcat civil. Era cu un copil. I-am deschis şi s-a uitat în biserică. A văzut că sunt spălaţi pereţii, că e curat. Erau covoare frumoase pe jos. Când a ieşit din biserică m-a întrebat: - Ce ziceţi dumneavoastră despre conducerea ţării?

- Dacă-i bună, e pentru mântuirea noastră. Iar da­că-i rea, e pentru păcatele noastre, am răspuns eu. După ce a plecat, m-am dus la maica stareţă şi i-am po­vestit.

- Vai, maică, da' cum te-a luminat Dumnezeu să ştii să-i spui aşa!? - a zis bucuroasă Maica Mihaela.

Ajutorul sfinţilor

În perioada cât am fost la mânăstire, am avut timp de câteva zile cangrenă la un picior. Mergeam în gră­dină peste pârleaz, cu baniţa cu cartofi. Era toamnă, era frig, aveam ciorapi de lână şi mi s-au tot frecat până când mi s-a făcut o băşicuţă. Şi mă durea. Mi s-a învineţit piciorul de jos până sus. Trei dintre fetele găsite la poarta mânăstirii ajunseseră doctoriţe. Şi i-au zis mamei Olga că trebuie să merg la Cluj, ori la Târgu-Mureş sau la Bucureşti, că am cangrenă. Mi-au zis maicile să mă duc la Mama Olga, să-mi dea bilet de voie. Da' ce - am zis eu - să-mi taie piciorul!? Noi îl avem aici pe Sfântul Grigorie Decapolitul! La Mâ­năstirea Bistriţa de Vâlcea sunt moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul.



Pelerinaj la mormântul părintelui Arsenie Boca, sub soarele fierbinte al acestei veri

M-au dus la infirmerie. A doua zi era prăznuit Sfân­tul Ierarh Spiridon, pe 12 decem­brie. Toată lumea era la priveghere. Eu, la infirmerie, singură, am citit Acatistele Maicii Domnului, al Sfântului Spiridon şi al Sfântului Grigorie Decapolitul. Şi, după câ­te­va zile, m-am dat jos din pat şi m-am dus la masă, la amiază. Doctoriţele s-au minunat: "Vai, da' cum te-ai făcut bine?!”... Uite aşa, m-au ajutat Maica Domnului, Sfân­tul Grigorie, Sfântul Spiridon. Şi m-am dus la biserică. Şi maica crâsnică m-a rugat s-o ajut să cu­reţe în altar, unde vărsase puţin
ulei. Am curăţat pe jos şi am frecat podeaua din întreaga biserică. Şi e mare biserica de la Mânăstirea Bistriţa! Am dat slavă lui Dumne­zeu şi, după două săptămâni, n-am mai ştiut care e piciorul bolnav.

Să cerem mereu ajutorul sfin­ţilor. Nu degeaba a spus Părintele Arsenie că din lumea de dincolo, din Împărăţia Cerească, ne va ajuta mai mult. Atâţia oameni cer ajutorul Părintelui Arsenie, merg în pelerinaj la mormântul său de la Prislop, la Sâmbăta, la Drăgănescu, şi rugă­ciunile lor sunt auzite. Să ne rugăm lui Dumne­zeu, Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu şi Sfinţilor cu credinţă şi cu dragoste. Şi ce e mai bun pentru noi vom primi, că Domnul Iisus Hris­tos ne învaţă: "Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi. (Matei 21, 22)"

Doisprezece bărbaţi m-au cerut în căsătorie, înainte de a merge la mânăstire şi unul după ce am venit de la mânăstire. Toţi îs morţi. Aşa că tot văduvă aş fi fost şi dacă mă măritam. N-am vrut să mă mărit cu nici unul. Nici cel puţin să-l las să mă sărute. Unul dintre cei care mă ceruseră înainte de-a merge la mânăstire, de aici din Ocna, de-acum căsătorit, cu copii - trecuseră mulţi ani - mă întâlneşte într-o zi şi-mi spune că-l doare piciorul şi c-a rugat-o pe fiică-sa să-l ducă la spi­tal, la Sibiu. I-am zis: "Mă, să nu-i laşi să-ţi taie piciorul. Eu am avut cangrenă, m-am rugat Sfin­ţilor şi m-am vindecat”. S-a dus la spital, după două săptămâni i-au tăiat piciorul şi după alte cinci-şase săptămâni a murit.

Monah în mijlocul lumii

La începutul anului 1960, ne-a dat afară din mânăstire, în urma decretului 410.



Altarul de vară

Vă daţi seama, mii de călugări şi de călugăriţe au rămas pe drumuri! Părintele Arsenie fusese şi el scos, fără nici un motiv, din mânăstire, în 1959, şi i se inter­zisese să slujească şi să poarte hainele preoţeşti. Cine a trăit ani buni la mânăstire, unde a dus o viaţă curată, cu slujbe, rugăciune, spovedanie şi cuminecare, ştie cât de greu e să te întorci în lu­me. Domnul Hristos a spus ucenicilor săi: "Dacă m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”. (Ioan 15, 20)

Cu referire la acei ani ai ateismului şi cred că şi la vremurile de acum, Părin­tele Arsenie spune într-o predică: "Întruparea lui Iisus în istorie însem­nează împărţirea istoriei în două: cea dinainte de Hristos şi cea de după Hristos. În istoria după Hristos se iveşte încă o despărţire: cea împotriva lui Hristos. Aceş­tia sunt anii de sminteală, despre care zice Iisus că şi aceştia trebuie să vină”.

De la mânăstire am ve­nit aici, la Ocna, dar nu te lăsau acasă, ca să duci o viaţă de monah în mij­locul lumii, să stai re­tras undeva, ci te obligau să te angajezi la oraş. Eu am lucrat la Sibiu. Mai întâi am fost angajată la "Îm­bră­cămintea”, în Piaţa 6 Martie - cum se numea atunci -, ca să cos haine. Şi duminica uneori, şi de Paşti, trebuia să coşi. Trei zile şi trei nopţi am stat odată acolo, de s-a speriat mama, c-a venit la Si­biu şi-a văzut că nu-s acasă. M-a căutat la serviciu şi mi-a zis plângând: "Draga ma­mii, am venit de ieri dimineaţă şi, când am văzut că nici în noap­tea asta n-ai ve­nit, am crezut că ţi s-a în­tâm­plat ceva”. M-a an­gajat apoi fratele meu la Fabrica "13 De­cem­brie”. Am avut grijă şi de Bi­serica "Dintre brazi” din Sibiu, unde era părintele Gherghel.

La Ocna, Părintele Miron Mihăilescu făcea Sfânta Liturghie în fiecare dimineaţă. Când puteam, mergeam să ne cuminecăm cu Tru­pul şi Sângele Dom­nului. Eram odată îm­preună cu o altă mai­că. Şi ea fusese la mâ­năs­tire şi era atunci, la fel ca mine, alungată în lume. Ne-am dus în gară la Sibiu, ca să luăm trenul către Ocna. Să mergem la biserică, să ne îm­păr­tăşim. În gară, l-am zărit pe Părintele Arsenie, în dreptul ultimului ghişeu. Îşi luase bilet de tren şi stătea retras. Ne-am apropiat de Sfinţia sa şi, de la distanţă, ne-a zis: "Fără gesturi, fără ges­turi!”.



Mănăstirea Sâmbăta / Foto: Horia Ţurcanu

Adică, fără să-i cerem blagoslovenie şi să-i să­rutăm mâna. A ştiut că am fost la mânăstire, că suntem călugăriţe, chiar dacă nu mai eram îmbrăcate în haine monahale.

- Vreţi să-mi spuneţi ceva? - ne-a întrebat Părin­tele.

- Da.

- Haideţi acolo, unde se vând ziare.

- Părinte, am fost la mânăstire şi am plecat cu decretul şi ne e tare greu. Ne-am plâns fiecare de acest mare necaz. Dar n-am apu­cat să vorbim mult, că ne-a zis:

- Mă, mie-mi vine trenul, că eu merg la Făgăraş. Da' fără gesturi. Am înţeles că nu voia să atragă atenţia asupra sa. S-a urcat în tren. A deschis geamul şi până dincolo de pod ne-a tot făcut cu mâna. Şi i-am făcut şi noi cu mâna. Şi ne-am simţit mângâiate.

Din 1968, am tot fost la Dră­gănescu, unde Părintele Arsenie a pictat biserica satului, ca să-l văd şi să mă întăresc duhov­ni­ceşte. Am fost martoră la multe discuţii pe care le-a avut Părintele cu oamenii care-l căutau pentru a scăpa de necazurile lor. Spunea Părintele: "Necazul, piedicile sau încercările sunt puse ca să le trecem, iar nu ca să ne oprim sau să ne întoarcem păgubaşi. Încer­cările de tot felul sunt binecu­vântate de Dumnezeu şi trimise oamenilor cu rostul ca din pri­lejul lor să ne întâlnim cu El, căci de la El primim puterea neobiş­nuită, care întoarce necazul în bucurie”.

Articol din Formula AS

MAICA DOMNULUI: „Gândul la moarte inspiră, îndeamnă la rugăciune, oferă creativitate”

MAICA DOMNULUI: „Gândul la moarte inspiră, îndeamnă la rugăciune, oferă creativitate” DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Viaţa Cuviosului Iosif de la Rădeni, cel cu trupul neputrezit de 7 ani

Schitul Sf.Cuv.Parascheva, Rădeni, judeţul Neamţ

Sfinţii au fost dintotdeauna văzuţi de oamenii simpli, ca prieteni ai lui Dumnezeu. Cui te poţi adresa cu mai mare încredere, într-o oarecare durere, decât unui prieten apropiat de-al Domnului ? Viaţa acestor oameni care au ajuns la sfinţenie a fost de cele mai multe ori asemănătoare cu cea pe care noi înşine o trăim : plină de păcate, de căderi şi de lacrimi de durere. Însă ceea ce a făcut diferenţa dintre omul păcătos şi sfântul cuvios a fost pocăinţa. Nu pocăinţa îndelungată ca timp, ci adâncă ca trăire. Chiar şi clipa, minutul sincer de pocăinţă, a făcut de multe ori ca omul păcătos să devină un sfânt iubit de Dumnezeu. Viaţa plină de păcate şi neputinţe ale sfinţilor trebuie să ne fie mijloc de întărire, şi nicidecum unul de îndoire. Faptul că un sfânt a trecut prin ce am trecut şi noi, sau şi mai concret : a avut păcate pe care şi noi le avem, ne face să ne apropiem sufleteşte foarte mult de ei. Priviţi la neputinţele sfinţilor şi minunaţi-vă cât de tare s-au ridicat spre sfinţenie! Ce poate fi mai de folos unui creştin ortodox în căutare de dovezi palpabile, decât un sfânt descoperit în zilele noastre, neputrezit după atâţia ani de la îngropare ?

Sfântul despre care vorbim este unul încă viu. Este încă viu, pentru că încă ne ajută. Este încă viu, pentru că se roagă pentru noi. Este încă viu, pentru că Dumnezeu a rânduit cu el o minune. O minune pe care o putem vedea cu ochiul liber… Acum e prieten de nădejde în ceruri, iar bucuria creştinilor ar trebui să fie imensă tocmai pentru că apariţia unui nou sfânt este o nouă treaptă pe care noi putem să o urcăm în drumul spre mântuire, în drumul spre Dumnezeu.

Ioan după numele de botez, se naşte pe data de 25 ianuarie 1928 în comuna Păstrăveni, satul Rădeni. Tatăl său, Zaharia Andrei era născut în Rădenii de Sus, iar mama sa, Pelin Elena, era născută în Boureni. Prin voia lui Dumnezeu, Ioan va rămâne orfan de mamă la doar 14 ani, dar la scurt timp tatăl său se va recăsători cu o femeie din satul Urecheni, pe nume Elena, care va avea cu tatăl lui Ioan o fiică, pe nume Maria. Mama vitregă nu-l iubea pe tânărul Ioan, astfel că îi va face foarte multe probleme de-a lungul timpului. Aceasta fura mâncare şi ducea la rudele sale, dând vina pe Ioan pentru toate relele. Se spune că există suspiciuni cu privire la moartea mamei naturale a lui Ioan, mai exact cum că aceasta ar fi fost otrăvită de Elena, mama vitregă a acestuia. Odată, atât de tare s-a amărât de ceea ce era acuzat, încât s-a rugat să mănânce viermii toată carnea din casă, lucru care s-a şi întâmplat. Răutatea acestei femei a ajuns până la a-l pune pe tatăl lui Ioan să-şi omoare propriul fiu, care făcând ascultare, ar fi pus capul pe trunchi, pentru a fi decapitat. Smerenia acestuia avea însă să-l salveze de la moartea mucenicească, ce putea fi întocmai cu a fiilor marelui domnitor şi sfânt, Constantin Brâncoveanu. Recăsătoria tatălui va fi motivul pentru care tânărul Ioan va avea de suferit ani întregi, ani de suferinţă care l-au ajutat să ajungă să se sfinţească.

Cele 7 clase primare, foarte multe pentru acea perioadă, le face în satul Rădeni. Fiind un copil sârguincios la carte, ascultător de părinţi, Ioan s-a îndeletnicit cu munca câmpului şi cu creşterea animalelor încă de mic. Din tinereţe va cânta la strana de la biserica satului. Însă nu doar cu aceasta era învăţat: de mic a iubit Biserica şi rugăciunea, iar prezenţa lui acolo va lăsa urme adânci în sufletul său, dorul Mântuitorului păstrându-l în inimă până la trecerea la cele veşnice.

La doar 15 ani este logodit cu o tânără din sat, însă logodna va fi ruptă în momentul în care viitoarea soţie este prinsă păcătuind cu altcineva. Astfel, se va căsători puţin mai târziu cu roaba lui Dumnezeu Eleonora. La scurt timp după căsătorie avea să plece în armată, dar până la plecarea sa i se născuseră deja două fete, iar în timpului stagiului militar încă un baiat. În armată îşi vindea raţia de pâine pentru a trimite acasă banii, la copii. Din cei 8 copii pe care îi are, 2 mor până la 40 de zile de la naştere, iar ceilalţi 6 trăiesc şi acum.

Situaţia materială a tânărului era una destul de bună, însă pământul mult pe care-l deţinea familia acestuia va fi luat mai apoi la colectivizare. Astfel, Ioan va deveni la scurt timp brigadier.

După colectivizare, acesta mergea mai rar la biserică, însă cu toate că nu se găseau în acele timpuri cărţi de rugăciuni, Ioan îşi învăţa copiii multe rugăciuni pe de rost. Îşi creşte copiii în frică de Dumnezeu şi în dreapta credinţă. Ca brigadier timp de 28 de ani, va avea o viaţă plină de neprevăzut : păcatele au fost cu siguranţă prezente, iar neputinţele de asemenea. Fiind pus de comunişti să facă diverse lucruri, de multe ori oamenii nutreau împotriva lui răutate. Însă el, de câte ori putea, se făcea că nu vede nelegiuirile celorlalţi, care mai furau de la C.A.P pentru a asigura hrana familiei lor.

O femeie din sat avea să dea mărturie mai târziu că Ioan purta mereu o mică Biblie la el, din care citea atunci când timpul îi permitea. Acest fapt este unul deosebit de important, dacă punem în balanţă faptul că pe timpul comuniştilor acest lucru îl putea costa foarte mult, chiar şi închisoarea dacă ar fi aflat securiştii.

Dupa anii 1989 devine consilier la biserica din Rădeni, unde va milita pentru pictarea acestui sfânt locaş, devenind astfel ctitor. Cu timpul, îşi face o bucătărie cu două camere şi un hol unde încearcă să se roage mai mult, întocmai ca într-o mănăstire, cu toate că încă era alături de soţie.

Nu departe de satul Rădeni, în Urecheni, se înfiinţează un schit cu hramul Sfântul Ioan Iacob, unde de multe ori mergea şi robul lui Dumnezeu Ioan, în care se aprinde dorinţa sfântă de a înfiinţa un schit şi în satul natal. După unele ispite, se găsesc nişte donatori în Rădeni, unde va fi înfiinţat schitul. Creştinul Ioan împreună cu alţi doi bătrâni merg şi strâng bani prin satele vecine, pentru ridicarea acestui sfânt locaş. Cu binecuvântarea părintelui mitropolit Daniel, s-au început lucrările. Odată cu ridicarea zidurilor, în sufletul lui Ioan încep să se zidească şi pereţii înţelepciunii dumnezeieşti. Astfel, în suflet îi arde dorinţa de a se face călugar, fapt pentru care merge la părintele Iustin Parvu pentru a cere sfat. Părintele îl întăreşte zicându-i că va da Dumnezeu şi se va face şi el călugar. Odată cu această binecuvântare, Ioan încearcă să facă cele 7 Laude după pravila bisericească, iar cateodată spunea Psalmul 50 de câte 150 de ori, cu metanii, acatiste, paraclise sau alte rugăciuni. Avea o evlavie deosebită pentru slujitorii lui Dumnezeu, pentru preoţi şi pentru tot ceea ce era legat de Sfânta Biserică. Se ierta cu toţi, căindu-se mereu pentru toate păcatele.

Părintele Ioan a fost bolnav toată viaţa, dar din 2003 boala de inimă s-a agravat grabnic, făcând deseori crize. În timpul acesta se gândea unde va merge el fiind aşa de păcătos şi plângea cu amar, fără ca vreunul din copiii săi să ştie, însă nădejdea în Dumnezeu nu îi lipsea niciodată. Fiindu-i spus de către cineva că în iad va ajunge pentru că este cel mai mare păcătos, el a răspuns senin că unde va porunci Stăpânul, acolo va merge : ori în iad, ori în rai. Tot din dorinţa aceasta pentru a pleca curat la Domnul, merge şi la Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul unde face o spovedanie generală.

Dupa ce se întoarce de la această spovedanie, din Iaşi, Ioan îşi doreşte şi mai mult să se facă călugăr, lăsâdu-şi barba să crească şi rugându-se cu metaniile şi rugăciunea inimii. În timpul acestei lucrări sfinte, inima începe să îl doară din ce în ce mai tare. Cu toate că lua medicamente pentru boala sa, acestea nu-l ajutau cu nimic, pentru că durerea din inima sa era, cu siguranţă, pentru păcatele făcute. Dumnezeu rânduieşte astfel pentru ca el să aibă o pocăinţă desăvârşită, chiar dacă din punct de vedere medical lucrurile erau de necrezut.

În anul 2004, fratele Ioan era din ce în ce mai bolnav, aşteptându-şi sfârşitul în fiecare ceas. Cu toate că era conştient că sfârşitul se apropie, nemulţumirea din inima sa nu îl lăsa să fie în pace : nu se făcuse călugăr, dar nădăjduia că Domnul nu-l va trece cu vederea.

De multe ori ruga alţi călugări să-l ia la mănăstire, dar din cauza diverselor împrejurări nu mai ajungea. Dar văzând că nu poate muri în afara mănăstirii, cu toate că făcuse multe atacuri de inimă, este luat şi dus la schitul la care era şi ctitor. Călugărul care avea să-l îngrijească până la moarte avea să depună mărturie mai târziu, pentru a afirma că toată slujirea părintelui a fost o bucurie, fără niciun fel de greutate. Însă ispitele au început, căci cei care erau consideraţi prieteni ai părintelui aveau să se dovedească duşmani de moarte. Aceştia afirmau că mănăstirea trebuie stricată, că s-a spurcat cu venirea unui asemenea ticălos în ea. El auzea de la rudele care veneau la el multe clevetiri omeneşti şi nu se tulbura niciodată, zicând că Dumnezeu să-i ierte, că aşa sunt ei şi că totul se întâmplă pentru păcatele lui, nearătând niciun fel de ură, ţinere de minte a răului sau vreo dorinţă de răzbunare.

Boala începuse să-l chinuie pe bătrânul Ioan din ce în ce mai tare. Asa că s-a hotărât călugărirea sa, luându-se pentru acest lucru binecuvântare verbală de la Preasfinţitul Calinic, nemaifiind timp pentru actele oficiale. După două săptămâni fratele Ioan primeşte schima îngerească şi numele de Iosif. Călugăria a avut loc în paraclisul schitului, după rânduială, fratele Ioan stând întins în semnul Sfintei Cruci înaintea sfântului altar, răspunzând întrebărilor puse după randuiala din Moliftelnic. Cu toate că era foarte bolnav, acesta nu numai că rezistă acestei rânduieli, dar de a doua zi dă semne de însănătoşire : începe să se plimbe prin curtea din mănăstire. Dar starea aceasta nu va dura prea mult, căci după câteva zile cade la pat, făcându-şi canonul de schivnic. Acest canon consta în boala care era din ce în ce mai grea. Povesteşte părintele care l-a ingrijit că perna de sub el se făcea toată apă, avea dureri foarte mari de inimă şi toate mădularele îl chinuiau cumplit.

Văzând starea extrem de proastă de sănătate a părintelui, preotul schitului îi citea rugăciunile de ieşire a sufletului, dar Dumnezeu îl mai ţinea să mai facă canon pe pământ. Se zice că o zi de boală este echivalentă cu un an de zile în care omul este sănătos. Părintele Iosif a fost omul care a mulţumit lui Dumnezeu pe toată perioada bolii, smerindu-se continuu şi primind totul cu o pocăinţă extraordinară, pe care oamenii zilelor noastre o mai cunosc doar din Pateric.

Într-o zi este împărtăşit cu Sfintele Taine. A doua zi, monahul Iosif îl roagă pe duhovnic să-l împărtăşească din nou, dar el îl sfătuieşte să mai aştepte o vreme. Acesta este momentul în care se întâmplă o minune : în timp ce obştea schitului era în paraclis, la Sfânta Liturghie, în chilia părintelui Iosif apare un Sfânt Înger cu un Potir în mână, care spune Crezul după care îl împărtăşeşte. Acest fapt minunat este povestit de monahul Iosif, duhovnicului său, care îl sfătuieşte să nu mai primească astfel de îngeri, pentru ca nu cumva să fie înşelare diavolească.

În timpul cât stă la pat, îi este făcut şi Sfântul Maslu. Venea duhovnicul la dânsul cât era bolnav şi îl întreba dacă nu cumva a uitat să mărturisească vreun păcat, de nu poate muri, dar el răspundea cu smerenie că nu a uitat niciun pacat, apoi rămânea tăcut şi îngândurat. Părintele care l-a ingrijit spune că înainte de moarte a avut multe vedenii duhovniceşti, deci perioada de boală a fost atât spre folosul său, cât şi spre folosul celor care i-au slujit şi care s-au folosit foarte mult de pe urma sa. Spovedania curată şi căinţa nemăsurată au fost cele care l-au ajutat de-a lungul timpului în drumul spre mântuire. Aşa cum tâlharul de pe cruce s-a mântuit într-o secundă, trebuie să spunem că şi părintele, chiar dacă a fost călugărit cu puţin înainte să moară, a ajuns prieten al Domnului. Păcatele părintelui, prin care şi cele legate de curvie, despre care mulţi vorbesc, sunt de prisos de explicat. Sfinţenia sa însă, nu. Lipsa de viclenie a părintelui şi recunoaşterea în faţa Mântuitorului, la Sfânta Taină a Spovedaniei, a tuturor păcatelor, a făcut ca dânsul să ajungă la sfinţenie. Bucuria din sufletele creştinilor ortodocşi este foarte mare, tocmai când văd că părintele a avut o viaţă plină de păcat, dar s-a sfinţit. Ochiul curat pe toate le vede curate, aceasta este explicaţia pentru cei ce cred că păcatele părintelui sunt impedimente în calea sfinţeniei sale.

În săptămâna ce a urmat după călugărie, părintele s-a rugat mult cu toate că avea dureri mari, poate şi din cauza temperaturii ridicate. După cum el însuşi povestea, într-o seară i s-au arătat trei Îngeri, iar cel din mijloc i-a spus să nu fie supărat, că nu este singur şi că a doua zi va merge cu ei, în Raiul lui Dumnezeu. A fost foarte liniştit până în ultima clipă, deşi suferea mult. Nu cârtea, ci mulţumea lui Dumnezeu După ce îşi cere iertare de la toată obştea, îi roagă pe toţi să îl pomenească, a suflat greu de trei ori şi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. A adormit in ziua de 7 octombrie 2004, fiind conştient până în ultima clipă şi împăcat cu sine însuşi, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.

Slujba înmormântării a avut loc pe data de 10 octombrie 2004, unde cei prezenţi depun mărturie că trupul părintelui nu mirosea urât, cu toate că atunci cântarea peste 100 de kg. De reţinut este că pământul în care a fost îngropat părintele a fost unul umed, galben, de pădure.

Cei 7 ani au trecut pe neobservate. În acest timp, călugărul care aprindea candela de la mormântul părintelui spune că atunci când bătea vântul şi nu putea aprinde candela, îi ruga pe monahii adormiţi să le aprindă şi aşa se întâmpla.

În anul 2011, pe data de 7 octombrie, rudele părintelui au avut dorinţa de a-l dezgropa. Se săpa cu dificultate pentru că pământul este foarte greu, de pădure, plin de apă deoarece pânza freatică este aproape de sol: în zona schitului cam la 3 metri, iar în cimitir cam la 1 metru şi jumătate. În timp ce se ajunge la sicriu, în biserică se slujea Sfânta Liturghie, unde preotul slujitor spune că o pace adâncă l-a cuprins în acest timp. Sicriul era putred, nu se făcuse pod deasupra şi de aceea capacul de la sicriu, sub greutatea pământului, i-au strivit faţa. Preotul care-l dezgropa, vazând că e întreg, ia hotărârea de a face slujba de înmormântare înapoi, pentru a îl pune la loc. Stareţul însă spune să fie lăsat afară, pentru ca ceilalţi călugări să se roage, iar episcopul să-i citească slujba de dezlegare., iar de este sfânt să se folosească lumea de el. A fost spălat cu vin alb, pentru a îndepărta pământul ce era lipit de trupul său. În acest timp, este anunţat părintele Iustin de la Petru Vodă, care la rândul său informează mitropolia. De reţinut faptul că bahna în care a fost înmormântat a avut un miros ciudat, care i-a facut pe unii să îşi schimbe părerea cu privire la sfinţenia părintelui. Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul de la Iaşi va face toată slujba parastasului, dupa care monahul Iosif este băgat din nou în groapă, dar nu ca la început. Băieţii părintelui zidesc în interior cu câţiva bolţari, iar deasupra şi pe margini toarnă placă de ciment. Astfel, este coborat în groapă, iar deasupra este pus nailon şi pământ. Însă, după aceasta încep frământările din sufletele vieţuitorilor schitului, iar stareţul mănăstirii simte o prezenţă nevăzută în cameră, care nu îl mai lasă să se odihnească. Atunci se ia decizia să i se facă o încăpere de lemn, unde să fie mutat. Se finalizează lucrarea şi când se dă pământul la o parte din nou, se scot şi hainele cu care fuseseră îmbrăcat la prima dezgropare, care deja începuseră să mucegăiască.

S-a făcut o încăpere de lemn şi s-a pus sicriul acolo, crezându-se că în contact cu aerul va putrezi repede. Timpul trece, oamenii vin pe la schit şi se minunează pe zi ce trece de sfinţenia părintelui. Mirosul ciudat prezent la început, imediat după scoaterea din mormânt, a dispărut cu totul. Monahul emană acum un miros plăcut, fiind cu totul uscat.

Credincioşii vin în cotinuare şi se închină în faţa părintelui. Cei care îi hulesc numele nu fac altceva decât să îl ridice în sufletele celor care nu au nevoie de mărturii verbale sau scrise, ci pur si simplu simt că părintele este în cetele sfinţilor. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29)! Iar acum, fericiţi cei care nu se îndoiesc de sfinţenia părintelui şi care se încred în iconomia lui Dumnezeu. Pacea din schitul unde cuviosul Iosif este acum, nu poate fi întâlnită decât în preajma unui mare sfânt al Bisericii noastre ! Mărturiile celor care s-au închinat aici pot fi citite. Sunt oameni care au crezut de la început, dar sunt şi care au venit cu îndoială să îl privească pe părintele. Însă, dincolo de toate acestea, sfinţenia părintelui trebuie înţeleasă prin faptul că nu a putrezit, prin mirosul plăcut, prin pacea pe care o emană şi prin ajutorul oferit atunci când credincioşii i se roagă.

Sfinte Părinte Iosif, cel ce lumea ai biruit şi în braţele Domnului sufletul ţi-ai dat, ajută-ne pe noi păcătoşii !

http://apologeticum.wordpress.com/2012/07/23/viata-cuviosului-iosif-de-la-radeni-cel-cu-trupul-neputrezit-de-7-ani/

Citiţi şi mărturia Cătălinei Dănilă: O fărâmă de Cer…

Vedeți și: Un nou sfânt cu moaşte întregi – Cuviosul Iosif de la schitul Rădeni, jud. Neamţ

MAICA DOMNULUI: Acolo unde nu poate omul ajută Dumnezeu – Cuviosul Paisie Aghioritul

MAICA DOMNULUI: Acolo unde nu poate omul ajută Dumnezeu – Cuviosul Paisie Aghioritul DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...