RUGĂCIUNEA Pentru neam a părintelui Gheorghe Calciu

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte venim la tine, Doamne, cu pocăinţă şi durere în inimi, să ne rugăm pentru poporul românesc.

Ascultă cererea noastră, intră Doamne, ca un împărat ceresc în ţara noastră şi în neamul nostru şi-l scapă Iisuse, de uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Că prigoneşte vrăjmaşul sufletul neamului românesc şi viaţa lui o calcă în picioare. Făcutu-l-a să locuiască în întuneric ca morţii cei din veacuri, şi sufletul lui este mâhnit de moarte.
Că l-au trădat cei puşi de Tine să-l conducă şi au uitat că Tu ai spus ca cel ce vrea să fie întâiul, să slujească tuturor. Şi ei au ştiut acest lucru, dar s-au trufit, au uitat de poporul Tău, l-au asuprit şi l-au jefuit, l-au vândut altor neamuri şi au călcat poruncile Tale, iar pământul acesta, pe care l-ai dat neamului românesc pe veci, l-au înstrăinat.
Dar poporul acesta Te slăveşte, Doamne,

nu numai cu buzele ci şi cu inima.

Adu-Ţi aminte de el pentru cei ce Te cunosc pe Tine, pentru monahii şi monahiile care zilnic se roagă pentru el şi pentru rugăciunea noastră de astăzi, chiar dacă

suntem nevrednici de mila Ta.

Pentru că toţi ne-am abătut, toţi am făcut nelegiuire, şi ierarhii, şi preoţii şi credincioşii. Nu mai este nici unul care să facă dreptate, nu mai este nici unul !

Ci încetează Doamne, bătaia Ta împotriva poporului românesc.

Adu-Ţi aminte, Iisuse, de fraţii noştri care sunt în afara ţării, în exil sau vânduţi odată cu teritoriile cedate, şi-i miluieşte pe ei. Reunifică poporul Tău. Repune-l în cinstea pe care a avut-o la Tine mai înainte, iartă-i păcatele săvârşite, apostaziile, răutăţile, îndemnurile la desfrânare, la neiertare şi la răzvrătire împotriva Ta.

Rugători aducem pentru noi pe Maica Ta cea Sfântă, Pururea Fecioara Maria, Puterile Cereşti, pe Sfinţii Tăi Apostoli, pe mucenicii neamului nostru şi pe toţi mucenicii, sfinţii şi cuvioşii care au slujit Ţie cu credinţă curată.

Adu-Ţi aminte, Stăpâne, de toţi cei care s-au jertfit pentru Cruce, Biserică şi Neam; adu-Ţi aminte de sângele lor care s-a vărsat şi pune-l pe acesta în balanţa iertării noastre.

Redă poporului nostru pământul care l-a păzit cu grijă şi credinţă prin veacuri, redă-i bisericile şi mânăstirile vândute, redă-i pacea văzduhului şi îmbelşugarea roadelor pământului, stăpânirea de sine, demnitatea lui creştină şi naţională de altădată, conducători buni şi cinstiţi, neasupritori, nemincinoşi şi nelacomi, redă-i arhierei vrednici de Tine, Iisuse Mare Arhiereu, preoţi dăruiţi Bisericii şi Neamului, credincioşi misiunii lor, adevăraţi secerători, aşa cum Îi vrei Tu, Milostive.

Auzi-ne Doamne întru îndurarea Ta !

Nu intra Stăpâne la judecată cu robii tăi, ci întoarce-Ţi iar privirea spre noi şi ne ridică din păcat cu dreapta Ta cea mântuitoare. Şi trecând prin patimile toate, curăţaţi prin suferinţă, să ajungem şi la Sfânta Ta înviere Iisuse slăvindu-Te pe Tine împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin !

HRANA PENTRU SUFLET: Reţeta duhovnicească a Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov

HRANA PENTRU SUFLET: Reţeta duhovnicească a Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

URMEAZA LINCUL...

SFINŢII MARI ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA

Sunt castanii încă-n floare şi afară-i primăvară
Peste suflet sărbătoare, azi din ceruri se coboară
Intru gând de pomenire, pentru Sfinţii împăraţi
Slava lor şi-a lor mărire, astăzi să le-o închinaţi

Rugăciuni care se lasă, pregătindu-le festin
Elenei împărăteasă, precum şi lui Constantin
Cei ce au fost păzitorii, apărând creştinătatea
Să le fim lăudătorii.. că ei ne-au adus dreptatea

Când credinţă-n prigonire, era plină de martiri
Ei au pus dreapta oprire, la crime şi asupriri
Lăsând omul a-şi alege, liber viaţa sau murirea
După ce v-a înţelege., unde-i este Mântuirea

În Britania - şi începe cârmuirea Constantin
În cinstita-'mparaţie, unde tatăl său Creştin
I-a lăsat să cârmuiască, peste-acel cinstit popor
Plin de gloria lumească, să-i fie stăpânitor

Însă Roma-n decădere, prin Maxenţiu împărat
I-a urnit blânda-i şedere, şi-ntr-atat l-a supărat
Încât a plecat în grabă, înspre el să-l pedepsească
Voind pacea în imperiu, iarăşi să restabilească

Dumnezeu, văzând că are sete multă de dreptate
I-a dat semne în visare, şi pe ceruri arătate
Cruci de aur luminoase, ca să-i fie de folos
Pe armuri doar a le coase, spre-a ieşi victorios

Punând semnele de cruce, pe arme la luptători
Înspre glorii s-o apuce, spre a-i Romei trădători
Reuşind ca să-l înece, pe Maxenţiu în Tibon
Şi puterea lui a-şi trece, aşezându-se pe tron

Cu Mărirea ce-a primit-o, de la Dumnezeu cel Sfânt
Pacea iar a stabilit-o între oameni pe pământ
Mai apoi primind poruncă împăratul Constantin
Să-şi clădească el cetate, şi imperiul Bizantin
Peste timp să dăinuiască în credinţă şi iubire
Numele să-şi dăruiască, înspre Cer, şi-'nspre Sfinţire

La Niceea în unire, a adus Creştinătatea
Toţi ce cred în Mântuire, spre a împlini dreptatea
Pe Iisus să-L împlinească cu Evlavie -n Credinţa
Cu Tatăl să-L recunoască, ca fiind Deofiinţă

Constantin Reformatorul, şi-a lui mama-împărăteasă
Sunt iubiţi de Creatorul Sfinţi primiţi în Marea-I Casă
Ce-au adus Creştinătăţii, închegarea şi unirea
În slujba umanităţii, care-şi Roagă Mântuirea

Şi spre voi în zi aleasă, cu urarea -mi bună vin
Nume de împărăteasă, ori nume de Constantin
Dorindu-vă sănătate, spre a vieţii împliniri
În credinţă şi dreptate.. şi în suflet cu iubiri..!


Cu drag, către voi - ANDREI BOTOSANU.....

Sfinte moaste in tara si in afara unde se vorbeste si romaneste: Sfinte moaste: Timisoara, Cluj-Napoca, Constanta, ...

Sfinte moaste in tara si in afara unde se vorbeste si romaneste: Sfinte moaste: Timisoara, Cluj-Napoca, Constanta, ...: Sfinte moaste: Timisoara, Cluj-Napoca, Constanta, Craiova, Galati Inclusiv Sfinti nascuti pe actualul teritoriu al tarii cu moaste in afara...URMEAZA LINCUL...

Fragment din “Comentarii la Epistola catre Evrei”

Însuşi Stăpânul cel de sus întrând în inimele noastre….

Sfantul Ioan Gura de Aur

«Mare bun, Iubiţii mei, este cetirea Sf. Scripturi. Aceasta face sufletul filosof, aceasta face pe om plăcut, aceasta face pe cineva de a nu se teme de nimic din cele presenle, aceasta face de a râvni cugetul nostru după cele de acolo….
Că de aici se poate afla exact pronia lui Dumnezeu, vitejia celor drepţi, bunătatea stăpânului şi măreţia resplăţei.. De aceia vă rog, ca cetirea Sf. Scripturi să o facem cu multă băgare de seamă, căci numai aşa ne vom învrednici de cunoştinţa adevărată, dacă vom vorbi incontinuu cele de acolo…
Dealtfel nici că se poate, ca cel ce se îndeletniceşte cu cuvântul lui Dumnezeu, cu toată sâguinţa şi cu toată mulţumirea, să-şi peardă vremea în zădar. Chiar de nu am avea nici un dascăl, Însuşi Stăpânul cel de sus întrând în inimele noastre ni va lumina cugetul, va desvâşi cele acoperite, şi va deveni dascăl nouă celor cari nu ştim, numai dacă noi vom voi să contribuim cu cele ce se cer de la noi.
Căci El Însuşi zice: «să nu chemaţi pe nimeni dascăl pe pământ, că unul este dascălul vostru cel din ceriuri».
Deci, când noi luăm în mână o carte duchovnicească, încordându-ne gândul, şi alungând de la noi orice idee omenească, vom face cetirea cu toată evlavia, cu toată băgarea de samă, ca să putem fi conduşi de Sf. Duch în priceperea celor scrise, şi a trage de aici un mare folos…
Că este suficient de a avea ca dascăl al nostru pe acest barbar (eunuchul împărătesei Etiopenilor), şi cei ce sunt învăluiţi în afacerile lumeşti, şi cei ce sunt înrolaţi în armată, şi cei căzuţi şi în general vorbind toţi, nu numai bărbaţi, ci şi femei, ori-şi cât stau ele în casă încontinuu, ba încă şi cei ce sunt în viaţa monachală, toţi zic să cunoască, că nici un timp nu poate fi pedică la cetirea sfintelor şi dumnezeeştilor cuvinte, ci e cu putinţă nu numai acasă, ci încă şi prin târg umblând..
Căci văzând Stăpânul dorinţa noastră cătră cele duchovniceşti, nu ne va trece cu vederea, ci ni va trimite lumina cea de sus, şi va lumina cugetul nostru. Deci să nu ne lenevim, vă rog, în cetirea Sf. Scripturi, ci fie că pricepem puterea celor cetite, încontinuu să le rumegăm în noi.
Căci studiul incontinu întăreşte memoria, şi de multe-ori neînţelegând ceia ce am cetit astăzi, aceasta repetând’o măine o vom afla fără de veste, Dumnezeu cel iubitor de oamini luminând nevăzut cugetul nostru».

CU IUDEII AM FOST CA UN IUDEU

Sfantul Ioan Gura de Aur

Fragment Omilia III, Talcuire la Epistola catre Tit 
De aceea şi zice el: „Cu iudeii am fost ca un iudeu (…); cu cei de sub lege, ca unul de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege.” (I Corinteni 9, 20, 21)
Aceasta şi Dumnezeu o face; de pildă, pe magi, nu prin îngeri i-a atras, nici prin proroci, nici prin apostoli sau evanghelişti, ci printr-o stea, fiindcă ei se îndeletniceau cu acest meşteşug, şi deci prin aceasta i-a atras. La fel se întâmplă şi în cazul vitelor pentru purtarea chivotului Domnului, că, „dacă va pleca spre hotarele sale, atunci acest mare rău ni l-a făcut El”, după cum au spus vrăjitorii şi descântătorii . Aşadar, spun adevărul vrăjitorii? Nicidecum! Ci îi ceartă pe iudei şi-i biciuieşte tocmai cu ale celor dintre ei.
La fel şi cele petrecute cu aceea care avea duh pitonicesc. De ce, oare, a închis gura demonului, grăind către Pavel şi zicând: „Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii”. (Faptele Apostolilor 16, 17)?
De ce oare şi Hristos împiedică pe demoni de a grăi? Cu drept cuvânt o face, căci şi minunile se făceau mai înainte, şi nu mai era acum acea stea ce i-a condus pe magi, ci El Însuşi propovăduia, şi demonii nu mai erau cinstiţi (slăviţi). Nu era idolul care grăia, ca astfel să fie împiedicat.
Chiar şi pe Valaam l-a lăsat să binecuvânteze şi nu l-a împiedicat. Astfel, dar, El pretutindeni face pogorământ în raportul Său cu omul. Şi de ce te minunezi? El Însuşi lasă să se ridice credinţe rele şi nedemne despre Dânsul, ca, de pildă, că mai înainte era trup, că a fost văzut de lume, drept care zice că „ Duh este Dumnezeu”. (Ioan 4, 24)
Şi iarăşi Îl vedem că se bucură de jertfe, ceea ce este străin de El, şi grăieşte cuvinte din acelea care nu I se potrivesc, şi multe altele din acestea. Că El nicăieri nu are în vedere demnitatea Sa, ci pretutindeni folosul nostru. Dacă tatăl nu are în vedere demnitatea sa, ci se alintă cu copiii în vorbe şi numeşte mâncarea şi bucatele, şi băutura nu cu numele lor elenice, ci cu nişte cuvinte copilăreşti şi barbare, apoi cu atât mai mult Dumnezeu. Ba şi cu oarecare concesie ia în derâdere, zicând: „Schimbatu-şi-a oare vreun popor dumnezeii săi?” (Ieremia 2, 11), şi, în fine, pretutindeni cele din Sfintele Scripturi sunt concesii sau îngăduinţe, atât în cuvinte cât şi în fapte.
„Pentru care pricină, zice, mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă”, (1, 13) „De aceea, zice, ceartă-i, căci au obiceiuri urâte şi desfrânate, şi, în fine, mii de rele au aceştia. Când ei mint cu uşurinţă, când sunt vicleni, mâncăcioşi şi leneşi, cuvântul trebuie să-ţi fie aspru şi biciuitor, căci blândeţea nu-l poate atrage pe unul ca acesta. „Mustră-i”, zice. Aici el nu vorbeşte de cei străini, ci de cei de un neam şi de o credinţă. „Cu asprime”, adică să faci rana cât de adâncă.
Nu cu toţi trebuie a ne purta la fel, ci variat şi în multe feluri, potrivit cu împrejurările. Aici el nu sfătuieşte nicăieri, ci numai porunceşte, căci, după cum pe cel de neam bun şi blând l-ai pierde înfruntându-l şi lovindu-l, tot aşa şi când l-ai linguşi pe unul care are nevoie de asprime, l-ai corupe, şi nu l-ai lăsa să se ridice. „Ca să fie sănătoşi, zice, în credinţă.” Prin urmare, aceasta este sănătatea: de a nu introduce în credinţă nimic fals, nimic străin.
Dar dacă cei ce se uită la mâncăruri nu sunt sănătoşi, ci sunt bolnavi şi slabi, „pe cel slab primiţi-l în credinţă, zice, fără să-i judecaţi gândurile” (Romani 14, 1), atunci ce am putea zice despre cei ce postesc la fel cu aceia, despre cei ce păzesc la fel sâmbetele, despre cei ce se duc spre închinare la locurile afierosite idolilor lor? Vorbesc de Templul cel din Dafne , de peştera numită a Matroanei, de locul zis al lui Chronos din Cilicia. Cum pot fi sănătoşi aceştia? De aceea trebuie a li se aplica rana cea mai adâncă.
De ce, oare, nu face aşa şi cu romanii? Fiindcă obiceiurile acestora nu erau de acest fel, ci cu mult mai nobile. „Şi să nu dea ascultare, zice, basmelor iudaiceşti.” Cele iudaice sunt un îndoit basm: şi când este o prefacere falsă, şi când lucrul este în legătură cu timpul; deci mituri sunt acestea. Când un lucru nu trebuie a se face, iar dacă făcându-se vatămă, este mit şi nefolositor, şi după cum nu trebuie a crede acelora, asemenea nu trebuie a crede nici acestora, căci altfel nu înseamnă a fi sănătoşi.
Căci, dacă tu crezi prin credinţa cea adevărată, de ce mai introduci altele, ca şi cum nu ar fi de ajuns să te îndrepte credinţa? De ce te robeşti pe tine însuţi şi te supui de bunăvoie legii? Nu te încrezi în lucru? Aceasta înseamnă că eşti bolnav şi nu crezi, căci datoria unei cugetări credincioase este de a nu se îndoi deloc. Dar credinciosul nu se îndoieşte niciodată.
Toate sunt curate pentru cei curaţi. (1, 15) Ai văzut pentru ce sunt spuse cele dinainte? Iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, zice. Aşa că nu prin natura lor sunt curate şi necurate, ci prin intenţia celor ce le întrebuinţează. Ci li s-au întinat lor, zice, şi mintea, şi cugetul.
Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi, la orice lucru bun, netrebnici. (1, 16)
Prin urmare, şi porcul este curat, şi atunci de ce a oprit să fie mâncat, ca necurat? Nu este de la natură necurat, căci toate sunt curate, fiindcă nimic nu poate fi mai necurat decât peştele, de vreme ce mănâncă şi trupuri omeneşti, şi cu toate acestea s-a dat voie, şi se crede a fi curat.
Şi iarăşi, nimic nu este mai necurat ca pasărea, căci ea mănâncă viermi; sau nimic mai necurat ca barza, care mănâncă şerpi şi şopârle, şi cu toate acestea toate se mănâncă. Pentru ce, dar, a oprit a fi mâncată carnea de porc şi altele de acest fel? Nu le-a oprit ca necurate, ci ca să împiedice, aşa-zicând, prisosinţa desfătării. Dar, dacă el ar fi spus aşa, poate că n-ar fi fost ascultat; acum însă, cu frica de cele necurate, pe toţi i-a îngrozit.
Dar ce poate fi mai necurat ca vinul, dacă ar fi vorba să-l examinăm? Ce este mai necurat ca apa, cu care mai ales se curăţau? De morţi nu se atingeau, şi cu toate acestea cu mortul se sfinţeau, căci animalul mort sacrificat se curăţa cu vin. Dar aceasta era o învăţătură pentru copii. Căci, gândeşte-te bine: oare vinul nu-şi are fiinţa din pământ? Căci, după cum viţa de vie îşi trage umezeala din pământ, tot aşa şi-o trage şi din pământul cel de-alături.
Şi, în fine, dacă am voi a cerne lucrurile, am vedea că totul este necurat. Dar dacă nu cernem cu aşa amănunţime, nimic nu este necurat, ci toate sunt curate. Nimic necurat n-a făcut Dumnezeu, şi deci nimic nu este necurat, decât numai păcatul, care se atinge de suflet şi-l întinează.
Aşadar, la mijloc e mai mult prejudiciu omenesc. „Pentru cei întinaţi şi necredincioşi, zice, nimeni (nimic) nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea, şi cugetul.” Căci, cum s-ar putea ca în cele curate să fie ceva necurat? Cel ce are sufletul slab, totul întinează. Dacă, de pildă, el în toate caută curatul şi necuratul, desigur că nu se va atinge de nimic, căci nici cele curate nu sunt precum se cred — vorbesc de peşte şi de toate celelalte de acest fel —, aşa că toate sunt întinate.
Dar apostolul n-a zis aşa; însă ce? „Li s-au întinat lor şi mintea, şi cugetul”, zice, aşa că totul au întors asupra lor. „Nimic nu este necurat, zice, ci ei sunt astfel, şi mintea, şi cugetul lor. Dintre lucrurile din lume, nimic nu este necurat — căci sunt lucrurile lui Dumnezeu —, ci numai intenţia cea rea este necurată. „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi, la orice lucru bun, netrebnici.”
Aceasta este necurăţie, aceştia sunt necuraţi. Dar tu grăieşte cele ce se cuvin învăţăturii sănătoase (2, 1), adică „să nu cumva să faci ceva din acestea. Chiar de nu ar primi, tu însă fă cele ce se cuvine a face, chiar dacă nu se conving, tu însă îndeamnă şi sfătuieşte”.
Căci şi cei nebuni cred că nimic nu stă pe loc, dar acestea se petrec nu din cauza lucrurilor văzute, ci din cauza ochilor care văd, fiindcă, aflându-se nestatornici şi întunecaţi, cred că pământul se învârteşte cu dânşii, dar nu se învârteşte, ci stă nemişcat.
Astfel că numai bănuiala este patima lor, iar nu că ar fi vreo patimă în realitate. Tot aşa şi în cazul de faţă; adică, atunci când sufletul este necurat, pe toate le crede necurate. Prin urmare, nu în a observa curăţia stă adevărata curăţie, ci în a îndrăzni totul, căci cel curat de la natură pe toate le îndrăzneşte, iar cei necuraţi la nimic nu îndrăznesc. Aceasta se poate spune şi lui Marcion.
Ai văzut că dovada curăţiei este în a se găsi cineva mai presus de orice necurăţie, şi că a nu se atinge de nimic este dovadă de necurăţie? Tot aşa se poate zice şi despre Dumnezeu: că a luat trup, aceasta este dovada curăţiei, iar dacă, temându-se, nu ar fi luat, era dovada necurăţiei. Cel ce nu, mănâncă pe cele considerate ca necurate, acesta este necurat şi bolnav, pe când cel ce mănâncă nu este.
Deci, pe aceştia să nu-i numim curaţi, căci tocmai ei sunt necuraţi, în timp ce acela care pe toate le îndrăzneşte este curat. O astfel de băgare de seamă trebuie a avea şi pentru cei necuraţi cu sufletul. Aceea este necurăţie, pe când aceasta este curăţie. Fiindcă şi cei ce au gura stricată cred că bucatele ce li se dau spre mâncare sunt necurate, dar aceasta vine de la patima ce o au. Deci, ce? Trebuie negreşit a avea cea mai mare băgare de seamă asupra naturii celor curate şi necurate.

http://cuvant.credo.ro/page/2/

Omul sfinteste locul …si pe cei din jurul sau …

din “Omilii si cuvantari”
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
Mare vistierie este mulţumirea, bogăţie nepreţuită, bunătate necheltuită, armă puternică. Hula măreşte paguba şi ne face să pierdem; mai multe decât am pierdut, pe când mulţumirea măreşte bogăţia ce a câştigat-o sufletul cel mulţumitor.
Ai pierdut banii ? De vei mulţumi, ţi-ai dobândit sufletul şi mai mare bogăţie ai câştigat, fiindcă ai tras la tine dragostea lui Dumnezeu. Iar de vei huli, pe lângă acelea ce le-ai pierdut, ai pierdut şi mântuirea ta; nici pe acelea nu ţi le-ai câştigat, ci şi sufletul l-ai omorât.
Cu toate că cuvântul nostru nu a fost pentru hulă, dar un lucru voiesc de la voi, referitor la cuvântul acesta. Să înţelepţiţi pe cei ce hulesc în cetatea aceasta.

De vei auzi pe cineva pe uliţă, sau în mijlocul târgului, hulind pe Dumnezeu, apropie-te şi ceartă-l, şi de va fi trebuinţă de a-l bate, nu te ruşina, loveşte-l peste obraz, sfărâmă-i gura, sfinţeşte-ţi mâna pălmuindu-l cu cuvântul. Iar de te vor pâra vreunii şi te vor duce la judecată, mergi şi de te va cerceta judecătorul, zi-i cu îndrăzneală că a hulit pe Împăratul îngerilor.
Măcar pe robul cel împreună cu tine, cel de aceiaşi cinste, îndreptează-l, şi de va trebui să mori, nu te lepăda de a înţelepţi pe fratele tău. Mucenicie îţi va fi ţie: aceasta.
Pentru că şi Ioan mucenic a fost. Cu toate că nu i s-a poruncit să jertfească idolilor, nici să se închine lor, ci pentru legile cele sfinte, care se defăimau şi-a pus capul. Şi tu dar te nevoieşti până ia moarte pentru adevăr, şi Domnul va purta război pentru ţine. Şi să nu-mi zici cuvântul cel rece şi. nefolositor: Şi ce-mi pasă mie! N-am nimic de împărţit cu el! Numai cu diavolul, n-am nimic de împărţit, iar către oameni, faţă de, toţi avem datorii şi legături. Că sunt părtaşi aceleiaşi; firi ca şi noi, locuiesc pe acelaşi pământ, se hrănesc cu aceiaşi hrană, avem toţi acelaşi Stăpân, au primit şi ei aceleaşi legi, la aceleaşi bunătăţi sunt îndemnaţi, ca şi noi.

Să nu zicem dar, că nu avem nimic comun cu ei. Satanicesc este cuvântul acesta şi diavolească este nemilostivirea. Deci să nu zicem acestea, ci să arătăm purtarea de grijă cea cuviincioasă fraţilor noştri. Şi eu vă făgăduiesc cu toată tăria şi mă fac chezaş vouă tuturor, că dacă veţi voi, voi toţi care sunteţi de faţă, să vă împărţiţi şi să vă îngrijiţi de mântuirea celor ce locuiesc în cetate, degrab toată, cetatea noastră se va îndrepta.

Să împărţiţi dar mântuirea fraţilor noştri. Este de ajuns ca un singur om, aprins cu râvnă, să îndrepteze mult popor. Şi dacă nu unul, nici doi, ci mare va fi mulţimea celor ce pot să îndrepteze şi să poarte grijă de cei trândavi, căderea şi pieirea celor mai mulţi nu va fi din neputinţă, ci din lenevirea noastră. Căci cum este cu neputinţă, dacă vom vedea ceartă în târg, să mergem şi să împăcăm pe cei ce nu se înţeleg. Şi ce să zic, ceartă ? Că de vom vedea vreun măgar căzut, toţi ne silim să-i întindem mâna ca să-l sculăm, iar pe fraţii noştri îi lăsăm să se prăpădească.
Hulitorul este măgar care, nesuferind sarcina mâniei, a căzut. Apropie-te, ridică-l, folosind, cuvinte şi fapte, blândeţe sau iuţime de multe feluri să-ţi fie doctoria. Şi dacă aşa vom iconomisi cele ale noastre, şi vom purta grija şi de mântuirea vecinilor, acelora, care au dobândit îndreptate de la noi, le vom fi plăcuţi şi dragi, şi ceea ce este mai mult decât toate, ne vom învrednici cu toţii de bunătăţile care ne aşteaptă, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slava, stăpânirea, cinstea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

SFINTIRE DE BISERICA

DOAMNE IARTA PACATELE MELE....SI ALE NEAMULUI MEU....

ASTAZI DE ZIUA SFINTILORR IMPARATI  CONSTANTIN SI ELENA , LA NOI  IN  TIMISOARA ,LA  FACULTATEA  DE  AGRONOMIE  A  AVUT  LOC  SFINTIREA  UNEI  SFINTE  BISERICI .,CU  HRAMUL  SFANTULUI  NICOLAE...A  FOST  O  SLUJBA  FOARTE  FRUMOASA ...LUME MULTA,  AM  INTRAT  IN  SFANTUL  ALTAR.. DOAR  DE  SFINTIREA  UNEI  BISERICI , FEMEIILE  POT  INTRA  IN  SFANTUL  ALTAR...MULTUMESC  LUI  DUMNEZEU  CA  AM REUSIT  SA  AJUNG  ACOLO...ATASEZ  CATEVA   POZE  FACUTE  CU  TELEFONUL MOBIL..DOAMNE   AJUTA!

 ACEASTA SFANTA ICOANA , CU MAICA  DOMNULUI  SI  PRUNCUL  A  FOST  PICTATA INTR-O  ALBIE  SAU  COVATA...PE  VREMURI  BUNICA  MEA  FACEA  PAINE  IN  EA , SAU SE  PUNEA  BEBELUSUL  SI  SE  LEGANA...MI-A  PLACUT  ESTE  CEVA  DEOSEBIT...

Sfantul Constantin cel Mare si crestinismul

Sfantul Constantin cel Mare si crestinismul

Reprezentare veche romaneasca de la manastirea Ciumarna

Sfintii Constantin si Elena, “cei intocmai cu Apostolii”, sunt pomeniti in Biserica Ortodoxa pe 21 mai. Sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena este strans legata de taina si puterea Sfintei Cruci – semnul central al religiei crestine. Sfantului Constantin i s-a aratat pe cerul amiezii semnul Crucii spre biruinta (In hoc signo vinces – “Intru acest semn vei invinge”), in pragul infruntarii cu paganul Maxentiu, iar Sfinta Elena, mama sa, a descoperit la Ierusalim Crucea pe care Mantuitorul a fost rastignit.

Convertirea

- Parerile istoricilor asupra lui Constantin cel Mare (306-337) sunt contradictorii. Biserica Ortodoxa il cinsteste ca Sfant, iar cea Romano-Catolica recunoaste ca e “mare”. In schimb, protestantii si unii cercetatori profani vad in el doar un insemnat om politic, condus de interese personale si de stat, care a servit Biserica pentru a si-o aservi. Insa majoritatea istoricilor, dintre cei mai obiectivi, apreciaza favorabil pe Constantin cel Mare ca om de convingere religioasa.

Convertirea lui la crestinism, nu poate fi totala dintru inceput, iar politica lui religioasa nu trebuie judecata numai dupa unele acte. Cat priveste realitatea si sinceritaea convertirii lui la crestinism, ea este evidenta, fiind marturisita de el insusi si de contemporanii lui.

Inainte de toamna anului 312, religia lui era pagana : cultul sincretist al soarelui – Sol invictus, introdus de imparatul Aurelian, cu unele influente neoplatonice. Schimbarea suprinzatoare a lui Constantin s-a produs in ajunul luptei cu Maxentiu si este interesant ca el atribuie victoria obtinuta ajutorului lui Dumnezeu.

Rafael-Invingerea Dusmanului sub stindardul Crucii

Dupa istoricii crestini, Eusebiu de Cezareea si Lactantiu, Constantin a vazut pe cer ziua, in amiaza mare, o Cruce luminoasa, deasupra soarelui cu inscriptia: in hoc signo vinces. Noaptea, i s-a aratat, in timpul somnului, Iisus Hristos, cu semnul crucii, pe care-l vazuse ziua pe cer, cerindu-i sa-l puna pe steagurile soldatilor ca sa le serveasca drept semn protector in lupte. La ziua, confectiona un steag, dupa modelul aratat in vis, cu monograma crestina, steag numit labarum. Victoria a fost castigata, spune Lactantiu, cu ajutorul lui Dumnezeu, deoarece Constantin, ajungand in apropierea Romei, nu avea decat 20.000 de soldati, iar Maxentiu 150.000 de soldati. Constantin a povestit mai tarziu lui Eusebiu, cu juramant, ca semnele care i s-au aratat l-au incredintat de puterea lui Hristos si l-au facut sa treaca de partea crestinilor.

Dupa acest eveniment, Constantin s-a apropiat tot mai mult de crestinism, convins fiind de valoarea religioasa si morala a acestuia, l-a aparat si sustinut continuu, declarandu-l religio licita in Imperiul roman, recomandandu-l imbratisarii tuturor.

Politica religioasa – Este caracterizata mai ales de cateva fapte de importanta majora :

a) Edictul de la Milan (313) - Prin acest edict asigura libertatea si victoria crestinismului in Imperiu. Din tolerant fata de toate religiile, Constantin devine protector al crestinismului. Imparatul acorda crestinismului o serie de masuri favorabile: scuteste pe clericii crestini de obligatia grea si costisitoare a functiunilor municipale, acorda subventii importante pentru intretinerea clerului, inlatura din legile penale dispozitii si pedepse contrare spiritului crestinismului: rastignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul rosu). Constantin cel Mare a generalizat, ca zi de repaus in Imperiu, in 321, Duminica, sarbatoarea saptamanala a crestinilor.

Rafael-Prezenta in fata Papei a lui Constantin cel Mare

Infrangerea lui Liciniu – Dupa victoria finala asupra lui Liciniu in 323, emblemele pagane incep sa disparasi se inmultesc masurile favorabile crestinismului. Constantin tolereaza cultul pagan , restrangandu-l insa treptat prin anumite masuri. Cultul imparatului a pierdut sensul lui religios, pastrand mai mult semnificatia lui politica: cinstirea autoritatii imparatului ca exponent al puterii Imperiului roman. Imparatul si mama sa Elena, dadeau episcopilor indemnuri si mijloace materiale ca sa repare bisericile sau sa ridice altele mai mari. Cultul crestin a luat o mare dezvoltare, pelerinajul la Locurile Sfinte a luat un mare avant. In unele locuri, unde crestinii erau in majoritate, ei au luat templele pagane, le-au transformat in biserici, le-au inchis sau chiar le-au daramat.

c)Alegerea unei noi capitale – Roma nu mai era capitala unica a Imperiului roman, de la Diocletian, care o mutase la Nicomidia. Constantin s-a hotarat sa paraseasca definitiv (Roma pagana si sa ridice un alt oras de resedinta. Acesta a fost Bizantul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol – orasul lui Constantin, inaugurat la 11 mai 330. Constantin face din Bizant o capitala de Imperiu crestin, care trebuia sa arate aceasta, prin bisericile, monumentele, atmosfera sa.

Imperiul Roman este astfel reunificat şi supus autorităţii unui unic împărat, situaţie politică nemaiîntâlnită din anul 285. Constantin, care se revendica drept, alesul pe pământ al divinităţii unice, abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului creştin. Principiul adopţiunii viitorilor împăraţi este înlocuit cu cel al eredităţii dinastice. Constantin a continuat şi a desăvârşit toate reformele iniţiate de împăratul Diocleţian.


Mozaic aflat in Sfanta Sophia,la Istanbul,vechiul Constantinopol-Constantin cel Mare

Numărul provinciilor romane este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze şi 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia şi Galia). Prin crearea unei noi monede de aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului - care era bazată pe argint-, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial roman.

Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniţă (limitanei) şi trupe de campanie (comitatenses). Din iniţiativa lui Constantin este inaugurat în 328, între Sucidava şi Oescus, un pod peste Dunăre, care reflectă importanţa dobândită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunarii, recuperează o parte din teritoriile Daciei (care fusese părăsită de legiunile împăratului Aurelian). Acum Constantin şi-a adăugat şi titlul de Dacicus Maximus.

Pe plan religios, în 325, are loc la Niceea, primul conciliu ecumenic al bisericii creştine, care pune bazele dogmatice şi canonice ale noii religii.

Crucea lui Constantin
Constantinopol - noua capitală, noua Romă

Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul şi de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraş, mutându-le cu circa 4 km în afară şi mărind cam de 4 ori suprafaţa sa. Noul oraş a devenit un centru al creştinismului, reşedinţa unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. "Noua Romă" a moştenit instituţiile politice ale vechii Rome, dar şi tradiţii culturale ale Răsăritului grec.

Construirea şi popularea noului oraş s-au desfăşurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate în 412. La fel ca şi Roma, oraşul e construit pe 7 coline şi împărţit în 14 districte administrative. Există şi aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiţi clari (remarcabili) şi nu clarissimi (deosebit de remarcabili). În perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantin a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a început şi construcţia a doua mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înţelepciune) şi Hagia Eirene (Sfânta Pace).

Peter Paul Rubens-Aratarea Crucii,Crestinarea,lui Constantin cel Mare

La 11 mai 330 are loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunţau lumii evenimentul

d)Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 - Reprezinta o masura importanta pentru linistea Bisericii. Aceasta pe langa alte masuri de interes bisericesc, dovedeste dorinta lui Constantin cel Mare de a ridica si de a ajuta Biserica, de a asigura unitatea crestinismului si a face din aceasta unitate elementul de viata si de rezistenta al Imperiului.

Constantin în arta romană

Capul lui Constantin -Musei Capitolini, Roma.

Începând cu anul 324, se observă pe monedele lui Constantin o noua imagine a chipului său. Privirea lui este acum îndreptată în sus şi în depărtare; aceasta reflectă pretenţia lui nu la divinitate, ci la misiunea şi inspiraţia sa divină. De asemenea, el renunţă să mai poarte coroana de lauri şi adoptă diadema.

La Metropolitan Museum of Art din New York poate fi văzut un uriaş cap de marmură al lui Constantin, de trei ori mărimea naturală. A fost datat 325/326.

Cea mai cunoscută asemănare cu Constantin o reprezintă uriaşul cap de marmură din il cortile în Palazzo dei Conservatori de pe colina Capitoliu din Roma. Are o înălţime de 2,55 m şi cântăreşte între 8 şi 9 tone. Un portret remarcabil al lui Constantin poate fi văzut la Muzeul Naţional din Belgrad. Este un cap de bronz în mărime naturală care provine de la Naissus, locul de naştere al împăratului. A fost datat în circa 330. De menţionat alte două statui ale lui Constantin ambele datate în circa 320, în care împăratul apare în veşminte militare. La moartea lui Constantin au fost bătute patru tipuri diferite de monede omagiale.

Acordand libertate, ajutor si privilegii crestinismului, el a facut din minoritatea urgisita, dispretuita, persecutata, institutia cea mai insemnata. Cu ajutorul imparatului, Biserica crestina a intrat intr-un “secol de aur”.

Constantin a primit botezul de la episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia si alti clerici, cu cateva zile inainte de Rusalii, in luna mai 337

Rafael-Botezul lui Constantin cel Mare

. El a murit curand dupa aceea, la 22 mai, acelasi an, in Duminica Rusaliilor si a fost ingropat in Biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa, cu mare fast. Pentru menitele sale si mai ales pentru marile servicii aduse crestinismului, Biserica l-a cinstit in chip deosebit, trecandu-l in randul Sfintilor si numindu-l “Cel intocmai cu Apostolii”.


Peter Paul Rubens-Moartea lui Constantin cel Mare

http://ro.netlog.com/go/explore/videos/videoid=...-

Biserica Sfantul SPIRIDON -vechi din Bucuresti

    Sfantul Spiridon Vechi

Icoana facatoare de minuni a Sfantului Spiridon
Moartea si Invierea unei biserici: Sfantul Spiridon Vechi.

Vara aceasta se implinesc douazeci de ani de la demolarea stravechilor biserici bucurestene Sfanta Vineri si Sfantul Spiridon Vechi. Daca despre Sfanta Vineri s-a mai vorbit, cea de-a doua a ramas cu suferinta nespovedita. O bisericuta enorm de iubita, care astazi a renascut si-n care se petrec minuni ceresti

Vesti mari de la Athos

Bisericuta e uitata parca acolo, in delirul din inima Bucurestiului. Foarte mica, simpla, fara turle. Smerita. Ca sa patrunzi in ea, trebuie sa te apleci si sa cobori cateva trepte inauntrul pamantului. Coplesita din toate partile de blocuri trufase, colosale, de vuietul asurzitor al masinilor ce alearga necontenit pe Splaiul Unirii. Si totusi, chiar din clipa-n care inchizi dupa tine portita de fier si intri in curtea bisericii, intreg acest vacarm se stinge in jurul tau, ca printr-un fel de minune. "E puterea Sfantului Spiridon!" Rostite soptit, dar cu vadita mandrie, aveam sa aud aceste cuvinte spuse de zeci de oameni, care se inchina aici, zi de zi, de o viata. Una din cele mai iubite biserici din Bucuresti.
E duminica, multimea de credinciosi n-a incaput nici pe jumatate in tenebrele aurii, subpamantene, palid luminate de policandre, candele, vitralii si vesmintele de argint ale nepretuitelor icoane. Cantecele preotesti abia razbat de acolo, din intunericul stralucitor si inmiresmat, astfel ca oamenii stau putin aplecati, ca sa auda mai bine, imbratisand coloanele de piatra alba. E-o arsita cumplita si totusi nimeni nu se clinteste din loc. Au incremenit parca toti, in diferite pozitii, cu capetele plecate si ochii intredeschisi, sub puterea cuvintelor Liturghiei. In altar sunt doi preoti. Parohul tanar, Ioan Iordache, alaturi de un calugar batran, desprins parca din icoanele stravechi. Totul in faptura acestui monah pare alungit, subtiratec. Fruntea plesuva si senina, intreg chipul, terminat cu o barba firava, argintie, degetele lungi, delicate, usoare, cu care binecuvanteaza norodul... Aflu printre soapte ca este parintele diacon Iustinian, de la manastirea athonita Prodromu. Ucenicul cel mai apropiat al egumenului Petroniu Tanase si unul din cei mai insemnati duhovnici de pe Muntele Sfant. Ca a venit astazi aici, ca sa le dea enoriasilor o veste mare: s-ar putea ca, in scurt timp, biserica lor sa primeasca din Grecia o particica din moastele Sfantului Ierarh Spiridon, Mare Facator de Minuni! O veste uriasa, caci acestea nu sunt moaste ca toate moastele. Particelele lor nu sunt imprastiate pe la sute de manastiri, asa cum se obisnuieste. E vorba de singurul sfant "intreg" din ortodoxie, ce sta si azi asezat pe tron, in racla, inca din veacul al Iv-lea. Faptul c-o parte din trupul sau va fi adusa in aceasta bisericuta din Romania este o mare cinste. Demonstreaza ca aici se gaseste una din cele mai importante "Case" ale Sfantului Spiridon, din cate sunt si au fost vreodata in lume.

Icoana tamaduitoare

Asta le spune azi oamenilor, in predica, parintele Iustinian de la Athos: ca aici s-au savarsit dintotdeauna "minuni grabnice", la fel cum si Sfantul Spiridon e socotit "grabnic facator de minuni si tamaduitor de bolnavi". Inauntru, in stanga intrarii, este o racla cu baldachin - optsprezece kilograme de argint masiv - pe care este incrustat chipul Sfantului. Acolo va fi pusa farama promisa din trupul cel binecuvantat. Desi micutul sicriu stralucitor e gol de mult timp, oamenii se inchina fierbinte inaintea lui, de parca ar contine moaste intr-adevar. Speranta ca ele vor fi odata acolo le da putere, credinta. Iar de partea cealalta a intrarii, se afla celebra icoana facatoare de minuni a bisericii. In jurul ei, puhoiul de crestini a lasat un cerc gol. Doar din cand in cand se apropie cate unul, plecandu-si genunchii vreme indelungata, uitand de sine. Vad cateva femei care plang in timp ce-si apropie buzele de paravanul de sticla, cuprinzand cu amandoua palmele rama icoanei, de parca ar avea in fata trupul unei fiinte omenesti. Ma apropii si eu, aproape cu teama. La inceput, din cauza scanteierii ar-gintului, nu poti vedea chipul de dedesubt, de pe lemnul innegrit. Abia tarziu, cand privesti atent inauntru, incepi sa ii deslusesti ochii. Ochii Sfantului Spiridon! Tristi, larg deschisi, te urmaresc parca de departe, din bezna, din adancul icoanei seculare. Apoi ii descoperi si chipul alungit, nespus de slab, firele subtiri ale barbii zugravite in amanunt, coborand in onduleuri delicate. Poti avea nevoie de minute intregi ca sa distingi intreg acest chip prin intunecimile icoanei, dar atunci cand reusesti sa-l vezi cu adevarat, te cutremuri. Mihaela Gulie , tanara femeie de la pangar, imi spune ca "a vazut cu ochii" zeci si zeci de miracole "grabnice" savarsite de icoana aceasta.Bolnavi fara scapare ce s-au rugat o singura data aici, iar apoi au venit sa multumeasca, declarand ca au simtit "concret, in trupul lor", puterea tamaduitoare a Sfantului. Cancere. Inima, arterite, mai ales femei care nu pot zamisli prunci cu nici un ajutor al medicinei. I-a vazut, a vorbit cu ei. I-a vazut pe batranii din toate blocurile din jur care au fost partasi atunci, cu ochii mariti de spaima si uimire, la demolarea bisericii de catre "Ceauseasca", in 1987, si care au plans dupa biserica lor ca dupa un om drag. "Au fost multe lacrimi aici, multa jertfa, pe locul acesta...", zice. In fata altarului, parohul Iordache mirunge copii. Uneori, calugarul athonit ii ridica zambind din bratele mamei si ii saruta.
La urma, dupa miruit, cei doi preoti se despart in pridvor. Simplu, fara multe cuvinte. E prima oara cand au slujit impreuna. Apoi parohul reintra in biserica. Spovedeste cativa barbati, apoi savarseste o cununie. Iar in cele din urma, se indreapta spre mine, tinand in maini o carte de aur.
Racla Sfantului in asteptarea moastelor

Secole de iubire

N-ai zice ca are 47 de ani, ci mai mult. Numeroasele slujbe il ostenesc. Ochii sai albastri par mereu ca lacrimeaza. De unul singur, tine in biserica un program ca de manastire. Luni, miercuri, vineri, sambata, duminica, de dimineata pana seara. Liturghii, acatiste, molitve, vecernii, dar mai ales lungile rugaciuni de dezlegare si pentru vindecarea bolnavilor. Iar oamenii sunt multi. Teribil de multi. Parintele Iordache imi spune ca nu poate altfel. Are in spate o istorie prea lunga si preoti prea vrednici ca sa nu tina si el toata rinduiala mai departe. Preotul de dinainte, Alexandru Zaharescu, a cerut ca biserica sa fie demolata peste el. Pur si simplu. Afara erau buldozerele, gata sa loveasca. El s-a prins strans cu bratele de piciorul de piatra al Sfintei Mese si nu voia sa mai iasa. A fost nevoie de cinci securisti care sa-l scoata din biserica, in timp ce se zvarcolea din toate puterile. Astfel de preoti a avut biserica asta! Parintele Iordache a inteles cata forta are acest loc, inca din prima zi in care a venit aici. El e ctitorul noii biserici, el a recladit-o din temelii, aidoma celei dintai, dar mereu a simtit ca locul, locul insusi "emana har". Preotul deschide cartea de aur si citeste. Nume multe de domnitori si boieri care au iubit bisericuta asta cu patima, inzestrand-o cu averi incredibile. Ghica, Cantacuzini, Mavrocordati... La 1680 a fost prima. Apoi s-a preschimbat in manastire, una foarte bogata, care a fost inchinata ierarhilor din marea Patriarhie a Antiohiei. Insusi Prea Fericitul Silvestru al Antiohiei, unul din cei mai insemnati patriarhi din intreaga ortodoxie, a venit la Bucuresti in 1747 si a ramas vreme de doi ani, ca sa zugraveasca icoana ferecata azi in argint, a Sfantului Spiridon. Da, icoana pe care tocmai o privisem a fost pictata "de mana de patriarh apostolic"! Ceea ce nu e putin. Aceasta icoana si pisania de deasupra intrarii sunt singurele piese de patrimoniu religios cu inscriptii in limba araba, de pe intregul pamant romanesc. Parintele Iordache a scotocit ani la rand prin batranele arhive ale Patriarhiei. S-a cutremurat afland ca asta a fost "biserica de suflet" a domnitorului Constantin Brancoveanu. Desi ctitoria lui favorita, biserica Domnita Balasa, se afla la doi pasi, el venea tot aici. Venea-n fiecare duminica, impreuna cu cei patru fii si cu ginerele Ianache, pentru ca apoi sa se urce bucuros sufleteste in caleasca si sa porneasca pe Calea Victoriei, catre palatul lui de la Mogosoaia. Apoi, Eminescu. O amiaza intreaga s-a
Biserica Sfantul Spiridon, asa cum arata astazi
inchinat la icoana Sfantului Spiridon, chiar c-o zi inainte de a pleca pe jos in lunga sa calatorie spre Blaj. Nicolae Iorga a ingenuncheat si el in fata altarului acestuia, sub Pantocrator, si s-a rugat indelung, cu exact doua zile inainte de a fi ucis... Ce i-a adus pe toti acesti oameni aici, intr-o bisericuta care era pe atunci la marginea Bucurestiului? Asta se intreaba mereu preotul Iordache. Si tot el isi da raspunsul, de fiecare data acelasi: "Probabil ca acelasi lucru care ma face si pe mine, astazi, aici, atat de fericit...".

Crima

Ei bine, toata istoria aceasta a spulberat-o Elena Ceausescu intr-o singura dimineata de vara. Nimeni nu poate pricepe de ce. Aici, comunistii n-au inaltat blocuri, cum au facut deasupra altei biserici mult-iubite, Sfanta Vineri, demolata tot in `87. Bisericuta asta n-a stat in calea nimanui, a nici unui plan de urbanizare. In locul ei a ramas un loc gol. O parcare. Si-atunci, de ce? Cei mai multi spun c-a fost pur si simplu un moft al Elenei Ceausescu, "o distractie" de-a ei. Parintele Iordache a apucat sa-l cunoasca pe preotul batran de dinainte, cel care vroia sa moara odata cu biserica. L-a cunoscut inca de pe cand slujea in biserica veche. Il descrie astfel: "Ca un pustnic era. Inalt, puternic, cu o barba lunga si alba asa, pana la brau. Mare orator, ca un vultur avea privirea, impunatoare, iar cand vorbea, parca vorbea Sfantul Ioan Gura de Aur din fata altarului. Din ochii lui ieseau vapai, cuvantul sau era viu, era tunet. Darz, parea ca absolut nimic nu i-ar putea sta vreodata in cale. L-am vazut apoi pe parintele Zaharescu, chiar in iarna lui `89. Era ger, o zapada mare, iar el isi pusese pe trotuar, in fata locului gol unde fusese biserica, o masuta si un scaun pliant vechi, cu panza roasa. Chiar atunci, imediat dupa moartea lui Ceausescu. Incercanat, slabit, palid, barba ii era ravasita... Statea pe scaunelul acela cu ochii pierduti, drept ca o lumanare si aduna bani de la trecatori pentru reconstructia bisericii sale. Pana ce a murit, n-a avut in minte decat asta: sa fie din nou biserica aici, asa cum a fost..."
Preotul ma indruma la o batrana ce locuieste, de peste 30 de ani, chiar in blocul de deasupra bisericii. Foarte credincioasa, apropiata a parintelui Zaharescu, Aurelia Gheorghiu a trait pe viu, clipa de clipa, intreaga drama a demolarii bisericii. Ma primeste cu drag in casa. Doar cand aduc vorba de bisericuta care-a fost odata aici, isi pleaca capul pe umarul drept si zambeste cu lacrimi. Se uita la mine, imi vorbeste normal, dar in timpul asta lacrimile ii curg pe obraz firesc, de la sine, fara ca femeia sa le poata stapani. Ma duce in balcon, de unde se vede biserica. Identica cu cea veche, exact in acelasi loc si totusi... Aurelia Gheorghiu, martora la demolarea Bisericii, inchide ochii. Imi vorbeste despre ce-a fost acolo, jos, doar cu ochii inchisi. Vede. Vede totul, cu o precizie incredibila. "Da, parca vad... Biserica era la fel. O bisericuta calda, primitoare, totul in jur era numai pace. La doi metri de intrare era o gradinita rotunda, cam de 10 metri. In dreapta era un clopot montat pe un schelet de lemn cu trei picioare, inalt de vreo 4 metri - parca si acum aud clopotul acela, cum canta de frumos... Si era soare si liniste... Liniste, da... Si era un plop mare, batran, care s-a uscat acum doisprezece ani... Gradinita era ingradita cu un gard verde, inalt asa, de un metru, si pe acolo ma plimbam eu seara cu sotul meu si eram fericiti..." Sotul Aureliei a murit demult. Ea pastreaza in balcon doua caramizi din altarul bisericii vechi, pe care le-a "furat" atunci, de sub gheara buldozerului. A avut mai multe, vreo 10-12, dar le-a daruit bisericii refacute, la fel ca sutele de crestini care au fost acolo, in dimineata aceea blestemata de 27 august 1987. Pe acestea doua, insa, le-a pastrat. Atunci cand se simte foarte-foarte singura, le pune una peste alta si se roaga inaintea lor, in apartamentul ei de bloc, gandindu-se ca are in fata un altar adevarat, de biserica. Se roaga si isi aminteste. "Era intr-o miercuri. Da, da, sigur miercuri era! Parintele fusese anuntat c-o seara inainte: "Gata, se termina totu`!". Abia a avut timp sa stranga in graba icoana facatoare de minuni si alte cateva icoane si obiecte de pret. Dimineata, ei erau aici. Niste soldati, doua buldozere, un tractor cu remorca. Si multi securisti. Au terminat repede, cred ca vreo patru ore a durat totul. Eu am vazut de la balconul asta cum il scoteau pe parinte cu forta niste barbati din biserica. Am coborat in fuga. Erau foarte multe femei langa parintele. Mai mult femei am fost acolo, barbatii stateau si se uitau de la geam. Le era frica sa nu-i ia securistii si sa ne ramana copiii pe drumuri. Parintele era in fata noastra, se uita la clontii buldozerului cum intrau in pereti, intindea mainile spre biserica si plangea. Plangeam si noi, deodata cu el. O zi intreaga, preotul nostru a plans incontinuu, ma si miram ca de unde mai are lacrimi. Eu ma uitam cum cadeau zidurile alea si ma tot gandeam, asa, la cate povesti ne spusese parintele despre fiecare coltisor din biserica asta, cat amar de istorie e facuta acum una cu pamantul, sub ochii nostri. Asa ma gandeam si le-auzeam pe femei plangand in jurul meu, de parca jeleau un mort, zau asa, boceau parca un om, nu ziduri. Iar spre amiaza, am vazut-o pe Elena Ceausescu. Cu totii am vazut-o. Trecea incet, incet, cu masina pe pod... Statea in fata, langa sofer, cu capul intors si se uita spre biserica. Eu cred ca pentru asta a si trecut, ca sa-si vada "opera", sa verifice ca totul s-a sfarsit. Se uita, se uita... Si deodata, a inceput sa zambeasca. Se uita la noi, cei care stateam in jurul bisericii daramate si radea. Nu era zambet ala, ranjet era. Ceva inspaimantator, dracesc. Doar cateva secunde, dar acele secunde o sa le tin minte toata viata. Ranjetul ala al ei...

Parintele Iustinian de la Athos Aurelia Gheorghiu, martora la demolarea Bisericii

Apoi i-a facut semn soferului si au pornit mai departe, in viteza. Noi am ramas acolo pana seara tarziu. Din bisericuta nu mai ramasese absolut nimic. Parca nici nu fusese acolo vreodata. Eu m-am intors acasa, in camera asta, dar n-am putut dormi. Multi ani dupa aceea, am tot auzit clopotul in mintea mea, diminetile. Mai ales cand era soare il auzeam. Clopotul acela care canta atat de frumos, pentru mine si pentru sotul meu..."

Incredibile vindecari

Cobor din bloc si ma intorc la parintele Iordache. De aici inainte, el stie povestea. Pe 28 august 1987, o parte din trupul bisericii a fost pur si simplu ingropata pe langa grajdurile de porci ale manastirii Cernica. Erau partile ei cele mai de pret: coloanele de piatra cioplita, porticul cu pisanie de la intrare, catapeteasma, ancadramentul ferestrelor si altarului... Oamenii au tinut minte locul. Imediat dupa caderea comunismului, s-au dus si le-au dezgropat, de parca ar fi scos la lumina trupul unui om care a murit si a inviat. Cu ele au recladit biserica. N-a mirat pe nimeni ca superbele usi din lemn masiv de la intrare, sculptate migalit, vechi inca de la ctitorii veacului al Xvii-lea, au fost gasite ca usi la garajul "cuiva" care astazi este mare demnitar al tarii.
Batranele bucati de biserica au fost puse cu cinste pe vechile lor radacini. Apoi Patriarhul insusi a chemat aici un tanar preot, pe nume Ioan Iordache. L-a chemat cu mari rugaminti. Fusese paroh intr-o comuna de tigani "cu probleme", langa Portile de Fier, unde a reusit sa inalte "din nimic" trei biserici si sa-i aduca pe oameni la credinta. Patriarhul a simtit in el ravna si harul unui adevarat ziditor. Noua biserica a fost sfintita la 26 octombrie 1996. Au fost de fata cei mai mari ierarhi romani - trei sferturi din Sfantul Sinod! -, Patriarhul Ignatie al Iv-lea al Antiohiei si intregului Orient, sase diaconi, 21 de preoti si peste 5000 de crestini. Toti marturisind unanim ca dintotdeauna au simtit aici "o mare putere". Iar chiar in fata, pe scena, intre cei doi mari patriarhi, puteai vedea un preot batran, slabit, dar care mai pastra inca o privire impunatoare, "ca de vultur": parintele Alexandru Zaharescu. Cand a intrat apoi in biserica si a ajuns in fata icoanei asezate chiar pe locul ei vechi, din dreapta intrarii, a izbucnit in hohote de plans. Viata i se sfarsea cu o minune. Bisericuta lui mult iubita inviase din morti.

Minunile Sfantului Spiridon

In acesti ultimi zece ani, icoana Sfantului Spiridon a facut minuni nenumarate. Preotul Iordache ofteaza adanc, ridicand ochii spre cer. Nici nu stie cu cine sa inceapa. Iata, nu mai departe aici, in acelasi bloc cu Aurelia Gheorghiu, locuieste un barbat, Ion Georgescu: "Omul asta tocmai avusese trei atacuri cerebrale
Parintele Ioan, sufletul bisericii Sf. Spiridon

Medicii i-au spus ca mai are foarte putin de trait. Paralizat, abia putea sa mearga in doua carje. Incet, foarte incet. Venea sa se roage la icoana Sfantului si-mi tot zicea ca parca simte asa, un ajutor, in sufletul lui. Cand a avut ultima criza, a hotarat sa nu mai cheme ambulanta. Nevasta lui l-a tinut, l-a ajutat sa ajunga pana in fata icoanei. S-a rugat, cu ultimele puteri. Acum nu mai are nevoie de cele doua carje. E un om vesel, plin de viata. Nu exista slujba la care el sa lipseasca. Mereu imi spune: "Doar forta Sfantului Spiridon ma tine azi in picioare...". Apoi, doamna Elena Pironescu. De noua ori operata de cancer, doctorii ii dadusera doar trei luni de viata. A venit aici si s-a rugat, punandu-si in biserica asta ultimele sperante. Intr-o noapte, i-a aparut in vis Sfantul Spiridon, cu intocmai acelasi chip ca-n icoana noastra. Sfantul vorbea cu ea. Ii poruncea sa mearga deindata
sa se inchine la locurile sfinte de la Ierusalim. A doua noapte, l-a visat din nou. Iarasi ii poruncea sa se duca. Imediat, cat mai repede. Femeia a mers. S-a inchinat acolo, la Pestera Nasterii lui Hristos, la Mormantul Sfant. In scurta vreme, am primit o veste de la ea, ca nu se va mai intoarce niciodata. Au trecut noua ani de la acel fatal diagnostic al medicilor. E bine-sanatoasa, lucreaza chiar in orasul Bethleem si-n fiecare an ne trimite de acolo, ca danie, cate un rand de vesminte preotesti. Toate scrisorile ei incep cu urmatoarele cuvinte: "Pe mine numai mana Sfantului Spiridon m-a tinut in aceasta viata..."".

Nasteri miraculoase

Au fost multe asemenea cazuri. Parintele Iordache a observat chiar o anumita regula: orice credincios care trece o data si se inchina la icoana asta, e imposibil sa nu mai vina inca o data. Toti revin. "Pentru ca simt un ajutor imediat, chiar din clipa in care incep sa se roage..." Imi povesteste despre alti bolnavi, despre oameni pagubiti financiar carora li s-au intors banii dupa o singura rugaciune, despre femei care au nascut prunci cu un ajutor nelumesc... De pilda, prezentatoarea de televiziune Iuliana Marciuc. Medicii nu-i dadusera decat cel mult sansa nasterii "in vitro". Intr-o seara a ajuns, din intamplare, in biserica asta. "Nu stia ce sa faca, incotro sa mearga", isi aminteste parintele. "A stat putin in fata altarului, apoi s-a gandit sa treaca sa-mi zica si mie cateva vorbe inainte de plecare. Parca avea nevoie de cineva caruia sa-i impartaseasca necazul ei. Am ascultat-o, m-am uitat la dansa si i-am zis: "Eu cred, totusi, ca se poate". A zambit. Nu avea incredere. Credea ca-i zic asta doar ca sa o linistesc. Ca sa-i arat ca nu vorbesc doar asa, abstract, i-am spus ca vom incepe chiar de maine. I-am dat un canon: Acatistul Sfantului Spiridon, al Sfintilor Ioachim si Ana, Acatistul Maicii Domnului... Plus post, smerenie, rugaciune la icoana facatoare de minuni. Ea mereu zambea: "Parinte, dar oare nu e prea mult de rugat?". Atunci ii ziceam, taios: "Nimic nu-i prea mult daca-ti doresti cu adevarat copilu` acesta!". A venit la bisericuta noua saptamani de zile, luni, miercuri, vineri si duminica, rugandu-se la icoana si implinind intreg canonul pe care i l-am dat. Iar dupa exact 40 de zile o aud la telefon: "Parinte, sunt insarcinata!". Nici doctorilor nu le venea sa creada. Si cu cantareata Sanda Ladosi s-a intamplat la fel, aceeasi situatie. Aflase de la Iuliana Marciuc despre minunile Sfantului Spiridon, ii ceruse numarul meu de telefon. I-am dat acelasi canon, si chiar acum cateva duminici, i-am botezat copilul aici, in biserica noastra. Ce sa va mai spun? Tot din lumea televiziunii, doamna Andreea Marin. Un caz la fel de grav ca cel al Iulianei Marciuc. Am fost primul om pe care l-a instiintat ca este insarcinata. Ma implora sa fac si eu rugaciuni la Sfantul Spiridon pentru dansa, zicea mereu ca invidia oamenilor e mare, ca simte multe puteri negative din partea semenilor, ca se simte singura, ca i-e frica. Nu mai avea curaj, pierduse deja o sarcina, facuse o operatie complicata, ajunsese aproape la deznadejde. Iar astazi, imi spune asa: "Parinte, sa stiti ca eu sunt insarcinata doar prin mijlocirea rugaciunilor la Sfantul Spiridon...". Dar dintre toate aceste femei, cel mai tare m-a impresionat Nadia Comaneci. Ea chiar nu mai spera deloc ca va mai putea avea vreodata copii. Renuntase de mult la gandul asta. Odata a trecut pe aici, impreuna cu sotul ei Bart, iar eu am indraznit sa ii spun: "Nadia, ai tot ce-si poate dori un pamantean. Numele tau a inconjurat planeta, esti iubita pretutindeni. Un singur lucru iti lipseste: fructul dragostei intre tine si barbatul tau". Ea a suspinat: "Ce sa-i faci parinte, daca asa a randuit Dumnezeu...". Atunci am simtit asa, nu stiu cum, parca un imbold de undeva, de dincolo de fiinta mea. Imediat am chemat-o la mine. Am binecuvantat-o, apoi i-am pus o mana pe cap, cealalta mana am pus-o pe icoana Sfantului Spiridon si-am inceput sa fac chiar atunci, pe loc, o rugaciune de ajutorare pentru nasterea de prunci... Va spun, foarte rar am fa-cut asa ceva in viata mea. Chiar si dansa s-a speriat putin, aproape a alergat spre usa, zicand: "Fereasca Dumnezeu si Maicuta Domnului! La ce va ganditi? Cum sa mai pot face eu copil la varsta asta, parinte?!...".
Fragment din pictura noua a bisericii

A vrut sa plece. Eu insa am insistat. Parca Dumnezeu m-a indemnat atunci sa nu cedez, sa-i poruncesc sa se-ntoarca. Iar ea a simtit ca vorbesc foarte serios, ca altcineva vorbeste prin gura mea de preot. S-a intors, cuminte, eu i-am pus iarasi mana pe cap si-am facut rugaciunea pana la capat. La urma, am pus-o sa sarute icoana Sfantului Spiridon, sa se inchine inaintea ei si abia apoi am lasat-o sa plece. Iar dupa scurta vreme, primesc un telefon din America, de la sotul Nadiei. Imi dadea marea veste. Imi multumea pentru clipele acelea din biserica, pentru faptul c-am insistat sa nu plece, pentru rugaciunile pe care le-am facut. Parca nu-mi venea nici mie sa cred. Apoi au venit amandoi aici cu copilul, ne-am strans in brate, am facut o rugaciune de multumire. Eu i-am taiat motul copilului, am ramas pana azi duhovnicul Nadiei. A fost ceva cu adevarat emotionant. Da, as putea sa spun, un miracol."

Minunea cea mai mare

Toate aceste cazuri foarte clare, imediate, de ajutoare si vindecari, i-au dat nadejde in suflet parintelui Iordache. Nu-i poate intelege deloc pe cei care tot spun ca Biserica ortodoxa nu se implica in problemele concrete, sociale, ale oamenilor. Tocmai de aceea, acum cativa ani, a vrut sa le dovedeasca tuturor pana unde poate merge aceasta putere a rugaciunii. In jurul bisericutei se inalta acum unul dintre cele mai mari centre medicale si de asistenta sociala din intreg Bucurestiul. Cladiri impresionante, cu sali de clasa pentru copii nevoiasi, cantine cu mese gratuite, farmacii, cabinete medicale, laboratoare de analize... Pentru toate astea nu a cerut niciodata vreun ban, nu a cersit, n-a alergat dupa sponsori. S-a incapatanat sa vada daca le poate cladi numai si numai prin rugaciune. Fara nimic altceva. Slujind zi de zi in altar, cerand mereu ajutorul Sfantului Spiridon. Doar el, preotul singur, cu cele doua palme impreunate in fata unei icoane. Daca i s-a oferit, a primit. Dar atat...

Doua firicele de iarba

Nu asta i se pare insa cea mai mare dintre minunile care s-au petrecut aici. Exista si o alta, mai mare. S-a intamplat anul trecut, atunci cand bisericuta a primit din Grecia, in semn de pretuire, papucul de matase rosie cu care au fost incaltate moastele Sfantului Spiridon. Acolo, in insula Corfu, Sfantul Spiridon e considerat calator. Pleaca noaptea din racla, acolo unde este
chemat. Din cauza asta, o data pe an, trupul intreg al Sfantului este dezbracat de vesmintele de ierarh si imbracat cu altele noi. Racla cu tronul arhieresc se deschide, iar vesmintele vechi se taie si se impart celor mai vrednice biserici ortodoxe din lume. Ei bine, in caseta primita la Bucuresti, papucul Sfantului era putin tocit. Iar alaturi se aflau... doua firicele de iarba! Calugarii din Corfu le gasisera lipite de talpa papucului. E absolut imposibil ca cineva sa le fi bagat acolo. Se lipisera singure, in ultima calatorie a Sfantului. Asta i se pare parintelui Iordache cea mai mare minune petrecuta aici, de cand este el preot. Mai mare decat toate vindecarile, decat toate zidurile cladite in jurul sau. Aceasta. Cele doua firicele de iarba.

PROFETIILE PARINTELUI ARSENIE BOCA DESPRE ROMANIA:

* Odata, la Draganescu, am stat de vorba cu Parintele Arsenie in biserica si cand sa ies catre poarta, cam pe langa fantana, Parintele s-a oprit in fata mea si mi-a zis: „Mai, hai sa-ti spun tie ceva, ca stiu ca tu nu ma spui la nimeni”. Si continua: „Hai, sa-ti spun cum se va descotorosi Romania de comunism. Toate celelalte tari comuniste vor face pasnic trecerea de putere de la comunism la capitalism – ca si cand dai camasa de pe tine si iei alta camasa – numai Romania va face trecerea prin varsare de sange si vor muri multi”. L-am intrebat pe Parintele daca voi muri si eu. Atunci, sfintia sa s-a asezat catre Rasarit, cu mainile impreunate, ca si cand s-ar fi rugat (nu cum fac preotii, cu mainile in sus). A stat asa, cu fata catre cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, ca nu voi muri la revolutie, dar ca „asta” va muri in ziua de Craciun. L-am intrebat: „Care asta?”. „Asta, ma, care ziceti voi ca nu vi-l mai schimba Dumnezeu”. Am intrebat incet: „Ceausescu, Parinte?”. Dansul mi-a zis: „Da, ma, asta. Si voi muri si eu, cu vreo 3 saptamani inaintea lui”. (Biliboaca Matei, Savastreni)

* Un cumnat, Ovidiu, a fost inchis, pe vremea lui Ceausescu, pentru trecerea frauduloasa a granitei. Am fost cu sora mea, Nela, la Parintele Arsenie ca sa-i spunem. Parintele ne-a zis: „Sa-i para bine ca n-a fost puscat“. Apoi s-a intors catre lume si a zis: „Mai, sa stiti ca multi vor pleca din tara, dar putini se vor intoarce. Va veni vremea cand ar dori sa se intoarca si n-or mai putea, caci Romania va fi inconjurata de flacari”. Parintele nu prea era de acord sa-ti parasesti tara.

Inainte de revolutia din 1989 Parintele ne-a spus ca miroase a praf de pusca si asa a fost. Ne-a mai spus ca o sa ne pasca un mare cutremur si blocurile din Bucuresti vor ajunge ca si cutiile de chibrituri.

Parintele Arsenie a fost si ramane in inimile noastre ca un sfant. Acum mergem la mormantul Parintelui Arsenie si ne rugam acolo si de cate ori il chemam in rugaciune, el ne ajuta si ne ocroteste. (Viorica Farcas, 48 ani, Voila)

* Odata mi-a zis ca, intr-o noapte, catre ziua, ne vor ocupa trei tari: Ungaria, Bulgaria si Rusia. Atunci eu am zis: „Ungurii or sa ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Si pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. (Chis Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mure
* Mi-a mai povestit cineva ca Parintele s-a rugat insistent la Dumnezeu pentru americani, sa nu-i pedepseasca, sa-i ierte ca si ei sunt creatia Lui si sa aiba mila de ei. Si l-a dus Dumnezeu pe Parintele Arsenie sa vada ce e pe acolo – prin America – si a zis Parintele: „Da, Doamne, sunt vrednici de pierzare”. Cum l-a dus? Nu stiu. Nu cred ca l-a dus cu trupul. L-a dus cu duhul. Ca urmare a ceea ce a vazut cu duhul, Parintele a pictat la Draganescu, deasupra scenei Invierii, mai multe cladiri moderne (turn) in flacari, reprezentare care ar putea fi profetica (vezi cele doua turnuri din „11 septembrie”).

Prea Sfintitul Daniil, la inmormantarea ParinteluiArsenie, a spus ca ar fi zis Parintele Arsenie asa: „Vor veni necazuri mai mari decat Muntii Fagarasului”. Ne-om duce la muntii Fagarasului si la dealul Prislopului sa se pravaleasca peste noi ca nu mai putem rezista («Atunci vor incepe sa spuna muntilor: Cadeti peste noi!, si dealurilor: Acoperiti-ne!» – Lc.23, 30). Si ne-om duce la morminte sa iasa afara si sa intram noi de vii ca nu mai putem rezista.

* Parintele a iubit mult Muntii Fagarasului; venea mereu pe la cabana Podragul si pe la Turnuri. Spunea Parintele: „Muntii Fagarasului si dealurile Prislopului va vor acoperi pe voi”.

Parintele a fost si este un sfant intre noi. O femeie i-a spus: „Parinte, cand o fi la judecata, sa ne treci cu gramada”. Parintele a zis zambind: „ N-ai spus rau, mai”. A trecut de multe ori pe la noi prin sat. Unii il cunosteau, altii nu-l cunosteau, dar Parintele spunea: „Oamenii la voi sunt cam rai, dar totusi, fac milostenie multa si asta ii ajuta”. (Olimpia Fuciu, Ucea de Sus)

* Eram cu Parintele Arsenie si l-am intrebat: „Ce sa facem Parinte, ca acum este foarte rau”. Parintele zice: „Va veni si mai rau”. Zic: „Parca toate sunt otravite. Nici nu ne mai vine sa mancam”. „Ma, faceti semnul sfintei cruci pe tot ce mancati: apa, ceai, cafea, prajitura, fructe, bautura, mancare, paine. De ar fi dat chiar si cu otrava, Sfanta Cruce anuleaza tot ce este otravit”. (Maria Matronea, Sibiu)

* Zicea Parintele Arsenie, parca pentru toti romanii: „Imi pare rau de voi ca sunteti slabiti in credinta. Veti cadea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu va fie frica pentru a va salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt ingaduite de Dumnezeu, Care este tovarasul de drum al fiecaruia, de la nastere pana la moarte. Vor cadea si cei alesi. Imi pare rau ca sunteti cei de pe urma. Va vor cerne. Vor pune impozite, taxe si alte ingradiri. Vor lua totul!” (Sora Septimia Manis, 81 ani, Codlea)

* Faceam serviciul in Brasov, la uzina Astra. Odata a venit Parintele Arsenie la biserica Blumena (Biserica Sfantului Nicolae din Schei), unde a participat la slujba. Atunci a spus: „Trebuie sa ne intarim spiritualiceste, ca altfel viata noastra este moarta, chiar daca ne merge numele ca traim. Luati exemplu de la Stefan cel Mare, care cu o mana de oameni intariti spiritualiceste, tinea pe tatari la Nistru si pe turci la Dunare”. (Nicolae Streza, 84 ani, Fagaras)

* Imi spunea parintele Bunescu ca Parintele Arsenie se ducea in miez de noapte la biserica, ingenunchea in intuneric langa masa sfantului altar si doua-trei ore se ruga pentru poporul roman. (Pr. Bunea Victor, Sibiu)

* Spunea Parintele Arsenie sa ne spovedim si impartasim mai des, ca va sosi timpul cand se va lua Sfanta Liturghie la cer si nu se va mai savarsi pe pamant“. (Septimia Manis, 81 ani, Codlea)

* Privind viitorul a spus odata: “Zdreanta rosie, secera si ciocanul, steaua cu cinci colturi va disparea , dar va veni steaua cu sase colturi , anarhia, si va fi vai si amar de lume“. (Cornea Elena, Harseni

* Parintele Arsenie:

“Vasile, americanii pe care stiu ca-i astepti, nu vor veni! Pe noi, singuri, ne asteapta o lupta grea si lunga. Cei buni si drepti vor da jertfa mare de viata si sange, cei slabi, nimicnici si fatarnici vor ingrosa randurile dusmanilor nostri atat de mult, incat vor crede ca sunt numai ei, atotputernici si atoatestiitori.

Asta va fi burta lor moale si-i va duce la pierzare cand va veni din Rasarit un om cu stea in frunte.

Dar va fi peste multi ani, peste foarte multi ani si noua Dumnezeu nu ne va harazi sa vedem acele vremi. Tu nu vei putea vedea americanii care atunci vor veni! Mie nu-mi va fi dat sa vad, dupa sarbatoarea desarta a victoriei, cati dintre cei drepti au mai ramas! Caci, vezi tu, Vasile, dupa aceasta victorie desarta, putini dintre cei drepti vor mai fi in picioare si la sarbatoare. Peste tot vor fi naimitii [vanduti dusmanului] si abia atunci va incepe o noua lupta, poate mai usoara, caci fara jertfa de sange, dar la fel de lunga ca si cea pe care am inceput-o noi acum!” [...]

(Vasile Serbu, Arpasul de jos), (Monitorul de Fagaras, 13-19 feb.2008)

*Odata venise o doamna de la Bucuresti si Parintele i-a spus ca pe Bucuresti s-a “ouat” de doua ori, referindu-se la bombardamente [dar si la cutremure], iar cand se va “oua” a treia oara Bucurestiul va fi sters de pe fata pamantului deoarece acolo forfotesc pacatele.

Alta data Parintele ne-a vorbit despre sfarsitul lumii, ca sfarsitul lumii nu va fi asa cum gandim noi ca va muri toata lumea odata. Ci va muri pe rand. Intr-o parte de lume vor fi razboaie, in alta parte cutremure, in alta inecari, vor fi accidente peste accidente, vor fi boli necunoscute si fara de leac. Toate acestea le putem vedea in zilele noastre. Toate acestea, pe care le vedem acum, le-a proorocit Parintele Arsenie prin anii 1945-1946 ca sa ne intoarcem la credinta ca sfarsitul nu-i departe. Putem vedea asta dupa semnele care sunt.

Toate aceste semne ni le-a proorocit Parintele Arsenie prin anul 1945-1946 si ne-a citit [talmacit] din Biblie de la Apocalipsa ca se va ridica de la Rasarit un popor fara cruce, va bantui casele oamenilor, le va darama, le va nimici, se va calca om pe om, se va manca carne de om si se va bea sange de om. Cine va ramane din razboiul acesta va fi ales ca graul din pleava. Pleava zboara, iar graul ramane. Se va alege cine va ramane.

Parintele ne-a spus: “Nu va spun de la mine. Asa scrie in carte, in Biblie”.

(Preoteasa Lucretia Urea si Paraschiva Anghel

* Parintele facuse atunci altarul din padure si într-o predica spusese: „Ma, întoarceti-va la Dumnezeu caci calul rosu bate la portile Rasaritului. Dar sa nu va întristati ca de acolo vine mântuirea. Prigoana vine de la Apus”. Adica, prigoana vine din Apus acum, în vremurile noastre.

Sfaturi si indemnuri ale Parintelui Arsenie:
- Vine timpul, si e foarte aproape, cand toti preotii vor repara bisericile, iar altii vor construi altele noi, dar nelucrand ei la sufletul omului, vor ramane bisericile goale, cucuvelele vor canta intr-insele. Roadele slabirii in dreapta credinta a teologilor in facultati si seminarii vor fi preotii, care vor fi si mai slabi ca invatatorii lor; mai ales in Transilvania ortodoxia aproape ca va disparea, ultima reduta va fi Sibiul, dar va cadea si acesta. Dumnezeu nu forteaza mantuirea nimanui. Cine are minte sa ia aminte.

In anul 1976, parintele Boca, in timpul pictarii Bise­ricii Draga­nescu, spunea in dialog cu informatoarea „Vicol Tatiana“:

„Con­ducerii de astazi nu ii trebuie manastire. Ei au lasat cateva manastiri istorice si atat. Ei vor ajunge sa cuprinda intreg pamantul [si] vor con­du­ce lumea. Pana atunci va fi bine de noi. Atunci se va vedea care este crestin adevarat, care [le] va rabda pe toate; care nu, va cadea in valul lumii“.

Eu am zis: “Eu nu cred ca vor ajunge sa cuprinda tot pamantul, mai ales ca sunt oameni fara credinta”. Arsenie Boca a raspuns: “Sunt ingaduiti de Dumnezeu si le ajuta [n.n. ingaduie] sa puna stapanire pe intregul glob pamantesc. Insa ce fac comunistii astazi trebuie sa fi facut altii cu veacuri in urma, care erau oameni cu credinta, ca sa nu fie altul prea bogat si altul prea sarac. Dar nu au facut-o si de iaca Dumnezeu le-a ingaduit la astia….

[...] Nu-i vor mantui masinile, nu le va ajuta la nimic. Insa tu, asculta aici ce-ti spun eu: Nu te pune cu ei rau, ci sa fii credincioasa, ca Dumnezeu este in orice loc, ca si la Ierusalim, ca si la noi. Caci biserica din ini­ma noastra nimeni nu o poate darama“.

Eu am zis ca “dupa desfiintarea manastirii au venit mai multe maici aici la mine sa ma vada si cineva m-a parat si am fost chemata la partid, unde mi s-a facut observatie”.

El mi-a raspuns [ca] pentru vina lui s-au scris 800 de pagini. “Insa acum cine stie cate or fi. Or fi trecut de 1 000. Sa stii ca sunt pandari pusi de ei, sa ne pandeasca pe fiecare in parte. Insa, Dumnezeu cere de la noi faptele si sufletele, atat. Trebuie sa fim dez­bra­cati de orice si numai pe Dumnezeu sa-l avem in suflet

Avva Pimen i-a zis avvei Isaac: "Dă jos o parte din dreptatea ta și vei avea pace în toate puținele zile ale vieții".