Un text EXTRAORDINAR, o baza colosala pentru programarea neuro-lingvistica!

Puterea cuvintelor Cuvântul este puterea prin care noi creem sau distrugem. Cuvântul este darul care vine direct de la Dumnezeu. La început a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul. Dacă Dumnezeu a creat lumea după chipul şi asemănarea Lui, înseamnă că omul a căpătat puterea de a creea ca şi Dumnezeu. Noi avem puterea de a crea şi această putere este aşa de mare, încât tot ceea ce credem se poate transforma pentru noi în realitate. Noi ne cream pe noi înşine şi devenim ceea ce credem că suntem.

Cuvântul e puterea pe care o avem de a ne exprima şi de a comunica, de a gândi şi de a crea evenimentele din viaţa noastră. Cuvântul e cea mai puternică unealtă pe care o are omul. Cuvântul reprezintă manifestarea fiinţei noastre spirituale, scânteia divină din interiorul nostru.

Cuvântul nostru poate crea cel mai frumos vis şi realitate, dar poate şi să distrugă tot ce există în jurul nostru. De aceea, folosirea greşită a cuvântului creează iadul pe pământ.

Orice putere creatoare folosită rău, nepotrivit, poate deveni putere distructivă. Cuvântul nostru este magie pură, iar folosirea lui greşită poate deveni magie neagră.

Cuvâtul vorbit sau scris este atât de puternic încât un simplu cuvânt poate schimba o viaţă sau poate distruge vieţile a milioane de oameni.

Un cuvânt negativ poate fi un blestem, iar adesea oamenii folosesc cuvântul la fel ca magicienii, blestemându-se inconştient unii pe alţii. Noi îi blestemăm adeseori pe alţii prin părerile care le exprimăm. De exemplu, dacă ne întâlnim cu un prieten şi îi spunem: “ai o paloare pe faţă care se întâlneşte numai la oamenii bolnavi”, dacă el va asculta aceste cuvinte şi va fi de accord cu ele se va putea îmbolnăvi. Aceasta e puterea cuvântului. Oamenii care au un nivel ridicat de spiritualitate sunt foarte rezistenţi la blesteme si la undele mentale ale altora.

Cel mai adesea folosim cuvântul pentru a ne împrăştia emoţiile noastre otrăvite, pentru a ne exprima furia, gelozia, invidia sau ura. Cuvântul e cel mai preţios şi mai puternic dar pe care îl are umanitatea, dar noi îl folosim şi împotriva noastră. Dintre toate armele de distrugere pe care le-a inventat omul, cea mai teribilă şi mai puternică este cuvântul nepotrivit care poate să distrugă fără să lase urme.

Noi ne atacăm în permanenţă prin cuvinte şi ne omorâm unul pe altul în mod sistematic, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru.

Această practică a devenit cea mai rea dintre toate formele de magie şi a fost numită bârfă. Bârfa, desi pare atat de inofensiva, ne alterează şi scurtează viaţa, ne distruge fizic şi spiritual, fiindcă în permanenţă ne ruinează sufletul şi trupul.

Bârfa e un act de magie neagră şi este foarte rea, deoarece este otravă pură. Cu toţii am învăţat cum să bârfim acceptând bârfa altora, socotind că aceasta este o modalitate normală de comunicare. Bârfa a devenit o forma curentă de comunicare în societatea umană.

Bârfa şi gândurile urâte pe care le generează reprezintă un frecvent traumatism aplicat omului la care ne- am gândit.

De cele mai multe ori noi cream o otravă emoţională proprie prin folosirea unor cuvinte ca: sunt gras, îmbătrânesc, îmi cade părul, sunt prost, nu voi fi niciodată perfect, nu voi reusi…etc. Astfel, noi materializăm aceste cuvinte în realitatea noastră sau mai bine zis împotriva noastră.

De aceea, important este să înţelegem ce este cuvântul şi ce putere are el. Întreaga lume poate să bârfească în legătură cu noi, însă dacă noi nu punem la suflet, nu dam crezare, vom deveni imuni la bârfe. Dacă cineva ne trimite în mod intenţionat o emoţie otrăvită, dar noi nu o luăm la modul personal, ea nu ne va afecta.

Când omul nu acceptă emoţia otrăvită aceasta se întoarce asupra celui care a trimis-o şi-l afectează direct. Gândul şi cuvântul pun în mişcare vibraţiile ce se propagă în cercuri din ce în ce mai mari, până ce îmbrăţişează întregul univers, după care ele se întorc la noi tot atât de sigur ca atunci când le-am emis. Gândul e o energie pură, care nu moare niciodată. Să ne ferim mintea de gândurile rele despre ceilalţi şi să ne asumăm întreaga responsabilitate asupra sentimentelor, gândurilor şi cuvintelor noastre.

În cuvinte se află puterea şi energia create de gândire. În ziua în care omul va înţelege că are puterea de a-şi schimba viaţa prin cuvintele create de gândire, atinge maturitatea. Gândurile şi cuvintele sunt nişte transmisii energetice care în funcţie de încărcătura lor, adică de frecvenţa lor joasă sau înaltă, ne pot face rău sau bine.
La fel se întâmplă şi în cazul cuvintelor scrise.

De aceea, este bine ca la capul patului în care dormim să nu ţinem cărţi care relatează despre nefericiri, violenţe, crime etc.

Aceste bombardamente informaţionale conţinute în cărţi sunt preluate în starea de veghe sau de somn, afectând într-o măsură foarte mare organismul uman. După o vreme ne simţim rău, obosiţi, avem coşmaruri, stări deprimante, comportamente bizare şi violente.

Cuvintele pot vindeca

Iubirea e cuvântul care se apropie foarte mult de cuvântul Dumnezeu ca influenţă vibratorie şi se cunoasc mii de vindecări, care au fost realizate prin folosirea lui.

Orice boală cunoscută cedează locul puterii sau puterii iubirii pe care o emitem. Noi putem influenţa în mod subtil pe cei aflaţi în preajma noastră, prin energia pozitivă sau negativă pe care o emitem. Gândurile şi sentimentele negative sunt asemenea unor arme puternice care pot cauza pagube considerabile.

Dacă urâm pe cineva din adâncul inimii şi trimetem spre el gânduri negative putem contribui la distrugerea lui ceea ce este un mare păcat înaintea Domnului.

În vindecarea de la distanţă grupurile de tămăduitori se roagă pentru cei aflaţi departe de ei. Ei trimit gânduri pozitive spre cel bolnav şi prin acestea se produce vindecarea. Orice cuvânt are o frecvenţă vibratorie. De aceea, e benefic ca omul să utilizeze numai cuvinte de înaltă vibraţie. Fiecare cuvânt atrage o energie asupra celui care îl exprimă şi energia e în raport cu vibraţia cuvântului.

Să evităm permanenta emiterea de gânduri de vibraţie joasă ca: gânduri de ură, invidie şi de răzbunare. Cuvintele sunt cărţile noastre de vizită în plan subtil. Cu cât cuvintele sunt mai alese şi mai înalt vibraţionale, cu atât cel care le utilizează e un spirit evoluat, o fiinţă de înaltă vibraţie spirituală.

Cuvintele de vibratie joasa

Cu cât vibraţia cuvintelor e mai joasă cu atât fiinţa care se manifestă astfel dovedeşte că e un spirit involuat, un om de vibraţie joasă. O vibraţie joasă înseamnă o funcţionare la nivel coborît a celui care o are. Vibraţia joasă se recunoaşte după starea pe care ţi-o dă: de tensiune, de teamă, de boală, de nemulţumire, de nefericire. Omul devine astfel o victimă sigură a energiilor de vibraţie joasă pe care le emite.

Majoritatea oamenilor nu fac decât să critice şi să blesteme pe cei care îi guvernează.

Sub influenţa acestor gânduri negative şi rău făcătoare guvernanţii sunt împinşi să ia decizii greşite pentru ţară şi greşelile lor cad asupra întregului popor.

Iată deci ce forţă distructivă se poate realiza atunci când oamenii gândesc negativ, în mod colectiv, la o anumită persoană.

Să binecuvântăm pe marii iniţiaţi şi călugări care emit în permenenţă vibraţii mentale foarte pozitive prin care salvează omenirea de la autodistrugere.

Toate cuvintele pe care le rostim sau gândim creează realitatea noastră, se materializează. Gândurile sunt ca nişte fiinţe vii, căci ele poartă în univers informaţia furnizată de noi înşine. Ele reprezintă cea mai vie şi subtilă forţă a omului.

Orice frază e formată din cuvinte, constituind o grupare informaţional-energetică, asemenea unui organism viu care traduce în fapt informaţia persoanei căreia i-a fost adresată fraza. Ea nu primeşte mesajul aşa cum îl concepem noi, ci sub forma unei energii pe care o decodifică în felul său propriu.

Cuvântul rostit are o mare putere întrucât îi dăm energie din corpul nostru ca să-l facem să lucreze. De aceea, trebuie ca mai întâi să alegem cuvintele şi apoi să le dăm putere. Gândul poate fi forţa dinamizatoare din spatele cuvântului rostit şi astfel îi dăm putere.

A te teme de cuvintele negative auzite la altii despre tine înseamnă a le spori energiile şi astfel influenţa lor negativă asupra ta va creşte.

Dacă cuvântul e rostit într-o doară sau fără forţa gândului, el nu ajunge să se împlinească, dar tot poate produce rau daca este negativ. Orice cuvânt negativ adresat unui om reprezintă un atac energetic asupra lui, cu efect de bumerang, amplificat şi asupra noastră.

Efectul gândurilor şi cuvintelor noastre bune sau rele revin la noi cu siguranţa cu care le-am emis in mod amplificat. Când eşti lovit cu vorba doare mai mult decât dacă eşti lovit cu mâna sau cu piciorul.

Cuvintele sunt energii cu modulaţii aproape infinite, care produc efecte devastatoare în timp asupra corpului subtil al fiinţelor umane. Astfel, ne atacăm, ne facem rau şi ne omorâm unul pe altul în mod sistematic, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru.

Mulţi oameni au obiceiul de a rosti blesteme pentru orice fleac, ei îşi blesteamă părinţii, copii, vecinii, prietenii, de a apela la vrajitorie sau magie neagra…. Este un obicei foarte rău, fiindcă vorbele creează condiţii ca nenorocirile să apară. Un cuvânt este o rachetă ce parcurge spaţiul şi care în trecerea ei declansează forţe, agită entităţi şi provoacă efecte ireparabile. De aceea s-a spus: înainte de apusul soarelui împacă-te cu fratele tău. Acest lucru înseamnă că trebuie rapid să reparăm răul făcut celorlalţi.

Când ne gândim la cineva se creează un canal energetic între noi şi omul la care ne gândim. Energia cuvintelor răutăcioase – cu încărcătură negativă – aruncate asupra unei persoane, precum şi intensitatea cu care au fost rostite, au efecte devastatoare, în timp, asupra corpurilor subtile şi ale aurei acelui om şi lucrează aşa cum au fost adresate.

De fapt, orice cuvânt sau gând bun sau rău poartă în el informaţii ce duc la energiile pe care le formează. Astfel: acolo unde se duce atenţia se duce şi energia. Important e ca energia şi informaţiile trimise să fie pozitive.

Posibile solutii

 

Pentru ca începând din acest moment să nu mai facem rău nici unei fiinţe din univers, nici măcar cu gândul, trebuie să avem în vedere următoarele:

Nu emiteţi niciodată pretenţii faţă de nimeni şi nimic, nu faceţi nici un reproş nimănui. Nu reproşaţi nimic nici destinului, nici trecutului, nici oamenilor. Nu uitaţi că orice reproş al tau reprezintă un program de distrugere a aceluia spre care il adresaţi. Efectul va fi mai mare dacă persoana respectivă este într-o stare de vulnerabilitate energetică. La om şi sufletul se deschide prin spate.

Tot ce vei rosti în urma omului, totul se va împlini. De aceea, dacă aţi rostit în urma cuiva un blestem, veţi continua în subconştient să rostiţi acest blestem oricărei persoane care v-a întors spatele, inclusiv propriilor vostri copii.

De aceea, la toţi cei care pleacă de la noi sau cu care ne intalnim să le transmitem numai lumină, iubire şi armonie. Dacă nu facem acest lucru, prin subconştient vom transmite dezaprobare, supărare sau iritare.

Vorbirea de rău a unui om otrăveşte mintea celui care vorbeşte, după care produce perturbări în câmpul lui energetic şi intră în suferinţă. Când omul se gândeşte la cineva nu prea frumos, are loc conectarea de energii negative comune şi chiar fără a-i dori răul poţi să il produci.

Una din legile universului e aceea de a nu face rău unei persoane nici măcar cu gândul. Când cineva gândeşte că se poate întâmpla ceva rău lui insusi sau altcuiva, el atrage toate nenorocirile asupra destinatarului şi cu cât acestea sunt reprezentate în mod real, cu atât mai mare e răul pe care îl provoacă. Nu răspundeţi răului cu rău sau ocarei cu ocară, ci dimpotrivă binecuvântaţi.

Când binecuvântăm dăm şi primim în acelaşi timp. Oferind pace şi iubire, acestea se întorc la noi însutit. Nu se răspunde la ură şi la răutate cu răutate, ci cu ganduri de iubire si lumina, chiar daca ne vine greu s-o facem. De aceea mii de oameni se autodistrug în mod inconştient, deoarece se hrănesc în permanenţă cu fructele putrede ale gândirii negative.

 

Prin ură, răutate şi furie nu vei rezolva niciodată nimic. Numai iubirea recompensează. Ura face mai multe ravagii semenilor noştri decât pe câmpul de luptă.

Oamenii se ucid între ei mai degrabă cu vorba decât cu fapta. Antidotul urii este iubirea şi iertarea. Frica, îndoiala, orice gând negativ sunt nocive, toxice şi autodistructive.

Când te simţi vinovat în gânduri, vorbe sau fapte fata de cineva e important şă-ţi ceri iertare in fapt sau macar in gand respectivului. Fă-o pentru tine. Să nu te preocupe reacţia celuilalt.

Oricând aveţi gânduri “negre” despre o persoană, aduceţi-vă aminte să comutaţi butonul şi să vă rugaţi pentru sănătatea ei si sa-i trimiteti ganduri de lumina si iubire.

Un om nervos, care are tensiunea ridicată, explodează în torente de cuvinte, în lamentări, într-o agresivitate necontrolată care îi va afecta pe cei apropiaţi sau mai indepartati care vor prelua inconştient energiile negative pe care acestale emană. Aşa se explică bolile copiilor care sunt extrem de sensibili la certurile părinţilor sau ale subalternilor si ale colegilor care au un sef/coleg coleric.

De asemenea, toate obiectele din jur se impregnează cu energiile negative emise, devenind aducătoare de probleme pentru toti ce stau mediul respectiv, inclusiv pentru cel/cei care le-au provocat. Atunci când ne pierdem controlul, noi spunem şi facem lucruri pe care nu am fi dorit să le spunem şi sa le facem.

De aceea e atât de important să devenim impecabili în gândire, în vorbire, adica sa gandim pozitiv si sa spunem numai cuvinte pozitive.

De regulă, noi eliberăm otrava noastră emoţională asupra persoanei despre care credem că este responsabilă de nedreptatea comisă asupra noastră.

De fapt, noi suntem dispuşi să ne descăcăm otrava asupra oricărei alte personae, vinovate sau nu, numai să scăpăm de ea. De multe ori o trimitem asupra copiilor care sunt prea lipsiţi de apărare şi astfel se nasc relaţii abuzive verbale si faptice.

Oamenii mai puternici fizic si psihologic abuzează de cei slabi, căci simt nevoia să scape de această otravă emoţională negativă, aruncand-o asupra acestora.

Dacă tu consideri ceva ca fiind rău acesta devine rău în mod automat. De aceea se spune: devii ceea ce gândeşti. Tot ce gândim se materializează în existenţa noastră.

Omului i se întâmplă tot ce gândeşte. Dacă acceptă în gând şi în mental boala şi bătrâneţea, de acestea va avea parte mult mai repede decat ar fi firesc.

Gândul rău îl înfăptuim: întâi în noi, pe plan mental, prin simplul fapt că îl acceptăm şi ne hrănim cu el şi apoi în afară spre victima spre care a fost direcţionat.

Sămânţa tuturor faptelor tale se găseşte în gândurile şi vorbele tale.

Dacă gândeşti şi spui “nu pot să-l sufăr pe cutare”, de fapt îl ataci la nivel energetic subtil şi ceea ce sunt ganduri si vorbe repede ajung faptă. De aceea nu e bine să spunem lucruri agresive sau vorbe care rănesc pe alţii.

Calomniind o persoană în faţa altora sau uneltind împotriva ei o ataci la nivel energetic subtil.

 

Toate bolile fizice sunt expresia unor gânduri eronate şi dispar odată cu corecţia de rigoare.

După cum crezi aşa va fi. Convingerile omului influenţează şi creează realitatea.

Să crezi pe deplin în tot ce vrei să realizezi. Să simţi că deja ai primit sau vei primi curând. Aceasta atrage foarte repede spre tine rezultatul dorit.

Să nu emiţi niciodată opinii de genul: sunt gras, slab, urât îmbrăcat, sărac etc, căci trimiţi către tine sau catre alţii energii şi informaţii negative ce au ca rezultat ca ei vor gândi la fel despre ei însăşi ori despre altii şi ceea ce vor gândi nu va întârzia să se materializeze. Sub nici un motiv să nu spui cuiva: eşti leneş, eşti prost, eşti nemernic, nu eşti bun de nimic etc., fiindcă toate acestea creează sau amplifica în el cusurul ce i se reproşează.

Cele mai periculoase sunt vorbele rele la adresa părinţilor, rudelor, a dori răul oamenilor apropiaţi.

Sinceritatea este cheia. Să cauţi să exprimi mereu, prin cuvînt, numai ceea ce simţi şi crezi din tot sufletul că este adevărat. Să alegi să faci numai ceea ce este în deplin acord cu idealul tău. Să fii tu însuţi în tot ce gîndeşti, afirmi şi întreprinzi. Iar ca să ajungi la asta, trebuie să cauţi permanent să te cunoşti pe tine insati/însuţi, să-ţi clarifici idealul, să renunţi la ideile inutile şi dăunătoare, cu alte cuvinte să devii mereu mai înţelept. Este cea mai mare realizare a vieţii unui om, pe care o poate comunica apoi şi celor din jur, chiar fără cuvinte, numai prin ceea ce este.

Dumnezeu îngăduie ca sufletul nostru să fie câteodată părăsit.

Dumnezeu îngăduie ca sufletul nostru să fie câteodată părăsit. Nici o mângâiere, nici o lumină, ci din toate părţile încercări, ispite, dureri; sufletul se crede aproape de cădere, pentru că el nu mai vede braţul care-l sprijineşte. Ce e de făcut atunci? A zice ca Iisus: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46). Şi cu toate acestea, a rămâne în pace, în suferinţă şi în întuneric, până va înceta ziua, şi se vor pleca umbrele şi vom descoperi aurora unei noi zile.

Această stare e cea mai mare îndeletnicire a credinţei. O, câte haruri sunt în fructul acestei răbdări! O, câte păcate răscumpără această pătimire! Atunci se săvârşeşte în noi taina mântuirii şi ajungem cu adevărat ai lui Iisus, şi numai dacă cu o credinţă sinceră, nestrămutată, nu încetăm a repeta acest cuvânt de supunere: Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta. (Matei 11, 26) Amin.
(din cartea “Urmarea lui Hristos”)

Parintele Gherasim Mikragiannanitis Imnograful este un erou;

Îmi amintesc Daniilaion Gerontios vechi de-mi spune: "Ascultă, tată, Malcolm este un erou pentru ca a stat singur şi abandonat în pustie şi atât de binecuvântat de Dumnezeu. Dacă nu aveţi curaj nici o şedinţă. Deci, l-ai respecta şi să-l asculte. " Cum să le uităm? Cum pot uita momentul în care a fost plâns şi de comuniune spunând cuvinte pe care numai el a înţeles Cum pot uita lacrimile în Kellaki sa de a justifica clişeu, "plâng păcatele mele?"?  acest lucru a fost cauza sau altceva? Nu ştiu .Eu doar trăsături externe percep.

Din nefericire pentru noi, din fericire pentru el, a ţinut viaţa secretă. Greu să fie motivul pentru care am facut pentru el, şi nu va acoperi tehnic evident că aceasta vine de la El. În cazul în care, uneori, a acordat Dumnezeu pentru a ne construi, atunci in mod miraculos, chiar şi numerotate de n ori, am invatat ceva despre viata. Dar niciodată nu a arătat punctele de graţie. Capriciu,  nu se tem de ceea ce au pierdut decât de câştigat, dar ceea ce cred că am spus destul?. Aici noi nu neagăm că la bătrâneţe, voia buna a lui Dumnezeu,  Cine ştie şi care presat de evenimente pentru a transmite dragostea ta?.

În primii ani de abandon de către peirachthike care era  bătrân .Singuratatea a contribuit la întreaga situaţie şi a fost ca o mare furtunoasă. Valurile de gânduri l-au lovit pe  Gherasim .Lucrarea nu s-a continuat. Ispita nu era  plecarea. Numai rugăciunea si  retragerea.in  capela umila al Sf. Ioan Botezătorul. El intră în templu, în genunchi şi cu capul în jos plângând, strigând neîncetat şi implorănd. Cerea mila lui  Dumnezeu de a consolida, în continuare,  răbdarea lui. Sta pe podeaua  de lemn, plange cu  lacrimi fierbinţi.. Cine ştie cate ore  a rămas în genunchi, plângând. Dintr-o dată închise ochii, lacrimile stralucesc, prin fata ochilor vede o lumina,  ca un fulger. Un luciu. O lumină stranie , necunoscuta, ciudata... Deschise ochii cu frică şi cutremur   ... Observă timid două picioarele goale, o tunica alba. Picioarele aveau  leziuni, dar haina era curata. ridica ochii un pic mai mult şi vede două mâini, două palme cu răni. Nu  poate sa se ridice. . incepe sa strige... "Domnul meu şi Dumnezeul meu! Am văzut în ochii  mei pe Mântuitorul meu. am vazut acea lumina a Schimbarii, cu stigmatele  mântuirii noastre. " Ce altceva a vrut? s-a umplut sufletul său, "igalliase spiritul lui Dumnezeu pe acest Mântuitor acum." se ridica cu o bucurie de nedescris, cu bucurie mentală, cu putere fizică. Un alt om. A simtit o putere de nedescris.  Toată viaţa lui depindea de această epifanie., Dumnezeu l-a  iubit şi i s-a aratat...

Cabana veche a lui Ioan Botezătorul în St Anne Mica Muntele Athos

Sursa: Mikragiannanitou Spiridon Călugărul, Gerasimakis - Douăzeci de ani după moartea Tatălui Gherasim Imnograful Mikragiannanitou Marii Biserici a lui Hristos.

CUVANTUL PARINTELUI PUSTNIC PROCLU (2010)

CUVANTUL PARINTELUI PUSTNIC PROCLU (2010) despre ispitele grele ale lumii si ale Bisericii de astazi… CUM VA FI SFARSITUL LUMII SI CE AVEM NOI DE FACUT? “Fara sfatul duhovnicului sa nu faca niciun pas, ca ne putem duce in prapastie!”

DAI CLIK PE TITLU..PENTRU A CITI MAI MULTE IN RAZBOI INTR-UN CUVANT...


“Amu, trebuie asa: dat la aparat ce am vorbit eu. Ai inteles?”

ASCULTATI CONVORBIREA:

NOTA: Asa cum am mai spus, oricat s-ar zbate si s-ar osteni unii si altii intru batjocura, insulte, can-can urat mirositor si aruncare de petarde diversioniste, orice om cu adevarat credincios are incredere ca, pana la urma, chiar daca in aceasta lume minciuna ar parea oarecand biruitoare, la Dumnezeu intotdeauna adevarul va iesi ca untdelemnul la suprafata. Numai cineva lipsit COMPLET de frica lui Dumnezeu sau orbit in intregime de cel-rau poate sa-si inchipuie ca minciuna ar avea picioare… lungi sau ca poate sa treaca si in vesnicie, la Judecatorul cel nemitarnic, drept invingatoare. Cel credincios stie ca, desi Hristos este ridiculizat diabolic, batut fara mila si scuipat in aceasta lume pentru ca a stricat socotelile arhiereilor, fariseilor si carturarilor fatarnici, desi este chiar ridicat pe Cruce si omorat, tot El are, pentru vesnicie, ultimul Cuvant.

Si, asa cum am mai aratat, fata de toata masinaria razbunatoare a murdariilor, care deja s-a pus din nou in miscare, nu avem decat aceste raspunsuri:

„Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfant” (Romani 9, 1).

“Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera”. (Galateni 6,7)

“Că înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10, 31)

Si, asa cum avertiza parintele Sofian:

“în această viată putem însela pe altii, ne putem însela pe noi însine, dar nu vom putea însela Dreapta Judecată a lui Dumnezeu“.


“Noi trebuie sa ne rugam: Doamne, fie voia Ta, ai mila de soarta noastra!”

Amestecuşul ăsta este un semn periculos

“- Se tot vorbeste, se aude, si sunt semne, sunt stiri, ca ar putea sa inceapa un razboi care ar putea sa fie ultimul, cel mare. Ce sa facem in situatia asta, daca ingaduie Dumnezeu? Ce se alege de noi si cum trebuie sa ne pregatim?

- Asa ar trebui: capii sa trimita pe catolici la catolici, sectarii la sectari, ortodocsii la ortodocsi, si atuncea se va potoli urgia care trebuie sa vina.

Si ma tem, si iara ma tem sa nu fie mai rau ca [si] cu Ceausescu.

- Cam incepe sa fie deja.

- Si cum este? Trebuie dusi, sa nu-i mai cheme [pe altii de] alta credinta, gramada aicea.

- Asta nu mai tine de noi, este peste puterile noastre.

- Da, asa este, ca-i peste puterile noastre.

- Dar ce sa faca oamenii?

- Noi trebuie sa ne rugam: Doamne, fie voia Ta, Doamne ai mila de soarta noastra!

Ca uite cum ii: s-ar putea, cand vine o ispita cuiva asupra cuiva, ori vrai ori nu vrai, ma simt incurcat in ite; ai vazut mustele cum se incurca in casa paianjenului... Asa si cei mari, s-ar putea sa se-ncurce; si daca ei ar lua-o de la inceput, scapa si cei mari, scapa si cei mici. Si iti spui clar, adevarul: intai ii doare capul pe cei mari, si pe urma ne doare si pe noi. Amu` toti suntem intr-o oala. Si toti care vor avea credinta, [trebuie] sa ne rugam la bunul Dumnezeu. Si noi crestinii avem datoria sa ne rugam si pentru conducatori, ca Duhul Sfant sa le lumineze mintea, sa ne poata apara, ca ei ar putea intr-o masura. Ar putea… daca vreau [vor].

Ca, adica cum ii? Nu numai ortodocsii, si celelalte limbi, si celelalte credinte… Trebuie a nu ne razbuna, a ne ruga unii pentru altii. Crestinii au datoria sa se roage mai mult, caci crestinii au adevarul in mana. Sfintii se fac sfinti numai in Biserica Ortodoxa. Si is multi care nu au evlavie la sfinti; si daca n-au evlavie, trebuie sa ne rugam: “Doamne lumineaza-le mintea, intoarna-i cu mila asupra Bisericii”... Pentru ca amestecusul ista e un semn periculos.

Parintele Iustin e tras din toate partile!

Eu va spun inca ceva: vin unii… ca de-asta, sunt de vreo doi ani de cand ma necajesc si nu pot reusi de fel. Cum sa spun, vin, cer cuvant de folos, si pe langa cuvantul de folos, vad ca apare altceva. Si-am vazut unele persoane – nu zic ca n-am vorbit, am vorbit – ce m-au intrebat si am raspuns; dar am vazut si le-am spus asa la unele persoane: asa trebuie sa vorbesti: daca am vorbit rau, rau am vorbit, daca am vorbit bine, bine am vorbit.

Pentru ca ei, cum sa spun, le infloresc, ii pune si coada, o face mai mare, ii mai pune si niste coarne. Ii spun: de ce ai schimbat cuvintele? Si rupe din gura ca eu am zis. Si daca vad asa… Si-i spun: “mai, omule, eu n-am zis asa“. Si atunci, pentru treaba asta, nu mai primesc [oameni] si sora mea mi-a spus sa nu mai primesc.

Si am spus la multi: ma rog la bunul Dumnezeu sa nu ajung ca Parintele Iustin. Ca am vazut la parintele Iustin: el e tras din toate partile!Si care nu poate, il poate ponegri. Adica il infloreste imprejurul lui, ca sa poata pica in groapa.

Treburile merg tot sucite, si-amu`, fiindca se fac treburi de-aiestea, ma pazesc a nu judeca, si asa vreau, cat pot, sa ma rog pentru el, dar… felul cum o incurcat-o itele…. nu stiu cine l-a pus de-a facut niste treburi… sucite. Prima data… vai de mine! E tras din toate partile. Si daca el ar vrea sa plece intr-o parte, il poate ataca usor. Is mai multe persoane… Se mananca, aiestia cu ceia, ceia cu ceia… Dumnezeu sa inteleaga! Dar felul cum am observat nu mai e bun… Doamne fereste! Doamne fereste!



“Lupul la oi!”

- Acuma ei fac caz de problema asta cu cipurile, cu actele cu cip. Ca de la 1 ianuarie anul viitor or sa inceapa sa bage buletine cu cip pentru toti. Si acuma au facut o noua campanie din asta: “Nu primiti actele cu cip! Nu primiti actele cu cip! Buletinele cu cip! Ca-i lepadare, ca-i cadere din har, ca nu va mai mantuiti”. Cam asta-i mesajul. Si-l pun inainte pe Parintele Iustin, primul, si apoi zic “si altii, stalpii ortodoxiei, marii duhovnici”. Va pun si pe Sfintia Voastra…

- … sa trag la kil
- … c-ati fi zis anul trecut nu stiu ce, tot in sensul asta, si ei trag totul intr-o directie… nu ca ar fi bune, bineinteles ca nu sunt bune, dar ei trag oamenii intr-o directie, si zic oamenilor sa iasa din sistem, zic ei, sa plece de sub stat, din societate. Sa traiasca, cum ar veni, ilegal. Asta-i metoda, asta-i solutia pe care o vad ei, ca cipurile sunt deja…

- Nu, nu-i bun! Si… eu is de parere ca daca baga in corp, nu-i bun.

- Si pana acolo?
- Pana acolo trebe asa: spunea un parinte, era o poveste. Un cioban avea multe oi ale oamenilor. Si daca avea oile, ciobanul pleca la pascut. Si o facut o gluma. S-a suit intr-un copac si o strigat:“Lupul la oi!” Asa. Si atuncea, ce sa vezi! Daca o strigat asa, lumea s-a dus cu ciomege ca sa nu atace oile. Si o fost minciuna. Si pana la urma, mai tarziu, o fost adevarat. A venit si lupul. Si lumea n-a mai sarit. Asa se intampla si amu`.

Si pana la urma nu-i bun… partidele astea…

- “Taberele”?

- “Taberele” astea. Nu, ni[mi]ca, nu, n-au semne bune. Eu atata va spun: cel mai inalt [e] cine asculta si de biserica si de conducere. Parintele Cleopa asa a spus. Asa a spus Parintele Cleopa, sa ne supunem Statului pana la ultima despartire. Si daca atuncea… sa pastrez credinta mea. Daca ma desparte de Dumnezeu. Daca nu ma desparte de Dumnezeu n-am voie sa ma supar pe nimica.Ca uite cum e: asa lucreaza Duhul Sfant la crestini: trebuie sa ascultam a nu ne razboi – eu si cu tine si cu acela, noi avem aparte. Nu, ca sa spun… adica Duhul Sfant asa lucreaza, daca noi avem smerenie si trebuie sa ascult, si daca conducerea gaseste o metoda, ori poate ingaduit de Dumnezeu, atuncea noi trebuie sa ne rugam pentru conducatori, sa-i lumineze Duhul Sfant si cu cat ne rugam, Duhul Sfant va lumina mintea lor, ca sa spuna asa: adevarul e aicea, cum spun amu`: cei mici sa respecte pe cei mari. Iar cei mari sa aiba mila de cei mici.

Si io spui ceva de mine: cat am pus in minte sa-mi apar viata mea, sa spui adevarul, sa-i spui omului adevarul, da ori nu, si daca el nu vrea sa recunoasca, sa stau cu gura inchisa si sa ma rog: Doamne, fie voia Ta!

Si de cate ori am dat vina pe mine, am avut multa pace. Si, pana la urma, sa cautam a nu ne razbuna. Ca sa spun asa... Ca daca noi nu ascultam de conducere inseamna ca trebuie sa ascultam de alta tara, sau de altcineva.



Plecarea in munti - “o jucarie de copii”. Sfarsitul lumii nu se va anunta prin ‘aparate’.

- Nu, ei spun ca si cum am iesi total din lume…. Sa se duca oamenii in paduri, in pesteri, in locuri izolate…

- Uite, ca sa spun, este cu adevarat, au trecut si pe aicea unele persoane… dar nu da rezultat. Stii de ce? Atuncea da rezultat, daca ai act, ai autorizatie de la conducere, da, poti sa stai si in varful Ceahlaului!

- Pai nu, nu, ei spun fara acte, tocmai ca sa nu… fara nici un act.

- Nu, nu, nu ni[mi]ca! Eu le-am spus la multi: asta e o jucarie de copii.

- Dar unii o iau in serios, si oameni seriosi si preoti chiar si credinciosi zic ca asta e, e sfarsitul lumii acuma si trebuie toti sa plecam…

- Stii cand e sfarsitul lumii? Bunul Dumnezeu nu mai da prin “aparate”, prin ziare, sfarsitul lumii. E fara veste! Adica cum ii? Ca vor veni unii si vor zice ca Hristos e in cutare cetate ori in cutare pustie, ori in camari ascunse… E inselaciune! Saraca lume! E un amestecus… Nu mai stii…

Auzi? Numa` atata poti sa fii in pace: daca ai citit pe Sfintii Parinti si Sfanta Scriptura atuncea nu te mai doare capul [de] ce spun altii.



“Interesul poarta fesul”

- Asa. Si asta vroiam sa va intreb, ca ziceti sa nu raspundem cu rau, dar ce te faci cu astia vicleni, care ii insala pe oameni, care le arunca tot felul de bombe din astea ca sa-i sperie si sa-i insele si sa-i duca in prapastii, si sa le spuna sa nu-si mai dea copiii la scoala, sa nu-si mai lase copiii sa se trateze medical daca or sa fie actele cu cip, sa nu mai aiba serviciu, si asa mai departe.

- Nu, se face intre… rupere mare…

- Aicea sa spuna si sfintia voastra un cuvant ca sa stie si lumea care e pozitia parintelui Proclu.

- Eu, uite ceva… felul cum l-or sfaramat pe parintele Iustin… El, parintele Iustin nu era asa… Si totodata, is mai multe persoane… si el e tras ca o opinca scurta de toti… Unii intr-un fel, altii in alt fel.

- Am zis si noi asta, si cand am spus asta, ei au zis ca “voi huliti pe parintele Iustin, cum puteti sa spuneti asa ceva, ca nu se poate sa i se faca parintelui Iustin asa ceva, ca el e sfant, ca nu se poate…“

- Uite ceva, se poate! M-am folosit de Parintele Cleopa Ilie, care a plecat la vesnicie, sise strangeau imprejurul lui mai multi ucenici pentru interes. Ca sa zica ca o fost si el ucenicul lui. Si Parintele Cleopa a spus asa:


“Mai frate, de ce dati navala ca sa fiti ucenicii mei? Ca pe mine poti sa ma vezi ca sfant azi, si poti sa ma vezi peste cateva minute ca pe un drac”,

ca se poate, ca Dumnezeu daca vrea sa smereasca pe cineva, sa ingaduie asupra lui napaste, necazuri, si atuncea… Noi suntem in mana lui Dumnezeu, si El o vrut asa... Ca daca vrea sa fie ucenic – sa asculte de staret, sa nu faca voia lor, sa ajute, sa fie cu frica de Dumnezeu.

Dar… ca sa spun, odata Parintele Cleopa, cand s-o sculat de la masa i-o lasat sa mai steie pe calugari oleaca, acolo, la masa si o pus un parinte batran sa zica asa: iertati-ma parintilor, ca Parintele Cleopa mi-o dat ascultare sa va spun asa:interesul poarta fesul, asa, (si atuncea)… ca parintele Cleopa n-o vrut sa-i jigneasca, si i-o spus mare si tare [vorba cu] cu interesul, sa stie el, fara sa-i spuie cineva. Nu-i nevoie sa-i mai spui, stie el mai bine, ca poarta fesul interesul [cel care venise sa fie ucenic al parintelui Cleopa doar de ochii lumii - n.n.]. Uite asta, … dar atata spun, eu nu sunt de parerea lui Parintele Iustin si nici acei care sunt imprejurul lui, nu-s de parerea lor, nu!



Oamenii sa tina de duhovnic. Agitatia nu e buna, o fac niste oameni fara Dumnezeu; plecarea nu da rezultat: “v-a inselat cineva cu vorbele astea”


- Dar ce ziceti? Ce ziceti ca ar trebui facut acum, ce simtiti, care e pericolul acum si ce ar trebui sa facem noi ?

- Auzi, cum sa spun, eu din partea mea, nu-i pot ajuta, eu sunt simplu…

- Nu pe aceia, dar pe oameni. Ce credeti ca ar trebui facut acum, prioritatea numarul 1?

- Amu, trebuie asa: dat la “aparat” ce am vorbit eu. Ai inteles?

- Da, dar ce sa faca oamenii mai mult, pentru ce sa se pregateasca?

- Sa tie de duhovnic. Si duhovnicul trebuie… Unele persoane mai trebuie oleaca cioplite, stii?… Sa vorbeasca in asa fel pentru pace. Ca sa nu mai fie in zdruncin omenirea, ca trebuie sa-mi fac casa incolo, n-am lemne si e prea departe… nuuuu, ni[mi]ca. Ca noi, odata, sora mea de multe ori are obiceiul ista - tare se teme ca m-a omori cineva aicea. Si eu asa o mangai: «Fii pe pace, de ce te temi, de aceea nu scapi!»Stii de ce? Ca trebuie sa pui in minte: candva trebuie sa ma prezint undeva Sus, la Judecata. Si ca sa pot reusi, cat pot sa n-am ni[mi]ca cu nimenea, unde ma duc, trebuie sa invat cum sa se ierte, sa iubim pacea, linistea, a nu ne dusmani…

Ca uite, vin altii si-mi spun ca sunt slabi in credinta si le-am spus: ca sa nu fie slabi in credinta le spun, pe scurt: a schimba cat se poate viata si a ne ruga la Bunul Dumnezeu: «Doamne, ai mila de soarta noastra! Doamne, ai mila de soarta noastra!» Si-atuncea Duhul Sfant… Suntem datori sa iertam…

Si totodata, la treburile istea de care mi-ati spus…is niste treburi, niste oameni fara de Dumnezeu. Agitarea asta nu-i buna! Nu-i bun, nu-i bun, nu-i bun, nu-i bun!

Si pana` la urma asa ar trebui spus sa vorbeasca la aparat: ca nu da rezultat. V-o inselat cineva cu vorbele astea! Adica am auzit si eu unele persoane spun ca vreau sa se mute. Dar eu am crezut ca vreau ceva, o liniste mai mare, asa…

- Unii mai vor si asta, da…

- Dar nu-s pentru liniste! Ca daca ar fi pentru pocainta, se poate. Stiu ca parintele Cleopa a spus asa: au fost si in Bucuresti oameni care au trait ca calugarii.


“Caderea noastra va fi din mijlocul nostru”

Dar atata va spun – ca pe timpul lui Ceausescu m-or purtat pe drumuri si au zis: cine ti-o spus: caderea noastra va fi din mijlocul nostru? Am spus: niste oameni sfinti. Si au trecut v`o cativa ani, cat m-or purtat pe drumuri si imi spunea: spune cum ii cheama, macar unul sa-i dau. Si-am spus ca nu-i voie. Nu-i voie si nu-i voie… si au mai trecut vreo doi ani si-asa s-o-ntamplat … Si tare ma tem… au fost, poate ati auzit de niste pustnici care au avut niste descoperiri nepotrivite. Si cum?

- Cei din Rarau?

- Dar nu-s in viata, sunt trecuti dincolo. Asa am auzit, ca nu i-am vazut. Stiu ca… Si amu, aiestea o zis ca caderea lor sunt din mijlocul lor. Si ei au vrut sa-i dau macar unul, care o avut descoperire, si n-am spus. Erau in viata atunci.

- Ce-au spus ei? Ca acum circula tot felul si nu stim care sunt adevarate, care nu…

- Nu stiu, dar atata va spun, eu va dau o parere, dar nu ca vreau sa dau eu sfaturi, nu!, asa, o parere:n-ar fi bine catolicii sa se duca la catolici, sectarii la sectari, musulmanii la musulmani, sa se retraga?… Sa ramana numai ortodocsii si atuncea nu va mai fi nimica, din ce se-aude…

- Dar ce ne facem, ca si daca s-ar intampla asa, ce ne facem noi, ortodocsii, cu fratii mincinosi ortodocsi? De astia cum scapam?

- Eu am spus asa catre cineva, poate-o fi avut “aparat”. Ai nostri sunt contra la ai nostri. Asta-i modelu`. Mai mult de-atata nu!

Si eu n-am nicio putere, numai atata: Doamne, ai mila de toate sufletele care vin! Si eu amu` asa sunt: mai bine a ma ruga si a nu mai da sfaturi, ca vin unii: una spui, alta face, si altfel spune la altul, dar nici el nu crede ce o spus la altul de mine. Numa` sa inmulteasca vorbele. (… neinteligibil). Dar ca sa spun – daca-i asa, ar trebui sa nu mai primesc sa mai dau sfaturi. Stii de ce? Nu de altceva. Eu am auzit ce-am vorbit eu si nu corespunde. Si daca (e) treaba asta, nu mai dau sfaturi nimanui, gata! Am terminat! Ii gata! Stii de ce? Ca vin si oameni credinciosi, dar vin si amestecati. Si daca vin amestecati, se poate sa ma incurc, ca si parintele Iustin.



Ispita mare! Fara sfatul duhovnicului sa nu faca niciun pas!

- Ia uitati ce zic unii de la Petru Voda:

«Vedem cum multi preoti sunt robiti de erezia ereziilor, ecumenismul, care nu incape indoiala ca le invalideaza Sfintele Taine. Mai lucreaza doar prin pogoramant, dar nu ne putem baza pe asta. Si pentru nevatamarea noastra ar fi bine sa nu mai apelam la astfel de preoti.»

- Vai de mine!

- “Sunt semne clare ca apostazia este foarte aproape, iar Biserica va dainui in catacombe, nicidecum nu va mai fi reprezentata prin oficialii de acum. Toti patriarhii ortodocsi si majoritatea episcopilor sunt pusi de sistem“.

[Pasaj din articolul "Din pricina pacatelor si a patimilor vor fi acceptate actele cu cip si pecetea finala", de pe blogul APOLOGETICUM, din 18.08.2010, n.n.]

- Asa zic ei.

- Vai de mine! Vai de mine! Ce ispita! Ispita mare! Ii gata, am terminat-o!

Bogdaproste ca ati venit, dar atata spun: [de] lucrarea de la Petru Voda vreau asa, sa nu mai aud ni[mi]ca, nu mai vreau s-aud ni[mi]ca!


- Si la oameni ce sa le spunem? Sa faca pocainta… dar cum sa se pregateasca de vremurile care vin? Cu pocainta, cu ce?

- Fara sfatul duhovnicului sa nu faca niciun pas! Ca ne putem duce in prapastie. Si nu oricare duhovnic, [ci] care poate judeca [pe subiectele acestea, n.n.] nu [la fel] ca parintele Iustin! Ai inteles? Ca parintele Iustin a fost un om minunat, dar toti i-au batut capul si n-a mai avut cand dormi… Vai de mine! L-or sfaramat cu totul…


Daca e ingaduit de la Dumnezeu, aiestea vin din cauza pacatelor

- Cum sa spunem la oameni asta? Ca toti au in minte numai cip, cip, toata lumea despre asta discuta…

- Auzi, uite ceva, ca pentru aieste,”mergatoare”, am zis si eu, dar nu-s aiestea!

- Deci sunt inaintemergatoarele pecetluirii?

- Da! “Mergatoare”, da, asa… dar nu-s aiestea. Si totodata, uite ceva, ca daca ma forteaza sa iau cip, nu se intampla ni[mi]ca. Stii cand? Cand am bunavointa eu sa le iau si vorbesc de rau credinta! Dar daca ma pune sa fac, sa fiu supus de lege, atuncea nu raspund eu.

- Si chiar daca e pe buletinul de identitate?

- Poa` sa fie! Adica, cum sa spun? Vreau asa… Ca daca e ingaduit de la Dumnezeu, aiestea vin din cauza pacatelor: nu ne ducem la Biserica, ne invatam a ne dusmani, ne tragem la judecati, ca[u]tam fiecare sa luam viata fiecaruia. Vai de mine, suntem de plans! Doamne, fereste! Cat putem si cat ras-putem, trebuie sa… Dupa felul cum mi-a spus, nu mai are valoare de a mai da sfaturi lumii. Nu mai, ii gata.

- De ce, ca nu mai asculta?

- Toti le-nvart pe ‘cea parte… si nu-i mai bine sa tac din gura?


Antihrist, cipuri, paza mintii si pocainta. Ce (nu) o sa ma intrebe Dumnezeu?

- Se zice ca Sfintia voastra ati spus ca s-a nascut deja Antihristul. E adevarat asta?

- Da… auzi, uite ceva… Eu cu gura mea n-am putut zice ca s-o nascut adevarat; cand ma intreaba cineva daca s-o nascut, unde s-o nascut, cati ani are? Ai vazut? Daca eu n-am auzit, zvonul lumii: “unii zic «S-o nascut!», unii: «Nu s-o nascut!»”Astea sunt judecatile lui Dumnezeu si Bunul Dumnezeu o sa m-ajute in felul ista: nu ma-ntreaba cati ani are Antihrist, ori cand s-o nascut.De ce nu ne-am pazit mintea? De ce n-am pus inceput bun? De ce nu m-am pocait? Aiestea o sa ma-ntrebe Bunul Dumnezeu, nu cand cu cip ori fara cip… nu ma-ntreaba Dumnezeu. Cat L-am iubit, cat m-am pocait, cat am facut rau, ori cat am facut bine, asta… Daca am avut mila, mila gasesc. Dar asta este o ispita mare asupra Bisericii Ortodoxe.

- Si cum o sa iesim din ea, ce facem?

- Trebuie sa ne rugam… si totodata a vorbi frumos cu aistia care vreau [vor] sa [se] retraga, si, ca sa spun, tot cu frumosul sa ne rugam unii pentru altii si Dumnezeu nu ne intreaba ca am luat cipuri sau is fara cip, nu! Depinde cum m-o prins moartea, rugandu-ma?Dar daca eu am rautate, vai, Doamne, fereste! Eu atata spun: nu intreaba pe nimenea…



Nu ma unesc la parerile lor!

Si daca-i asa, trebuie sa ma pazesc, a nu spune nici adevarul [adica a se retrage in tacere – n.n.]… A ma ruga e porunca lui Dumnezeu. Ca multi vin si imi dau cate un pomelnic si dorm pe urechea ceea, ca Proclu se roaga. Si el toata ziua hodorogeste… Si asa ar trebui sa ma rog, fara a da sfaturi. Si daca vrea sfaturi... duceti-va la Biserica, eu trebuie sa ma rog.

Si numai dupa felul cum se afla parintele Iustin, e intr-o mare incurcatura! Si eu nu-l pot ajuta… Si eu n-am fost… Mai multi m-or chemat la el, dar nu, nici la maici, nici la calugarii de acolo, ma retrag, nu… Eu am mortul meu. Gata. Si eu, ca sa stiti ca am mortul meu, de cate ori nu plang si mintea umbla aiurea, is mort de viu! Si Dumnezeu nu ma intreaba de ce face acela asa ori celalalt… Eu atata: sunt dator a ma ruga si a avea mila de toti. Pe parintele Iustin, asa cum e el, eu il pomenesc la rugaciune, dar nu ma unesc la parerile lor. Stii? Nu ma unesc cu nimenea, atat!

Si mi-o spus asa un parinte: atuncea am dreptul sa ma apar, cand cineva mă departă de Dumnezeu, atuncea trebuie sa imi apar credinta; dar ca sa ma contrazic cu cineva, ca nu-i bun asa, ori altfel, nu!

Dar uite ca să-ti spun… De multe ori, cand era cate o votare, eu am zis mai bine ma rog pentru toti, ca daca votez pe unul, se supara celalalt. Eu is cu toti! Adica trebuie sa am mila de toti. Dar… felul cum o incurcat-o… eu nu il pot ajuta!

- Cu rugaciunea…

- Cu rugaciunea da, dar pe el ar trebui alte persoane…

- Arhierei sau ceva…?

- Da, oameni mai mari. Eu sunt o nimica in fata lumii, o gâză sunt… Asta e! Doamne, ajuta!”


Nota Razboi intru Cuvant

Dupa tot scandalul din ultima vreme din “blogosfera”, care a si atins cote paroxistice si ne-a umplut de amaraciune si de tulburare pe toti, nu am fi dorit cu niciun chip sa mai adaugam niste motive in plus care sa-i provoace la alte si alte iesiri pline de venin si ura pe cei care au ca ocupatie doar sa strige “lupul la oi!” inainte de vreme. Si asa o parte dintre ei isi alimenteaza din orice furia si apetitul pentru vendeta si scandal, lovind haotic in alte manastiri reputate si in alti duhovnici si ierarhi, ajungand pana la a sustine din nou continutul afiselor de pomina, sa propovaduiasca, “spovedania la icoane” (!), deci facand un pas inca si mai departe in devoalarea halucinantelor idei pur sectare. Istoviti peste masura de aceasta tulburare interminabila, cautand sincer pacea si neavand nicio placere sa ni se deserte zilnic in cap aceleasi hardaie cu gunoaie, marturisim ca am dat cu greu si cu strangere de inima aceasta inregistrare, numai si numai fiindca parintele Proclu ne-a cerut aceasta explicit, ca prioritate numarul 1, repetata insistent si “off the record”, pentru a i se cunoaste pozitia si a nu fi amestecat cu o directie de actiune pe care o dezavueaza categoric. Din ascultare si din respect fata de Parintele pustnic care ne-a luminat si pana acum vietile si calea acestui site cu sfaturi bune de fiecare data, ne-am asumat sa-i facem cunoscut cuvantul. La care insa am avea rugamintea sa ne abtinem, pe cat posibil, de la comentarii care sa iasa afara din duhul si din mesajul parintelui pentru noi toti, sa nu fie, macar aici, tarat in noroi si intors pe fata si pe dos, pana ce nu va mai ramane nimic din seva sa… Sa aratam ca am inteles chemarea sa la rugaciune, la iubire si la pace intreolalta!

Desigur, stim foarte bine ca nici acest cuvant, ca si cuvantul precedent primit de la parintele Arsenie Papacioc, nu doar ca nu va fi primit de catre cei ce se vor simti vizati, dar va fi calcat in picioare, sucit si rastalmacit in mod infiorator, asa cum au aratat deja ca o pot face cu varf si indesat, si dupa cum… insusi parintele Proclu se asteapta. De altfel, se poate spune ca asistam in acaesta perioada la un fenomen de uzurpare fara precedent a cuvantului duhovnicesc, la o siluire si la o falsificare cum rar au mai fost vazute in istoria Bisericii. Poate doar in “atelierele” ereticilor arieni si monofiziti s-a mai vazut asa ceva, cand se proceda la falsificarea scrierilor Sfintilor Parinti pentru a se strecura acolo otrava invataturilor ereticesti. Sunt evocati de-a valma, pe blogurile cu pricina, parinti care nu au nicio legatura cu “solutiile” si cu duhul lumesc al celor care tin cu tot dinadinsul sa compromita temele importante ale rezistentei traditionaliste. Este absolut ridicol sa fie invocati parintele Dionisie, parintele Rafail Noica (vezi de la min. 32), de pilda, sau parintele Arsenie Muscalu – ca sa dam doar cele mai flagrante exemple – in sustinerea unor pozitii iesite din orice noima sau fagas duhovnicesc, pe tema actelor de identitate cu cip, cand se stie foarte bine ca atitudinea lor pe acest subiect este radical deosebita, si complet opusa, ca duh, celei promovate de instigatorii la psihoza colectiva.

Un astfel de parinte invocat de-a valma, fara sa fie intrebat daca e sau nu de acord, sau cum vede lucrurile astazi, ci doar “ca sa traga la kil” (cum el insusi a ironizat), a fost si parintele Proclu. Asa cum aveam sa fim impresionati de fiecare data, si dupa cum stiu bine cam toti cei care i-au trecut pragul si i-au cunoscut, “pe propria piele”, darurile duhovnicesti suprafiresti, si de aceasta data parintele Proclu a surprins prin abordarea exact a ceea ce se intentiona a se intreba, INAINTE sa apuce sa vorbeasca, spre a deschide acest subiect, interlocutorul sau.

Aflasem, de altfel, cu vreo luna inainte, de la niste frati duhovnicesti care-l vizitasera, cum parintele, ca din senin – fara ca nimeni din cei prezenti de acolo sa-l fi intrebat sau sa-i fi spus ceva! - incepuse sa-l caineze pe parintele Iustin din pricina “ucenicilor”, lucru pe care l-am si marturisit aici. Si noi am vazut pe chipul si in tonul pustnicului aceeasi durere si dragoste, pe care si-a exprimat-o de la sine, inainte sa fi fost intrebat ceva despre cei din jurul parintelui Iustin.

De altfel, iarasi cine il stie catusi de putin pe pustnicul intelept de la Mitocu Balan poate sesiza cu usurinta si daca parintele este sau nu influentat de barfe, zvonuri, sugestii “binevoitoare” sau pe ce isi intemeiaza anumite afirmatii de care este incredintat. Si atunci va remarca din chiar cuvintele sale de unde “stie” atat de bine anumite lucruri (despre care fie nu are informatii omenesti sau despre care poate avea informatii contradictorii, dinspre diverse “partide”), cum mai mereu a uimit pe oricine cu stravederea sa. Cand vrea sa exprime ceva despre care este deplin incredintat, nu spune “am auzit”, “mi s-a spus”, “zice lumea” sau “zic unii”, ci:

“am vazut” ["am vazut la parintele Iustin: el e tras din toate partile!"] si “am observat” ["Is mai multe persoane... Se mananca, aiestia cu ceia, ceia cu ceia... Dumnezeu sa inteleaga! Dar felul cum am observat nu mai e bun..."] .

Si cum sa nu ramai traznit si sa te intrebi: de unde le-a vazut si le-a observat pe toate acestea? Nu asteptati insa sa va dezvaluie aceasta vreodata… “Am vazut la aparat…”, mai obisnuia sa spuna in alte imprejurari, enigmatic si contrariant pentru cei obisnuiti sa ia toate cuvintele “la litera”. Va dati seama insa cu totii ca… nu are televizor sau internet in chilie.  Pe de alta parte, e adevarat, parintele insusi marturiseste ca mai multi l-au si chemat la Petru-Voda spre a ajuta la rezolvarea dezbinarilor de acolo si ca multi l-au intrebat despre “retragerea in munti”, asadar si din punct de vedere omenesc era in tema cu mult inainte sa-i punem noi aceste probleme. Insa este lesne de inteles ca despre acestea nu se putea exprima cu: “am vazut”...

Desigur, cei care se simt rau de tot cu musca pe caciula, arsi si vaditi in fapt de cuvintele Batranului, vor exploda violent, intr-o noua sarabanda de atacuri josnice, de interpretari halucinante si de acuzatii disperate, ca orice hot adevarat care nu are alta arma decat sa strige cat mai tare “Hotii”. Evident, vor recurge la aceleasi trucuri emotionale si vor urla, cum ca ar fi denigrat parintele Iustin sau ca cineva ar fi lucrat pe ascuns invrajbirea dintre acesta si parintele Proclu. Nu zicea bine parintele Arsenie Boca: “in mintea stramba si lucrul drept se stramba“? Si de aceasta data, duhul cel cald si bun al parintelui Proclu si cuvintele clare ca lacrima inimii din care izvorasc sunt mai presus de orice indoiala ca Batranul pustnic nu are decat cuvinte de iubire si de compatimire pentru parintele Iustin, degetul sau mustrator indreptandu-se exclusiv asupra “celor dimprejurul lui” care “l-au tras din toate partile si l-au incurcat”, de “oamenii fara Dumnezeu” care creeaza agitatia extrema si duc oamenii in primejdii si inselari. Dar parintele Proclu nu doreste vrajba cu nimeni si se roaga cu mila pentru toti, totodata delimitandu-se raspicat si apasat de “agitatia” si de “parerile lor”, ca de o “ispita mare”, simtindu-se responsabil pentru oameni sa le dea acest cuvant, prin persoane pe care le-a socotit de incredere, iar apoi sa fie lasat sa se retraga in rugaciune si sa nu mai trebuiasca “sa dea sfat”, tocmai ca sa nu riste sa ajunga si el si mai rastalmacit si “tras in toate partile”. Nu putem deci decat sa ne alaturam cu totii rugaciunilor sale pline de durere pentru cu adevarat minunatul parinte Iustin, pentru a fi izbavit din capcanele si din stransoarea in care ni s-a confirmat ca este tinut. Sa retina deci bine ucenicii care il fac de ras pe marele duhovnic prin comportamentul lor nu doar neclaugaresc, dar coborat deja – prin limbaj si delatiuni calomnioase – sub orice limita a moralei: nu ne dezicem si nu ne vom dezice niciodata de parintele Iustin, ci numai de ei insisi si de lucrarea lor.

Degeaba se ascund unii sub firma de imprumut a stalpilor ortodoxiei si a marilor duhovnici, pentru a-si drapa sub acest paravan sfant, propriile interese. Odata ce sunt lasati sa cuvanteze de la ei insisi sau din ceea ce Duhul le da (Dumnezeu, in timp, va arata de unde), acesti duhovnici sustin cu totul alte lucruri decat se pretinde in numele lor. Si asa cum am mai spus, oricat s-ar zbate si s-ar osteni unii si altii intru batjocura, insulte, can-can urat mirositor si aruncare de petarde diversioniste, orice om cu adevarat credincios are incredere ca, pana la urma, chiar daca in aceasta lume minciuna ar parea oarecand biruitoare, la Dumnezeu intotdeauna adevarul va iesi ca untdelemnul la suprafata. Numai cineva lipsit COMPLET de frica lui Dumnezeu sau orbit in intregime de cel-rau poate sa-si inchipuie ca minciuna ar avea picioare… lungi sau ca poate sa treaca si in vesnicie, la Judecatorul cel nemitarnic, drept invingatoare. Cel credincios stie ca, desi Hristos este ridiculizat diabolic, batut fara mila si scuipat in aceasta lume pentru ca a stricat socotelile arhiereilor, fariseilor si carturarilor fatarnici, desi este chiar ridicat pe Cruce si omorat, tot El are, pentru vesnicie, ultimul Cuvant.

Si, asa cum am mai aratat, fata de toata masinaria razbunatoare a murdariilor, care deja s-a pus din nou in miscare, nu avem decat aceste raspunsuri:

„Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfant” (Romani 9, 1).

“Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera”. (Galateni 6,7)

“Că înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10, 31)

Si, asa cum avertiza parintele Sofian:

“în această viată putem însela pe altii, ne putem însela pe noi însine, dar nu vom putea însela Dreapta Judecată a lui Dumnezeu“. HRISTOS A INVIAT!

Cum sa ne mantuim?

Crucea personală a fiecăruia, cînd se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvîrşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sînt la fel de necesare în lucrarea mîntuirii pe cît este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întîlni nici un mîntuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutîndu-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mîntuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos şi vei fi mîntuit. Cu toate că fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mîntuirii sale; de aceea, crucea nu este mîntuitoare pentru fiecare. Să luăm la rînd toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mîntuitoare. Sînt multe cruci, dar felurile lor sînt trei: primele sînt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pămîntească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele; pentru a cîştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sînt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.

Vă voi spune acum cîteva cuvinte, despre crucile exterioare. Acestea sînt cele mai complexe şi mai diverse cruci. Ele sînt răspîndite pe toate drumurile noastre şi se întîlnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de privaţiuni şi de pagube, neplăcerile familiale, relaţiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pămîntească, mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăţia, nici slava, nici o mărire pămîntească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viaţa noastră pămîntească din clipa în care s-a închis Raiul pămîntesc şi nu se vor desprinde de ea, pînă cînd nu se va deschide Raiul ceresc.

De vrei ca aceste cruci să-ţi fie mîntuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rînduit Dumnezeu pentru mîntuirea omului, în general, şi a ta, în particular. De ce a rînduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pămînt fără necazuri şi strîmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pămînt ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o ţară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. Cînd omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din Rai şi, în afara Raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri şi de tot felul de greutăţi, ca să ţină minte că nu se află la locul său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi revenire la rangul său. Astfel, nu te mira văzînd necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu îi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gînd în inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate.
„Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puţin?”, vei spune. „De ce pe mine mă strîmtorează necazurile, iar altuia îi merge bine aproape în toate? De ce eu mă frîng de durere, iar altul se mîngîie? Dacă aceasta este soarta tuturor măcar să se împartă în mod egal fiecăruia, fără excepţii.” Dar chiar aşa se împarte. Uită-te mai bine şi vei vedea. Ţie ţi-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mîine, iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiţi la ceasuri şi la zile? Priveşte întreaga viaţă, de la început pînă la sfîrşit, şi vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe unul care să jubileze de bucurie întreaga viaţă! Pînă şi regii, adesea nu dorm nopţile din pricina greutăţii ce le apasă inima. Ţi-e greu acum, dar înainte n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu îţi va mai da şi vei vedea şi alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi deasupra ta. În viaţă este ca în natură, sînt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întîmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?! Şi este cineva pe lume care să creadă că nu va trece? Gîndeşte şi tu la fel despre supărarea ta, şi te vei mîngîia de bună nădăjduire. Îţi este greu. Dar este, oare, aceasta o întîmplare fără motiv? Pleacă-ţi cît de cît capul şi adu-ţi aminte că există Dumnezeu, care Se îngrijeşte de tine ca un părinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întîmplat decît cu îngăduinţa şi cu voia Lui. Nimeni altul decît El ţi-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi cînd să-i trimită, şi cînd trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa. Aşadar, uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ţi cureţe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ţi dea ocazia să-ţi arăţi răbdarea şi credinţa în El, pentru ca apoi să-Şi arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre acestea ţi se potriveşte. Caută deci ceea ce ţi se potriveşte şi oblojeşte-ţi cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se va răcori arsura ei. De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ţi dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ţi în inimă credinţa generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, şi tîlcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepseşte Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!

Mai bine opreşte-ţi privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie care îi corespunde. Dacă eşti păcătos - cum eşti de altfel - bucură-te că a venit focul năpastei care-ţi va arde păcatele. Tu priveşti suferinţa numai dinspre pămînt. Dar mută-te cu gîndul la cealaltă viaţă. Treci de partea Judecăţii. Priveşte focul cel veşnic, pregătit pentru păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ţi suferinţa. Dacă acolo vei fi osîndit, cîte necazuri nu ţi-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osîndire?! Spune-ţi în sinea ta: „După păcatele mele îmi sînt trimise aceste lovituri” şi mulţumeşte-I Domnului că bunătatea Lui te îndrumă spre pocăinţă. Apoi, în loc să te întristezi fără rost, află care-ţi este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui. Cînd vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „Încă este puţin ceea ce am primit! Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit.”

Aşadar, indiferent de porţi soarta amară a tuturor, ori suferinţele şi necazurile personale, rabdă-le cu inima împăcată, primindu-le cu recunoştinţă din mîinile Domnului, ca pe un leac împotriva păcatelor, ori ca pe o cheie care deschide uşa în Împărăţia Cerească. Nu cîrti, nu invidia pe altul şi nu te lăsa pradă tînguirii zadarnice. Căci aşa se întîmplă în nenorocire: unul începe să se tînguiască şi să cîrtească, altul se pierde de tot cu firea şi cade în deznădejde, iar altul se cufundă în necazul său şi doar suferă, fără a se mişca cu mintea şi fără să-şi înalţe suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi aceştia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sînt trimise şi pierd, astfel, momentul prielnic şi ziua mîntuirii.

Domnul le dă în mîini conlucrarea mîntuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul şi suferinţa. Oricum, îţi porţi deja crucea. Fă, aşadar, ca această purtare să-ţi fie spre mîntuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie să muţi munţii din loc, ci să aduci o mică schimbare în mişcarea gîndurilor şi în stările inimii tale. Deşteaptă-ţi recunoştinţa, smereşte-te sub mîna puternică, pocăieşte-te, îndreptează-ţi viaţa. Dacă te-a părăsit credinţa în pronia lui Dumnezeu, readu-ţi-o în suflet şi vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă ţi-ai pierdut simţul legăturii cu propriile păcate, ascute-ţi ochiul conştiinţei şi le vei vedea, îţi vei plăti păcatul şi vei umezi uscăciunea necazului cu lacrimile pocăinţei. Dacă ai uitat că amarul soartei pămînteşti răscumpără şi mai amarnica soartă veşnică, viază-ţi în minte acest gînd şi, cu inimă împăcată îţi vei dori suferinţe, pentru ca, pentru micile suferinţe de aici, să te întîmpine acolo milostivirea veşnică a Domnului. Este mult, oare? Este greu? Dar, în acelaşi timp, aceste gînduri şi sentimente sînt legăturile care leagă crucea noastră de Crucea lui Hristos, din care se revarsă pentru noi puteri mîntuitoare. Fără acestea, crucea rămîne tot în spatele nostru şi ne apasă, dar nu are putere mîntuitoare, fiind despărţită de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai sîntem purtătorii de cruce care se mîntuiesc şi nu ne mai putem lăuda în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. [...]

Dintre cele trei feluri de cruci, v-am vorbit cîte ceva despre primul, despre crucile din afară: suferinţele, nenorocirile şi lipsurile. Acum vă voi spune cîte ceva despre cel de-al doilea fel, crucile lăuntrice. Pe acestea le întîlnim în timpul luptei cu patimile şi cu poftele. Spune Sfîntul Apostol: Iar cei ce sînt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). Şi l-au răstignit? Aşadar, este vorba de o cruce pe care şi-au răstignit aceste patimi şi pofte. Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A răstigni patimile înseamnă a le face neputincioase, a le strivi, a le dezrădăcina. De va înfrînge omul vreo patimă de cîteva ori, o va face neputincioasă; de o va mai înfrînge de cîteva ori, o va strivi; dacă încă o va înfrînge atunci o va dezrădăcina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi fiindcă această luptă este anevoioasă, amară şi dureroasă, ea este cu adevărat o cruce împlîntată înlăuntrul nostru. Cel ce luptă cu patimile, uneori parcă are mîinile ţintuite, parcă i se pune pe frunte cununa de spini, inima îi este străpunsă de vie. Atît este de greu şi de dureros. Fără osteneală şi fără durere nu se poate, pentru că patimile, deşi, venind din afară, ne sînt străine, aşa de tare s-au lipit de trupul şi de sufletul nostru, încît au pătruns cu rădăcinile în toate mădularele sufleteşti şi în toate puterile noastre. Dacă te vei apuca să le dezrădăcinezi, doare. Doare, dar este mîntuitor şi această izbăvire nu se obţine altfel decît prin durere. [...] Care patimă nu este dureroasă? Mînia arde, invidia usucă, pofta trupească vlăguieşte, zgîrcenia nu te lasă să mănînci şi să dormi, mîndria jignită roade ucigător inima; şi orice altă patimă - ura, suspiciunea, gîlceava, dorinţa de a fi pe placul oamenilor, atracţia pentru anumite lucruri şi persoane - ne pricinuieşte fiecare, suferinţa ei, astfel încît a trăi în patimi este acelaşi lucru cu a merge desculţ pe lame de cuţit sau pe cărbuni aprinşi, sau a fi în situaţia omului căruia şerpii îi înveninează sîngele. Şi iarăşi, cine nu este lipsit de patimi? Toată lumea le are. Cîtă vreme există mîndrie, există toate patimile, căci aceasta este mama patimilor şi nu umblă fără fiicele ei. Dar că nu fiecare le are pe toate în aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte una, la altul alta, care le dă tonul celorlalte. Iar dacă fiecare are patimi, înseamnă că se şi chinuieşte din pricina lor. Fiecare este chinuit şi răstignit de patimi, însă nu spre mîntuire, ci spre pierzanie. Astfel, purtînd patimile, te sfîşii cu ele şi pieri. Nu este oare mai bine să-ţi produci singur suferinţă înlăuntrul tău, tot din pricina patimilor, însă nu spre pierzanie, ci spre mîntuire? Este de ajuns să schimbi direcţia cuţitului şi în loc să te tai pe tine cu el, spre satisfacţia patimilor, să tai cu el patimile, pornind la luptă cu ele şi împotrivindu-te lor în toate. Şi aici va fi durere şi suferinţă a inimii, dar durerea va fi tămăduitoare, va fi imediat urmată de o liniştire îmbucurătoare, aşa cum se întîmplă cînd rana este acoperită cu un plasture tămăduitor. Dacă te supără, de pildă, cineva, este greu să-ţi depăşeşti mînia şi nu-ţi place; dacă o biruieşti, te linişteşti, dar dacă îi dai satisfacţie, multă vreme te vei frămînta. De a fost cineva jignit, greu îi este să se biruiască pe sine şi să ierte; dacă iartă, pace dobîndeşte, iar de se răzbună, nu va avea linişte. Dacă s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis. Aşa stau lucrurile cu orice patimă. Şi patima te chinuieşte, dar şi lupta cu ea îţi pricinuieşte suferinţă. Însă prima te ucide, iar a doua te vindecă şi te izbăveşte. Oricărui pătimaş trebuie să i se spună: „Mori pe crucea patimilor tale! Rupe această cruce construieşte-ţi o alta: crucea luptei cu ele. Şi îţi va fi răstignirea pe această cruce spre mîntuire!” Toate acestea sînt limpezi ca lumina zilei şi alegerea ar trebui să fie foarte uşoară. Totuşi, faptele nu o îndreptăţesc întotdeauna.

Trebuie să ne mirăm de orbirea noastră. Suferă unul de cîte o patimă, dar tot îi dă apă la moară. Vede că, dîndu-i satisfacţie, îşi face din ce în ce mai rău, dar tot nu se lasă. Avem o duşmănie inexplicabilă faţă de noi înşine! Altul chiar se pregăteşte de luptă cu patima, dar imediat ce patima se trezeşte cu cererile ei, o urmează numaidecît. Iar porneşte şi iar îi cedează. Face de cîteva ori aşa şi rezultatul este acelaşi. Suferim de o inexplicabilă vlăguire a puterii morale! În ce constau amăgirea şi înşelarea? În faptul că patima, prin satisfacerea ei, promite o grămadă de plăceri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de cîte ori nu s-a verificat, oare, că satisfacerea patimii aduce nu fericire şi linişte, ci chin şi întristare? Ea promite multe, dar nu dă nimic; iar lupta nu promite nimic, dar dă totul. Dacă nu ai trăit această experienţă, trăieşte-o şi vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastră, că nu ne hotărîm s-o trăim. Motivul ar fi că ne este milă de noi înşine. Auto-compătimirea este cel mai linguşitor trădător şi cel mai mare duşman al nostru, este primul plod al mîndrei. Ne este milă de noi înşine şi ne ucidem cu mîna noastră. Credem că ne facem bine, dar ne facem rău; şi cu cît mai rău ne facem, cu atît mai mult vrem să ne facem rău. Astfel, răul creşte şi ne apropie de pieirea finală. Să ne însufleţim, aşadar, fraţilor, şi să ne urcăm cu curaj pe crucea răstignirii de sine, prin răstignirea şi dezrădăcinarea patimilor şi a poftelor. Să respingem mila de noi înşine şi să încălzim rîvna trudirii de sine. Să avem o inimă de doctor, care şi celor pe care-i iubeşte, şi celor de vază, la nevoie, le administrează tăieturi şi arsuri dureroase. Nu vă voi indica metoda şi întreaga desfăşurare a luptei. Apucaţi-vă de treabă, şi ea vă va arăta singură şi vă va învăţa totul. [...]

Ne-a mai rămas să lămurim cel de-al treilea fel al crucii mîntuitoare pentru noi, crucea predării de sine în voia lui Dumnezeu. Vă voi spune şi despre ea vreo două vorbe, pentru că învăţătura întreagă îmi depăşeşte puterile. Pe această cruce se ridică creştinii cei mai desăvîrşiţi. Ei sînt cei ce o cunosc şi ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg şi cu putere. Cum ar putea alţii să vorbească aşa? Dar nu se poate să o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo două patimi şi liniştindu-se cît de cît de frămîntarea lor dinăuntru, să creadă că a făcut deja tot ce trebuie şi se aşteaptă de la creştini. Nu, nici în această situaţie nu a făcut încă totul. Chiar şi cel ce s-a curăţat pe deplin de patimi nu a făcut încă cea mai importantă faptă creştină, ci doar s-a pregătit pentru ea. Dacă te-ai curăţat de patimi, predă-te, curat, ca jertfă curată şi neprihănită lui Dumnezeu, căci numai o astfel de jertfa I se cuvine Neprihănitului. [...]

Aceasta este culmea desăvîrşirii creştine, la care este omul în stare să ajungă. Ea este începutul stării viitoare, de după înviere, cînd Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul în toţi. De aceea, toţi cei ce s-au învrednicit să atingă această stare se pun adesea în contradicţie cu toate rînduielile vieţii pămînteşti şi ori suferă prigoane şi chinuri, ori devin şi sînt consideraţi nebuni întru Hristos, ori se retrag în pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vieţii lor exterioare, lăuntrul lor este unul: sînt uniţi cu Dumnezeu, trăind în inimă numai cu Dumnezeu. [...]

Nu mai am nimic să vă spun despre aceasta. Şi pe acestea vi le-am spus numai ca să vă sugerez unde se află sfîrşitul, unde trebuie să fim şi să ajungem şi pentru ca, ştiind, să înţelegeţi cu toţii că, orice aţi avea sau aţi face bun, să-l socotiţi drept nimic, dacă nu aţi ajuns pînă la această înălţime a vieţii duhovniceşti care ne-a fost menită şi care este aşteptată de la noi. Mulţi cred că viaţa creştină este la fel ca şi alte feluri de a trăi; nu este aşa. Ea începe prin pocăinţă, se continuă prin lupta cu patimile şi se încheie prin răstignirea împreună cu Hristos a omului lăuntric curăţit de patimi şi prin cufundarea în Dumnezeu. Aţi murit - spune Apostolul - şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (Coloseni 3, 3). Aici, totul se săvîrşeşte înlăuntru, este nevăzut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar conştiinţei şi lui Dumnezeu. Cele din afară sînt aici nimic. Desigur că ele sînt un ambalaj cuviincios, dar nu sînt un martor hotărîtor şi cu atît mai puţin, nu le nasc pe cele dinăuntru. Atît de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decît superbul ambalaj al unui mormînt plin de oase!

Ştiind acestea, să stăm, fraţilor, pe Golgota, în faţa crucilor, şi să începem să ne măsurăm cu ele şi pe ele cu noi, fiecăruia care i se potriveşte. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului (Marcu 15, 21), este modelul acelor purtători de cruce care suferă necazuri şi privaţiuni exterioare. Tocmai v-am spus înainte pe cine reprezintă tîlharul cel înţelept răstignit şi pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se luptă cu patimile, iar Domnul, pe bărbaţii desăvîrşiţi, răstigniţi prin predarea în voia lui Dumnezeu. Dar crucea tîlharului celui rău pe cine reprezintă? Pe aceia care lucrează patimilor. Patimile îi chinuiesc, îi sfîşie, îi răstignesc de moarte, nedîndu-le nici o bucurie şi nici un fel de speranţă. După aceste semnalmente, măsoară-te cu fiecare dintre aceste cruci şi, după ele, află cine eşti: Simon Cirineul, tîlharul cel înţelept sau cel ce îl imită pe Domnul Hristos, sau tîlharul cel rău, din pricina patimilor ce te consumă?

Aşa cum te vei găsi, aşa să-ţi aştepţi sfîrşitul. Voi adăuga numai: scoateţi-vă afară din minte cum că am putea, pe calea unei vieţi tihnite, să devenim cei ce se cuvine să fim întru Hristos! La creştinii adevăraţi, dacă au cîte o mîngîiere, aceasta este cu totul întîmplătoare; trăsătura cea mai definitorie a vieţii lor o formează suferinţele şi durerile, lăuntrice şi din afară, de voie şi de nevoie. Prin multe suferinţe se cuvine să intrăm în Împărăţie, inclusiv în cea lăuntrică. Primul, pas făcut aici - frîngerea voii dinspre rău înspre bine, alcătuind inima pocăinţei - se reflectă într-o durere de moarte pricinuită ranei produse de frîngerea voii, care va sîngera, apoi, pe toată perioada luptei cu patimile şi care se va închide abia după dobîndirea neprihănirii, care îl ridică pe creştin pe crucea împreună-răstignirii cu Hristos, în voia lui Dumnezeu. Totul este suferinţă, durere, strîmtorare. Putem spune că tihna este semnul drumului greşit, iar suferinţa, cel al drumului drept.

Cugetînd la aceasta, bucuraţi-vă, purtători ai crucii! Iar vouă ce vă pasă, cei se staţi în tihnă şi în mîngîieri? Cuvîntul lui Avraam către cel bogat este în pilda despre Lazăr şi bogatul nemilostiv. Aici vă mîngîiaţi, iar alţii suferă pentru Hristos şi pentru sfînta Sa Lege; iar în cealaltă lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mîngîia, iar cei ce s-au mîngîiat vor suferi. Voi spuneţi, de obicei: „Ce, nu avem voie nici măcar să ne distrăm sau să ne permitem vreo plăcere?” Faceţi întîi ce este mai important, iar apoi permiteţi-vă şi aceasta. Unii n-au alte treburi decît: azi să meargă la un bal, mîine la teatru, poimîine la plimbări, apoi la lecturi şi la conversaţii mondene şi la fel de fel de alte distracţii, trecînd de la unele plăceri la altele. Iar la ce este mai important, la cum să ajungă ceea ce trebuie să fie fiecare creştin, nici nu se gîndesc. Ce fel de roade să aştepţi de la o astfel de viaţă? Credeţi că raportarea noastră lăuntrică la Dumnezeu, prin Hristos, va creşte de la sine, indiferent de aceste neorînduieli din afară?! Cum să crească? Arde oare lumînarea în vînt? Se plineşte, oare, viaţa de la otravă? Nu. Dacă vrei să-ţi fie bine, lasă mîngîierile, porneşte pe drumul crucii şi al pocăinţei, mistuieşte-te în focul răstignirii de sine, căleşte-te în lacrimile frîngerii inimii şi vei deveni aur sau argint sau piatră preţioasă şi, la timpul potrivit, vei fi luat de Stăpînul ceresc pentru înfrumuseţarea prealuminoaselor şi prealiniştitelor Sale lăcaşuri. [...]

- din lucrarea ieromonahului Ioan - Cum sa ne mantuim? Dupa invatatura Sfintilor Parinti

PARINTELE CALCIU DESPRE ISPITELE LUMII DE ASTAZI (II): Problemele din casnicie, avortul, evolutionis

    Ispitele moderne şi Taina Nunţii

Ispitele sunt foarte multe. Am văzut că multe familii care vin din ţară aici în America, intră în degringoladă. Nu se mai înţeleg, se despart, femeia e atrasă de tot felul de ispite care vin din bunul trai, bărbatul la fel. Nu se mai înţeleg.

Nu de mult mi-a dat telefon un fost elev de-al meu de la liceu, care se apropiase mult de mine, şi mi-a spus: „Părinte, ce să fac cu soţia mea? Stă toată ziua pe internet şi vorbeşte cu diverşi indivizi. Dispare şi revine. Am doi copii foarte buni. Băiatul termină liceul, fata e în cursul inferior. Nu vreau să mă despart. Ce să fac?”. I-am zis: „Păi, nu te despărţi!” Şi a continuat: „Ea vrea să se despartă. Poate că n-am fost un soţ bun, poate că nu i-am îndeplinit toate cerinţele. Am trăit destul de mizer în ţară. Acum însă avem un trai mai bun. Ea însă nu se mai gândeşte decât la computer, la discuţiile ei cu diferite persoane, la întâlnirile ei. Se întoarce de acolo murdărită şi vine la copii şi la mine. Ce să fac? S-o rabd?”.

I-am spus:

„Tu n-ai dreptul să divorţezi. Sfântul Apostol Pavel spune că dacă un credincios e căsătorit cu o femeie necredincioasă sau o femeie creştină este căsătorită cu un bărbat necredincios, să nu se despartă. Pentru că femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios şi bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă. Altfel copiii voştri nu vor fi sfinţi. Dar dacă el sau ea, necredincios fiind, vrea să se despartă, lasă-l să se despartă. Este cea mai dulce acceptare a unei despărţiri”.

De câte ori vin tineri la nuntă le spun:
Aceasta este singura voastră nuntă. În clipa în care nunta se săvârşeşte aici, pe pământ şi în Cer se săvârşeşte. Iar această săvârşire în Cer dă dimensiunea eternă a nunţii: până la moarte şi după moarte. Din pricina slăbiciunii, Biserica admite şi a doua căsătorie, iar uneori admite şi a treia căsătorie, după cercetări. Dar oriunde vei merge, la prima căsătorie s-a săvârşit nunta în Cer. Şi oriunde veţi merge, la iad sau la Rai, veţi fi împreună.

Despre avort

- Părinte, spuneţi-ne câteva cuvinte despre avort!

- Cine se mai îndoieşte că avortul e o crimă, o ucidere?! Chiar dacă o societate nemernică, aşa cum e societatea de azi, consideră sarcina o opţiune – adică eu pot să păstrez copilul sau să-l omor pentru că e în trupul meu, creşte în corpul meu şi eu am drept asupra copilului – nu e deloc aşa! Să ştiţi că Dreptul roman oferea dreptul de cetăţean roman din momentul concepţiei. Şi dacă o mamă îşi omora copilul, ea omora un cetăţean roman şi era condamnată ca un criminal. în Imperiul Roman, la păgâni! Şi noi, azi, omoram copii aşa, cu milioanele…! Ştiţi cât de mare e crima aceasta? Pentru că omori pe cineva care nu poate nici măcar striga la tine: „Mă doare!”. Când te omoară cineva strigi, dar copilul acesta nu poate nici măcar să strige. E cea mai oribilă dintre toate crimele. Şi dumneavoastră ştiţi că de multe ori avortul are consecinţe grave pentru mamă.

Despre Evolutionism şi asemănarea cu Dumnezeu

În momentul de faţă ia amploare o mare discuţie, un conflict extraordinar în America. Vreme de atâţia ani, la începutul secolului acestuia, în lumea noastră din Est a apărut ideea evoluţionismului: că speciile descind una din alta, că strămoşul omului e o maimuţă, şi altele, toate fără nici un fel de dovadă. Este o teorie care a fost gândită in mod special pentru distrugerea ideii de creaţie. în momentul de faţă însă, în America a început o dispută împotriva evoluţionismului şi o luptă tot mai intensă pentru introducerea ideii de creaţie în şcoli. La ora actuală sunt douăsprezece state în America care au adoptat un proiect prin care teoria evoluţionistă e exclusă din manualele şcolare şi se introduce teoria creaţionistă. Ceea ce înseamnă că lumea începe să-şi dea seama. Nu mă refer la oamenii care sunt obtuzi şi care zic că au luat Biblia şi nu ştiu altceva nimic, ci la oamenii de ştiinţă care au cercetat şi au văzut că nu există nici un specimen care să facă legătura intre om şi maimuţă, sau între peşte şi pasăre, ori între moluscă şi peşte. Nu există asemenea specimen! Toate minciunile acestea au apărut pentru că masoneria încearcă să distrugă creştinismul prin tot felul de lucruri subtile, în special prin aceste idei ce par ştiinţifice: evolutionism, bing-bang şi altele. Toate sunt idei absolut născocite de ei, nişte teorii comode. Toţi sunt orbiţi pentru că nu merg la un “ce” al lucrurilor, ci merg la „cum“. „Ce” este esenţa, în timp ce „cum” este fenomenul.

Deci nu rămâneţi în urmă! Nu rămâneţi intoxicaţi cu ideile materialiste din şcoală! Reveniţi la adevărul biblic, la adevărul creştin că suntem creaţi de Dumnezeu. Dumnezeu a pus în noi chipul Său, care mereu ne atrage spre Dânsul! Dumnezeu ne-a dat nişte puteri duhovniceşti ca să facem acest chip activ, adică nu să-l lăsăm undeva în străfundul sufletului nostru, ci să-l facem lucrător, să ne comportăm ca Dumnezeu. Asta se cheamă asemănare. Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chipul ne este dat, iar asemănarea este efortul spiritual pe care-l facem ca să ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să facem lucrurile Lui.

Idolii moderni

Trăim într-o lume în care creştinismul nu este iubit, în care modernismul, ştiinţa şi libertinajul lovesc cu putere în creştinism. Contemporanii noştri îşi bat joc de noi, zic că a crede în Dumnezeu înseamnă că eşti înapoiat mintal.

Într-adevăr sunt oameni de ştiinţă, oameni cu foarte multă carte, care nu reuşesc să facă saltul peste hotarele cunoaşterii lor intelectuale, fizice şi senzoriale. Dincolo de toate acestea văzute te întrebi ce este, dar ei nu se întreabă. Dracul îi ţine pe loc, nu le dă voie să ajungă la Dumnezeu, fiindcă ei înşişi se tem.

Nu este aşa de simplu să renunţi la tot, să faci saltul în divinitate. Nu este simplu pentru noi să renunţăm la toate, nu? Să renunţi la orgoliu, la poziţia ta, la situaţia ta economică şi să zici:

„Azi e duminică, nu lucrez, mă duc la biserică! Azi e sărbătoare, nu mă duc la petrecere, mă duc la biserică să-L slăvesc pe Dumnezeu! Toate celelalte le fac în alte zile”.

Este greu să facem lucrul acesta.

Uitaţi-vă câţi oameni sunt în biserici în zile de sărbătoare şi câţi stau pe la casele lor! Nu au nici o scuză, pentru că astăzi educaţia religioasă este liberă. Aud vorbindu-se pe stradă, văd şi la televizor vorbindu-se despre Dumnezeu de sărbători şi nu vin la biserică. Ei nu pot face parte dintre aceia despre care Scriptura spune că nu li s-a vestit cuvântul lui Dumnezeu şi nu sunt vinovaţi. Li s-a vestit cuvântul lui Dumnezeu, cunosc acest cuvânt, ştiu care le este datoria, dar nu se pot despărţi de lumea lor, de situaţia lor, de idolatrismul lor. Şi-au făcut idoli din avere, din poziţia socială, din frumuseţe, pictură, artă, muzică, uitând că deasupra acestora, Cel mai frumos şi Cel mai bun este Dumnezeu.

Într-o lume în care nu ni se cere martirajul, ni se cere măcar curajul de a mărturisi în faţa ateilor pe Dumnezeu şi de a suporta batjocura celor care nu ştiu nimic, decât numai ceea ce văd şi cunosc cu mintea. Pentru că noi cunoaştem prin credinţă mai mult decât orice, cunoaştem pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos – Adevărul.

Minunile lui Dumnezeu şi realizările tehnicii

Tot ce a făcut Mântuitorul şi tot ce face Dumnezeu pentru noi este minune. Altfel lumea de astăzi s-ar da într-o clipă peste cap. Dacă Dumnezeu n-ar ţine prin providenţă universul, ar intra în explozie imediat. Nu că universul ar avea echilibrul lui, sau cine ştie ce atracţii sau respingeri ţin echilibrul universului…

După calculul fizicienilor, cantitatea de materie existentă în univers nu explică echilibrul lui. Ar trebui să piară imediat. Şi totuşi echilibrul acesta există, pentru că Dumnezeu, prin pronia Lui, îl ţine. Toată lumea aceasta este o minune. Creaţia, durata lumii, evenimentele, toate sunt minuni prin care Dumnezeu lucrează în lume şi în sufletul nostru. Noi însă ne-am obişnuit cu minunile. Nu le mai vedem. Auzim de icoane care plâng. Oamenii vin, le văd, dar pleacă de acolo şi-şi văd de păcatele lor din nou. Nu ne mai impresionează nimeni, pentru că suntem impresionaţi de ştiinţă.

Poate că ştiinţa a progresat foarte mult, dar nu explică nimic cu adevărat şi nu înseamnă nimic. Suntem fascinaţi de realizările tehnicii, de pofte trupeşti, de alcool, de ţigară, de bunul trai, de maşini luxoase, de o casă luxoasă. Am văzut oameni care stau într-o casă luxoasă cu zece sau cu „n” camere, şi sunt doar doi bătrâni care locuiesc acolo. N-au vrut copii, dar au vrut case cu zece camere. Probabil n-ajung să intre în toate camerele. Se trufesc cu casa lor, cu maşina lor. Toate acestea ţin de demonul mândriei, care este unul dintre cele mai mari păcate ale omenirii.

(in: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)

ENIGMA MARAMEI VERONICĂI

ARTICOL PRELUAT DIN

http://ro.netlog.com/marianpios/photo/setid=398...-
Articolul l-am preluat de pe un site italian ca mai apoi sa dau de el intr-o publicata romaneasca,deci gata tradus.
Mie imi apartine doar ilustrarea.Am preferat sa caut icoane cat mai vechi sau fresca.Aprecierea optiunii am sa o aflu de la voi.



      Benedict al XVI-lea a devenit primul Papă care a mers să viziteze sanctuarul “Sfânta Faţă” din Manopello, unde tradiţia spune că este păstrată marama cu care Veronica a şters faţa lui Cristos pe drumul crucii. Sfântul Părinte a făcut această vizită vineri, 1 septembrie 2006, aminteşte Ercis.ro astăzi, traducând un lung material despre respectiva maramă, după agenţia Zenit. Reproducem textul în continuare.

      Sanctuarul care păstrează această relicvă, definită “mama tuturor icoanelor”, este condus de Fraţii Capucini şi se află într-un mic sat din Abruzzo, situat în munţii Apenini, în provincia Pescara, la circa 200 km de Roma. Sfânta Faţă este o maramă de lână albă şi transparentă cu dimensiunea de 17×24 cm. Pe măsură ce vizitatorul se apropie de altar, marama începe să se coloreze tot mai mult şi apare chipul unui om suferind.

Albrecht Durer

           Părintele iezuit Heinrich Pfeiffer, profesor german de iconologie şi istorie a artei creştine la Universitatea Gregoriană din Roma, a studiat timp de treisprezece ani marama şi cel dintâi a susţinut că este vorba de “marama autentică a Veronicăi”, păstrată anterior în Vatican. Cercetătorul a notat: “Faptul că faţa apare şi dispare în funcţie de locul de unde vine lumina a fost considerat o minune în timpul Evului Mediu. Aceasta nu este o pictură. Noi nu ştim cu se colorează marama şi nici cum a fost imprimată imaginea, putem spune doar că are culoarea sângelui”.

Conform unei legende vechi prezentată în cartea apocrifă “Faptele lui Pilat” (secolul al VI-lea), o femeie evlavioasă cu numele Veronica a şters faţa lui Cristos pe drumul care ducea spre Calvar cu rezultatul că imaginea feţei a rămas imprimată pe maramă.

Mulţi critici s-au întrebat cu privire la numele Veronicăi, care ar fi o deformare lexicală a unor nume greceşti şi latine pentru a indica “icoana adevărată” sau “imaginea autentică”, folosită în Evul Mediu pentru a indica imaginile miraculoasă ale lui Cristos. În pofida acestor izvoare nesigure, care provin uneori chiar din secolul al IV-lea, istoria maramei Veronicăi a fost prezentă multe secole în cultura populară catolică. În timpurile moderne, regizorul Franco Zeffirelli a relatat-o în filmul “Jesus of Nazareth”.

Cu ocazia primului An Sfânt din 1300, marama Veronicăi a devenit una din “Mirabilia urbis” pentru pelerinii care au putut să viziteze Bazilica “Sfântul Petru” în Vatican. Vorbeşte despre ea şi poetul Dante Alighieri (1265-1321) în cântarea XXXI din Paradisul (versurile 103-111): “Care este cel poate din Croaţia,/ vine ca să o vadă pe Veronica noastră,/ care prin vechea faimă nu se satură,/ cu spune în gândire,/ atât timp cât se arată:/ Domnul meu Isus Cristos,/ Dumnezeu adevărat/ a fost făcută asemănarea ta?” Urmele maramei Veronicăi vestită în toată creştinătatea s-au pierdut în anii care au urmat după anul sfânt 1600, exact când marama a fost regăsită la Manoppello.

Pe baza studiilor istorice făcute recent se presupune că atunci când a avut loc restructurarea bazilicii “Sfântul Petru” începută sub papa Paul al V-lea (1605-1621), în anul 1608 a fost dărâmată capela în care era păstrată marama, aşa încât probabil că în acea ocazie a fost furată. Conform părintelui Pfeiffer, decizia Papei Paul al V-lea în anul 1616 de a interzice toate copiile maramei Veronicăi care nu erau făcute de un canonic al bazilicii “Sfântul Petru” este demonstraţia că relicva preţioasă nu mai era în Vatican. De fapt, toate copiile care au urmat după această perioadă arătau faţa lui Cristos cu ochii închişi. O confirmare că se întâmplase ceva straniu este comportamentul Papei Urban al VIII-lea (1623-1644) care nu numai că a interzis reproducerea maramei, ci a poruncit ca toate copiile existente să fie distruse.

În anul 1618, arhivarul din Vatican, Giacomo Grimaldi, a făcut o listă precisă a tuturor obiectelor care proveneau din vechea Bazilică “Sfântul Petru”, între care relicvariul în care era păstrată marama, despre care spune: “Aedituorum incuria, ut probabile est, in duas parte fessa”, notând că erau rupte cristalele relicvariului.

    În acest sens, părintele Pfeiffer a explicat că în marama care se află la Manoppello, pe marginea inferioară se mai poate observa o bucăţică de cristal din relicvariul anterior. Pentru a demonstra că marama nu se mai află în Vatican, părintele Pfeiffer prezintă şi mărturia scrisă a răposatului monsenior Paul Krieg din capitulul canonicilor din “Sfântul Petru”, care a spus că pe relicvariul Sfântului Petru se mai poate vedea încă o placă de aur pe care este fixată o maramă uzată, acoperită de o altă maramă unde se poate vedea cu greutate barba lui Cristos.

Conform “Raportului istoric” scris în anul 1646 de părintele capucin Donato da Bomba, în anul 1608 o doamnă Marzia Leonelli, pentru a-l răscumpăra pe soţ din închisoare, a vândut pentru 400 de scuzi marama Veronicăi, pe care o avea ca dotă, lui Donato Antonio de Fabritiis. Deoarece relicva nu era în stare bună, de Fabritiis a încredinţat-o în anul 1638 părinţilor capucini de la Manoppello.

Fratele Remigio da Rapino a decupat marama şi a fixat-o între două geamuri înrămate cu lemn de nuc. Geamuri şi ramă care se văd şi astăzi. De atunci, marama a rămas la Manoppello.

Profesorul Donato Vittori de la Universitatea din Bari, a făcut în anul 1997 o examinare cu raze ultraviolete, descoperind că fibrele Maramei nu prezintă nici un tip de culoare. Văzând relicva la microscop, se descoperă că nu este nici pictată, nici ţesută cu fire colorate. Prin tehnici fotografice sofisticate (măriri digitale) se poate constata că imaginea care apare este identică în ambele margini ale maramei, ca un diapozitiv. Din cercetările ştiinţifice făcute recent mai rezultă că faţa de pe giulgiul din Torino şi cea care apare pe marama de la Manoppello pot fi suprapuse şi au aceleaşi dimensiuni, cu singura diferenţă că în relicva de la Manoppello gura şi ochii feţei sunt deschişi.
cinstita faţă, atestă veridicitatea acestei întâlniri şi veridicitatea mahramei, considerată ,,icoană nefăcută de mâini omeneşti”.

Pe Via Dolorosa, la popasul al şaselea:

De la paraclisul franciscan se urca pe o straduţă îngusta, pavată cu mari lespezi de piatră, parcă uitate de vreme, şi se ajunge la Biserica Sfintei Veronica. Această biserică păstrează multe dintre rămăşitele unei mănăstiri cruciate – Mănăstirea Sfântul Cosmos. Sub această biserică se afla o criptă închinată Sfântului Chip al lui Hristos.

Mănăstirea micilor surori ale lui Iisus (rit grecesc) se înalţă astăzi pe acest loc, unde Veronica a şters sudoarea de pe faţa Mântuitorului. Chipul Domnului Iisus, de pe mahrama Sfintei Veronica, este socotit a fi cea dintâi icoană, nefăcută de mâna omenească, ci de dragostea unei tinere Fecioare.

Numele Veronicăi se crede că poate veni de la cuvintele latine ,,vera icon”, care se traduc prin ,,icoana adevărată”. De la această biserică, drumul se continuă pe nişte trepte care duc în strada Bazarului, unde, la o mică distanţă între ele, se regăsesc marcate al şaptelea, la optulea şi al nouălea popas.

           Cercetările conduse de părintele Enrico Sammarco şi de sora Blandina Paschalis Schlömer demonstrează că dimensiunile feţei de pe Sfântul Giulgiu au o asemănare impresionantă cu cele ale Sfintei Feţe de la Manoppello. În afară de aceasta, părintele Pfeiffer a condus o cercetare sistematică a principalelor opere artistice care reprezintă marama înainte de interdicţia impusă de Papa Paul al V-lea, descoperind că diferite detalii, cum ar fi forma şi tunsoarea părului, urmele de sânge, conformarea feţei, caracteristicile bărbii şi chiar îndoiturile pânzei, toate duc la un unic model care este cel al feţei care se află la Manoppello.

Părintele Pfeiffer a explicat: “Atunci când diferitele detalii sunt adunate într-o unică imagine, aceasta din urmă a fost modelul pentru toate celelalte. Toate aceste picturi imită un unic model: marama romană. Astfel, trebuie să concludem că marama de la Manoppello nu este altceva decât originalul maramei romane”.

Pentru a vedea mai multe reprezentari grafice ale icoanei accesati link-ul ce va duce la albumeuI meu foto:

 
http://ro.netlog.com/marianpios/photo/setid=398...-