Convorbiri cu Părintele Ambrozie

Sfaturile Sfinților -

Părintele Ambrozie Iurasov, cunoscut încă de pe vremea comuniştilor ca un duhovnic cu cercare a înfiinţat în anii ’90 la Ivanovo , pe lângă Catedrala “Intrării Maicii Domnului în Biserica “ o obşte de maici. Că duhovnic pune un accent deosebit pe spovedanie, pe legătura sinceră şi strânsă cu fiii duhovniceşti, pe îndeplinirea poruncilor evanghelice, neacceptând atitudinea “călduţă” faţă de mântuire a creştinilor de azi. Predicator talentat, este invitat în cadrul unor emisiuni creştine radiofonice şi televizate; se remarcă printr-o bogată activitate publicistică pe teme apologetice, catehetice şi omiletice.

Cum va judeca Dumnezeu universul?

Toţi oamenii până la unul vor învia în trup - şi morţi şi viii. Sufletele se vor uni cu trupurile, vor fi luate în văzduh iar pământul va arde. În univers va apărea semnul Crucii Domnului. Acest semn va fi mai strălucitor ca soarele. Drepţii se vor lumina, iar păcătoşii vor deveni negri. Îngerii vor cânta “Iată Mirele vine !” la miezul nopţii (Matei 25, 6). Hristos va fi pe tron împreună cu Apostolii şi cu mulţime mare de îngeri şi va judeca universul. Pe cei drepţi Domnul îi va trimite spre viaţa şi fericirea veşnică iar pe păcătoşi îi va osândi să se chinuiască veşnic. Cu acestea va fi încheiată istoria vieţii pe pământ.

Va mai există oare viaţa pe pământ după cea de-a doua venire?

În Sfânta Scriptură se spune că pământul nostru va arde în ziua Înfricoşătoarei Judecăţi, soarele se va întuneca, luna nu va mai reflectă lumina acestuia, iar stelele vor cădea ( Matei 24, 29). Domnul va crea un pământ nou şi un cer nou iar omul va avea un trup înnoit aşa cum a avut Iisus după Înviere. Ţineţi minte cum a trecut El prin uşile încuiate, a mâncat şi a băut cu ucenicii? Un astfel de trup în duhovnicit, înnoit vom avea cu toţii. Nu vor mai fi boli şi necazuri, ci o bucurie veşnică şi deplinătate a vieţii. Vor trece miliarde de ani şi acesta va fi doar începutul pentru fericirea inimilor curate. Vor trece tot atâţia ani şi acesta va fi doar începutul chinurilor pentru cei căzuţi, iar acestea nu vor avea sfârşit…

Poţi cere de la Dumnezeu că oamenii să creadă?

Se poate cere ca Domnul să-l aducă la credinţă pe soţ, pe copil sau pe aproapele, să-I înţelepţească, să-I întărească. Astăzi mulţi au mintea întunecată, neînţelegând că Dumnezeu există. Mulţi enoriaşi ni se plâng: “Aud tot timpul la serviciu: “De ce mergi la biserică? De ce duci şi copii acolo că îi strici?”. Cei care pun asemenea întrebări sunt oameni nefericiţi, care nu ştiu că se îndreaptă spre iad, împreună cu copii lor. Copii acestora au toate şansele să ajungă criminali. A venit la mine o femeie să-mi spună că fiul ei a fost eliberat de curând din închisoare, dar că este foarte rău, tot timpul e amărât şi supărat. A aruncat cu un scaun în fratele lui de 7 ani şi a ameninţat-o şi pe ea. Ce-i de făcut? Eu am întrebat-o pe femeie: “De câte ori pe an mergi la biserică?” Mi-a răspuns că merge rar, că nu ştie nicio rugăciune, nu posteşte şi nici nu s-a pocăit până acum. Iată şi roadele unei astfel de vieţi.

Ce înseamnă expresia “cei chemaţi”, atunci când se spune “Cei chemaţi ieşiţi”?

Această expresie îl desemnează pe cel care doreşte să se boteze, care este chemat a se boteza în credinţă creştină şi să intre în Biserica lui Hristos. Atunci când vine un om în biserică şi spune că doreşte să fie botezat, preotul vorbeşte cu el sii îi dă un timp de pregătire. Acest om este numit “chemat în Biserica”, el putând să asiste doar la prima parte a Liturghiei, adică la Liturghia celor chemaţi, să asculte citirea Apostolului, a Evangheliei, predica, îndrumările. După cuvintele ”Cei chemaţi ieşiţi!”, cei chemaţi trebuie să iasă din biserică, deoarece începe Liturghia credincioşilor la care rămân doar cei botezaţi, ortodocşii.

Atunci când diaconul zice: “Cei chemaţi, capetele voastre Domnului să le plecaţi”, toţi creştinii trebuie să-şi plece capul?

Acest îndemn este adresat celor chemaţi, dar toţi trebuie să-şi plece capetele, inclusive cei botezaţi, deoarece cu toţii, prin păcate, suntem egali cu cei chemaţi. Din pricina păcatelor nu suntem demni să intrăm în biserică şi nici să ne închinăm în faţa Domnului Iisus. De aceea trebuie să ne smerim şi să ne plecăm capetele împreună cu cei chemaţi.

De ce se sting luminile în timpul citirii celor şase psalmi la Utrenie?

Citirea celor şase psalmi reprezintă trecerea de la Vecernie la Utrenie, de la Vechiul la Noul Testament. În Vechiul Testament nu era acea lumină pe care a adus-o Iisus Hristos în Noul Testament. De aceea se cântă la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite: “Lumina lui Hristos luminează tuturor”.

Ce înseamnă căderea în timpul slujbelor?

Atunci când Adam şi Eva au văzut frumuseţea Domnului în grădina Edenului, mergeau slăvindu-L. Biserica este gradina Edenului. În timpul slujbelor se deschid Uşile Împărăteşti ale altarului şi atunci întreaga biserica devine rai. Preotul îl simbolizează pe Adam iar purtătorul lumânării pe Eva. Ei merg prin biserica şi Îl slăvesc pe Domnul prin cădire, iar corul cântă: “Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut…”.

Cădirea este înălţarea rugăciunii, mulţumirea. După ce se încheie cântarea, se închid şi Uşile Împărăteşti. Aceasta aminteşte de alungarea din rai a primilor oameni. De aceea, diaconul iese din altar şi zice de pe solee, semnificând râul de foc care separa raiul de lume: “Cu pace Domnului să ne rugăm…Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm!”

Cum îi ajută sfinţii pe oameni: pe toţi o dată sau pe rând?

Maica Domnului şi sfinţii sunt cu toţii intru Domnul şi trăiesc prin El. La fiecare sărbătoare milioane de oameni îşi înălţă rugăciunile către Dumnezeu şi acestea sunt primite imediat. Milioane de rugăciuni se îndreaptă către Domnul, iar în Domnul sfinţii primesc har ca să se roage pentru oameni: “Doamne ajută-i “. Cel ce ajută nu este sfântul, ci Domnul. Cum să exprimi mai uşor acest lucru? Eu am în apartament un telefon şi vreau să sun la un vecin. Formez numărul dar nu nimeresc la el din prima, ci la centrală şi abia apoi în apartamentul vecin. Apoi vorbesc cu el nu prin peretele care ne desparte, ci prin centrală. La fel se întâmplă şi atunci când ne rugăm unui sfânt. Rugăciunea noastră ajunge la Domnul, de fapt. Sfântul primeşte rugăciunea noastră în Dumnezeu, dar centrală este Domnul Însuşi. Sfinţii nu sunt mediatori, ci rugători pentru noi în faţa Domnului. Ajutorul sfinţilor îl primim cu toţii deodată, deoarece ajutorul Domnului nu cunoaşte limite de timp şi spaţiu.

În Vechiul Testament se aminteşte despre fiii oamenilor şi despre fiii lui Dumnezeu (Facere 6,2). Cine sunt aceştia, de unde au apărut?

Atunci când Cain şi-a luat soţia şi a plecat în ţinutul Nod, nu s-a pocăit şi nici nu s-a rugat lui Dumnezeu acolo. El s-a ocupat cu meşteşugurile, făcea suliţe din metal, bijuterii, toate gândurile lui fiind îndreptate spre trup; de aceea, urmaşii săi au fost numiţi fiii omului (fiii oamenilor). Set, celălalt fiu al lui Adam, care a făcut un jertfelnic Domnului a fost numit fiu al lui Dumnezeu. Fiii omului şi cei ai lui Dumnezeu se înmulţeau. Fiii lui Dumnezeu au început să ia de soţii fiicele oamenilor şi astfel poporul curat s-a amestecat cu cei care se îngrijeau doar de trup. Atunci s-a pierdut credinţa în adevăratul Dumnezeu, iar din aceste uniri păcătoase s-au născut uriaşii. Doar opt oameni au menţinut credinţă pe pământ:Noe, soţia acestuia şi cei trei fii ai lui: Sem, Ham şi Iafet, cu soţiile lor.

Ce este “sânul lui Avraam” şi cine va ajunge acolo?

Această expresie o întâlnim în pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Acolo se spune că “sânul lui Avraam”( Luca 16, 22-31) este locul unde nu există chinuri sau pătimire. Avraam era un om drept şi de aceea, Domnul era cu el. În Sfânta Scriptură aşa se şi spune: “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul celor vii, nu al celor morţi”. La Domnul toţi sunt vii. Acesta era “sânul lui Avraam “, şi în el ajungeau oamenii care avuseseră o viaţă virtuoasă. Aceştia stăteau acolo până la venirea lui Hristos.

Săracul Lazăr a ajuns în sânul lui Avraam pentru răbdarea sa. Bogatul, murind a ajuns în iad. Văzându-l pe sărac din focul iadului, bogatul l-a rugat pe Avraam să-l trimită pe Lazăr la fraţii lui, pe pământ, ca să-I avertizeze despre muncile iadului pe care le vor suferi ca pedeapsă pentru o viaţă dusă în păcate. Dar Avraam a spus că acest lucru nu se poate împlini. Având în vedere această pildă, mulţi eretici spun că nu trebuie să ne rugăm pentru cei morţi. Dar noi ştim că, după Învierea lui Hristos, drepţii au trecut în rai. Trecerea despre care Avraam zicea că este ca o prăpastie adâncă s-a deschis. Prin urmare trebuie să ne rugăm pentru cei morţi.

Ce este “păcatul lui Ham”?

Despre “păcatul lui Ham” aflăm din istorisirea despre Noe şi fiii săi (Facere 9, 20-29). În timpul potopului, Noe împreună cu fiii săi şi cu soţiile lor au fost salvaţi de Dumnezeu. Atunci au rămas pe întreg pământul doar opt oameni. Fiii lui Noe se numeau Sem, Ham şi Iafet. Odată, Noe a băut vin (el nu băuse până atunci) şi a adormit gol sub un copac. Doi dintre fiii lui s-au apropiat de el fără a se uita la goliciunea să şi l-au acoperit dar Ham a râs de tatăl său. Când Noe a aflat asta, l-a blestemat pe Ham. Din Ham au provenit ulterior hamiţii, apoi toate neamurile negroide. Din Sem provin neamurile semite iar din Iafet, cei care locuiesc acum în Europa.

Explicaţi-ne cuvintele: “Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui”( Matei 10, 34-36)

Ateii ne aduceau aceste cuvinte ca un contraargument: “Vedeţi ce spune Hristos? El nu a adus pace ci dezbinare”. Despre ce fel de dezbinare vorbeşte Hristos? Să luăm exemplul unei familii care nu-L cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi nici învăţătura lui Iisus Hristos, se închină idolilor şi crede în natură (că doar ateii ne-au învăţat asta timp de 70 de ani). La un moment dat, cineva din această familie crede în Dumnezeu, citeşte Evanghelia, se pocăieşte, începe să meargă la biserică, se roagă. Atunci are loc dezbinarea. Dacă ajunge soţia la credinţă, atunci soţul se ridică împotriva ei. Dacă va crede copilul, părinţii vor fi împotrivă. Astfel să întâmplă că membrii familiei să se duşmăneasca, părinţii alungându-l, în unele cazuri, pe copil de acasă. Astăzi mulţi copii sunt mai curaţi decât părinţii lor. Copii vin la Domnul cu sufletul în timp ce părinţii fac mai greu această; de aceea nici nu-i permit copilului să meargă la biserică şi îl ceartă, încercând să-l convingă că nu e bine. Copii sunt nevoiţi să se închidă în baie ca să se roage. Uneori sar pe fereastra pentru a asista la slujbă. Cunosc multe cazuri de acest fel. Dar atunci când copii se roagă mult pentru părinţii lor, aceştia din urmă se îndreaptă şi ei spre Dumnezeu.

Nu îmi sunt clare cuvintele Mântuitorului din Evanghelie, unde scrie: ”Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, că nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se să vă sfâşie pe voi” (Matei 7,6)

Cuvântul Domnului este sfinţenie. Omul credincios care începe să-l propovăduiască, poate întâlni şi pe unii semeni care nu vor să-l primească. Dacă omul începe să insiste şi să-l oblige pe cel ce nu doreşte să primească Cuvântul Domnului, atunci el “aruncă mărgăritare înaintea porcilor”, care le vor călca.

Să presupunem că un om este stăpânit de un duh demonic. Sufletul lui nu mai poate primi şi altceva, iar noi îi dăm hrană duhovnicească. Un astfel de om va nesocoti aceste cuvinte. Evanghelia este Cuvântul Domnului. Oamenii raţionali deschid Evanghelia, o citesc şi află acolo învăţături despre mântuirea sufletului lor. Ei trăiesc cu Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Serafim de Sarov citea în decurs de o săptămână Evangheliile şi Epistolele din Noul Testament. Cuvântul lui Dumnezeu intra în sufletul lui şi el trăia cu acest Cuvânt. Dar Evanghelia poate fi citită în moduri diferite: unii caută mântuirea în ea, alţii caută însă contradicţii.

De exemplu, în Evanghelie este scris: “Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine”, “iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este bine pentru tine să intri în viaţa ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic” (Matei 18, 8-9). Omul începe atunci să se gândească: un ochi singur că pot să-l arunc, dar cu al doilea oricum voi vedea. Înseamnă că şi pe acesta trebuie să-l arunc?... Evanghelia trebuie citită cu pricepere, ca să deosebim sensul istoric de cel profetic şi de cel alegoric. Ce se înţelege prin cuvintele “scoate-ţi ochiul “, “taie-ţi mâna”? Dacă ne ispiteşte mâna (de exemplu ne place să ne “impropriem” lucruri străine), trebuie “să tăiem” aceasta patimă.

(Fragmente extrase din cartea Îndrumar creştin pentru vremurile de azi - Convorbiri cu Părintele Ambrozie )

din..

http://ortodoxiatinerilor.ro/

+Ortodoxia, Calea Mantuirii+: Minunea de la mormântul Părintelui Arsenie Boca

+Ortodoxia, Calea Mantuirii+: Minunea de la mormântul Părintelui Arsenie Boca URMEAZA LINCUL...

 DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

Acolo unde nu poate omul ajută Dumnezeu – Cuviosul Paisie Aghioritul

http://www.pantocrator.ro/acolo-unde-nu-poate-omul-ajuta-dumnezeu-cuviosul-paisie-aghioritul/

Dumnezeu ajută la orice lucrare care nu se poate face omeneşte

- Ce fum este acolo?

- Ardem ceva. Părinte.

- Ati dat foc pe vântul acesta?

- Dar a plouat dimineaţă, Părinte.

- Deşi a plouat şi de s-ar fi făcut şi potop, dacă va porni un vânt, se va face atâta uscăciune încât toate vor deveni ca iarba de puşcă. “A plouat”, îti spune alta! Mai demult a luat foc acolo jos din neatenţia voastră. Ati uitat? Atunci când cineva se face de râs odată trebuie ca după aceea să fie foarte atent. Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omeneste. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă. In felul acesta defăimăm şi pe Sfinţi.

- Părinte, oare cum poate înţelege cineva întotdea­una pană la ce punct trebuie să acţioneze omeneşte?

- Aceasta se vede din capul locului. Dar chiar să fi avut intentia să facă ceea ce putea să facă şi n-a făcut-o pentru că ceva l-a împiedicat, Dumnezeu îl va ajuta în clipa cea grea. Iar dacă n-a avut intenţia, deşi a avut curaj, Dumnezeu nu va ajuta. Ţi se spune, de pildă, să pui seara zăvorul la uşă şi tu nu-l pui, pentru că-ti vine greu, şi spui că va păzi Dumnezeu. Aceasta nu în­seamnă că ai încredere în Dumnezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îţi vine greu. Cum oare va ajuta atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneş? Atunci când spun cuiva să pună zăvorul şi nu-l pune, numai pentru neascultarea lui trebuie pedepsit.

Orice poate omul să facă omeneşte, trebuie să facă, iar ceea ce nu poate, să lase la Dumnezeu. Iar dacă face mai mult decât ceea ce poate, dar nu din egoism, ci din mărime de suflet, deoarece crede că nu s-a epuizat tot ceea ce poate face omeneşte, aceasta o vede Dumnezeu şi Se înduioşează. Dumnezeu, pentru ca să ajute, vrea să vadă mai întâi străduinţa noastră personală. Vezi, Noe s-a chinuit 100 de ani ca să facă Corabia. Tăia lemnele cu fierăstraie de lemn. Afla alte lemne mai tari şi le făcea fierăstraie. Oare nu putea face Dumnezeu ceva ca să se termine Corabia mai repede? Le-a spus însă cum să o facă şi după aceea le-a dat putere. De aceea să facem ceea ce putem noi, ca să facă şi Dumnezeu ceea ce noi nu putem face.

A venit cineva la Colibă şi mi-a spus: “De ce călugării stau aici şi nu merg în lume să ajute poporul?”. Dacă ar fi mers afară în lume să ajute poporul, ai fi spus: «De ce umblă călugării prin lume?». Acum, când nu merg, spui de ce nu merg”. După aceea îmi spune: “De ce călugării merg la medici şi nu-i ajută Hristos şi Maica Domnului ca să se facă bine?“. “Această între­bare mi-a mai pus-o şi un medic evreu”, i-am răspuns. “Acesta nu-i evreu”, mi-a spus unul care era împreună cu el. “N-are importanţă că nu este evreu. Intrebarea este însă evreiască. Şi vă voi spune răspunsul ce l-am dat evreului, deoarece este un caz asemănător. «Tu, ca evreu ce eşti trebuia să ştii pe de rost Vechiul Testament», i-am spus. «Acolo la Proorocul Isaia se spune că Dumnezeu i-a adăugat încă 15 ani de viaţă împăratului Ezechia deoarece era foarte bun. A trimis pe proorocul Isaia, care a spus împăratului: “Dumnezeu îţi mai dăruieşte încă 15 ani de viaţă, pentru că ai distrus crângurile închinătorilor de idoli. Cât despre rana ta – împăratul avea o rană – Dumnezeu a spus să pui pe ea o turtă de smochine, şi te vei face bine“. Dacă Dum­nezeu i-a hărăzit încă 15 ani de viaţă, oare nu putea să-i vindece şi acea rană? Insă aceea s-a tămăduit cu o turtă de smochine». Lucrurile ce se pot face de oameni, să nu le cerem de la Dumnezeu. Să ne smerim înaintea oamenilor şi să le cerem ajutorul.

Până la un punct omul va acţiona omeneşte, după care se va încredinţa lui Dumnezeu. Este lucru al ego­ismului să încerce să ajute cineva în ceva care nu se poate face omeneşte. In multe cazuri în care omul insistă să ajute, văd că aceasta se face din lucrarea ispititorului, ca să-l netrebnicească. Eu, când văd ca nu se ajută o situaţie prin mijloace omeneşti – mai mult sau mai puţin înţeleg până la ce punct poate ajuta omul şi de la ce punct după aceea trebuie să le lase în seama lui Dumnezeu – atunci îmi înalţ mâinile spre Dumnezeu, aprind două lumânări, îi las problema lui Dumnezeu şi îndată se rezolvă. Dumnezeu ştie că n-o fac din lenevie.

De aceea, atunci când ni se cere ajutorul, trebuie să distingem şi să ajutăm în cele în care putem. In cele în care nu putem, să ajutăm cel puţin cu o rugăciune sau prin a le încredinţa numai lui Dumnezeu. Şi aceas­ta este o rugăciune tainică.

Dumnezeu se îngrijeşte întotdeauna pentru binele nostru

Dumnezeu este bun din fire şi întotdeauna se îngri­jeşte pentru binele nostru, şi atunci când îi cerem ceva ne va da dacă este spre binele nostru. Tot ceea ce este absolut necesar pentru mântuirea sufletului nostru şi pentru întreţinerea noastră trupească Dumnezeu ne va da cu îmbelşugare şi vom avea binecuvântarea Lui. Orice întâmplare prin care Dumnezeu ne lipseşte de ceva, fie pentru a ne încerca, fie pentru a ne păzi, tre­buie să o primim cu bucurie, dar să o şi cercetăm, ca să ne folosim. El ştie când şi cum să iconomisească făptura Sa şi ajută în felul Său în clipa când este nevoie. Insă de multe ori făptura Sa cea neputincioasă este nerăbdătoare, pentru că vrea ceva chiar în clipa aceea în care o cere, ca şi copilul cel mic care cere de la mama lui covrigul necopt, neavând răbdare ca să se coacă. Noi vom cere, vom avea răbdare şi buna noas­tră Maică a Domnului ne va da ceea ce cerem atunci când va fi gata.

- Părinte, când ajută Sfinţii?

- Atunci când trebuie să ajute, nu atunci când cre­dem noi că trebuie să ajute. Adică ajută atunci când asta ne foloseşte. Ai înţeles? Un copil, de pildă, cere de la tatăl său motocicletă, dar tatăl său nu-i ia. Copilul îi spune: “Vreau motocicleta pentru că mă obosesc mergând pe jos”. Tatăl său însă nu-i ia motocicletă, pentru că se teme să nu moară. “Iţi voi lua mai târziu o maşină”, îi spune. Pune deci bani la bancă şi când se vor aduna destui, îi va lua maşină. Tot astfel şi Sfinţii ştiu când trebuie să ne ajute.

- Părinte, cum trebuie să simţim mila lui Dum­nezeu?

- Mila lui Dumnezeu este mângâierea dumneze­iască ce o simţim înlăuntrul nostru. Dumnezeu rân­duieşte lucrurile astfel încât să nu ne odihnim în mângâierea omenească, ci să scăpăm la cea dumneze­iască. Vezi, grecii din Australia de pildă, deoarece s-au aflat cu desăvârşire singuri, s-au apropiat de Dumnezeu mai mult decât alţi greci, precum cei din Germania, care au fost mai aproape de patrie şi au aflat acolo şi alţi compatrioţi. Greutăţile i-au ajutat mult să se apropie de Dumnezeu. Toţi au început cu o valiză, s-au aflat departe de patrie, departe de rude. Trebuia să afle de lucru, să afle dascăl pentru copiii lor etc, fără ajutor de altundeva. De aceea s-au îndreptat spre Dumnezeu şi şi-au ţinut credinţa. In timp ce grecii din Europa, care n-au avut aceste greutăţi, nu au această legătură cu Dumnezeu.

„Cereţi si vi se va da”

- Părinte, de ce trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne ajute, de vreme ce El ştie nevoile noastre?

- Pentru că există libertate. Şi mai ales, atunci când ne doare pentru aproapele nostru şi îl rugăm pe Dum­nezeu să-l ajute, El se înduioşează foarte mult şi inter­vine fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă. Dar pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca să-L roage altcineva, atunci diavolul va protesta şi va spune: “De ce îl ajuţi şi îi sileşti voia lui cea liberă? Fiindcă este păcătos, îmi aparţine”. Aici se vede şi marea nobleţe duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să protesteze. De aceea vrea să-L rugăm pentru ca să intervină – şi Dumnezeu vrea să intervină imediat, dacă este pentru binele nostru – şi să ajute făpturile Sale potrivit cu nevoile lor. Pentru fiecare om lucrează separat, pre­cum îi foloseşte fiecăruia mai bine.

Aşadar pentru ca Dumnezeu şi Sfinţii să ajute, tre­buie ca omul însuşi să vrea şi să ceară aceasta, altfel nu intervin. Hristos l-a întrebat pe paralitic: “Vrei să te faci sănătos?”. Dacă omul nu vrea, Dumnezeu res­pectă libera sa alegere. Dacă cineva nu vrea să meargă în rai, Dumnezeu nu-l ia. Afară numai dacă a fost nedreptăţit şi stăpânit de neştiinţă, fiind astfel îndreptăţit să primească ajutorul dumnezeiesc. Altfel Dumnezeu nu vrea să intervină. Cineva cere ajutor, iar Dumnezeu şi Sfinţii i-l dau. Nici nu apuci să clipeşti din ochi şi te-au ajutat deja. Uneori nici nu apuci să clipeşti, atât de repede Se află Dumnezeu lângă tine.

“Cereţi şi vi se va da”, spune Scriptura. Dacă nu ce­rem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne chinuim. In vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă vân­tul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă sun­tem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte.

Să ştiţi că numai patimile şi păcatele sunt ale noas­tre. Orice bine facem este de la Dumnezeu şi orice neghiobii facem sunt ale noastre. Doar puţin să ne lase harul lui Dumnezeu şi nu mai putem face nimic. Precum în viaţa fizică, dacă Dumnezeu ne ia pentru puţin oxigenul, îndată murim, tot astfel şi în viaţa duhovnicească, dacă se retrage pentru puţin harul dumnezeiesc, s-a terminat, ne-am pierdut. Odată, stând la rugăciune, simţeam o bucurie. Ore întregi stăteam în picioare şi nu simţeam deloc oboseală. Atât timp cât m-am rugat, am simţit o desfătare lăuntrică, ceva ce nu o pot exprima în cuvinte. După aceea mi-a trecut un gând omenesc: “Deoarece îmi lipsesc două coaste şi răcesc repede, pentru ca să nu pierd această stare, ci să merg înainte cât va ţine, mai bine să iau un şal, să mă înfăşor cu el, ca nu cumva să răcesc mai târziu”. De îndată ce am primit gândul acesta, imediat am căzut grămadă la pământ. Am rămas astfel cam o jumătate de oră, şi abia după aceea m-am putut ridica şi merge la chilie ca să mă întind. Mai înainte, cu cât înaintam în rugăciune simţeam un fel de mângâiere, de uşu­rinţă, de veselie, ce nu se pot explica. Dar cum am primit acest gând, am căzut grămadă. Dacă aş fi adus un gând de mândrie şi aş fi spus, de pildă: „Nu ştiu dacă există trei într-o astfel de stare”, atunci aş fi păţit mare vătămare. Am gândit omeneşte, precum se gândeşte şchiopul la cârjele lui, şi nu diavoleşte. A fost un gând firesc, şi cu toate acestea ai văzut ce am păţit.

Singurul lucru pe care îl are omul este intenţia lui şi potrivit cu ea îl ajută Dumnezeu. De aceea spun că oricâte bunătăţi am avea, ele sunt daruri ale lui Dumnezeu. Faptele noastre sunt zero, iar virtuţile noastre sunt un şir de zerouri, noi vom încerca să adăugăm mereu zerouri şi vom ruga pe Hristos să pună unitatea la început ca să devenim bogaţi. Dacă Hristos nu pune unitatea la început, osteneala noastră este pierdută.

Intenţia cea bună

- Părinte, ce se va întâmpla cu oamenii care au bunătate, dar nu cred?

- Oare chiar nu cred? Dar să spunem că nu cred. Atunci când erau mici, mama lor nu-i împărtăşea? Să zicem că nu-i împărtăşea. Dar n-au fost botezaţi? N-au fost miruiţi? Nu sunt născuţi de mame ortodoxe şi botezate? Ei bine, pentru aceşti oameni ce au bună­tate, vei vedea că Bunul Dumnezeu va rândui lucrurile într-un anume fel, fie cu încercări, fie cu o boală, fie cu ispite, fie cu un cutremur, fie cu trăznet, fie cu o inun­daţie, fie cu un cuvânt etc, şi în cele din urmă îi va duce în rai. De multe ori îi poate apărea şi un sfânt sau un înger unui astfel de om, cu toate că nu este vrednic de o astfel de mare binecuvântare. Dar Hristos poate face şi aceasta, după ce mai întâi va folosi toate cele­lalte. Dar de obicei ce păţesc unii ca aceştia? Merge diavolul şi-i înşală pe mulţi, sărmanii, spunându-le: “A, tie Dumnezeu ti-a arătat o minune aşa de mare, pentru că poţi mântui lumea”. Şi nenorocitul nu spune: “Dum­nezeul meu, cum să-Ţi mulţumesc? Eu n-am fost vred­nic de un astfel de har”. Adică în loc să simtă zdrobire, primeşte gândurile ce i le aduce diavolul şi se mân­dreşte. După aceea se duce din nou diavolul şi-i des­chide “televizorul”, arătându-i îngeri, sfinţi şi-i spune: “Tu vei mântui lumea“. Dar dacă omul acesta îşi va reveni, atunci Bunul Dumnezeu iarăşi îl va ajuta.

In tot cazul să nu uităm că toţi avem o moştenire de la Dumnezeu, de aceea toţi oamenii au bunătate în profunzimea lor. Dar diavolul pe toate le murdăreşte. Unii au păstrat această bunătate, deşi nu trăiesc aproape de Biserică. Ei bine, pentru unii ca aceştia va rândui Dumnezeu. De aceea, atunci când vedeţi un om că a alunecat şi are o viată păcătoasă, dar totuşi îl doare sufletul pentru alţii – vede, de pildă, un bolnav şi inima i se sfâşie, un sărac şi-l ajută – din aceasta să înţelegeţi că pe unul ca acesta nu îl va lăsa Dumnezeu, ci îl va ajuta. Şi când vedeţi un om depărtat de Dumnezeu că este aspru, nemilostiv etc, atunci trebuie să faceţi rugăciune zi şi noapte ca Dumnezeu să “debarce” în inima lui, pentru ca el să ia demaraj.

Judecăţile lui Dumnezeu sunt abis. Un lucru ştiu: că cei care trăiesc o viată lumească pentru că nu au fost ajutati, ci au fost atraşi sau îmbrânciţi spre rău, deşi au avut intenţie bună, unii ca aceştia îl înduio­şează pe Dumnezeu şi El îi va ajuta. Va folosi diferite metode ca şi ei să-şi afle drumul, nu-i va lăsa. Ba chiar şi în ceasul morţii va iconomisi ca ei să se afle într-o stare bună”.

Cuviosul Paisie Aghioritul - Vol. II – “Trezire duhovnicească”

SFANTUL GHEORGHE

Ca un izbăvitor al celor robiți si celor săraci folositor, neputincioșilor doctor, conducătorilor ajutător, Purtătorule de biruință, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

ASTAZI ESTE SFANTUL MUCENIC GHEORGHE...UN MARE SFANT ...

N-am să uit...

N-am să uit Iisuse Doamne niciodată
din ce greu, prin ce minune m-ai scăpat,
n-am să uit iubirea Ta nemăsurată,
bunătatea Ta şi grija-Ţi minunată
c-am fost mort şi dintre morţi m-ai înviat!

N-am să uit cum când durerea era mare,
şi-am strigat să nu mă laşi că nu mai pot,
n-am să uit cum mi-ai răspuns, cu ce-ndurare,
cum în noaptea cea mai neagră de-ntristare
mi-ai umplut de strălucire cerul tot...

N-am să uit cum ai răspuns Tu rugăciunii
când credeam că sunt mai singur şi uitat,
când cei dragi nu mai ştiau că sunt, nici unii,
când tânjeam de dorul soarelui şi-al lumii
n-am să uit Iisuse Doamne niciodat’...

Cât aş vrea să-Ţi pot aduce-o mulţumire
mai curată decât rouă de pe crin
şi să-Ţi cânt un dulce cântec de iubire,
revărsat în stări de har şi fericire,
din potirul sfânt al rugăciunii plin!

— Cât aş vrea să pot să-Ţi cânt ca altădată
când era senin-senin tot cerul meu,
până nu plânsesem încă niciodată,
până n-aveam inima împovărată
— Recunoscător eu Ţi-aş cânta mereu!

Dar acum, când după ani de pătimire,
eu îmi reamintesc de bunătatea Ta
vreau să-Ţi cânt un cântec numai mulţumire,
dar, Iisuse, Te rog iartă că-n neştire
mă trezesc că-mi scaldă lacrimi faţa mea.

O, mai dă-mi Iisuse Doamne-o primăvară
fără nori, fără plâns şi fără chin
şi dă-mi glasul fericit de-odinioară
să-Ţi aduc întreaga inimii comoară
în potirul sfânt al rugăciunii plin.

Şi-acest cuvânt doresc să-Ţi fie-o mărturie
pentru toţi câţi vor mai suferi cândva
ca să creadă-n Tine Doamne cu tărie
şi să strige către Tine din urgie
ca să-Ţi cânte-apoi ca mine slava Ta.

Traian Dorz

Bat Clopotele

Aneta TÎMPLARU-HORGHIDAN : 

Bat Clopotele-n raza dimineții,
Lumina intră-n casă prin perdea:
Coroana Ta de spini este Iubirea
Prea mare, pentru neputința mea!


Bat clopotele și aud în suflet
Glasul mulțimii ce Te-a acuzat
Nevinovat: Tu, Creatorul Lumii
Și totuși…fiind pe cruce ne-ai iertat!


Bat clopotele: azi e sărbătoare,
E Învierea Ta de-a treia zi:
Stau în genunchi în fața Casei Tale
Și te rog: Doamne nu ne părăsi!

POVESTIRE DUREROASĂ

Povestire dureroasa despre toata multa multimea patimilor Domnului Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos
Patimile sunt, prin Ingerul lui Dumnezeu, aratate celui dintru sfinti, Parintelui nostru Dimitrie Mitropolitul Rostovului, in care arata si plangerea Nascatoarei de Dumnezeu. Pentru ca sa inteleaga tot crestinul cat a suferit Mantuitorul pentru noi si cum ca noi Il rastignim iarasi si pe Maica Domnului o intristam pana la plangere cu fiecare pacat pe care il facem.
Sfantul Prooroc Ieremia, mai inainte de nasterea Domnului nostru Iisus Hristos, cu 620 de ani inainte, a spus despre vanzarea Mantuitorului, zicand: "Şi au luat treizeci de arginti, pretul Celui Nepretuit, care s-au pretuit de Fiul lui Israil, si i-au dat pe ei pe Tarina Olarului, precum mi-a spus mie Domnul", si nu numai pentru vinderea, ci si pentru toata petrecerea Mantuitorului pe Pamant, si pentru toate minunile ce a facut, si patimile ce a rabdat, pe toate cu amanuntul le-au spus mai inainte, insuflati de Dumnezeu, Proorocii.
Ati auzit drept slavitorilor crestini, in Sambata trecuta, despre Lazar cel mort de patru zile si inviat prin singura strigare a Mantuitorului: "Lazare, vino afara!". Pentru care, preaslavita minune, multime de noroade jidovesti au crezut in Dansul. Ati auzit si despre intrarea cea minunata in Ierusalim, ce cinste si cantare I-au dat noroadele si mai vartos pruncii jidovesti, indemnati flind de Duhul cel Sfant, din care pricina s-a cutremurat toata cetatea, zicand: "Cine este acesta?"
Unele ca acestea vazand (zice Dumnezeiescul Matei), arhiereii si carturarii s-au maniat, cu toate ca ei si mai inainte erau maniosi si crapau de zavistie, de cand i-a izgonit cu biciul, de streang, din Biserica, si mesele le-a rastumat si le-a imprastiat banii lor, zicand: "Casa Mea, casa de rugaciune este, iar voi ati facut-o Pestera Talharilor".

Convorbiri duhovniceşti în chilia părintelui Arsenie Papacioc.

Doxologia: Părintele Arsenie: „Hristos pe Cruce nu S-a dezminţit de învăţătura Lui”


00:01 – Interlocutor: -Părinte, am dori acum, în perioada postului, să ne spuneţi mai întâi câteva cuvinte despre, ce înseamnă postul pentru creştinul ortodox.

00:15 – Pr. Arsenie: -Mai întâi de toate, vreau să vă spun că postul înseamnă foarte mult şi este deosebit de important pentru toată lumea, chiar şi neortodoxă, chiar şi pentru animale. Dar, am înţeles sensul întrebării şi nu vreau să mai fac introduceri obositoare.Vă spun că postul îl vindecă pe om de duhurile rele, care l-au atacat. Postul nu este numai o reţinere de la mâncare, ci este şi o rugăciune. Ştie toată lumea, mai ales lumea medicală, că postul de mâncare este indicat la anumite intervale de timp, dar aceasta nu înseamnă să mori de foame. În închisorile comuniste, nu a fost vorba numai de lipsa de mâncare, dar te ducea şi la răcitor, la regim de neomenie. Dar, ce s-a constatat: toţi cei care am făcut închisoare pe timpul comunismului, pe motive religioase, ne-am vindecat de foarte multe boli, care puteau veni după aceea. Nu era o noutate pentru noi. Greutatea aceasta o duceam, pentru că este nevoie de forţă. Marele Meşter l-a făcut pe om foarte bine şi de aceea, printr-un post riguros, poţi ţine în frâu ceea ce este bine făcut. Altfel, este o mare greşeală. Trebuie o măsură peste tot.

02:02 -Se spune că omul este măsura a toate („Pantos antropos...”), dacă vă este cunoscută expresia rostită de filosoful grec Protagoras, cu aproximativ patru sute de ani înainte de Hristos. Dar, începând de când are dreptate acest lucru grozav, care mai târziu l-a inspirat şi pe Socrate, la câţiva ani după el? Începând din momentul existenţei pe pământ a Dumnezeului-Omul, sau Omul – Dumnezeu. Pentru că Iisus Hristos era Dumnezeu – Om şi atunci era Măsură a toate. Şi omul poate fi, dar după un anumit efort. El poate să fie dumnezeu şi atunci este măsură a toate lucrurile, în lumea creştină trăitoare şi nu mă refer aici la viaţa din mănăstiri, sau la cei care trăiesc prin pustie, unde se vede bine această reţinere de la mâncarea de dulce. Nu putem intra în aceste amănunte, care sunt greu de spus şi nici nu este voie să spunem la ce se petrecea în celule, sau în pădure, în pustie. Eu am fost întrebat de foarte multe persoane, auzind că am avut o viaţă călugărească mai aspră cu puşcărie, cu lanţuri şi mai ales pustii, dacă s-au făcut minuni şi cu mine. Dar, eu vă spun şi dumneavoastră, acolo unde sunteţi, că s-au făcut foarte multe minuni cu fiecare dintre noi, ţinând cont de un lucru de o mare importanţă, acela că noi nu suntem decât tulpină în viţă. Deci, noi primim forţă de la Dumnezeu, Care ne-a creat nu numai pentru noi, ci şi pentru toată lumea. De aceea, dacă suferă cineva, să suferi şi tu împreună cu el. Că bine s-a zis că „tragedia întregii lumi trebuie plânsă, ca pe propriile tale greşeli”.

04:41 – Interlocutor: - Cum am putea să facem acest lucru? Cum am putea să plângem pentru păcatele întregii lumi?

04:44 – Pr. Arsenie: – Mai întâi de toate trebuie să ştiţi acest lucru. Pentru că, vreau să vă spun: samarineanca, ştiţi cine a fost, Fotinia, care L-a întâmpinat la puţul lui Iacov pe Mântuitorul Hristos, stând de vorbă cu El, în discuţii foarte simple, i-a spus Mântuitorului: „Noi am auzit. Noi ştim că trebuie să vină Acela”. Şi atunci, Mântuitorul Iisus Hristos când a văzut că ea ştie, bineînţeles că El cunoştea acest lucru, dar nu este vorba de aceasta aici, ci este vorba că se putea lega un dialog între ea şi noi toţi şi abia atunci i-a spus: „Eu Sunt Acela”. Dacă ea nu ar fi ştiut, El nu putea să vorbească, să Se descopere imediat.Deci, mai întâi, noi trebuie să ştim. Acum ne întrebăm: cum se ştie? Cu siguranţă nu prin învăţat, nu prin comunicare numaidecât, ci prin trăire proprie. Aceasta este una din marile greşeli şi multe întrebări, care se pun şi se răspunde cu răspunsuri evazive, sau răspunsuri de acestea, nu suficient de mulţumitoare. Dacă eşti un om angajat, cu adevărat, să trăieşti pentru Hristos, eu acestea vă spun: marea noastră vină este că auzim multe, spunem multe şi rămânem tot la un stadiu de a mai întreba. Deşi să ştiţi că, a spus Mântuitorul marele adevăr: dacă întraţi în acel „L’Espirite de finesse”, cum zice francezul, „Spiritul de fineţe”, care este în noi, aţi vedea, ce valori grozave sunt în noi, chiar Dumnezeu Însuţi este în noi.

06:50 – Mântuitorul a spus: Împărăţia Cerurilor este în voi. De aceea vom fi întrebaţi: „Unde erai atunci când nu erai în tine?”. Să cauţi pe Dumnezeu în tine şi atunci îţi dai seama de stadiul de viaţă, sau de locul unde te găseşti şi dacă există această stare de simţire continuă este şi mai bine. Că tot ce a spus Mântuitorul Iisus Hristos este adevărat: atenţia aceasta continuă, a ţine legătura mai mult cu El.

Pentru că, eu vă spun că, la vârsta mea de optzeci şi cinci de ani şi aproape şaizeci de ani de viaţă de călugărie, am văzut cu adevărat, nu altfel decât prin trăire, prin sânge, că tot ce a spus Mântuitorul Iisus Hristos este adevărat şi mare greşeală este, că se trece prea uşor peste tot ceea ce a spus El.

Şi ce a mai spus Mântuitorul Iisus Hristos? Exact ceea ce tocmai am vrut să vă spun: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Înseamnă că suflarea, răsuflarea, mişcarea, gândirea noastră spre bine, este numai şi numai de la Dumnezeu. „Fără de Mine nu puteţi face nimic. Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Vă daţi seama că, acesta este un cuvânt rostit de Dumnezeu? Cum putem să ne apărăm în cazul în care cerbicia noastră începe să spună: „Eu am făcut!”? Deci, este o absenţă, o abdicare, chiar de la a te considera mlădiţă din viţă, de unde vine toată seva şi înmugureşte, rodeşte tot.

08:55 – La anul 419 s-a făcut un sinod local la Cartagina şi printre temele sinodului, care s-ai dezbătut, a fost şi acesta: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, lucru neglijat total de lume. Vă daţi seama, Biserica a sesizat aceasta, care este un amănunt aparent mărunt, dar dacă ai şti că nu poţi să faci nimic fără Dumnezeu, ai fi foarte atent în toate mişcările tale. Cum să fac, părinte, că nu pot? Uitaţi, acest cuvânt este foarte greu de primit: „nu pot”. Nu există „nu se poate”. Dacă ai venit la mine, ai gândit să vii şi ai putut să vii, că se poate. Dacă eşti cu gândul la Dumnezeu, prezenţa aceasta a ta la Dumnezeu, continua, acesta este aspectul caracteristic al creştinului, adică, cine face cele spuse mai înainte este omul care se află pe drum, adică omul cu nădejde şi la altul din canoanele date de acel sinod, s-a mai spus aşa: „Şi dacă zici că totuşi poţi ceva de unul singur, anatema să fii”. Acum, dacă am ajuns la acest canon, vreau să vi-l spun şi pe următorul: „Atunci când zici rugăciunea „Tatăl Nostru” şi la fraza „şi ne iartă nouă greşelile noastre” tu zici „zic aceste lucruri pentru că aşa zice rugăciunea” şi nu te vezi pe tine acolo, anatema să fii”. Ştiţi ce înseamnă anatema? Despărţirea de Dumnezeu, unirea cu Satana, intrarea de pe acum în Iad. Aşa de grozavă este anatematizarea aceasta, anatematizare care s-a dat la Sinoadele Ecumenice. Deci, prezenţa noastră în mişcarea aceasta şi în tot ceea ce facem noi, aceasta este una din dorinţele lui Dumnezeu, pe care ni le-ar cere nouă.

11:05 – Dacă s-au căsătorit, Ion şi Ioana, după nuntă, Ioana a trecut la bucătărie şi Ion la muncă. Ioana, săraca, mai nepricepută fiind, a afumat mâncarea şi a început să-şi facă probleme: „Ce va zice Ion”, că era conştiincioasă. Să învăţăm de la această frământare a unei fete conştiincioase. Ce, Dumnezeu iubea mâncarea dulce? Dar pentru ea conta deoarece ea era foarte prezentă. Şi a venit Ion. Ioana i-a ieşit înainte şi i-a zis: „Ion am afumat mâncarea”. „Lasă dragă, nu este nimic, nu mă interesează. Dar mă deranjează un lucru: de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua?”. Asta voia de fapt Ion. Aceasta este întrebarea pe care ne-o pune nouă Dumnezeu, cândva şi poate în fiecare clipă: „Eu v-am creat şi v-am creat ca un Dumnezeu, desăvârşiţi, cu puterea de a vedea, de a intui, mai mult chiar, de a deveni dumnezei după har. Eu vă voi judeca. Eu sunt fericirea voastră veşnică. Dar voi, de ce nu vă gândiţi şi la Mine?”. Am stat de vorbă cu un părinte, care era foarte nevoitor, pe vremea când eram în pustie. Şi s-au încins destule discuţii între noi, pentru căsinceritatea este cuvântul adevărului şi când susţii adevărul să ştii că atunci „curge sânge”. Eu nu eram de acord cu o nevoinţă trupească, cum şi ca duhovnic, acum, nu dau aşa ceva, ci eram mai mult pentru o poziţie de trezire continuă.

Omul nepregătit, care se şi nevoieşte după ce termină zice: „Doamne, am făcut, acum dă-mi ce am cerut”. Adică, ce ai făcut? Şi s-a înrădăcinat în lumea trăitorilor creştini, chiar între călugări, înclinarea spre nevoinţă, care nu este neapărat aceea care zideşte şi care, mai ales, desăvârşeşte, ci starea de prezenţă continuă aduce cu siguranţă desăvârşirea. De aceea am spus: gândul că fără de Hristos nu se poate face nimic, te ţine în viaţa ta sufletească şi exişti.

Uitaţi, eu, am o teamă şi vă rog să mă credeţi: atunci când sunt solicitat să spun cuvinte de folos, am senzaţia că vorbim mereu aceleaşi lucruri, se pun aceleaşi întrebări şi cu oarecare reţinere spun că, se constată că lucrurile se mişcă greu. Eu sunt crescut la ţară, până când părinţii au început să ne dea pe la şcoli şi mama mea s-a dus într-o duminică la biserică şi ne-a spus când s-a întors: “A venit un călugăr la biserică şi vai, ce frumos a vorbit”. Eu eram mărişor şi am întrebat-o: „Dar ce a vorbit mamă?”. „Nu ştiu ce a spus, dar a vorbit foarte frumos”. Vedeţi, peste tot se adună informaţii, peste tot se adună cunoştinţe, dar se stă pe loc. Vă rog să mă iertaţi că spun, dar aceasta ar putea să constituie învinuirea cea dintâi şi cea mai dureroasă, la marea întrebare de la răspunderea cea din urmă. Adică: „Aţi stat pe loc”. Pentru că, Biserica noastră, mă refer la ortodoxie, pentru că trebuie să vorbim de ortodoxie mai ales, nu apasă prea mult pe pedala „cunoştinţă”, cât mai întâi pe pedala „trăire”.

15:32 – S-a putut vedea că, prin trăire, cunoşti multe şi nu ştii de unde cunoşti. Şi vin şi teologii să se împrospăteze la trăitori, care sunt simpli, după calculul oamenilor, ca şi cunoştinţe, sau ca diplome în buzunar. Dar aceştia au o prezenţă continuă cu Dumnezeu şi dacă mlădiţa cere sevă mereu, i se va da din abundenţă, dacă cere cu abundenţă şi trăieşte şi rodeşte. Vă rog ceva: dacă ne-am întâlnit aşa aici, să încercaţi să faceţi un pas tainic şi poate şi mai mulţi paşi, începând de la primul, spre a trăi, spre a face cunoştinţă cu Dumnezeu, pentru că, precis Dumnezeu vă luminează şi vă spune tainic ce este de făcut în continuare. Acum ne întrebăm: „De ce?”. Ştiţi că spune proorocul Isaia: „Dacă dai voinţă, iei putere”. Lucrul acesta l-a spus un prooroc şi câţi nu au citit acest lucru? Dar, cred că este un punct esenţial pentru viaţa noastră, a renunţa la voinţa ta proprie, a te pierde, ca să te poţi găsi; să te pierzi din personalitatea omenească şi să te înfiinţezi în cea îngerească; „să-ţi tai voia ta când este vorba de o împlinire a cuvântului Meu”, zice Dumnezeu. Deci, cu alte cuvinte, tăindu-ţi voia, care te duce la Dumnezeu, eşti în luptă chiar cu Dumnezeu şi El se simte foarte bine dacă Îl înfrângi. Adică ţi-ai tăiat voia. Şi atunci asculţi de El, pentru că El Este Cel Ce Este. Din interpretări greşite s-au născut fel de fel de erezii.17:51 Aşa că, dragii mei, acestea vă spun în ceea ce priveşte adevărul de credinţă, pe care îl mărturisim prin Crez, care l-au fixat prin dogme Sinoadele Ecumenice. Toate aceste lucruri trebuiesc apărate şi trebuie să le afirmi cu tărie, nu trebuie să taci. Aşa cum se recomandă: „O rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă”. Aceasta este altceva. Dar, când este vorba de adevăr, atunci să nu taci. Avva Pimen zice aşa: „Dacă fratele tău îţi scoate ochiul, degeaba te superi. Dacă îţi taie mâna, degeaba te superi, dar dacă se leagă de Hristos, să te mânii tare“. Deci, când este vorba de adevăr, să ştiţi că, atunci trebuie să ieşi din „omul cuminte”, aşa cum a zis lumea că eşti şi să fii „omul de sabie”. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel, în anumite icoane şi am să vă şi arăt un desen, pe care am reuşit să îl procur şi eu,este cu sabie. Deci, dacă aţi observat, grija mea cea dintâi, când me-am întâlnit cu un grup, a fost să vă răspund dumneavoastră şi să vedem cu ce inimă aţi venit şi eu cu ce inimă am vorbit. Uitaţi, un punct, pentru care mă întreabă multe şi diferite persoane: Sfântul Apostol Pavel zice că unii aleargă şi numai unii iau premiul.

19:52 -Haideţi să ne întrebăm acum, ce facem cu aceia, că au alergat şi ei? Apostolul numai atât spune, dar de ce spune numai atât?

Ca fiecare să alerge cu toate forţele, precum primul. Dar, nu a ajuns decât unul. De ce? Şi aici vă spun că, este important să te mulţumeşti cu daruri mai mici. Fiecare este un pahar mai mic, sau mai mare. Acela care a luat premiul, a fost un pahar mai mare şi a reuţit. Aceştia care, însă, au fost pahare mai mici s-a umplut, dar s-a umplut numai dacă au depus toată forţa în acest sens, să ajungă plin, nu cu rezerve. Şi atunci, mulţumiţi-vă cu ceea ce sunteţi, atunci când, bunăoară, paharul, mai mic, sau mai mare, cum este el, se umple. Nu trebuie să se nască invidia că unul sau altul a ajuns primul, sau altceva de acest gen. Dacă tu te mulţumeşti cu darurile pe care le ai, eşti mult mai mare ca unul care se afişează altfel. Altceva nu contează, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu sunt atâtea şi atâtea locuri pentru fiecare, dacă Dumnezeu rânduieşte să se ajungă acolo.

21:20 – Interlocutor: – Părinte am dori să ne vorbiţi puţin despre pocăinţă.

21:25 – Pr. Arsenie: - Dragii mei, pocăinţa aceasta este: a te vedea pe tine aşa cum eşti. Şi progresul este atunci când reuşeşti să te smereşti, adică să stai la locul tău.

21:43 – Interlocutor: - Şi cum putem să ajungem să ne pocăim?

21:45 – Pr. Arsenie: – Aceasta este o întrebare pe care o pun toţi. M-a întrebat cineva, ca şi dumneavoastră, sigur că am avut impresia că întreabă aşa, de dragul întrebării: „Părinte, cum să facem să scăpăm de diavol?”. Şi i-am spus: „Dar ce ne facem fără diavol?”. Şi le-am dat un răspuns care a creat curiozitate. Dacă Dumnezeu, care a intrat după moarte în Iad şi a nimicit pe Satana, de ce i-a mai lăsat ceva putere? De ce nu l-a biruit de tot? De ce i-a mai lăsat vârful cozii, după cum zic Sfinţii Părinţi? Pentru că, dragii mei, el este un tolerat, el nu este o putere în sine. Aici este marea greşeală a oamenilor, că îl consideră o forţă, dar el este un tolerat. Dacă poate să se strecoare, acolo unde este lipsă de credinţă, acolo unde omul se teme, o face. Mi-a spus acum vreo două zile o fetiţă, că la moartea bunicului ei, atunci când era la priveghi, a intrat un pisoi în cameră şi s-a zis: „Uitaţi, acesta este strigoiul”. Vă daţi seama, cine putea să-i convingă de altceva? „Este strigoiul”. S-a auzit despre strigoi că înseamnă un fel de diavol, dar care, de fapt, nu există. Era un pisoi nevinovat. Deci, teama aceasta că diavolul, care este considerat o putere, aceasta a făcut să spunem că: „Frica este un păcat de moarte. Deci, nu vă temeţi. Puterea este la noi”. Daţi-vă seama că, fără de El nu putem face nimic şi El este cu noi, pentru că suntem mlădiţă în viţă. Diavolul nu este nimic, nu are nici o sursă de existenţă, ci numai cât îi îngăduie Dumnezeu să ispitească. Aşa că, stăm cu viaţa pe loc, pentru acest diavol? Ferească Dumnezeu!

23:56 – Deci, este nevoie de puţină vitejie în toate cele ce sunt de făcut. Pocăinţa înseamnă să ştii să te smereşti; să ştii să te măsori; să ştii să te înregistrezi în tot ceea ce faci. Dacă te-ai spălat într-o parte, dar nu „te-ai înregistrat”, atunci nu „te-ai spălat” şi în cealaltă, unde poate este o nuanţă de sufocare, o nuanţă de miros al sufocării. Deci, trebuie să ştii de tine. De aceea spuneam că: „Unde erai atunci când nu erai în tine, cu tine?”. Pocăinţa este aceasta: gândul la Dumnezeu neapărat şi mai ales, dragii mei, să cunoaşteţi, să ştiţi cu orice chip că,nu suntem creaţi de Dumnezeu numai pentru noi, ci suntem creaţi pentru toată lumea, pentru întreaga creaţie. Vrei să vezi întâi Raiul? Lasă-l să fie văzut mai întâi de ceilalţi. Mântuind, mântuieşte-te. Altfel nu poţi, dacă nu ştii să jertfeşti. Pentru că, viaţa este o continuă jertfire. Şi concepţia despre mântuirea creştină, este jertfa. La fel cum există şi alte concepţii, aşa – zise de mântuire, ale diferitelor religii, care au ca scop să scape de suferinţă. Mântuitorul zice contrariul: „Nu tocmai prin suferinţă, scapi de alte suferinţe. Pentru că, dragii mei, Crucea a împuternicit pe Hristos să judece suferinţa. Minunile grozave pe care le-a făcut Iisus Hristos, de au stat şi istoria şi lumea şi veacurile şi creaţia, au stat înfrânte şi pe loc, dar nu au mântuint lumea. Învieri, vindecări şi nu se mai ştiu câte alte minuni, dar se ştie că au fost la nesfârşit, dar nu au mântuit lumea aceste lucruri.

26:17 – Despre învierea lui Lazăr Sfânta Scriptură spune: „Doamne, miroase că este mort de patru zile”. Tocmai asta era. De aceea a spus acest lucru, ca să se ştie că trupul lui era deja în putrefacţie şi tot l-a înviat, dat tot nu a mântuit lumea prin asta.

La schimbarea la faţă de pe Muntele Tabor, a zis Petru: „Doamne, să facem aici trei colibe”. Săracul Petru, era depăşit ca om cu totul, era copleşit de lumina aceea pe care a văzut-o, L-a vâzut pe Mântuitorul Iisus Hristos într-o ipostază nemaivăzută, pentru că până atunci El s-a arătat numai ca om. Şi ar fi zis Petru: „Să facem trei colibe, adică noi să slujim, că Te vedem că Eşti dincolo de închipuirile omeneşti, de închipuirea măsurată a minţii omeneşti”. Mântuitorul Hristos, prin ceea ce s-ar fi întâmplat, i-ar fi spus lui Petru, adică se înţelege că asta trebuia să urmeze: „Bine Petre, facem şi aşa, dar ce facem cu Răstignirea? Pentru că acolo de fapt este tocmai misiunea Mea. Tocmai acolo se împlineşte misiunea Mea, pe Cruce”. Nu putea Iisus Hristos oare să-i nimicească pe toţi? Că vă daţi seama, era Dumnezeu şi putea nimici totul într-o clipă. Dar nu a făcut aşa. Scopul a fost să salveze jignirea pe care a adus-o Adam lui Dumnezeu, prin neascultare.

27:57 – Deci, trebuie să ştiţi că, această Cruce este importantă. Noi toţi trebuie să ne încheiem această viaţă Cruce, înţelegând faptul că, ea este cel mai lăudat lucru al pământului, al lumii, al vieţii noastre. Şi suferinţa este la fiecare pas, dacă eşti prezent şi o poţi observa.Gândiţi-vă, vreţi un cuvânt duhovnicesc, vreţi liniştire că sunteţi spre împlinirea lucrului duhovnicesc? Să te doară puţin şi pentru celălalt. Dar, observaţi dumneavoastră ce se întâmplă? Îl judeci: „Aşa îi trebuie”. „Uite dacă nu a ascultat”. Nu ai aruncat un cuvânt de genul: „Doamne, iartă-l”. Sunt cerşetori de traistă, sau oricum i-am considera, dar uneori poate că nu ai ce să îi dai, dar nu îl dispreţui. Ştiţi cât de mult ţine el la acest lucru? Credeţi dumneavoastră că, este puţin lucru să stai cu mâna întinsă? Orice om are o personalitate, o dorinţă de fi considerat om. Tocmai acest dispreţ al tău îl distruge pe el, dându-i cel mai mic ban, pe care chiar îl cauţi în ochii lui, să fie cel mai mic. Eu am păţit acest lucru, odată, cu o persoană pe stradă. Nu aveam nimic la mine, dar probabil cu barba mea şi mă apropiam de el, credea că eu îi voi umple sacoşa. Dar chiar nu aveam nimic, mergeam pe jos pentru că nu aveam nimic la mine, nu aveam bani de tramvai, sau de maşină, că, uneori, se mai întâmplă. Dar, nu am trecut nepăsător şi i-am spus: „Crede-mă că nu am nimic la mine, dar îţi dau o mână caldă”. Şi mi-a zis: „Părinte, aşa ceva nu mi-a dat nimeni niciodată”. Deci el simţea lucrurile care au valoare. Deci asta spun: să nu-i dispreţuiţi. Eu vă spun că, de aceştia nu vom scăpa niciodată, pentru că să ştiţi că aceştia sunt personaje biblice. De cerşetori nu scăpăm niciodată şi avem atâtea exemple, de-ţi stă mintea în loc.

30:22 – Ce a făcut mila, pentru că, dragii mei, iadul este marea durere a lui Dumnezeu.De ce? Pentru că El este şi Drept, este dincolo de închipuire, nu a noastră, ci a îngerilor. Este Milostiv, dar este şi Drept. Dumnezeu a lăsat o serie de porunci şi l-a pedepsit imediat pe Adam pentru că a încălcat dreptatea Lui. Şi iată că, învăţătura creştină zice aşa: „S-a ridicat mila împotriva dreptăţii”. Dacă jetfeşti, dacă faci şi tu ceva, atunci ai înmuiat dreptatea Lui Dumnezeu. Pentru că, vă spun încă odată, sau, mai bine zis, vă spun ca să înţelegeţi cel puţin acest lucru: „Dumnezeu poate face orice. Nici nu se poate discuta altceva în această privinţă. Dar un lucru nu poate să-l facă: să-şi încalce cuvântul”. Acest lucru nu-l poate face. A poruncit ceva şi imediat îndeplineşte. Nu porunceşte lucruri imposibile, sau utopice. Ceea ce spune El, se poate împlini. Deci, cei care ajung în suferinţă, în iad, este pentru că au încălcat dreptatea Lui Dumnezeu şi „să nu credeţi că va avea sfârşit”, [cum] zice Origen, mai ales că Sinodul al V-lea Ecumenic a precizat clar acest lucru, dar nu era nevoie de un sinod ca să-l spună. Deci, ca să putem să ne mântuim, în afară de ce ştiţi, adică metanii, rugăciuni, acestea sunt cuviincioase şi sunt lăudate, binecuvântate, dar nu este mijlocul cel mai bun, ci este necesară şi trezirea aceasta continuă, gândul la Dumnezeu, aşa cum v-am spus. Trebuie să izvorăşti mereu către Dumnezeu, Stăpânul nostru.

32:32 – Interlocutor: – Ce ne puteţi spune despre rugăciune? Rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu?

32:40 – Pr. Arsenie: -Am început să spun acest un lucru şi am văzut că a plăcut. Am şi primit scrisori pentru aceste cuvinte neînsemnate şi vă repet: „Orice clipă, poate fi un timp şi orice suspinare, poate fi o rugăciune”. „De ce nu te-ai gândit şi la Mine?”, va întreba Dumnezeu. Trebuie starea aceasta de prezenţă continuă, pentru că unul dintre criteriile de judecată va fi iubirea. „De ce nu ai iubit în dreapta şi în stânga?”.

33:16 – Interlocutor: - Rugăciunea ne înţelepţeşte?

33:20 – Pr. Arsenie: – Dragii mei, starea de simţire continuă este o permnentă rugăciune. Chiar dacă nu ştii multe, zici ca şi acei oameni neînvăţaţi: „Trei voi trei noi, mântuieşte-ne pe noi”. Un frate într-o mănăstire a fost văzut de către stareţ că mergea pe sus şi a zis: „Acesta are o lucrare”. Era un băiat simplu, cel mai simplu de acolo. Şi la un moment dat stareţul l-a văzut că mergea pe pământ. Şi a zis: „Să ştii că şi-a încetat lucrarea de mai înainte”. Şi l-a chemat şi i-a spus: „Cum te rugai tu până acum?”. Şi a răspuns: „Mă rugam aşa: „Doamne, nu mă milui pe mine păcătosul! Doamne, nu mă milui pe mine păcătosul!”. „Şi am început să zic odată mai tare în biserică şi cineva de lângă mine mi-a zis: Să nu mai zici aşa, ci să zici: „Doamne, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Şi atunci i-a spus stareţul: „De acum înainte, să zici tot ca mai înainte”.Adică, nu îi cerea Dumnezeu nimic. El însă, Îl trăia pe Dumnezeu în mod continuu, într-o formă paradoxală, dar Îl trăia intens pe Dumnezeu. Credeţi dumneavoastră că, dacă ştii cum să te rogi, te rogi cu adevărat aşa, exact ca un înger? Tot ca un om te vei ruga, dar nu asta contează, ci contează ca inima ta să fie cu adevărat acolo, în rugăciune.

34:46 – Un frate într-o mănăstire, să zicem că îl chema Ion a intrat în biserică, în momentul slujbei şi se uita din locul lui, din biserică, de unde stătea el, în Sfântul Altar pe Sfânta Masă, la Sfântul Chivot unde, de obicei păstrăm Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi nu îşi putea lua ochii de acolo deloc. Sigur că, era cântare, erau tonuri ridicate, erau răspunsuri, dar el, dacă îi venea un gând să vadă cine a cântat frumos, respingea gândul: „Cum să-mi întrerup eu privirea de la Mântuitorul Iisus Hristos?”. Şi săracul de el, înfrângea toate aceste atacuri, din dreapta şi din stânga, ca să nu-şi ia ochii de la Mântuitorul Iisus Hristos. Dar, se terminase slujba şi au început să iasă preoţii şi oamenii din biserică. Acum el, cum să întrerupă, să nu se mai uite la Mântuitorul? Şi se uita acolo, dar uşa bisericii, fiind deschisă, a trecut iconomul pe acolo şi i-a zis: „Frate, vino la ascultare”. El s-a gândit că, acum este momentul culminant! Şi a zis: „Doamne, du-Te de la Mine. Lasă-mă să plec, că aşa cere ascultarea”. Iar Dumnezeu i.a răspuns: „Dacă Mă iubeşti tu, frate Ioane, ia să văd dacă faci ceea ce am zis Eu: Cine ascultă de voi de Mine ascultă”. Deci, Hristos era aici la ascultări, la milostenii, nu mai era acolo la ideile tale fixe, cu o rugăciune fixă şi în tot acest timp în jurul tău este răceală.

36:25 – S-a dus un oarecare trăitor la o mănăstire, să caute folos duhovnicesc la un părinte de acolo. Şi s-au rugat şi la un moment dat au plecat toţi părinţii la ascultările lor. Acela a zis: „Cum să întrerupem rugăciunea?”. Şi celălalt de lângă el i-a zis: „Tu ai venit să te rogi, dar noi aici ne ducem la ascultare”. Dar a sosit ora mesei şi nu i-a adus nimeni să mănânce acestui trăitor care se ruga. Se făcuse ora trei, patru şi îl răzbise foamea. Şi s-a dus la părinte, la trapeză şi a întrebat: „Aţi mâncat?”. „Cum să nu. Am mâncat”. „Dar mie nu mi-a adus nimeni de mâncare”. „Aşa este. Nu ţi-a adus de mâncare pentru ca să nu-ţi întrerupă rugăciunea”. Şi atunci, a văzut el adevărata viaţă de mănăstire şi a întrebat: „Cum să fac?”. „Uite, vino la ascultare şi astfel, noi ne rugăm mereu”. Cine te opreşte să zici: „Doamne! Doamne! Doamne!”, la un moment dat? Dar aceasta este puterea numelui: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Aceasta este rugăciunea inimii, care este la îndemâna tuturor, pe care, personal, o recomand la toată lumea, aşa, cu îndrăzneală. Au fost discuţii multe între mari trăitori, începând de la Sfântul Paisie cel Mare, Paisie Velicicovschi de la Neamţ, că numai unii să o zică. Nu. Să o zică toată lumea, în felul lui, că este necesar. Pentru că este spus: „Este cel mai mare lucru, în cer şi pe pământ”. Auziţi ce vorbă mare despre rugăciunea aceasta.

37:58 – Rugăciunea este o stare de permanenţă continuă, o stare de simţire continuă. Dar, această stare de simţire nu înseamnă să faci ca fratele Ion: să te uiţi acolo, când fratele tău suferă, ci te cheamă Dumnezeu aici. Două persoane s-au hotărât să se ducă la Ierusalim, pe jos, cum erau timpurile acelea. Şi s-au hotărât să nu întrerupă cu nici un preţ mersul lor acolo. Dar, au ajuns într-un sat să fie găzduiţi până la ziuă, au intrat în casă şi acolo erau toţi bolnavi. Şi au început să-i îngrijească. Dimineaţă a zis unul către celălalt: „Hai să mergem”. Şi celălalt i-a răspuns: „Eu nu merg, pentru că trebuie să îngrijim pe aceşti bolnavi. Cum să-i lăsăm aici?”. „Păi, nu am hotărât noi să nu ne abatem sub nici un chip?”. „Da am hotărât, dar, cum putem să-i lăsăm pe aceşti bolnavi aici?”. De fapt, aici era porunca, aici era Hristos. „Du-te, că eu nu merg”. Celălalt s-a dus şi când a ajuns la Ierusalim, la biserică, acolo era o aglomeraţie nemaipomenită şi el a reuşit numai să intre puţin în biserică şi să se uite către Sfântul Altar şi l-a văzut pe fratele lui, că îngrijea bolnavii, l-a văzut în Sfântul Altar. De fapt era viaţa lui în jertfă, era viaţa lui pentru aproapele de lângă el. Deci, viaţa noastră de rugăciune este să trăieşti şi pe celălalt, este iubirea. Asta este şi evanghelia judecăţii.

39:36 – Interlocutor: – Părinte, vă rugăm, vorbiţi-ne puţin despre iubirea lui Dumnezeu.

39:40 – Pr. Arsenie: – Dragii mei, iubirea lui Dumnezeu este desăvârşită. Nu poate nici mintea îngerească să conceapă acest lucru. Dumnezeu ne iubeşte, cum spune şi Origen, „mai mult decât ne urăşte Satana”, este desăvârşită. Dacă lumea ar şti cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, ar prinde curaj şi în slăbiciuni şi nu ar mai sta pe loc şi nu vorbesc de o iubire cerşită, pentru un leneş, ci vorbesc de o iubirea bazată pe harul dat omului, privit ca un trăitor.

40:16 – Interlocutor: - Vă rugăm, vorbiţi-ne despre bucuria Învierii Domnului.

40:22 – Pr. Arsenie: – Dragii mei, sigur că, vrând, nevrând, trebuie să intrăm şi în teologie, dar mă voi feri cât se poate. Naşterea Mântuitorului Hristos, venirea Mântuitorului este lucrul cel mai mare care s-a putut face în creaţia lui Dumnezeu. Naşterea a fost vestită de proorocii, cu mii de ani înainte Să ia chip de om, de făptură, fiind şi Dumnezeu. Noi credem acest lucru şi nu avem nici o îndoială. Dar, trebuie să-i înţelegem şi pe cei de pe vremea aceea, care ziceau: „Cum să fie Dumnezeu?”. Deci, Naşterea, care a costat aşa de mult şi a angajat cele mai alese suflete, precum Maica Domnului, pe prooroci şi pe alţii, ca să fie posibilă şi se pună în mişcare, să se anunţe şi să se trăiască această Naştere, este ca o împlinire, ca un ţel realizat. Învierea însă, este aureola operei Mântuitorului Iisus Hristos, prin care El a arătat cu adevărat că este Dumnezeu. Prin faptele săvârşite începuse lumea să se închine, să creadă, să vadă că aşa ceva nu se mai văzuse. Dar, prin minunile pe care Le-a făcut, erau şi îndoieli pentru mulţi. Judecătorii, Caiafele, Pilaţii aceia, toţi care judecau omeneşte şi cu diavoli în ei, până şi aceia s-au convins că Hristos este Dumnezeu, atunci când a Înviat. Deci, nu se mai putea nimeni îndoi de faptul că Iisus Hristos nu este Dumnezeu, din moment ce a Înviat. De ce este lucrul cel mai mare? Pentru că s-a arătat opera lui Dumnezeu împlinită.

42:38 – A apărut la mine o fotografie, care mi-a plăcut foarte mult şi am vrut să o xeroxez: Mântuitorul Iisus Hristos cu Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus. Eu personal, am avut o mare evlavie când am văzut-o. Şi aici Mântuitorul vorbeşte cu Luca şi Cleopa şi le spune toate proorociile, care vorbeau despre El. Adică, vă daţi seama, de la acea întristare a oamenilor, care L-au văzut mort, care L-au pipăit, cuprinşi fiind de o întristare nemaipomenită, înţelegând faptul că ei erau nişte oameni trecători. Iată că au ajuns Să-L vadă Înviat, ei care L-au văzut pe Cruce. Aceasta este, aşa cum am spus, aureolarea operei Mântuitorului Hristos. Deci, vedeţi acum, ce a fost această grozavă Întrupare, care a avut un scop nemaipomenit: să salveze fiinţa omenească, care era în stăpânirea diavolului. Ce ar fi însemnat această grozavă înfăptuire, fără Înviere? Deci, Învierea este actul de confirmare definitivă pentru toţi duşmanii, respectiv pentru diavol şi pentru toţi, că a Înviat. Dar, să ştiţi că pe Cruce nu s-a dezminţit de învăţătura Lui. Că în momentul în care Mântuitorul a suferit pe Cruce, avea să se vaite, să sufere Satana. Aceasta este jertfa. Aşa că, dragii mei, din momentul în care vreţi cu orice preţ să fiţi oamenii lui Dumnezeu, să aveţi o mişcare de jertfire, a cărui sfărşit va fi învierea, potrivit faptelor voastre. Vă spun că, această bucurie nu are cuvinte şi oricine ar vorbi despre ea, nu reuşeşte să spună cu adevărat aceste simptome ale bucuriei tale, în urma împlinirii unor lucruri, care nu se pot face decât prin jertfă şi prin smerenie, iar, cu alte cuvinte, ca să te smereşti, trebuie să renunţi la tine.

45:08 – M-au întrebat mulţi oameni: „Părinte, cum să cunoaştem că suntem smeriţi?”. Şi am răspuns: „Acest lucru nu se cunoaşte, dar se cunoaşte atunci când eşti mândru. Şi atunci trebuie să iei măsuri”. Smerenia nu are fund şi oricât de smerit ai fi, omul smerit nu se vede a fi smerit. Aceasta este şi repet: Învierea este aureola faptelor şi operei Mântuitorului Iisus Hristos. Nu s-a mai putut ca omenirea să stea fără Răscumpărătorul făgăduit. O dovadă materială ca Iisus Hristos era înviat, cum a şi zis Mariei Magdalena că „nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu”, era că nici nu s-a arătat la lume, dar nu mai era nevoie, ci i-a lăsat să creadă mai departe, chiar dacă ştiau acest lucru.

46:13 – Interlocutor: – Părinte, suntem aici un grup de tineri din lume, care urmează să ne căsătorim, să ne facem familii. Cum ar trebuie să fie prietenia dintre un băiat şi o fată?

46:34 – Pr. Arsenie: – Dragii mei, uitaţi eu discut foarte mult, mai ales cu studenţii teologi, care nu pot fi preoţiţi fără să se însoare mai înainte. Mai întâi de toate pentru legătura dintre bărbat şi femeie s-au făcut atâtea acte, atâtea viersuiri, atât de frumos, atât de înălţător, s-a vorbit despre iubire, despre iubita mea: „Pe lângă plopii fără soţ/Adesea am trecut/Mă cumoşteau vecinii toţi/Tu nu m-ai cunoscut”. Dar, dragii mei, despre aceste lucruri trebuie să ştiţi că femeia nu trebuie luată în căsătorie numai pentru satisfacţia aceasta strict omenească, care la măsura ta are un aspect omenesc. Dumnezeu aşa a hotărât să se placă unul pe celălalt, dar scopul este altul. Această viersuire de care vă spuneam, nu a vorbit cine este femeia, dar dacă ai şti, tu tinere, cine este femeia, atunci ai intra în haina ta de bărbat, dar dacă nu o cunoşti, nu poţi. Dragii mei, este creaţia lui Dumnezeu şi ţineţi cont de acest lucru. Dumnezeu a creat lumea, lumea cerească: Tronurile, Heruvimii, Serafimii, Stăpâniile, Domniile, Puterile, Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii, a creat-o numai dintr-un cuvânt şi s-a făcut. Dar peom l-a creat cu mâna Lui şi încă cum: după chip şi asemănare.

48:38 – Deci această fiinţă, omul, fiinţa omenească, este deasupra întregii creaţii a lui Dumnezeu, este cu adevărat dincolo de orice a creat Dumnezeu şi i-a dat posibilitatea să se facă dumnezeu după har. Deci, a creat şi femeie şi bărbat. „Femeie” înseamnă împărăteasă dăruitoare. Şi ea, dacă este împărăteasă, aşteaptă ca bărbatul să o pună pe tronul împărătesc. Acela este bărbat, care face acest lucru. Ea nu stă pe un tron ca să domnească, ci stă pe un tron ca să creeze, ca să-i dea nume mult mai mare, decât tronul, soţului ei, care se zice că este mintea, dar ea este inima. Acum, vă daţi seama, ce se petrece dacă se produc înşelătorii în această legătură? Nu trebuie să ţii cont de ele, că aceasta predomină cel mai mult relaţia: plăcerile şi oricum le-ai lua, nu sunt cuvinte să se spună. Dar, încă odată vă spun despre acel „L’Espirite de finesse”, „Spiritul de fineţe”, care îl are mai mult femeia. Da. Dar nu acesta este scopul acestei relaţii, ci răspunderea care ne aşteaptă în ziua de mâine, în legătură, în nuntă. Adică, o stimulare continuă şi reciprocă în vederea mântuirii. Deci, trebuie să consideri că, femeia, pentru a împlini raiurile cu creştini, joacă cel dintâi rol. Pentru că, în momentul în care ar întreba Dumnezeu: „Cum o duceţi pe pământ”, ar întreba maternitatea, ci nu paternitatea, pentru că ea naşte, ea renaşte. Şi e puţin lucru să-l naşti pe om într-o formă normală biologică? Dar a renaşte lumea întreagă? Care este pedagogul cel mai bun? Şi atunci se răspunde: „Femeia, ea este pedagogul cel mai bun, pentru că ea ştie să iubească cu adevărat, până la jertfirea totală a ei”.

51:36 – Deci tu, dacă înţelegi valorile din femeie, vei vedea că aceasta este nunta cea mai iubită de Dumnezeu. Pentru că, într-adevăr, iubirea rabdă totul, crede totul, fără discuţie şi se bucură numai de adevăr, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Aceasta este altceva. Deci,educaţia femeii este aceea de a şti să-l preţuiască pe el, să ia un bărbat cu adevărat. Să vă spun ce mi-a spus o fată, pentru că eu discut cu tinerii mereu: „Părinte, este îngăduit să ne sărutăm?”. Eu mă aflu într-o dificultate la acest răspuns. Dar, sunt în dificultate şi pentru că a început să se considere o lipsă de iubire, dacă nu se sărută şi acesta este un început fals într-o relaţie. Şi am ajuns să accept acest lucru, numai cu scopul unei căsătorii. Dar, acest este toată ziua şi nu face decât să facă din femeie, altceva decât ceea ce este ea în realitate. Şi mi-a spus o fată aşa: „Părinte, am fost cu iubitul meu la munte”. Acum la „iubit” se mai zice şi „prieten”, dar „prieten” este doar un paravan. Nu există prietenie între un băiat şi o fată, ci există numai iubire, să ştiţi. „Părinte, am fost cu el la munte şi nici nu m-a atins”, zice. Şi era aşa de fericită: „Ce băiat!”. Vedeţi, acesta era bărbatul care a răscolit dorinţele ei de a se împlini, pentru că este plină de comori şi aşteaptă pe acela care să-i descopere valorile. Deci, nu este vorba de plăcere. Dragii mei, plăcerea este o consecinţă, nu este un scop în sine. Eu mănânc să mă hrănesc, nu mănânc pentru că este mâncarea dulce. Dacă este şi dulce este foarte bine, dar nu contează, pentru că nu acesta este scopul.

53:52 – Interlocutor: – Părinte, în ziua de astăzi tinerii se luptă cu foarte multe gânduri, care vin împotriva mântuirii. Cum să luptăm cu gândurile rele?

54 :00 – Pr. Arsenie: – Mai întâi de toate, nu trebuie să spunem „în ziua de astăzi”. Când se zice „în ziua de astăzi” înseamnă că toată lumea este la fel? Noi respectăm ceea ce a spus Mântuitorul Hristos, ceea ce au spus Sfinţii Părinţi şi ceea ce spune Dumnezeu despre noi. În relaţii, mai ales, nu este îngăduit acest lucru, înşelătorii şi o serie întreagă de jumătăţi de măsură. Dacă ai şti, cât de mult te înţelege celălalt, în toate mişcările tale, în felul tău de a mişca ochii, în felul tău de a vorbi, sau în felul tău de a tăcea, sau în felul tău de a gesticula şi toate celelalte. Trebuie să fii natural în permanenţă. Eu nu primesc vorba aceasta „în ziua de astăzi”. Eu vă spun că, Sfânta Scriptură este valabilă acum, ca şi la început ei.

54:45 – Interlocutor: – Atunci, dacă permiteţi, voi pune altfel întrebarea: Cum să luptăm noi tinerii cu gândurile celui rău, cu gândurile rele?

54:52 – Pr. Arsenie: – Dragii mei, este ca şi cum ţi-ai face o cruce întreagă şi nu trebuie să o luaţi drept glumă. Dacă aţi şti, care este valoarea unei închinări, aşa cu adevărat! Să vă rugaţi, să fiţi trăitori, să nu vă lăsaţi cu nici un preţ pradă. Eu am recomandat mereu: nu căuta fata, sau băiatul la discotecă, sau în alte locuri de acest gen, cum este specific astăzi, ci caută la biserică, sau în mediile acestea mai decente. Foarte multe fete mi-au spus că au văzut băieţi la biserică şi aveau de gând să se însoare şi ele să se mărite şi îmi spuneau deschis aceste sentimente: „Şi mi-ar plăcea de băiatul acela şi când văd cum se închină şi cât de serios este în biserică, aş vrea să mă mărit cu el”. Deci, caută bărbatul şi bărbatul este acela care observă în ea valorile ei religioase, valorile ei duhovniceşti, pentru că acesta este un lucru foarte important într-o relaţie dintre un bărbat şi o femeie. Ce te-ai face, în familie, dacă unul se roagă şi altul înjură, sau îi dă cu cratiţa în cap, sau o ceartă, sau altceva?

56:06 – Am avut chiar şi astăzi câteva cazuri, care m-au şi supărat. Soţia nu-i dă voie să înveţe teologie, să se roage. Nu se ruga prea mult, dar făcea şi el o rânduială acolo. Şi el era şofer. Pe şoferi, chiar de sunt buni, îi denaturează meseria. Şi acesta era un şofer foarte credincios şi i-a spus aşa: „Când ţi-oi trage o bătaie de aceea şoferească, pe care văd că nu o cunoşti …”. Adică el s-a revoltat. „Părinte, ce să fac?”, m-a întrebat bietul om. „Dragul meu, luptă din răsputeri să descoperi, dacă ea poate cu orice chip să se schimbe”. Grav este că aveau şi două fetiţe. Cum cresc fetiţele acelea, dacă nu este Hristos în ele? Uitaţi, eu nu pot să nu recunosc, că sunt un nimic. Vă rog să mă credeţi, că am străbătul pustii şi închisori şi lanţuri şi cum pot să spun eu, că sunt gata de mântuire? Sincer vă spun: sunt departe de aceasta, dar nu-mi pierd nădejdea. Trebuie să vorbesc orice cuvânt, cu gândul că dau răspuns de el la Dumnezeu. Şi dacă mă învinuiţi de ceva, din ceea ce v-am spus, vă rog să spuneţi, ca să aduc alte argumente, să pot susţine ceea ce v-am spus. Dar nu cred că aveţi ce spune în acest sens. Din contra, eu revin asupra unui lucru şi să nu ziceţi: „Da, a fost un lucru frumos” şi atât. Ferească Dumnezeu!

(Transcriere şi prelucrare: Diac. Marian Pătraşcu)

CUGETARI ORTODOXE

“Crucea este semnul negrăitei binefaceri a lui Dumnezeu.”   (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Crucea este mântuirea lumii si slava lui Hristos.”   (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Domnul si-a întins mâinile pe Cruce ca să îmbrătiseze marginile lumii.”   (Sfântul Chiril al Ierusalimului)

“Faptele bune sunt pretuite după scopul lor.”   (Sfântul Ambrozie al Milanului)

“Tu îngrijeste-te mai întâi de cele ale lui Dumnezeu si Dumnezeu se va îngriji de ale tale.”   (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“După cum o cădelnită umple văzduhul cu buna ei mireasmă si îndulceste simtul mirosului tuturor celor ce stau de fată, tot astfel o persoană plină de evlavie slujeste drept pildă de îndrumare si de mântuire tuturor acelora care trăiesc lângă ea.”   (Sfântul Vasile cel Mare)

“Să aducem oamenii la Hristos prin modul nostru de viată.”   (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Cel credincios este mai bogat decât orice om bogat.”   (Sfântul Chiril al Ierusalimului)

“Faptele bune sunt vâslasii si ancora sigură a credintei, ca si dovada ei; în fapte se arată credinta, ca si trăsăturile fetei în oglindă.”   (Sfântul Simeon Noul Teolog)

“Se cuvine a avea bani ca un stăpân al lor, astfel ca să-i stăpânesti si să nu te stăpânească… Dumnezeu si-a dat banii ca să-i cheltuiesti nu spre pieirea ta, ci spre a lucra mântuirea ta.”

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Credinta fără fapte si fapta fără credintă vor fi lepădate de Dumnezeu.”   (Diadoh al Foticeii)

“Nici un folos nu vom avea din credintă, când viata ne este stricată.”   (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Fă binele în tot ceea ce faci si să lauzi pe Dumnezeu.”   (Fericitul Augustin)

“Nu-i cu putintă să se teamă de moarte cel ce a trăit o viată bună si neprihănită.”   (Fericitul Augustin)

“A muri rău nu înseamnă a muri de moarte năpraznică, ci a muri în păcate.”   (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Scumpă este moartea credinciosilor pentru că este capătul ostenelilor, coroana învingerilor si poarta vietii.”

“Dreptii nu au nici o moarte, ci o trecere la viata de veci.”   (Sfântul Atanasie cel Mare)

“Faptele din fiecare zi trebuie să le cântărim si să le observăm în fiecare ceas si seara să ne pocăim de fiecare răutate de peste zi.”   (Isichie Sinaitul)

“Viata crestină toată nu este altceva decât o pocăintă de totdeauna până la sfârsitul vietii.”   (Sfântul Tihon)

“Nu există păcat de neiertat, în afară de păcatul nepocăit.”   (Sfântul Isac Sirul)

“Nu vom fi pedepsiti si osândit în veacul viitor pentru că am păcătuit, ci fiindcă, păcătuind, nu ne-am pocăit si nu ne-am întors din calea cea real la Domnul.”   (Teognost)

“Când te vei ruga si vei cânta cântări duhvnicesti, Hristos va fi de fată si te va binecuvânta.”   (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Citirea, privegherea, rugăciunea si cântarea opresc mintea de la rătăcirea în jurul patimilor.”   (Talasie Libianul)

“Dumnezeu nu trebuie slăvit numai cu cuvântul gol, ci prin faptele dreptătii care vestesc cu mult mai mult decât cuvântul.”   (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

“Dacă nu aduci pe altii la îndreptare, vei auzi glasul pe care l-a auzit cel care a îngropat talantul.”   (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Cel ce face binele si caută răsplată nu slujeste lui Dumnezeu, ci voii sale.”   (Marcul Ascetul)

“A urma pe Hristos nu cere timp, nici mestesug, ci numai intentie bună.”    (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Dumnezeu voieste ca fiecare crestin să fie un învătător al lumii, un aluat, o sare si o lumină pentru altii, asa cum este El.”   (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Era mai frumoasă vremea când casele erau biserici, fată de acum, când bisericile sunt case.”   (Sfântul Ioan Gură de Aur)

INTAMPLARI DIN RAI...

RAI SI IAD....

Era intr-o chinovie un monah foarte evlavios in cele duhovnicesti,implinind toate faptele bune si care,auzind de acest stih al Proorocului David O mie de ani inaintea Ta,Doamne,sunt ca ziua de ieri care a trecut , se tot gandea,neputand sa-l inteleaga. Fiindca in acea manastire nu era nici un dascal invatat pe care sa-l intrebe,despre aceste cuvinte,a facut rugaciune staruitoare catre Bunul Dumnezeu ca sa-i descopere intelesul acestui stih.
Rugandu-se mult,l-a ascultat Dumnezeu,Care face voia celor ce se tem de El si,intr-o zi,dupa ce s-a citit slujba Utreniei si toti fratii s-au dus la chiliiile lor,a ramas in biserica si se ruga dupa obicei. Atunci a vazut un vultur nespus de frumos,zburand prin biserica si apropiindu-se de el. Monahul s-a bucurat de o astfel de frumusete si voia sa-l prinda. Vulturul insa se departa cate putin de le,iar monahul mergea in urma lui.
Urmand acest vultur,a iesit din biserica,apoi din manastire si a ajuns intr-o padure din apropiere.Acolo a inceput vulturul sa cante o melodie asa de placuta si dulce,incat monahul a cazut in uimire din pricina dulcetii acelei cantari,cugetand cu negraita veselie la glasuirea cea dulce ce este in Rai. Fiind atras de frumusetea cantarii vulturului,prin darul lui Dumnezeu,a primit atata putere si vointa,incat nu mai simtea nici osteneala,nici alta nevoie a trupului. Apoi s-a facut in el atata schimbare,incat se simtea ca si cum ar fi chiar in Rai. Astfel,a ascultat acea cantare ingereasca timp de 300 de ani.
Dupa terminarea cantarii,ingerul,caci inger era vulturul acela,s-a inaltat la ceruri,iar monahul s-a intors la manastire,crezand ca a lipsit de acolo numai un ceas.Ajungand la manastire,portarul l-a intrebat:"De unde esti,parinte?" El s-a mirat ca nu-l cunoaste si i-a zis : " Eu sunt vesmantarul cutare,nu ma stii?" . Portarul a socotit ca este iesit din minti si a zis catre dansul : "Nici nu te-am vazut candva in aceasta manastire". Iar monahul,inspaimantat,i-a spus portarului toate randuielile chinoviei,precum si numele fratilor.
Portarul,dupa ce l-a ascultat,l-a dus la egumen si i-a spus toate cele intamplate. Egumenul i-a dunat pe toti calugarii in fata lui,dar acesta pe nici unul nu a recunoscut din cei pe care-i stia el. Atunci a zis catre dansii cu spaima : " Ma mir si nu ma dumiresc,fratilor,cum s-a facut aceasta schimbare intr-un ceas cat am lipsit,incat sa nu cunosc pe nimeni dintre voi si nici voi pe mine? Martor imi este Dumnezeu ca nu a trecut decat un ceas de cand am iestit din manastire,dupa ce am citit pravila Utreniei si era egumenul cutare si cutare frati si parinti.
Egumenul ,cercetand condica unde erau scrise numele tuturor fratilor,a cunoscut ca de atunci trecusera 300 de ani. Atunci au inceput a-l intreba pe monah ce fel de om este se ce fapte bune a savarsit,ca sa cunoasca cum de s-a invrednicit de la Bunul Dumnezeu de un asemenea har. Iar el a raspuns: " Nu stiu vreo alta fapta buna la nimic,decat ca am avut intotdeauna ascultare catre proiestosi si dragoste desavarsita catre frati,ca nu am smintit pe niciunul vreodata,dar mai ales am avut multa dragoste si evlavie catre Preacurata Stapana si in fiecare zi citeam icoasele ei"
Apoi le-a povestit toate cu amanuntul,precum si intamplarea cu vulturul.
Cand a terminat de povestit,cei care-l ascultau au inteles taina si,plangand de bucurie,l-au sarutat privindu-l ca pe o zidire cereasca si nu pamanteasca,caci si cuvintele lui pareau,intr`adevar,dumnezeiesti si nu omenesti.Dupa aceea,egumenul a zis : " Parinte,da slava lui Dumnezeu Care te-a invrednicit de o asemenea uimire minunata pe care n-a mai vazut-o cineva in acest chip,in aceasta lume vremelnica si desarta si ca ai inteles o parte din acea cereasca si dulce cantare si nespusa veselie. Cunoaste ca 300 de ani ai fost in acea uimire si tie ti s-a parut doar un ceas. Atata bucurie si veselie vor simti sfintii in Rai,facandu-se partasi acelei fericite desfatari a Prea Sfintei Treimi,incat li se vor parea o mie de ani ca o zi,dupa cuvantul lui David proorocul ".
Acestea auzindu-le monahul,a cunoscut adevarul si,slavind pe Dumnezeu,a varsat lacrimi de bucurie,apoi a cerut sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului. Dupa ce s-a impartasit cu Sfintele Taine,a zis cu multa evlavie : "Acum slobozeste pe robul Tau,Stapane.." si indata si-a dat duhul in mainile Bunului Dumnezeu....
( Mantuirea pacatosilor- Despre negraita slava a Raiului )

Frumuseţea Feţei dumnezeieşti a lui Hristos nu poate fi egalată de mii de raiuri!… Chinurile, ispitele, necazurile şi durerile vieţii de acum sunt nimicuri în comparaţie cu ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El, pentru copiii Lui!
Efrem Atonitul

DIN PRISOSUL INIMII GRAIESTE GURA

De multe ori pierdem toată osteneala noastră si toată fapta bună, dacă nu păzim două lucruri: mintea si limba. Că tot păcatul se începe de la minte, de la gând si toată fapta rea se exprimă întâi prin limbă. Zice Mântuitorul că din prisosinta inimii grăieste gura. Si Solomon zice: Mai bine este a cădea de la loc înalt, decât a cădea prin limbă. Ferească Dumnezeu! De aceea trebuie mare băgare de seamă.

Limba este organ cu care lăudăm pe Dumnezeu, la fel si mintea. Dar vrăjmasul le ia pe amândouă aceste organe: mintea o întunecă cu gânduri rele si limba cu cuvinte rele. Si atunci omul devine unealta vrăjmasului, că si gândurile lui sunt spurcate, si limba si cuvintele lui. Trebuie mare băgare de seamă.

O femeie păcătoasă si-a pus îndreptare la o mărturisire si a început să ducă o viată sfântă. Post, rugăciune, milostenie, că era văduvă acum. Toată lumea se minuna în sat cum femeia aceea si-a schimbat viata. Înainte o stiau toti. Îi murise sotul, iar copiii îi avea pe toti căsătoriti. Mai avea un păcat, săraca, pe care nu-l putea lăsa. Toate celelalte le lăsase. Făcea si milostenie multă si post tinea, dar nu tăcea din gură. Să spună ceva de cumătra, de cumnata, de cutare. Când a venit la duhovnic, a zis: "Părinte, am postit posturile, am făcut milostenie, fac pravilă, citesc prin sfintele cărti; ei, dar limba asta n-o pot eu stăpâni! Mai vorbesc de unul, mai zic de altul, mai spun o minciună, mai spun o glumă, mai cutare".

Era primăvară, când se arau grădinile si ogoarele. Duhovnicul îi zice: "Uite ce este, mătusă, nici eu nu-ti dau canon mare; dar n-ai voie să te împărtăsesti până nu vei face canonul acesta". "Care?" Duhovnicul avea un butoi mare cu sământă de scai. Stiti cum e sământa de scai, ca de ceapă. Măruntă. I-a dat mătusii un pumn bun de sământă de scai si i-a zis: "Uite ce! Când vei ara grădina, să te duci să semeni scaiul ăsta prin grădină, cât e grădina de lungă, si pe-o brazdă si pe alta".

Si a semănat scaiul. Au crescut păpusoii, dar au iesit si scaii. La prăsit a mai tăiat din ei, dar n-a putut să-i taie pe toti. Când a venit femeia în Postul Sfintei Mării, o întreabă duhovnicul: "Ai semănat scaii?" "Da". "Ti-am spus că nu-i greu. Mata ai zis că păcatele pe care le faci cu limba nu-s grele. Eu ti-am dat să semeni scai. Du-te si-mi adu acum înapoi toate semintele acelea pe care le-ai semănat". "Vai de mine, părinte, zice, eu am prăsit, dar din nebăgare de seamă scaii aceia au făcut sământă, a venit vântul si a dus-o la megiesi, pe câmp. S-a umplut lumea de scai". Zice preotul: "Nu-ti dau împărtăsanie, până nu-mi aduci sământa înapoi". "Imposibil, părinte. S-a dus sământa de scai! A luat-o vântul, a făcut scai, s-a înmultit...".

Vezi? Asa sunt si cuvintele noastre. Cuvintele noastre, dacă sunt rele, pe unde nu au ajuns? Au făcut sământă, au prins rădăcină si s-a umplut lumea de cuvinte rele. Cuvintele noastre sunt sământă de scai. După cum nu poti aduna sământa înapoi, după ce-ai semănat-o - la vreun an de zile, după ce s-a umplut câmpia de scai -, asa nu putem să adunăm răutatea si păcatul pe care le-am semănat noi prin limbă. De aceea trebuie mare pază a limbii. Ai văzut ce spune Solomon: Cine nu păzeste gura si limba sa, nu se poate mântui.

Dar Dumnezeu nu ne-a făcut să fim muti. Ne-a dat limbă să vorbim. Dar ceea ce vorbim, să fie spre slava lui Dumnezeu si ceea ce este de trebuintă. Deci când vedem că începem a vorbi de rău pe altul, să stăm pe loc, că semănăm scai, si îl duce vântul în mai multe inimi. Să băgăm de seamă!

Parintele Cleopa 

Proorociile cuviosului Lavrentie (al Cernigovului), despre ultimele timpuri

Staretul Lavrentie, cel ce dobândise din belsug Duhul lui Dumnezeu, vorbea adesea cu fiii sai duhovnicesti despre ultimele timpuri, prevenindu-i ca trebuie sa fie atenti si veghetori, deoarece Antihristul este aproape.

Parintele spunea ca va fi un razboi a toata lumea, încât nimeni si nimic nu va ramâne, decât doar prin vagauni.

Se vor lupta si vor ramâne doar doua sau trei state si vor hotarî: „Haideti sa alegem un singur împarat pentru toata lumea. Si îl vor alege".

In ultimele timpuri, adevaratii crestini vor fi deportati, iar batrânii si neputinciosii vor fugi dupa dânsii.

Despre Antihrist, staretul, luminat de Duhul Sfânt, spunea: „Va veni timpul când vor umbla dupa semnaturi pentru un singur împarat pe pamânt. Si toti oamenii vor fi înscrisi. Vor merge prin case, iar acolo vor fi sotul, sotia, copiii. Atunci sotia va încerca sa-si convinga sotul: «Hai sa semnam, avem copii, doar nu le vei mai putea cumpara nimic». Dar sotul va spune: «Tu fa cum vrei, dar eu sunt gata sa mor si pentru Antihrist nu voi semna»".

Iata ce tablou cutremurator ofera viitorul!

„Va veni timpul, spunea cuviosul parinte Lavrentie, când si bisericile închise vor fi restaurate nu numai în exterior, dar vor fi amenajate si în interior. Vor auri cupolele bisericilor si ale clopotnitelor. Iar când vor încheia totul, va veni acel timp când se va înscauna Antihristul. Rugati-va ca Domnul sa ne dea timp sa ne întarim pentru ca ne asteapta vremuri înfricosatoare. Si vedeti cu câta viclenie se pregateste totul? Toate bisericile vor fi mai frumoase ca niciodata, dar nu va putea intra nimeni în acele biserici.

Antihrist se va încorona ca împarat la Ierusalim într-o splendida biserica cu participarea preotilor si a Patriarhului.

Orice om va putea veni si pleca din Ierusalim fara nici un fel de oprelisti. Sa va straduiti sa nu mergeti pentru ca totul va fi spre ademenire si înselare.

Antihrist se va trage dintr-o fata evreica desfrânata, având douasprezece generatii de desfrânare. Copilul va fi foarte capabil si destept, mai ales de atunci de când, fiind foarte mic, de doisprezece ani, plimbându-se cu mama lui prin gradina, se va întâlni cu satana, care iesind din însasi bezna întunericului, va intra în el. Baiatul se va cutremura de frica, dar satana îi va spune: «Nu te teme, te voi ajuta». Din acest copil se va coace în chip de om Antihrist.

La încoronarea lui, când se va citi Simbolul de credinta, el nu va permite sa fie citit corect: unde vor fi cuvintele «lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu» se va recunoaste numai pe sine.

Atunci Patriarhul va exclama: «Acesta este Antihrist!» si Patriarhul va fi ucis.

La încoronare Antihrist va purta manusi si când le va scoate, pentru a-si face cruce, Patriarhul va observa ca la degete nu are unghii, ci copite, lucru ce îl va încredinta ca este Antihrist.

Vor veni din cer proorocii Enoh si Ilie, care vor spune tuturor ca a venit Antihrist: «Acesta este Antihrist, sa nu credeti în el». Acesta îi va ucide pe prooroci, dar acestia vor învia si se vor înalta la cer."

Monahia Evlampia, în casa careia a trait sfântul, în timp ce manastirea era închisa, a pastrat în amintire urmatoarele: "Era în anul 1939. Parintele a discutat o noapte întreaga. Nu am putut sa pricep cu cine a discutat. Nu am îndraznit sa intru si sa vad. Dimineata parintele a spus: «Maica, am avut musafiri si tu ai fost martora». Atunci am întrebat: «Pe cine?». Staretul a raspuns cu bucurie: „Proorocul lui Dumnezeu Ilie si dreptul Enoh. Ei au discutat cu mine despre ultimele încercari ale lumii, despre Rusia, despre împaratul ortodox si despre Antihrist. Ei au mai spus ca va veni sa stea de vorba cu mine Sfântul Apostol si Evanghelist Ioan Teologul»".

In anul 1949, noaptea, sfântul staret Lavrentie s-a învrednicit de vizita Evanghelistului Ioan Teologul. Era pe data de 26 septembrie pe stil vechi. Ei au discutat aproape sapte ore. Sfântul Evanghelist a completat cele spuse de proorocul Ilie si dreptul Enoh si i-a mai spus si despre aratarea Crucii Domnului, despre învierea mortilor si înfricosata judecata a lui Hristos.

Antihrist va cunoaste toate vicleniile diavolesti si va face false minuni. Pe el îl va asculta si îl va vedea, în acelasi timp, întreaga lume. Sfântul lui Dumnezeu, marturiseau arhiepiscopul Simon, arhiepiscopul Teodosie, episcopul Iacob si arhimandritul Teofan, spunea: „Fericit si preafericit va fi omul care nu va dori si nici nu va vedea fata spurcata a lui Antihrist. Cine va vedea si va asculta cuvântul hulitor de Dumnezeu a lui Antihrist, fagaduintele pentru toate bunurile pamântesti, acela va fi ademenit si va merge cu închinaciune înaintea lui si împreuna cu el va pieri si va arde în focul cel vesnic".

Ei l-au întrebat pe parintele: „Cum vor fi toate acestea?". Staretul a raspuns cu lacrimi: „în locurile cele sfinte va fi necuratia pustiirii si se vor arata mârsavii ademenitori ai lumii care vor însela oamenii ce s-au lepadat de Dumnezeu si care vor savârsi false minuni. Dupa ei se va arata Antihrist si toata lumea îl va vedea deodata". Parintii l-au întrebat pe sfânt: „Unde? In locurile sfinte? In biserica?". Cuviosul a raspuns: „Nu în biserica, ci în fiecare casa. In coltul unde stau acum sfintele icoane vor sta masini ademenitoare, care vor însela oamenii. Multi vor spune: trebuie sa vedem si sa auzim noutatile. In aceste noutati se va arata Antihrist".

„Pe oamenii rai îi va însemna cu peceti. Crestinii vor fi urâti. Vor începe ultimele prigoane împotriva sufletului crestinesc care va refuza pecetea satanei. Prigoanele vor începe la Ierusalim, iar apoi în toata lumea se va varsa ultima picatura de sânge pentru Numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre voi multi vor vedea acele timpuri înfricosatoare.

Pecetile vor fi în asa fel încât se va vedea cine a primit-o si cine nu. Crestinul nu va mai putea nici cumpara si nici vinde nimic. Dar nu va întristati: Domnul nu îi va lasa pe fiii Lui... Nu trebuie sa va temeti! Biserici vor fi, dar crestinul ortodox nu va putea sa intre, deoarece acolo nu se va mai aduce jertfa nesângeroasa a lui Iisus Hristos, caci acolo va fi adunatura „satanica".

Pentru aceasta faradelege, pamântul va înceta sa mai rodeasca, iar din cauza lipsei de ploaie se va crapa peste tot; vor fi asemenea crapaturi încât omul va putea cadea în ele. Crestinii vor fi omorâti sau deportati în locuri pustii. Dar Domnul îi va ajuta si îi va hrani pe urmasii Sai.

Evreii, de asemenea, vor fi adunati într-un singur loc. Unii evrei, care au trait cu adevarat dupa Legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui Antihrist. Ei vor astepta momentul si vor fi atenti la problemele lor. Ei stiu ca stramosii lor nu L-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, dar Dumnezeu le va deschide ochii si nu vor primi pecetea satanei, ci vor recunoaste pe Hristos si vor împarati cu Hristos.

Toti oamenii slabi vor merge dupa satana si când pamântul nu va mai rodi, oamenii vor veni la dânsul sa le dea pâine, iar el va spune: „Pamântul nu da pâine. Eu nu pot face nimic".

De asemenea, nu va fi nici apa, caci toate râurile si lacurile vor seca. Aceasta nenorocire se va prelungi trei ani si jumatate, dar de dragul alesilor Sai, Domnul va scurta aceste zile. In acele zile înca vor mai fi luptatori puternici, stâlpi ai Ortodoxiei, care vor fi sub înrâurirea rugaciunii lui Iisus. Domnul îi va acoperi cu harul Sau atotputernic si nu vor vedea acele false semne, care vor fi pregatite pentru toti oamenii.

Repet înca o data ca nu se va putea merge la acele biserici, pentru ca nu va fi harul în ele.

O sora, ascultând aceasta discutie, a întrebat: „Cum va fi? Nu as vrea sa ajung acele timpuri!". „Tu esti tânara, ai putea sa astepti", a spus staretul. „Este înfricosator!". „Dar tu sa alegi una din doua: cele pamântesti sau cele ceresti". „Va fi razboi, a continuat parintele si unde va fi razboi, acolo oamenii nu vor mai fi. Inainte de acest razboi, Domnul va trimite oamenilor slabi unele boli si ei vor muri. In timpul lui Antihrist nu va fi moarte.

Al treilea razboi mondial nu va fi pentru pocainta, ci pentru distrugere".

Sora a spus: „Este bine ca va fi razboi, pentru ca unii vor fi trecuti în rândul mucenicilor".

Parintele a replicat: „Nu, daca cei credinciosi vor fi udati cu sânge, atunci se vor numara cu mucenicii, dar daca vor fi necredinciosi, atunci vor merge în iad".

„Pot sa si piara unii", a spus sora.

Dar parintele a raspuns: „Pe cei slabi, Dumnezeu îi va lua, iar altii se vor curata prin boli. Unii, care la razboi îsi vor înmuia pacatele lor în sânge, vor fi numarati cu mucenicii. Iar pe cei mai puternici, Domnul îi va lasa sa se întâlneasca cu El. Pâna ce nu se va întregi cu cei ce se mântuiesc numarul martorilor lui Dumnezeu, pustiit prin caderea unei parti a îngerilor, Domnul nu va veni la judecata.

Dar în ultimul timp Domnul îi va trece în ceata îngerilor si pe cei vii, înscrisi în cartea vietii,.

„Restaurarea bisericilor va continua pâna la venirea lui Antihrist si pretutindeni va fi o frumusete nemaipomenita, spunea staretul. Iar voi sa fiti cumpatati cu reparatiile la biserica noastra, mai ales privind partea exterioara. Rugati-va mai mult, mergeti la biserica, mai ales la Liturghie, la care se aduce jertfa nesângeroasa pentru pacatele întregii lumi. Spovediti-va si împartasiti-va mai des cu trupul si sângele lui Hristos si Domnul va va întari.

Domnul este milostiv: acei evrei care vor refuza sa primeasca pecetea lui Antihrist si vor striga ca aceasta este o înselatorie, iar nu Mesia, se vor mântui".

Parintele discuta cu ierodiaconul Gheorghe, plângea cu amar si spunea: „Multa preotime va pieri în timpul lui Antihrist". Parintele Gheorghe i-a spus: „Cum sa fac sa nu pier, doar eu sunt diacon?". Parintele a raspuns: „Nu stiu". Atunci diaconul a început sa plânga si cazând la picioarele staretului îl implora sa se roage pentru el, pentru a se feri de iad. Staretul s-a rugat si a spus: „Bine, asa va fi, te vei îmbolnavi de cap si vei intra în împaratia cerurilor".

Cele spuse de staret s-au împlinit. Noi îl stiam pe acest diacon de la Lavra Pesterilor din Kiev. Era un calugar foarte virtuos. Deodata s-a îmbolnavit de cap si în scurt timp a murit.

Parintele plângea deseori cu lacrimi: „Este plin iadul cu sufletele oamenilor... Si întind si pe pamânt iadul. Toti demonii vor iesi si vor fi în oamenii care nici nu îsi fac cruce, nici nu se roaga, ci doar ucid oameni. Iar uciderea este întâiul pacat. Demonii se vor stradui sa ademeneasca cât mai multi oameni cu acest pacat".