Pacatul injuraturilor

Tarile Ungaria, Romania si Italia, isi au in sanul lor, cea mai mare parte din locuitori, injuratori de cele sfinte, de cele dumnezeiesti. Toate neamurile au naravul - mai mult sau mai putin- de a injura.Nu insa toate au injuraturile cele grele, hula de cele sfinte. Multe popoare nu cunosc deloc injuratura. Sasii de pilda, injura "romaneste". In limba lor nu au numiri cu catre sa vatame Dumnezeirea. Intre neamurile injuratoare se disting, mai ales:ungurii, romanii si italienii.
Ungurii sunt un popor vestit in injuraturi ( poate si pentru asta i-a umilit Dumnezeu). Daca s-ar face o intrecere internationala de injuraturi apoi, desigur, premiul I l-ar lua ei ungurii. Si dupa ei poate ar venii romanii nostrii.... Un alt popor vestit la injuraturi sunt si italienii, cei vesnic cu "sacramentele " in gura. Ca si ai nostrii din Romania, cu "grijania". De altfel ce priveste injuraturile, "unificarea" noastra merge bine. Injuraturile din Vechiul Regat au trecut Carpatii. Si ale noastre deasemeni. Cum s-a ajuns ca aceste trei popoare sa stea in fruntea popoarelor injuratoare, anume nu se stie. Cauza cea adevarata e ca nu au adancit Evanghelia in sufletul si in viata lor.
Ardelenii a luat satanicescul obicei al injuraturilor de cele dumnezeiesti, de cele sfinte, de la unguri, iar ragatenii de la tigani.Cum au patruns injuraturile in istoria si viata poporului nostru nu se stie. Ar fi interesant sa urmareasca cineva si istoria injuraturilor, asa cum s-au ivit ele in istoria poporului nostru. Se pare ca stramosii nostrii nu aveau naravul injuraturilor asa de ingrozitor ca azi. Nu aveau in special injuratura de cele sfinte. In vremurile de demult, batranii nostrii nu se ridicau cu injuratura mai sus de "hantatar", "Dumnezeii", "Hristosii", "Pastile" etc... Acestea s-au ivit mai tarziu cand lumea s-a mai "civilizat".... De la luate-ar "hantatarul" ,"crestinii" au mai "progresat", chemandu-l pe diavolul sa faca slujba asta. Referitor la originea injuraturilor noastre se da aproape sigur ca ardelenii au luat injuraturile cele grele de la unguri. Din "scoala" lor au luat si romanii cele mai fioroase injuraturi. De unde insa ar fi, ele sunt o RUSINE si un BLESTEM pe tara aceasta si pe cei ce le scot din gura lor.
Cercetand viata popoarelor - dupa injuraturile ce le au - o constatare iese la iveala: tarile si popoarele care citesc, adica tarile si popoarele care au adncit mai mault si folosesc mai mult Sf. Scripturi - acelea au mai putine injuraturi. Spre exemplu in : Anglia, Suedia, Norvegia, Elvetia, Olanda, Germania etc., injuraturile sunt aproape necunoscute, in special injuraturile cele grele. In unele tari din aceastea nu se aude injuratura deloc. In altele numai injuraturile mai usoare. Nicaieri, insa injuratura de cele sfinte.
Multi crestini din vremurile noastre, zic ca injura de necaz. Aceasta-i o scuza sau o potriveala a hulitorilor, insa deasupra lor sta triumfator satana. Pacatul acesta groaznic, e semnul diavolului, care a lucrat tot raul in oameni, de cand lumea. Injuraturile de cele sfinte, de cele dumnezeiesti si orice fel de injuraturi, chiar si numai cele de mama - ca si celelete pacate - sunt de la diavol.
Omul la necaz, la manie, injura pe Dumnezeu, pe sfintii Lui, de cele dumnezeiesti , de cele sfinte. Omul cu nume crestinesc, omul care poarta in fruntea lui numele lui Hristos, cand ajunge la necaz injura de Dumnezeu, de Hristos, de Precistanie, de Precicista, de Cruce, de cele dumnezeiesti, de cele sfinte, in loc de a cere ajutorul lui Dumnezeu si a se folosi de cele sfinte si dumnezeiesti. Injuratorii de cele sfinte, de cele dumnezeiesti, in necazul lor se despart de Dumnezeu. In orbirea lor, zic ca: "injuraturile ii ajuta la necaz", ca: "prin injuraturi isi mai descarca necazurile...ca se mai racoresc". Astazi ti se rupe inima de durere cand vezi adunati crestinii pe langa vreun car impotmolit, ori rasturnat, ori la vreo neintelegere si cand ii auzi facand slujba diavolului prin uratele injuraturi de cele sfinte, de cele dumnezeiesti. Dumnezeu ne-a dat limba, ca si ochii, urechile, mintea, mainile, picioarele etc., ca sa-i slujim Lui. Limba insa, ce reuseste Satana a o cuceri, incepe a varsa otrava si blestem greu.
Crestinii cu numele, injuratorii celor sfinte, cu aceleasi guri,cu care ei se roaga, ori il lauda pe Dumnezeu, tot cu aceleasi il si hulesc pe Dumnezeu. Cu aceleasi guri cu care se roaga dimineata si la Biserica, dupa - amiaza injura ca niste fiinte infernale pe Creatorul lor, cele sfinte , cele dumenzeiesti, la carciuma, la jocuri, baluri, petreceri paganesti, ospete cu lautari, ori la feluritele neintelegeri de ale lor. Cu celeasi guri canta lui Dumnezeu si diavolului, slujesc Domnului si Satanei.
In schimb injura pe intrecute si popoarele ortodoxe si cele catolice: romanii, sarbii, rusii, italienii, spaniolii, mexicanii....
Popoarele care au mai mult obiceiul injuraturilor, au inceput sa-si dea seama despre primejdia aceasta. In Italia si Ungaria au facut o lege care pedepseste aspru pe injurator. Mai ramanem noi romanii...in fruntea lumii.

Protosinghel Nicodim Mandita

Pocainta ne face cu adevarat fericiti

Lumea in care traim, de la nivel sub-atomic pana la cel macro-cosmic, este caracterizata de o perpetua schimbare. Suntem supusi schimbarii atat la nivel material, cat si spiritual potrivit legilor sadite de Dumnezeu in creatie. La nivel fizic, schimbarea este posibila pentru ca traim in timp si spatiu, pentru ca ne miscam, pentru ca suntem vii. La nivel duhovnicesc schimbarea este posibila deoarece viata fiintelor rationale (ingeri si oameni) se manifesta in spatiul libertatii. In cazul acestora, schimbarea este conditionata de vointa. De aceea, putem vorbi atat de o schimbare exterioara, cat si de una interioara ale omului. Mai mult, sub aspect moral putem vorbi de o schimbare in rau sau in bine a omului, constand in indepartarea respectiv apropierea de Dumnezeu, "Izvorul Vietii".

Sfintii Parinti ne spun ca omul a fost creat pentru a parcurge calea "de la chip la asemanarea cu Dumnezeu”. Aceasta cale a devenit cu atat mai greu de parcurs dupa caderea omului in pacat care, a adus cu sine o schimbare majora resimtita de catre om, atat la nivel sufletesc, cat si trupesc. Vointa omului a fost robita de pacat dar nu desfiintata. De acum, Dumnezeu nu mai era "Cel dorit” de catre om, deoarece acesta s-a alipit in chip patimas de suprafata superficiala a lumii create. Cunocand pacatul, omul ajunge sa voiasca si sa doreasca in mod posesiv, patimas.

Mantuitorul prin Intruparea Sa aduce cu Sine o noua schimbare a mintii omului, o prefacere a sa, mai ales sub aspectul vointei. In Hristos, omul voieste din nou, in chip natural si liber conform cu Dumnezeu. Sfantul Maxim Marturisitorul arata faptul ca mantuirea noastra a fost voita uman de o Persoana divina: "Iar daca S-a indumnezeit, S-a indumnezeit prin unirea fiintei Celui ce Se indumnezeia (cu fiinta Celui indumnezeit)…El arata deci deodata cu ferirea de moarte, pornirea voii omului in unire naturala cu cea dumnezeiasca impotriva mortii, datorita impletirii ratiunii naturale a voii omenesti cu modul iconomiei, prin imprimarea ei de voia dumnezeiasca…Deci Mantuitorul avea ca om o voie naturala, intiparita de voia Lui dumnezeiasca, nu opusa Lui. Caci nimic natural nu se opune voii lui Dumnezeu.”

Mantuitorul si-a inceput activitatea cu o chemare catre cei cazuti: "Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia cerurilor" (Matei 3,2). Biserica, la randul sau, cheama de doua milenii, pe toti credinciosii la pocainta (schimbarea mintii - metanoia) stiind ca nu exista om fara de pacat, dar nici mantuire fara pocainta.

Cuviosul Isaia Pustnicul ne spune in acest sens ca, "daca n-ar fi pocainta, n-ar fi nici cei ce se mantuiesc”, iar Sfantul Marcu Ascetul ca "nimeni nu e atat de bun si de milos ca Domnul; dar nici El nu iarta pe cel ce nu se pocaieste”. De aceea, nu ne putem uni cu Hristos euharistic, atat timp cat nu primim iertarea de la El prin Taina Spovedaniei.

Sfantul Grigorie Teologul ne invata ca pocainta are doua fete: "ea priveste la cele trecute si la cele viitoare; la cele trecute ca sa-ti plangi pacatele facute, iar la cele viitoare ca sa nu le mai faci. Altfel spus, ea trebuie sa ne insoteasca in cursul intregii vieti. "Precum mancam, bem, graim si auzim, tot asa de firesc suntem datori sa ne pocaim”, ne aminteste Sfantul Marcu Ascetul.

In Biserica, nu exista alte cai, dupa primirea Sfantului Botez, spre a dobandi "mintea lui Hristos” (1 Corinteni 2:16) adica "asemanarea cu Dumnezeu”, in afara Spovedaniei si Euharistiei. In acest sens, primirea constanta a acestor Sfinte Taine ale Bisericii, ne dau nadejdea ca in Ziua a Opta, "cea neinserata”, vom afla odihna in Dumnezeu, stiind ca numai atunci ne vom statornici in bine, nemaiputand exista cadere in pacat, adica schimbare sub aspect moral. Parintii Bisericii ne spun ca nu vom fi pedepsiti si osanditi in veacul viitor pentru ca am pacatuit, ci fiindca, pacatuind, nu ne-am pocait si nu ne-am intors din calea cea rea la Dumnezeu. Sfantul Ioan Damaschin exprima acest adevar, spunand ca "pocainta este o intoarcere de la cele din afara de fire, la cele dupa fire; de la diavol la Dumnezeu”.

Cati dintre noi nu am simtit ca plecam din scaunul spovedaniei parca zburand, manati de o bucurie launtrica, impacati fiind cu noi insine, cu semenii si cu Dumnezeu. Se intampla astfel deoarece ajungem sa resimtim povara pacatului aproape la nivel trupesc. Atunci cand o lepadam prin Taina Marturisirii, ne simtim parca mai usori. Paradoxul omului este ca poate deveni carnal pana si in suflet, si duhovnicesc pana si in trup.

Multi crestini tind sa creada astazi ca schimbarea mintii reprezinta o caracteristica a vietii monahale si mai putin una a celei din lume. In realitate, la pocainta suntem chemati atat unii, cat si ceilalti, ea fiind necesara oricarui om care a cunoscut pacatul. Daca pocainta se lucreaza intr-un mod mai evident in viata de manastire, se intampla pentru ca monahul isi face din vederea pacatelor proprii, dar si din rugaciune, preocupari continue.

Ma intreb cum ar arata chipul lumii acesteia daca toti oamenii s-ar pocai sincer, daca si-ar intoarce mintea de la pacat la cele dumnezeiesti? In mod cert, cu totul altfel. Sfanta Liturghie nu s-ar mai sluji doar in biserici, deoarece viata insasi ar deveni "liturghie”. Lumea ar fi plina de o bucurie care nu este din ea, ci care vine de la Dumnezeu.

Omul pocait, in mod paradoxal, este om al bucuriei, chip al unei fericite tristeti. De aceea, omul pocait nu se recunoaste, cum gresit se crede, dupa chipul posomorat si capul plecat, cat dupa bucuria pe care o poarta continuu in el si pe care o impartaseste celorlalti. Cum sa nu te bucuri atunci cand auzi din gura duhovnicului "te iert si te dezleg", precum odinioara au auzit femeia pacatoasa, slabanogul si multi altii, din gura Mantuitorului, "iertate iti sunt pacatele!"? Mai mult, pocainta aduce in noi bucuria Invierii. Prin intermediul ei, in Hristos, murim pacatului si traim lui Dumnezeu.

Lumea insa continua in a-i propune omului, in goana sa dupa fericire, o serie de schimbari mai mult sau mai putin semnificative, in timp ce Biserica, nu va inceta sa-i arate singura schimbare care il poate face partas "vesniciei fericite”. Aceasta este pocainta, schimbarea care ne face cu adevarat fericiti.

Radu Alexandru

Una din minunile Sfântului Dimitrie Basarabov,

Una din minunile Sfântului Dimitrie Basarabov, povestită de Pr. Iustin Bulimar, este cea întâmplată unei doctoriţe de la Spitalul de Oncologie din Fundeni, care era fiică duhovnicească a unui părinte de la Catedrală, acum superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, părintele Ieronim Creţu.
Femeia a venit spunând că nu se simte bine şi că, în urma unui examen făcut de colegii ei de la acelaşi spital, era suspectă de cancer ovarian. Bineînţeles că în urma consultării la Spitalul Fundeni, fiind depistată pozitiv, primul drum pe care l-a făcut după rezultatul biopsiei, înainte de actul chirurgical, a fost la moaştele Sfântului Dimitrie, la Catedrala patriarhală. Disperată, într-un fel, dar având în suflet o credinţă nemărginită, s-a rugat, a venit zile la rând, a urmat un program de cobaltoterapie, în urma căruia a mers la aceeaşi comisie care a investigat-o prima dată şi un mare medic, profesorul Pavel, care era pe vremea aceea şeful Clinicii de Oncologie de la Fundeni i-a spus: «Dacă nu te-aş fi văzut înainte de tratament şi nu te-aş fi consultat eu cu ochii mei, şi ai fi venit acum să-mi spui că ai fost bolnavă, ţi-aş fi spus că eşti nebună».
Deci, Sfântul Dimitrie a făcut o minune şi a vindecat-o, iar dânsa şi astăzi e o mărturie vie, lucrează în continuare şi vindecă, la rândul ei, persoane bolnave de cancer.

IOAN VALAHUL

Psalmul 340 - al cintecului de Craciun

1. Doamne-n noaptea de Craciun sa trimiti un serafim, sa sfinteasca-al nostru cuget, cu-al iubirii Tale vin.
2. Doamne-n noaptea de Craciun sa trimiti un heruvim, sa ne-aduca a Ta icoana, intr-al ochilor senin.
3. Doamne,-n noaptea de Craciun sa trimiti un inger mare, purtind scaunul, pe care Pruncul Sfint noi sa-L primim.
4. Doamne,-n noaptea Craciun sa trimiti un inger blind, sa domneasca peste ginduri, cu toiagul lui cel sfint.
5. Doamne,-n noaptea de Craciun sa trimiti un inger dulce, sa ne-aduca Sfinta Cruce, cind la Tine ne-om urca.
6. Doamne,-n noaptea de Craciun sa trimiti ingeri de foc, sa-i alunge si pe demoni si pe dusmani la un loc.
7. Doamne,-n noaptea de Craciun sa trimiti ai Tai arhangheli sa ne apere, cind scara noi la cer o vom urca.
8. Doamne,-n noaptea de Craciun sa-i trimiti pe ai Tai ingeri, sa ne-aduca-n Slava Ta.
9. Doamne,-n noaptea de Craciun sa inalti pe cer o stea si pe ea tot neamul nostru, ca in fata Ta sa stea.
10. Doamne,-n noaptea de Craciun sa trimiti miros de smirna, ca sa umple toata slova, care cinta Slava Ta.s

SECRETUL FERICIRII

Cu mulţi ani in urma, a trăit în India un înţelept care se spune că păzea într-un cufăr încântător un mare secret care l-a făcut să fie învingător în toate aspectele vieţii sale şi care, pentru aceasta, se considera cel mai fericit om din lume.

Mulţi regi invidioşi i-au oferit putere şi bani şi au încercat să-l jefuiască pentru a-i lua cufărul, dar totul a fost în zadar.

Şi cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu le dădea pace. Aşa au trecut anii şi înţeleptul era în fiecare zi mai fericit.

Într-o zi a venit la el un copil şi i-a spus:

“-Domnule, la fel ca şi tine, vreau şi eu să fiu foarte fericit. De ce nu mă înveţi şi pe mine ce trebuie să fac pentru a reuşi?”

Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului, i-a zis:

“-Pe tine te voi învăţa secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent.”

În realitate sunt două cufere în care păstrez secretul pentru a fi fericit şi acestea sunt: mintea mea şi inima mea şi marele secret nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci de-a lungul vieţii:

Primul pas este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţă şi, pentru aceasta, trebuie să-l iubeşti şi să-i fii recunoscător pentru toate lucrurile pe care le ai şi pentru toate lucrurile care ţi se întâmplă.

Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, când te trezeşti şi înainte să adormi, trebuie să spui: „Sunt important, am valoare, sunt în stare, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.”
Acest pas se cheamă autostimă ridicată.

Al treilea pas este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti iubitor, exprimă-ţi iubirea; dacă gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi învinge, atunci propune-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le vei obţine.
Acest pas se cheamă motivare.

Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei dobândi pe a ta.

Al cincilea pas este să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; trebuie să-l laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu… iartă şi uită!
Ştiu că e greu, dar nu imposibil.

Al şaselea pas este să nu iei lucrurile care nu-ţi aparţin, aminteşte-ţi că, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare.

Al şaptelea pas este că nu trebuie să faci pe nimeni să sufere; toate fiinţele pământului au dreptul să fie respectate şi iubite.

Al optulea si ultimul pas: trezeşte-te întotdeauna cu un surâs pe buze şi observă împrejurul tău, căutând să descoperi în fiecare lucru partea lui bună şi frumoasă; ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb; când priveşti pe cineva, descoperă-i calităţile sale.

Secretul fericirii se află în fiecare, caută-l în interiorul tău şi-l vei descoperi!

DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU

Un calugar din pustia Schetica, mergand la Alexandria sa-si vada lucrul mainilor sale (ca lucra la cosnite), a vazut o inmormantare. Murise ighemonul acelei cetati, un mare pagan, care omorase mii de crestini, ca era pe timpul marilor persecutii. Era o zi frumoasa si mergea tot orasul dupa el, il ducea la groapa.

Cand a ajuns acasa, un pustnic mare, care vietuia in pustie de 60 de ani si traia numai cu radacini si cu ce gasea prin pustie, a fost gasit mancat de o hiena.

Atunci s-a gandit calugarul: ighemonul care a omorat mii de crestini, cu cata cinste mergea la groapa, iar asta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani si a trait numai in post si rugaciune, l-a mancat hiena! Ce fel de judecati are Dumnezeu ? Mi se pare ca Dumnezeu, fiind prea bun, ingaduie si lucruri nedrepte.

Am sa ma rog lui Dumnezeu, sa-mi arate cum sunt judecatile Lui, ca si unii oameni judeca impotriva proniei, a purtarii de grija a lui Dumnezeu. Altul este bun, dar copiii sunt rai, femeia este bolnava, iar el scapa de un necaz si da peste altul. Unul este rau si traieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roaga lui Dumnezeu, posteste, si numai de scarbe da, iar altu-i rau, injura, bea, si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu.

Si asa, calugarul a observat multe lucruri de acestea, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, caci calea celor rai sporeste si calea celor drepti totdeauna este in necaz ?
Si din ziua aceea a inceput sa se roage: “Doamne, arata-mi judecatile Tale, ca sa nu judec !” Si a inceput a se ruga calugarul acela lui Dumnezeu, sa-i arate judecatile lui; cum de unul, saracul, care-i sfant si drept este bolnav, sufera, da de necazuri, de scarbe, iar altul pacatos isi face de cap, este sanatos si bogat, are trecere, ajunge mare in dregatorii, in cinste, si in toate ii merge bine.

Si s-a rugat calugarul mult timp lui Dumnezeu, sa-i arate cum sunt aceste nedreptati, ca cei buni de multe ori dau de greu, si celor rai le merge bine. “Sa-mi arate Dumnezeu judecatile Lui, ca si eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, ca am vazut multe nedreptati, pe care, mi se pare mie, ca Dumnezeu le-a ingaduit.“

Iar Preabunul Dumnezeu, fiindca omul nu stie judecatile Lui, i-a aratat intr-un chip ca acesta judecatile Sale, desi putea sa-l piarda pentru aceasta iscodire, ca sa stie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le stiu nici ingerii. Dar, pentru ca-l iubea, avand viata sfanta, a vrut sa-l intelepteasca, caci judecatile lui Dumnezeu nimeni nu le poate sti.

INTALNIREA

Odata, a plecat pustnicul singur la Alexandria sa-si vanda cosnitele, ca era cale de trei zile. Dar cum a pornit de la pestera lui, intr-o poiana frumoasa, i-a iesit in cale un alt calugar, tanar, foarte frumos.
- Blagosloveste, parinte !
- Domnul, fiule, sa te blagosloveasca !
- Unde mergi, parinte ?
- Ma duc pana in targ, sa-mi vand lucrul mainilor.
Ei vindeau cosnitele si cumparau paine, faceau pesmeti, si se hraneau cu verdeturile care le mai gaseau prin pustie.
- Parinte, eu tot la Alexandria merg.
- Slava lui Dumnezeu, ca am tovaras de drum !
Dupa ce i-a luat sarcina batranului, calugarul cel tanar i-a spus :
- Parinte, uite ce este. Stii ce trebuie sa faca calugarii cand merg la drum ! Sa se roage tot timpul si sa vorbeasca cu Dumnezeu. Asta este datoria calugarului si a crestinului, cand merg pe drum, sa se roage.
- Asa, parinte, pana la Alexandria ne cautam de rugaciune !
- Sa nu vorbim un cuvant ! i-a zis cel tanar. Mergand noi pe drumul asta trei zile, ai sa vezi la mine niste lucruri infricosate. Sa nu vorbesti, sa nu ma judeci si sa nu-ti calci juramantul !
- Da, fiule ! Daca mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi !
Si au pornit amandoi. Calugarul tanar ducea cosnitele si mergeau tacand.

CALATORIA

Pe la amiaza, cand soarele ardea foarte tare, au dat de un sat si au iesit inaintea lor doi oameni tineri:
- Parintilor, de acum nu mai puteti calatori, pentru ca soarele arde foarte tare. Haideti la noi !
Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, caci in Orient, in timpul zilei nu poti calatori, decat numai dimineata si seara. Si acolo asa-i traditia, cum te-a primit in casa, sa te spele pe picioare. Mantuitorul a spus lui Simon fariseul: Am intrat in casa ta, apa pe picioarele Mele n-ai turnat ! Pentru ca acolo nisipul este foarte fierbinte si cand ai ajuns in casa omului si-ti da oleaca de apa rece pe picioare, iti face un mare bine. Picioarele se infierbanta groaznic din cauza nisipului si a pietrelor.

Acei tineri, cand au aflat ca sunt din pustia Schetica, unde erau numai calugari sfinti – Sfantul Antonie cel Mare, Sfantul Macarie cel Mare, Sfantul Sisoe cel Mare, Sfantul Onufrie cel Mare, si alti mari sihastri care-i avem in calendar -, i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spalat picioarele, i-au odihnit si i-au pus la masa.

Tinerii aceia aveau in casa un vas de argint, foarte scump, ce ramasese din neam in neam. In acel vas le-a pus mancare pustniceasca, din evlavie, dandu-le lor cuvenita cinste. Calugarii au mancat, au multumit, si s-au dus sa se odihneasca, ca erau obositi. Spre seara, cand sa plece la drum, calugarul cel tanar a furat vasul de argint. Calugarul cel batran a vazut si se gandea: “Ia uite! Ne-au primit oamenii cu atata cinste, ne-au spalat picioarele, ne-au dat mancare, si calugarul asta a furat blidul de argint”. Mergand ei mai incolo, au trecut peste o punte. Calugarul cel tanar, a facut cruce pe acel vas si l-a aruncat in apa. Batranul a vazut si se gandea: “Ce nedreptate ! De ce nu l-a lasat acolo ?” Dar a tacut, ca avea legamant ca pana la Alexandria sa nu vorbeasca.

Seara au ajuns la alti doi tineri. Si aceia le-au iesit inainte, i-au primit cu dragoste, le-au spalat picioarele, cum este obiceiul, si le-au dat odihna. Aceia aveau un copilas de cateva luni. Dimineata, cand sa plece, calugarul ce tanar s-a dus la leaganul copilului, fara sa observe parintii lui, si l-a ucis. Batranul a vazut si zicea in mintea lui: “Cu ce criminal am pornit eu la drum ! Acolo a furat blidul de argint, aici a omorat copilul !” Dar el l-a prevenit: “Ai sa vezi multe la mine in drumul asta, sa nu cumva sa vorbesti, caci calci juramantul !”

A doua zi pe la amiaza, trecand printr-un sat, le-a iesit in cale un gospodar:
- Parintilor, nu mai puteti merge de-acum, ca este soare si este caldura mare. Haideti la noi sa va odihniti cateva ore si mai catre seara veti pleca iarasi !
Omul acela avea un caine rau legat, care pazea toata gospodaria. I-a primit omul, i-a ospatat, i-a odihnit. Mai catre seara, cand a inceput a se racori, au plecat ei. Calugarul cel tanar s-a intors inapoi si fara sa observe stapanul, a facut o cruce peste caine si cainele a sarit in sus si a murit. Atunci batranul vedea, dar tacea: “Ce treaba-i asta ? Acolo a furat blidul de argint, dincolo a gatuit copilul, aici a omorat cainele !”

Mergand ei a doua zi, in drum au trecut pe langa o carciuma. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul in capul lor: chiuiau, cantau, fluierau, injurau; si cand i-au vazut pe calugari, au inceput a striga: “Uite popa, mai!” – omul cand este beat, nu mai vorbeste el, vorbeste diavolul ! Calugarul cel batran n-a zis nimic, isi cauta de drum. Dar cel tanar, se intoarce la carciuma si face trei metanii. Dupa ce s-a inchinat la carciuma a plecat mai departe.

In marginea padurii era un sat si o biserica pustie. Nu avea nici cruce, usile luate, geamuri sparte; biserica pustie, parasita de vreo 40 ani. Calugarul cel tanar a luat cateva pietricele, le-a insemnat cu Sfanta Cruce si a inceput a arunca in biserica. Dar calugarul cel batran zicea in mintea lui: “Ia uite, mai! Daca ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi facut acestea. Dar este de la diavolul, ca la carciuma s-a inchinat, iar in biserica arunca cu pietre”. Dar nu avea voie sa vorbeasca. Mai era pana la Alexandria o zi.

A treia zi dimineata, mergand ei in marginea unui sat, ajung la o casa acoperita cu paie si cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilasi, care plangeau. Calugarul cel batran a scos ceva din rucsac si le-a dat. Apoi i-a intrebat.
- De ce plangeti ?
- Ieri a ingropat-o pe mama !
- Dar tata aveti ?
- Tata a murit anul trecut.
Ei n-aveau, saracii, nici tata, nici mama. Dupa ce au plecat, calugarul cel tanar se intoarce inapoi si da foc casei. Copii au fugit, care incotro.
Calugarul cel batran se gandea: “Acesta este om? A dat foc la casa! Doamne, cat am sa mai rabd eu pe ucigasul acesta? Acolo s-a inchinat la carciuma, dincolo a bulgarit biserica! Asta numai rele face!” Dar tacea din gura, ca seara ajungea la Alexandria in oras.

Cand au ajuns la Alexandria, era seara. Acolo era o vila mare si proprietarul nu era acasa. Calugarul cel tanar s-a uitat oleaca la casa, si numai ce-l vede pe varful casei. Intr-un ceas a desfacut toata casa. A sfaramat acoperisul, usile, geamurile, tot ce era in casa a stricat.

Cel batran s-a minunat, cum intr-un ceas a sfaramat toata casa, si s-a speriat cand a vazut. Dar acum, fiindca ajunsese la Alexandria, putea vorbi.

TALCUIREA

Cand s-a dat jos acela, dupa ce a sfaramat toata casa omului, l-a luat deoparte si l-a intrebat:
- Ia asculta, frate ! De acum nu mai pot tacea ! A fost juramant intre noi sa nu vorbim pana aici ? Sa-mi spui tu mie ce esti tu ! Drac esti, om esti, ori inger esti !
- Dar de ce, parinte ? Am facut ceva rau ?
- Mai, dar de trei zile, de cand mergem impreuna, ai facut numai lucruri rele !
- Dar ce-am facut, parinte, rau ?
- Pai bine, mai, oamenii aceia de acolo, cand ne-am coborat in munte, nu ne-au primit, nu ne-au ospatat si ce au avut ei mai scump au pus un blid de argint ! Nu l-ai furat de acolo si l-ai aruncat in apa ?
- Si ce zici, parinte ?
- Rau ai facut! Mare sminteala, ca oamenii aceia ne judeca ca am furat!
- Parinte, trei lucruri mari si bune am facut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. Il furase strabunicul acelora, dar ei nu stiau. Era scris pe dansul cu slova bisericeasca veche: “Acesta este litierul bisericii Sfantul Nicolae, donat de familia cutare, si cine il va instraina de la biserica sa stea in iad, pana il va intoarce inapoi”. Asa scria pe blid. Si din cauza blidului aceluia, noua suflete care l-au folosit, se munceau in iad. Si acum aveau sa mearga si acestia in iad, fiindca il foloseau. Si mie mi-a fost mila de dansii si am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, ca l-am aruncat in apa. A doua zi va veni paraclisierul bisericii sa se scalde in apa aceea, si va afla vasul. Acela de la biserica, cunoscand slova bisericii, o sa-l aduca la preot. Si cand va pune blidul in Sfantul Altar, cei noua vor iesi din iad, pentru ca este scris acolo: “Sa stea in iad pana il vor intoarce inapoi”.
- Deci eu, parinte, trei lucruri bune am facut acolo: i-am scos si pe acei noua din iad, i-am pazit si pe acestia vii sa nu intre, si am dat si blidul bisericii inapoi, ca sa-l aiba, ca era de mare nevoie. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut!
Atunci s-a minunat batranul. “Ia uite, frate, cum a fost si eu socoteam ca este hot, ca a furat blidul !”

- Dar cand ai ucis copilul, tot bine ai facut ?
- Buna treaba am facut si acolo.
- Cum, ai omorat copilul si zici ca buna treaba ai facut ?
- Stai si nu judeca dupa mintea ta ! Ai vazut copilasul ? Acela a fost zamislit in ziua de Pasti. Si avea pus canon de la Dumnezeu, pentru ca nu s-au infranat parintii in ziua invierii Domnului, copilul avea sa ajunga la 20 de ani comandant de talhari si avea sa omoare pe parintii lui. Acesta era canonul pentru neinfranarea lor; si multa lume avea sa omoare si mari tulburari avea sa faca in lume, pentru ca a fost zamislit intr-o zi asa de mare.
Eu aici am facut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilasului la cer curat, am scapat pe parintii lui de ucidere de mana propriului lor fiu, si ei, gasind copilul mort, vor plange foarte mult si, prin plansul acela, li se iarta si pacatul care l-au facut inspre ziua de Pasti. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut !

- Dar acolo, de ce ai omorat cainele omului ?
- Si acolo am facut treaba buna ! Cainele acela pazea toata gospodaria, dar a doua zi avea sa turbe. Si cand trebuia sa vina stapana sa-i dea de mancare, avea s-o muste si mare scarba avea sa fie la casa omului aceluia !
Fiindca ne-a primit pe noi, mi-a fost mila de ei si am omorat cainele mai inainte, sa n-o muste pe stapana. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut !

- Dar la carciuma, de ce ai facut cruce si te-ai inchinat ?
- Si acolo am facut treaba buna ! In carciuma aceea venisera cei mai mari gospodari din sat. Epitropul bisericii, primarul si un mare gospodar. Ei s-au sfatuit sa puna mana de la mana si sa faca biserica din sat care era parasita. Atunci cand am trecut noi, ei au zis: “Doamne ajuta sa facem biserica !”.
Macar ca erau in carciuma, eu am vazut ca oamenii au vrut sa faca treaba buna, am facut si eu trei metanii si am zis: “Doamne, ajuta-le sa faca biserica !”. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut. Eu nu m-am inchinat la carciuma, m-am inchinat lui Dumnezeu, sa le ajute celor ce au pus hotarare sa refaca biserica parasita.
S-a minunat batranul, zicand: “Nici aici nu am avut dreptate !”

- Dar acolo, cand am ajuns in marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre in biserica ?
- Aceea era biserica cea pustie ! Si biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfanta Masa, pe geamuri, pe biserica si radeau de pustiirea locasului lui Dumnezeu, si mi-a fost ciuda. Si ai vazut ca am facut cruce pe acele pietricele si am inceput a zvarli in biserica, iar diavolii au fugit de acolo ! Eu n-am bulgarit biserica, ci pe diavolii care erau acolo !

- Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor ? Ai vazut copilasii si nu ti-a fost mila de ei ?
- Ba mi-a fost mai mila ca tie ! Si am facut foarte bine. Ai vazut ca acei copilasi nu aveau nici mama, nici tata, si au ramas cu cocioaba aceia de casa. Dar nu stiau ei ca in prispa casei este o comoara ascunsa de un strabunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Si eu am dat foc casei, ca ei traiau in saracie si nu stiau ca au comoara in prispa casei.
Dupa cateva zile, copiii vor cauta pe-acolo sa vada ce-a mai ramas, si vor da de aceasta comoara si o sa cheme pe un mos de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua in grija sa copiii aceia si cu banii gasiti le va face o casa mare cu tot ce le trebuie, o sa-i poarte prin scoli si o sa ajunga oameni mari si credinciosi.
Si tu zici ca rau am facut, parinte, ca am dat foc casei, dar eu am facut bine, ca daca nu dadeam foc casei, nu gaseau ei comoara !

- Dar aici, de ce-ai stricat casa ?
- Parinte, casa asta frumoasa a fost facuta cu bani de furat. Si era poruncit de la Dumnezeu asa: “Fiindca s-a facut cu osteneala straina si cu bani de furat, aici barbat cu femeie niciodata nu va trai ! Femeia trebuia sa moara la primul nascut. Numai barbatul vaduv avea sa traiasca toata viata in casa aceasta.”
Si am stricat casa, ca ei sunt dusi la o nunta, si cand vor veni si vor vedea ca totul este sfaramat, vor face inapoi o casa mai mica, cu osteneala lor proprie si nu va mai muri nevasta la primul copil. Si tu zici ca rau am facut, dar eu am facut bine, dupa voia lui Dumnezeu.

CONCLUZIA

Atunci a intrebat calugarul :
- Sa-mi spui tu mie, mai frate, cate minuni mari ai facut, ce esti tu ?
- Dar sa-mi spui si sfintia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu !
- Eu ma rog de cativa ani, sa-mi arate Dumnezeu judecatile Lui, ca mi s-a parut ca multe lucruri nedrepte ingaduie Dumnezeu in lumea asta.
- Da ? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul ? Pe cat este mai inalt cerul decat pamantul, pe cat este mai departe rasaritul de apus, pe atat sunt mai departe judecatile Mele de judecatile voastre si gandurile Mele de gandurile voastre, fiii oamenilor.
N-ai auzit pe Solomon ce spune ? Pe cele mai grele decat tine, nu le ridica si pe cele mai adnci decat tine, nu le cerca, ca sa nu mori!
N-ai auzit pe David Proorocul care zice ? Judecatile Domnului sunt adanc mult!

Cum ai indraznit tu un om, sa stii judecatile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le stiu ? Dar Dumnezeu n-a vrut sa te piarda, ca putea sa te piarda pentru iscodirea asta, dar, stiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, parinte, sa-ti arat ca judecatile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Vezi cate ai judecat tu de la mine ? Cate am facut, ti s-au parut ca sunt rele ; ca sunt ucigas, ca am furat vasul, ca am dat foc casei, si cate am facut. Dar ele au fost toate bune foarte si toate de mare folos s-au facut. Au fost bune dupa judecatile lui Dumnezeu, nu dupa judecatile oamenilor ! Si tu ai judecat ceva, dar judecatile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, ca ele au fost bune foarte ! Tu ai zis ca rau am facut si eu numai bine am facut. Deci, de acum inainte sa nu mai judeci pe nimeni si orice vei vedea sa zici : Doamne, Tu toate le stii! Eu nu cunosc judecatile Tale!

Deci, parinte sfinte, sa nu mai indrazneasca nimeni din oameni sa cerce judecatile lui Dumnezeu, ca nici ingerii nu pot sti judecatile Lui!
Dar, fiindca esti om, Dumnezeu te-a iertat, insa m-a trimis sa te inteleptesc sa nu mai indraznesti sa iscodesti judecatile Lui, ca judecatile lui Dumnezeu sunt adanc mult si nu le poate sti nimeni, nici ingerii din ceruri.

Asadar sa tinem minte din aceasta povestire, ca tot ce ni se pare noua in lumea asta ca-i stramb si rau, de multe ori ne inselam ! Ca nu cunoastem judecatile lui Dumnezeu cele ascunse si necuprinse.
Nu cerca cele necercate si nu voi sa ajungi cele neajunse! Amin.

din ...Ne vorbeste Parintele Cleopa, Vol. 6

Concluzia finala

Poate aceasta maica a judecat pe aproapele sau sa mandrit ,iar Dumnezeu ca sa nu o piarda prin mandria sa a smerit-o prin pacat.Sa incercam in acest post sa nu judecam cele ce ni se prezinta la TV cu diferite cazuri sau scandaluri in Biserica Ortodoxa Romana, unele din ele nici nu sunt reale.Ne sunt prezentate ca sa tulbure pe crestin de la post stiind vrajmasul ca o arma puternica impotriva lui este si postul.

Dreptatea inseamna intuneric!

Ai cantarit si argumentat toate lucrurile triste, dureroase, din jurul tau si ai descoperit ca aceasta nu aduce nici un fel de imbunatatire. Nu ai facut decat sa te simti si mai rau si sa multiplici durerea. De fiecare data cand proiectezi la nivel mental, retraiesti. Si, pentru ce?

Iesi din intuneric si disperare, si paseste spre Lumina, bucurie si umor. Fa-o! „Dreptatea, judecata…inseamna intuneric”, iata cea mai mare capcana. Crezand ca ti s-a facut o nedreptate, vei gandi, vei simti si vei alimenta starea de rau. In numele integritatii, onestitatii si dragostei, te retragi in ura si condamnare, urand si condamnand pe cei ce urasc si condamna! Ridicol, nu-i asa?

Daca te gandesti sau discuti despre toate acele lucruri negative pe care consideri ca ti le fac altii, negativul, de fapt, creste in interiorul tau. Nu faci altceva decat sa il cultivi si sa il raspandesti. Suferi si te imbolnavesti. Contempland acest rau, te vei simti rau, si, toate acestea, in numele unei asa zise dreptati…

Nu hartui sarpele veninos dupa ce te-a muscat, nu ridica armele impotriva soldatului. Incercand sa invingi raul cu rau nu vei face decat sa il cultivi in interiorul tau. Te vei simti rau, vei fi nervos, deprimat si indignat, ceea ce iti va produce mai mult rau decat insasi ofensa initiala. Si asta, pe timp indelungat.

Suntem actori pe scena vietii!

Pe scena vietii tale, oamenii sunt simpli actori. Tot ceea ce primesti din partea lor sunt imaginile pe care ochii tai vor sa le vada si sunetele pe care urechile tale vor sa le auda. Creierul tau da semnificatiile pe care tu le alegi. Astfel, traiesti cu ceea ce ai ales, indiferent care ar fi aceasta alegere. Experienta ta de viata se contureaza in functie de semnificatiile pe care le dai oamenilor si evenimentelor din jurul tau.

Daca ii percepi pe ceilalti intr-o lumina proasta, indiferent din ce motiv, le vei transmite antipatie si intoleranta. Si tu, la randul tau, percepi semnalele altora de antipatie si intoleranta si raspunzi in consecinta. Asa si ceilalti vor raspunde in mod negativ semnalelor pe care le emiti. In acest fel ia nastere mediul care te inconjoara. Practic, tu ii inveti pe cei din jur cum sa se comporte cu tine!

Alege… viata pe care ti-o doresti!

Alege sa oferi acceptare, sa nu judeci, alege sa iubesti, alege lumina si umorul, vis-a-vis de fiecare – ca acesta merita sau nu – si iti vei oferi darul cel mai de pret pe care viata ti-l poate da. Iubeste oamenii, iar ei, la randu-le, te vor iubi. Creaza-ti scena pe care o doresti si joaca-ti rolul. Depinde in totalitate de tine. Aceasta lume este locul tau de joaca, campul tau de batalie, scena ta, iar tu iti poti crea viata pe care o doresti.

PARINTELE ARSENIE BOCA

Capitolul 1 Mama Părintelui Arsenie

„Eu am fost pictat din pântecele maicii mele”

Ne spunea Părintele: “Când eram copil, în casa mamei mele era o icoana a Maicii Domnului care-mi plăcea, foarte mult. Odată am întrebat-o pe mama:

- De ce îmi place aşa de mult acea icoană? Iar ea mi-a spus:

- Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat şi m-am rugat la această icoană”.

Altădată ne-a spus: “Mama mea când a rămas însărcinată cu mine, s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim şi Ana: “Maica Domnului, îţi cer au copil, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”. Eu deja am fost pictat din pântecele maicii mele. Când mama mea mergea să lucreze la câmp, înaintea ei apărea icoana Maicii Domnului datorită rugăciunilor ei. După ce-am terminat studiile, mama credea c-am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenţii am (să se călugărească), mi-a luat capul în mâini, m-a sărutat şi m-a binecuvântat zicându-mi: „O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!”

De aceea a fost Părintele Arsenie omul lui Dumnezeu, pentru că a fost cerut prin rugăciune, crescut cu rugăciune. Şi spunea Părintele. “De ce nu faceţi şi voi la, fel?! Dar care din voi se roagă când sunteţi însărcinate: Doamne, dă-mi un copil bun, cuminte, care să-ţi slujească Ţie; pentru Tine Doamne? Care din voi aţi citit în timpul sarcinii Acatistul Maicii Domnului şi alte cărţi bisericeşti? Voi ziceţi că n-aveţi timp să vă rugaţi. Cereţi la Maica Domnului şi la Domnul Iisus Hristos şi vă vor da. Dacă nu faceţi rele, vă iese şi copilul aşa cum îl doriţi “.

Apoi, unei femei căreia îi murise copilul atins de un tren i-a spus:”Ştii de ce 1-a atins trenul? Pentru că 1-ai iubit mai mult decât pe Maica Domnului. Întâi trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu şi apoi pe copil”. Altei femei i-a spus: „Tu vii şi te plângi că copilul tău e beţiv, dar atunci când aţi zămislit copilul, soţul tău era beat”, iar alteia, care se plângea că are un băiat hoţ, i-a spus că şi ea a furat când a fost însărcinată cu el. (Miloşan Vionela, 71 ani, Recea)

Mama sa l-a crescut singură. Ea păzea oile satului şi Părintele îi desena (că era pictor de mic) flori pe mâneci, pe cot la haine şi apoi ea cosea.

„În viaţă am dansat şi eu odată - a spus mama Părintelui - am rotit un dans, atât a, fost jocul meu în viaţă”. Maică-sa 1-a crescut şi el a învăţat, şi-a dat silinţa. Părintele învăţa lumea cum să trăiască, să nu curvească bărbatul cu femeia, ca în sărbători şi duminica să nu aibă împreunare şi să aibă copii curaţi, căci Părintele aşa a fost conceput. (Mailat Elena, 87 de ani, Dejani)

Mama sfinţiei sale spunea că simţea că avea ceva luminos în pântece şi avea o mare bucurie. Iar Părintele spunea că tatăl său, plecând în America l-a „lăsat curat în pântece”. (Pr. Petru Vanvulescu)

Mama Părintelui, care nu mai ştia nimic de dânsul, auzind că la Mănăstirea Sâmbăta este un părinte care este de loc din localitatea Brad - Hunedoara, şi-a zis: „Sigur, acesta e băiatul meu” şi a luat trenul să vină la Sâmbăta. Părintele, cu darul înainte­vederii ce-1 avea, a simţit că vine şi a trimis un credincios cu căruţa la gară spunându-i acestuia ora când soseşte şi locul unde să stea pe peron când va veni trenul. Când a sosit trenul, uşa vagonului în care se afla mama Părintelui a oprit exact în faţa omului. Coborând, mama Părintelui 1-a întrebat pe acest om, cum poate ajunge la mănăstire? Iar omul i-a zis: „Vino cu mine, că după dumneata m-a trimis Părintele!”(Ierod. Dometie - Mân. Brâncoveanu)

Părintele Arsenie era la Sâmbăta şi a trimis pe cineva care avea căruţă cu cai, să o aştepte în gara din Voila pe mama sa, care vroia să-1 viziteze. I-a spus omului: „Du-te să o aştepţi pe mama că vine cu trenul”; zice omul: „Părinte, dar nu o cunosc!”; „Nu trebuie, du-te că vine ea la tine; se opreşte trenul şi în dreptul uşi de unde eşti tu coboară o_.femeie şi te întreabă de mănăstire”. Şi aşa a fost. Omul a luat-o în căruţă şi a dus-o la Sâmbăta. (Gheorghe Silea, 45 ani - Sâmbăta de Sus)

Mama Părintelui, era o femeie micuţă şi semăna cu Părintele foarte mult. Odată a venit la mănăstire. Îi era dor de Părintele. Şi Părintele a lăsat-o în biserică, nu a ieşit din altar. Şi ea a stat, a tot stat, şi dacă a văzut că Părintele nu mai iese, a început să plângă. A ieşit Părintele bucuros şi a zis: Am vrut să te vedem cum plângi. A sărutat-o şi a mângâiat-o şi i-a zis: „ Nu plânge, că uite am venit”.(Mailat Elena, 87 de ani, Dejani)

Întâlnindu-se cu Părintele, mama i-a reproşat: „Ţi-a fost ruşine cu mine de n-ai vrut să spui la lume că eu sunt mama ta?” şi i-a zis Părintele: „Nu mamă, dar dacă spuneam lumea îţi rupea hainele de pe matale când veneai încoace”.

A spus mama Părintelui, cu ocazia acestei vizite la mănăstire că atunci când era însărcinată cu Părintele, a văzut soarele şi luna în pântecele ei şi nu ştia ce va fi. Şi a văzut şi un peisaj. Când a venit la Sâmbăta a spus ca a văzut exact peisajul de aici, cu munţi şi mănăstirea. (Gheroghe Silea, 45 ani - Sâmbăta de Sus)

Mult s-a zbătut Părintele. Toată viaţa şi scrierea lui a fost spre sfinţirea familiei. Câte femei au fost la el, s-au hotărât să nu mai avorteze Câţi copii au rămas în pântecele mamelor lor! Nu e nimeni mai competent să ne strige în acest moment revenirea mamelor la sfinţenia Maicii Domnului decât Părintele Arsenie. (Pr. Ioan Sabău)

Capitolul 2 Părintele Arsenie… un Moise care ne-a despărţit Marea Roşie

Sfantul Andrei intre mit si credinta!

Pe data de 30 noiembrie, romanii il sarbatoresc pe Sf. Andrei, ocrotitorul spiritual al Romaniei.
Astazi crestinii ortodocsi il sarbatoresc pe Sfantul Apostol Andrei, ocrotitorul Romaniei. Calendaristic este ultima zi de toamna. In Romania, numele de Andrei sau Andreea este unul din cele mai des intilnite,

Traditia bisericeasca spune ca Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci si a fost martirizat in anul 60, fiind rastignit pe o cruce in forma de X. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat in anul 1995 ca Sfantul Andrei sa fie inscris in calendarul bisericesc, intre sfintii mari , iar din 1997 l-a proclamat drept „Ocrotitorul Romaniei”.

Andrei (n. ? - d. 30 noiembrie 60, Patras, Grecia) a fost un apostol, frate cu Simon Petru.
Conform Bibliei cei doi fraţi, Petru şi Andrei, erau originari din Betsaida, localitate situată pe malul Lacului Genezaret. Aveau o casă în Capernaum (Mc 1,29) şi erau de profesie pescari.
Numele Andrei derivă din grecescul Andreas, care înseamnă „viteaz”, „bărbătesc”. Acesta este un nume grecesc, deşi Sfântul Apostol Andrei era iudeu.

Evanghelia lui Ioan spune că Andrei ar fi fost mai întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, care i-ar fi recomandat să-l urmeze pe Isus din Nazaret. Conform evangheliei lui Ioan, Andrei l-ar fi dus pe fratele său Petru la Isus, spunându-i că l-a găsit pe Mesia (Ioan 1,35-42). De aici provine caracterizarea lui Andrei ca "cel dintâi chemat". În enumerările apostolilor ,Andrei este menţionat mereu între primii patru. Cu toate acestea, nu se numără printre cei trei pe care Isus i-a tratat în anumite situaţii ca cei mai apropiaţi ai săi (Petru, Iacob şi Ioan).

                                                                        Activitatea

 
Andrei a fost ucenic al lui Ioan Botezatorul, când, la o vreme dupa botezul lui Iisus, auzindu-l pe Ioan Botezătorul spunând despre Iisus: „Iată mielul lui Dumnezeu !“ (Ioan 1,36) i-a urmat lui Iisus, devenind astfel primul apostol. După învierea lui Iisus şi coborârea Spiritului Sfânt (la Rusalii), Apostolii au mai rămas câţiva ani la Ierusalim, începând formarea Bisericii. La Sinodul Apostolic care a avut loc in jurul anilor 49-50 d.C. la Ierusalim, Apostolii s-au întâlnit şi au tras la sorţi pentru a decide unde va merge fiecare. Legenda spune că Apostolului Andrei i-a revenit Scytia (Dobrogea). Mai intâi, Andrei l-a însoţit pe fratele său (Apostolul Petru) prin Asia Mică, apoi a trecut în peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Scytia, unde s-a oprit un timp. Apoi ar fi continuat peregrinarea, ajungând până în sudul Rusiei de astăzi. După aceea, s-a întors in Grecia, consolidând comunităţile creştine înfiinţate de Apostolul Pavel şi de alti Apostoli, ajungând pâna in Peloponezul grecesc, în orasul Patras. Acolo a murit ca martir, fiind rastignit pe o cruce in forma de X. Dupa moartea sa relicvele s-au pastrat la Patras.

Pe la anul 350 împaratul Constantinos (fiul lui Constantin cel Mare) le duce la Constantinopol si le aşează în Biserica Apostolilor. Acestea se pastreaza intregi pâna in jurul anului 850, când imparatul bizantin Vasile I Macedoneanul cedeaza rugamintilor locuitorilor din Patras si le inapoiaza capul. Aprox. în anul 1208, în timpul Cruciadei a 4-a, relicvele au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc. În secolul al XV-lea Papa Pius al II-lea a mutat relicvele sfântului Andrei în catedrala Sfântul Petru de la Roma. În anul 1964 capul sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras.

Este patron al Scoţiei (steagul scoţian reprezintă crucea sfântului Andrei), al României, al Spaniei, al Siciliei, al Greciei şi al Rusiei. De asemenea, este patronul oraşelor Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brugge, Patras etc.

                                                                   Substratul precrestin

 
Santandrei este o mare divinitate geto-daca peste care crestinii au suprapus pe Sfantul Apostol Andrei cel Intai chemat.. El a preluat numele si data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie), cel care a predicat in primele decenii dupa nasterea lui Iisus pe pamanturile Daciei. El trebuie sa se fi bucurat de mare respect de vreme ce ziua lui de celebrare a inlocuit o importanta divinitate precrestina, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Noaptea de Santandrei (29 - 30 noiembrie) si ciclul de innoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristica a Dionisiacelor Campenesti si cu fermentarea vinului in butoaie la popoarele tracice, pastreaza numeroase urme precrestine.

                                                          Obiceiuri si superstitii

 
            In anumite zone ale tarii, in noaptea de Santandrei, au loc petreceri de pomina ale tinerilor, asemanatoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefica a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele si usile casei unde se desfasura petrecerea inainte de lasatul serii. De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, cand strigoii vii (oamenii care se nasc cu caita, cu coada - o vertebra in plus, din legaturi incestuoase etc.) isi parasesc trupurile fara stirea lor, iar strigoii morti ies din sicrie, morminte si cimitire pentru a provoca suferinte oamenilor, pocesc si sug sangele celor vii, leaga sau iau puterea barbatilor, strica taurii, fura sporul vitelor, se joaca cu lupii si ursii etc. In acest timp, petrecerea tinerilor in vatra satului, numita si Pazitul Usturoiului, era in toi. Fetele aduceau cate trei capatani de usturoi, le puneau laolalta intr-o covata pentru a fi pazite de o batrana la lumina lumanarii. Complet izolati de lumea din afara, stapanita de fortele malefice, tinerii se distrau, cantau, jucau, beau, adesea peste masura, mancau, glumeau, ca la un adevarat revelion. Amintim ca aceasta izbucnire de bucurie se desfasura in chiar postul Nasterii Domnului (Postul Craciunului). Dimineata, pe lumina zilei, tinerii ieseau in curtea casei unde covata cu usturoi era jucata in mijlocul horei de un flacau. Se impartea usturoiul si, in mare veselie, se intorceau pe la casele lor. Incepea un nou an.
Usturoiul privegheat se pastra ca ceva sfant, la icoana, si se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor si descantecelor etc.

                                                               Noaptea strigoilor

    Aparitia celor doi sfinti-mosi, Mos Andrei si Mos Nicolae, inceputul iernii si punerea in miscare a haitelor de lupi sunt semne evidente de imbatranire si degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deterioreaza neincetat, ajungand in noaptea de 29 spre 30 noiembrie, in Noaptea Strigoilor, la starea simbolica de haos, cea de dinaintea creatiei. Este o noapte de spaima, intrucat spiritele mortilor ies din morminte si, impreuna cu strigoii vii, "care in aceasta noapte isi parasesc culcusurile lor, fara sa aiba vreo stiinta despre aceasta" , se iau la bataie pe la hotare, raspantii de drumuri si prin alte locuri necurate. Duelurile sangeroase cu limbile de la melite si coasele furate din gospodariile oamenilor se prelungesc pana la cantatul cocosilor, cand spatiul se purifica, duhurile mortilor se intorc in morminte, iar sufletele strigoilor revin in trupurile si paturile parasite fara stiinta lor. In anumite situatii, strigoii se manifestau violent fata de oamenii care nu-si luau anumite masuri de protectie: "Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini.

Pentru ca sa nu se poata apropia de case, oamenii, - e grija gospodinelor mai ales -, mananca usturoi in aceasta seara, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, in piept, pe spate si pe la incheieturile trupului. La casa se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea sa intre sau sa se uite in casa, facandu-se semnul crucii si tot astfel urmeaza si la usa si horn, pe unde de asemenea ea crede ca strigoii pot intra si iesi din casa" . Se credea ca sunt si strigoi care nu doreau sa faca rau. Acestia "fac hori pe la raspantiile drumurilor, unde joaca cu strasnicie pana la cantatul cocosilor" . Strigoii sunt de doua categorii: vii si morti. Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau barbati, care isi parasesc trupurile noaptea, mai ales la Santandrei (Noaptea Strigoilor), Sangiorz si in alte imprejurari. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi in viata sunt diverse: copiii nascuti cu coada (o vertebra in plus), cu tichie, dintr-o legatura incestuoasa, al treilea copil din flori nascut de o femeie etc.

Activitatea lor cea mai intensa este in Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie) cand isi parasesc in somn corpul, ies din casa pe horn sau pe usa, se rostogolesc de trei ori pentru a se intrupa intr-un animal (lup, caine, pisica, porc, berbec, gaina, broasca), incaleca pe melite, butoaie, cozi de matura pentru a merge in locuri numai de ei stiute (intre hotare, raspantii de drumuri, poieni din paduri) unde se intalnesc cu strigoii morti. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de melita, se zgarie, se ranesc pana iese invingator unul din ei, care le va fi conducator un an de zile. Se bocesc unii pe altii, isi vindeca pe loc ranile, se intrupeaza din nou in animale si pornesc spre case inainte de primul cantat al cocosilor. In ajunul Sangiorzului, la Manecatoare (noaptea de 22/23 aprilie), isi parasesc din nou trupurile pentru a merge sa fure mana holdelor, laptele vitelor - sa strice taurii, sa lege sau sa ia puterea barbatilor etc. In cele doua nopti oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau melitele, intorceau vasele cu gura in jos, produceau zgomote, ii strigau pe nume, aprindeau focuri, pazeau cu atentie vitele si pasunile etc. In Moldova, noaptea se numea Pazitul Usturoiului si se celebra ca un revelion.

Sunt argumente etnofolclorice care sprijina ipoteza ca in aceasta perioada a anului dacii celebrau Anul Nou. Tinerii satului, fete si baieti, se adunau in cete de 10 -12 persoane la o casa mai mare, careia ii ungeau, la lumina zilei, usile si ferestrele cu usturoi. Participantii, care nu paraseau pana dimineata casa, petreceau ca la un revelion: mancau, se cinsteau, adesea peste masura, jucau, glumeau. Dimineata ieseau cu lautarii in curte unde jucau covata cu capatani de usturoi adus de fete si pazit noaptea de o batrana. Petrecerea se incheia cu impartitul usturoiului intre participante care il pastrau la icoana, pentru a-l folosi la vindecarea bolilor, pentru farmecele de dragoste etc.

Strigoii morti sunt spirite ale mortilor care nu ajung in Lumea de dincolo din anumite motive: au fost Strigoi in viata, au fost oameni obisnuiti, dar li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare. Ei se intorc printre cei vii, in special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinte: aduc moarte, boala, molime in animale, grindina. Dupa locul unde apar si relele care le aduc, strigoii morti pot fi, dupa locul unde actioneaza, de apa si de uscat, de vite si de stupi, de ploi si de foc. In cazul in care prezenta strigoiului se considera evidenta prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, apareau anumite semne pe mormant), se proceda la descoperirea si anihilarea lui prin diferite practici de dres sau de destrigoire. Atmosfera devenea si mai apasatoare datorita unei importante zile a lupului fixata de traditie pe data de 30 noiembrie, la Santandrei. In aceasta zi lupul isi poate indoi gatuI teapan, devine si mai sprinten, astfel ca prada, indiferent ca este animal domestic sau om, nu mai are scapare. Ca urmare, acum trebuia sa se ia masuri suplimentare de paza a vitelor si sa se efectueze diverse practici magice de aparare impotriva lupilor. Se considera ca nici un alt moment al anului nu era atat de prielnic pentru transformarea oamenilor in pricolici, oameni cu infatisare de lupi sau caini, ca in ajunul si in ziua de Santandrei.

Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care isi parasesc trupul in timpul noptii, se rostogolesc de trei ori si capata infatisare de lup sau de alta vietate (caine, porc cal, bivol, pisica, sarpe, broasca). Spre deosebire de varcolaci care calatoresc prin vazduh, pricolicii se deplaseaza pe pamant Ei nu se intrupeaza in vietati sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, randunica, albina). Adesea, sunt oameni din sat recunoscuti dupa infatisarea si comportamentul animalului pricolici. Traiesc putin, cat lupul sau animalul in care se metamorfozeaza. Intr-una din legende pricoliciul este un tanar casatorit care, mergand pe drum cu sotia, se face nevazut, revine sub forma de caine si se repede s-o muste. Nevasta sa se apara cu braul si il alunga lovindu-l cu secera. In final, pricoliciul este recunoscut dupa scamele catrintei ramase intre dinti. In alte legende pricoliciul este fratele cel mic care pleaca de acasa si este recunoscut tot dupa scamele hainelor ramase printre dinti. O data pe an, in Noaptea Strigoilor (29 - 30 noiembrie), s-ar intalni cu strigoii morti, care isi parasesc si ei mormintele, pentru a-si alege, prin lupta, stapanul. Pe timp de iarna ar intra in haita lupilor, ia conducerea si ataca oamenii si turmele de vite.

Pentru pericolul inchipuit ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii si lupii la Santandrei, practicile de prevenire si aparare erau asemanatoare cu cele efectuate la Sangiorz. Informatiile etnografice nu atesta insa la Santandrei aprinderea focurilor, fumigatiile, stropitul si scaldatul cu apa, strigatele si producerea zgomotelor, pomenile pentru imbunarea mortilor iesiti din morminte si altele. Lipsesc, in general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale si ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor si a limbilor de melita sunt mai mult actiuni de aparare pasiva. Fortelor malefice nu li se declara razboi deschis, ca la Boboteaza, Sangiorz, Joimari, Sanziene, intrucat sansa de izbanda era minima in conditiile in care puterea aliatilor, intunericul si frigul, crestea neincetat pana la solstitiul de iarna.

                                                                Aflarea ursitului si acte divinatorii

 
Noaptea de Sf. Andrei se spune ca este una dintre cela mai benefice nopti din an in care se pot face vraji si farmece. Fetele masoara noua cescute cu apa pline, si le toarna intr-o strachina, care se pune sub icoana. A doua zi, in zori, se masoara din nou, cu aceeasi cescuta, apa din strachina. Daca va mai ramane pe fundul strachinii apa, fie si cateva picaturi, atunci vor avea noroc; dimpotriva, daca ultima cescuta va ramane neumpluta cum trebuie, atunci nu vor avea noroc si nu se vor marita. In noaptea de Sf. Andrei, ca sa-si viziteze ursitul, fata isi pune sub cap 41 de boabe de grau si daca viseaza ca-i ia cineva graul, se va marita.

 
Tot in acesta seara membrii casei seamana grau si in seara de Anul Nou cel care are graul cel mai frumos si mai des inseamna ca acela va avea un an bogat. In noaptea de Sf Andrei daca va fi luna plina si cer senin, batranii spun ca iarna va fi cu moina, iar daca cerul va fi intunecat si luna va fi plina, vom avea o iarna grea.

 
Alte superstitii legate de ziua de sarbatoarea de Sf Andrei: se spune ca Sf. Andrei ar fi fost stapanul fiarelor salbatice si in noaptea zilei de sarbatoare le da voie sa umble pe la toate raspantiile si pe toate drumurile ca sa manance vitele celor ce n-au pazit sarbatoarea; oamenii care lucreaza in aceasta zi se imbolnavesc la Ignat cu credinta ca i-a imbolnavit sfantul cu boala cea rea.Nu se poate vindeca bolnavul decat in ziua de Sf.Andrei, descantandu-i-se timp de un an, astazi se gatesc mancaruri pe baza de usturoi, iar daca in ziua de Sf. Andrei se ia o cracuta verde de mar si se pune in se pune in apa si se lasa pana la Sf. Vasile iar daca acesta infloreste este semn ca anul urmator va fi un an roditor.

 
Surse: Wikipedia,Din vietile sfintilor .

LA USA MILOSTIVIRII

La usa milostivirii

(rugaciune catre Maica Domnului)

de Sfantul Ioan Iacob-Hozevitul

Preasfanta Maica si Fecioara,
Nadejdea sufletului meu,
Tu esti a mea mijlocitoare
La Milostivul Dumnezeu.

De n-ar avea in ceruri lumea

Rudenie de pe pamant,
Atunci ar fi pustie viata,
Asemenea unui mormant!
De nu erai Tu primavara

A veacului intelenit,
Ar fi ramas de-a pururi iarna
Si soarele n-ar fi zambit.
De n-ai fi revarsat Tu zorii

Peste pamantul adormit,
Atuncea umbra cea de moarte
Ar fi ramas fara sfarsit.
Iar astazi, Preacurata Maica,

Cand toti ne-am abatut la rau,
De nu Te vei ruga fierbinte
Ne paraseste Fiul Tau!
Trimite semn de pocainta

Poporului nedumerit
Si ada iarasi la credinta
Pe sufletul cel ratacit!
Dezleaga, Preacurata Maica,

Catusele celor robiti
Si daruieste-le rabdare
Crestinilor napastuiti!

CRED IN DUMNEZEU

Cred in Dumnezeu,
Cred ca nimic nu e intamplator in viata,
Cred ca singura revolutie adevarata e cea interioara,
Cred ca fericirea te face de succes,
Cred ca cu totii una suntem,
Cred ca credinta muta muntii,
Cred ca viata va fi mai buna daca tu devii mai bun,
Cred ca scopul vietii este evolutia,
Cred ca dragostea e cea mai puternica energie din univers,
Cred ca gandurile devin realitate,
Cred ca nimic nu e imposibil,
Cred ca tu esti minunat,
Cred ca tu esti creator,
Cred ca tu alegi,
Eu nu cred, eu STIU!

PROFETII

.U E. se va dizolva; în Italia va apărea un nou Mussolini şi în Germania un nou Hitler !


Câteva din evenimentele ce vor urma în viitor profeţite de Părintele Paisie Aghioritul

Odată, au venit în Sfântul Munte trei oameni de vază din străinătate, care auziseră că există aici un mare ascet cu numele Paisie şi că s-ar putea folosi dacă l-ar vizita. Fireşte că pe aceştia îi însoţeam şi eu. Unul dintre ei l-a întrebat pe Stareţ care este părerea lui despre Comunitatea Europeană. Atunci el le-a răspuns: ”A, mă întrebaţi despre Europa? Mă întrebaţi despre Comunitatea Europeană? Sângele este încă foarte cald…”. La auzul acestor cuvinte toţi am rămas uimiţi, căci nu înţelegeam ce voia să spună. După câtva timp, când am mers din nou la Stareţ, l-am întrebat:

- Gheronda, ce înseamnă “sângele este înca prea cald”?

- Este foarte simplu. Este oare cu putinţă să existe colaborare între englezi, francezi, germani, austrieci şi italieni atunci când încă mai există oameni care şi-au pierdut părinţii, rudele lor în al doilea război mondial? Este cu putinţă ca aceşti oameni să se unească şi să spună celuilalt “camarade” şi să creadă aceasta? Este cu putinţă să nu iasă la iveala naţionalismul, fie al francezilor, fie al germanilor, fie al englezilor? Aşa că vom avea aceleaşi probleme pe care le-am avut în al doilea război mondial. Este cu putinţă să nu vedem limpede lucrurile care se petrec şi să credem că, de dragul economiei, aceste state vor uita scopurile pe care le-au avut în urmă cu patruzeci-cinzeci de ani? Putem crede, oare, că se vor schimba deodată şi se vor linişti? Înca este foarte cald sângele celui de-al doilea război mondial.”

Altă dată, m-am aflat la Coliba Panaguda tot cu nişte personalităţi, de data aceasta greceşti. Stareţul ne-a spus: ‘Turcia se va dezmembra. Aceasta dezmembrare, nouă, grecilor, ne va fi de folos. Atunci ţinuturile noastre vor fi eliberate. La fel şi Constantinopolul, va fi eliberat şi va redeveni oraş grecesc. Biserica Sfânta Sofia se va deschide şi se va sluji din nou în ea”.

Vasilidis Stavros, fost comandant al sectiei de politiei din Sfântul.Munte, teolog

În martie 1994 l-am întâlnit pe Stareţul Paisie la Mânăstirea Surotti. M-am emoţionat atunci când m-a prins de mână şi când, în ciuda stării lui critice, mi-a spus următoarele:

- Tu nu trebuie să te mahneşti şi să te temi de Turcia, căci ea se va destrăma. O vor destrăma chiar aliaţii ei. În Bosnia se va forma un stat musulman (în acea vreme nu exista acest stat). Dar acest fapt se va întoarce împotriva lor, a musulmanilor, deoarece în acest fel se va crea mai târziu şi statul Kurd în inima ei (a Turciei).

Şi, fiindcă Stareţul m-a văzut că am căzut pe gânduri, mi-a spus:

- Aşa cum ştii, eu nu citesc ziare. Aceste lucruri le aflu din altă parte…

Iconomo Alexandru, general de aviaţie în rezervă, Atena

Pe 10 ianuarie 1992, am mers la coliba Stareţului Paisie şi am avut o discuţie cu el.
- Gheronda, cum vedeţi dezmembrarea Iugoslaviei? L-am întrebat.
- Să nu vă fie frică! Pentru Grecia nu va fi nici o primejdie.
- Ce se întâmplă cu “arcul musulman”?
- Nici de aici nu va ieşi nici o primejdie.

Stareţul mi-a explicat în continuare că diavolul urmăreşte distrugerea omului, însă Dumnezeu nu îngăduie aceasta. Dar ce face EL? Îngăduie diavolului să facă rău până la un punct, dar numai atunci când din acest rău va ieşi un bine. Apoi a spus că ceea ce va păţi Irakul, va păţi şi Turcia de la o putere aliată şi mai ales de la americani. Îşi va pierde chiar şi prietenii cei mai buni, pe germani. De asemenea, a spus că în Italia va apărea un nou Mussolini, în Germania un nou Hitler, iar Comunitatea Europeană se va dizolva. Comunitatea Europeană, a spus Stareţul, nu are nici o legătura cu America. Statele Unite seamănă cu un război de ţesut care asimileaza toate peticele, în timp ce în Comuniunea Europeană există interese contrare şi împletite.

Karafeizis Vasile, comandant de brigadă în rezervă, Didimotiho-Evros

În vara anului 1992 l-am întâlnit pe Stareţul Paisie :

- Gheronda ce influenţă va avea Comunitatea Europeană asupra Greciei ?

- Ascultă! În America au mers oameni din diferite locuri. Fiecare a adus cu el peticul său şi astfel s-a făcut acolo un covor din petice. În Comunitatea Europeană însă, ţările care intră sunt covoare gata ţesute. Iar aceste covoare, oricât ai încerca să le uneşti, niciodată nu se vor putea potrivi. Aşadar, nu te teme de urmările nefaste venite din partea Comunităţii Europene.Ţările Europei niciodată nu se vor putea uni deplin încât să ne poată vătăma.

Papatzimos Atanasie, Stavros –Tesalonic

În iulie 1992, ca aghiotant al Diviziei 113 (Aeroportul militar din Tesalonic), am organizat un pelerinaj în Sfântul Munte cu şaptezeci de ofiţeri şi, printre altele, am vizitat şi coliba Stareţului Paisie. Acolo am început să discutăm diferite probleme naţionale. La un moment dat l-am întrebat pe Stareţ:

- Gheronda, cum vedeţi problema Macedoniei?
- Oricare soluţie se va da, pe termen lung va fi în folosul grecilor. De câinele care latră în spatele autobuzului să nu vă temeţi, căci nu muşcă.

- Gheronda, vom lua înapoi Constantinopolul?
- Englezii şi americanii ne vor ceda Constantinopolul, nu pentru că ne iubesc, ci pentru că aceasta va fi în interesul lor.
- Când vom lua Cetatea, o vom păstra şase luni?
- Nu, fiul meu, ci pentru totdeauna.
- Vom trăi oare aceste evenimente?
- Desigur că le veţi trăi!

Zurnazoglu Nicolae, ofiţer în rezervă

SFANTUL ANDREI

Sfantul Apostol Andrei, propovaduitorul Evangheliei in Scythia Minor(Dobrogea)
Sfantul Andrei desi era iudeu de neam, a propovaduit intr-o parte a pamantului romanesc, la stramosii nostri geto-daci, si anume in teritoriile situate pe tarmul apusean al Marii Negre (Pontul Euxin).

Cine era Sfantul Andrei?

Sfantul Andrei, "cel intai chemat" la apostolie era frate al lui Simon Petru, care s-a numarat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amandoi fiii pescarului Iona. Erau originari din Betsaida, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, in nordul Tarii Sfinte. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Amandoi s-au numarat printre "ucenicii" Sfantului Ioan Botezatorul, ascultand timp indelungat predicile acestuia in pustiul Iordanului, cu indemnuri la pocainta si cu proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29). A fost si el martor, alaturi de alti ucenici, la botezul Domnului si la cunoscuta convorbire dintre Iisus si Ioan, intarindu-se in convingerea ca Acesta era Mesia cel prezis de prooroci. A doua zi dupa botezul Domnului in Iordan, Ioan Botezatorul statea pe tarmul acestui rau cu doi dintre ucenicii lui, Andrei si Ioan (viitorul apostol si evanghelist), carora le spune din nou: "Iata Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1,36). Auzind aceasta marturisire, cei doi ucenici au pornit dupa Iisus, in dorinta de a-L cunoaste. Iisus i-a observat si i-a intrebat: "Ce cautati?" La care ei au zis: "invatatorule, unde locuiesti?" El le-a zis: "Veniti si veti vedea". Au mers deci si au vazut unde locuia si au ramas la El in ziua aceea (Ioan 1, 37-39). Andrei a anuntat apoi si pe fratele sau Simon Petru ca "a gasit pe Mesia" (Ioan 1,41).
Chemarea lui Andrei la Apostolie

Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai tarziu. Este relatata de Sfantul Apostol si Evanghelist Matei prin cuvintele: "Pe cand (Iisus) umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20 si Marcu 1, 16-18).

Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe Sfantul Andrei doar de doua ori: la inmultirea painilor, dincolo de Marea Galileii, cand el a instiintat pe Mantuitorul ca acolo, in multime, era un baiat care avea cinci paini de orz si doi pesti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oara, dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, au instiintat pe Domnul ca niste elini (greci), veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, voiau sa-L vada (Ioan 12, 20-22).

Alaturi de ceilalti ucenici, a fost trimis si Andrei de catre Mantuitorul la propovaduire (Matei 10 si urm). L-a insotit pe Mantuitorul pe drumurile Tarii Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a savarsit, a ascultat cuvintele Sale de invatatura si parabolele pe care le-a rostit in fata multimilor, a suferit alaturi de ceilalti apostoli, atunci cand Domnul a fost prins, judecat, chinuit si apoi rastignit pe cruce; s-a bucurat alaturi de ei cand a aflat de minunea invierii din morti si L-a vazut pe Domnul inviat in prima zi, si dupa opt zile, apoi la aratarea din Galileea, cand au primit porunca predicarii Evangheliei la toate neamurile (Matei 28, 19).

In urma poruncii Domnului, de a vesti Evanghelia la toate neamurile, dupa pogorarea Duhului Sfant si intemeierea Bisericii crestine la Ierusalim, in ziua Cincizecimii din anul 30, Sfintii Apostoli si apoi ucenicii lor, au inceput sa predice noua invatatura adusa in lume de Mantuitorul Iisus Hristos. Potrivit traditiei si celor scrise de unii istorici si teologi din primele veacuri crestine, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci, in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra - cunoscut pe atunci sub numele de Scythia (Scitia), dar si in teritoriile de dincolo de Prut, in nordul Marii Negre. Dar pana a ajunge aici, el a predicat in Asia Mica, de unde s-a indreptat spre teritoriile amintite de la Dunare si Marea Neagra. Trebuie sa notam ca in aceste teritorii, locuite de geto-daci, prin secolele VII-VI i. Hr. s-au asezat colonisti greci, care au intemeiat cunoscutele cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre: Tyras (Cetatea Alba), Histria (Istria), Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia) si altele. Spre sfarsitul secolului al IV-lea i. Hr. s-au asezat aici triburi de sciti, populatie nomada de origine iraniana, care au fost asimilati cu timpul de autohtoni; ei au dat insa teritoriului respectiv numele de "Scitia" (Scythia). Mai tarziu, teritoriile de pe tarmul apusean al Marii Negre, pana inspre gurile Bugului, au facut parte din statul geto-dac condus de regele Burebista (sec. I, i. Hr.), dar in anul 28 cetatile grecesti de aici au acceptat protectoratul statului roman.

In anul 46 d. Hr., intreg teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra a fost cucerit de romani si anexat la provincia Moesia Inferior (Bulgaria rasariteana de azi), iar in anul 297, in timpul imparatului roman Diocletian, a devenit provincie aparte, sub numele de Scythia Minor (Scitia Mica).

Anexarea acestui teritoriu - inclusiv a cetatilor grecesti pomenite mai sus -, in cultura si formele de viata grecesti si apoi romane, a oferit conditii prielnice pentru predica Sfantului Apostol Andrei. Asa cum aratam mai sus, traditia despre predica sa in Scitia apare in cateva lucrari scrise in primele veacuri crestine. De pilda, in lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort in timpul persecutiei imparatului Decius (249-251), iar in secolul IV in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei (+ 339/340) care o preluase de la un alt mare teolog, Origen din Alexandria (+ 254). Iata ce scria Eusebiu: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia...". De altfel, din epistola Sfantului Apostol Pavel catre Coloseni (3,11), reiese ca si "scitii" au putut auzi cuvantul lui Dumnezeu.

Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata mai tarziu si de alti scriitori bisericesti. De pilda, calugarul Epifanie, in secolul VIII, in Viata Sfantului Apostol Andrei scria ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. In asa numitul Sinaxar al Bisericii constantinopolitane se preciza ca acest apostol "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". In acelasi Sinaxar se afla o alta stire, potrivit careia, Sfantul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, in Bulgaria), pe un ucenic al sau cu numele Amplias (Ampliat), pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 31 octombrie. Mult mai tarziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea) scria ca Sfantul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia si Bitinia) "in pustiurile scitice", care puteau fi situate fie in Scitia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Scitia Mica sau Dacia Pontica, locuita de greci, romani si geto-daci. De altfel, istoricii bisericesti rusi socotesc ca Sfantul Apostol Andrei a predicat si in nordul Marii Negre.

Invatatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, in cartea sa Viata si petrecerea sfintilor, scria ca "Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorti) Bitinia si Marea Neagra si partile Propontului, Halcedonul si Vizantea, unde e acum Tarigradul (Constantinopolul n. n.), Tracia si Macedonia, Tesalia, si sosind ia Dunare, ce-i zic Dobrogea si altele ce sunt pe Dunare, si acestea toate le-a umblat".
Colinde, legende si obiceiuri - marturii ca Sfantul Andrei a predicat in tara noastra
In sprijinul evanghelizarii teritoriilor de pe tarmul apusean al Marii Negre de catre Sfantul Andrei vin si unele colinde, legende si obiceiuri din Dobrogea si din stanga Prutului, adica din Basarabia, care amintesc de trecerea lui prin aceste locuri. Una din aceste colinde pomeneste de "schitul" sau "manastirea" lui Andrei, la care veneau Decebal si Traian, cel din urma ascultand si slujba savarsita acolo. Exista apoi cateva numiri de ape si locuri ca "Paraiasul Sfantului Andrei", "Apa Sfantului" sau "Pestera Sfantului Andrei", care se vede si azi in hotarul comunei Ion Corvin, in apropiere de granita romano-bulgara.

Fara indoiala ca Sfantul Apostol Andrei nu s-a marginit numai la predicarea Evangheliei si la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre grecii si geto-dacii din teritoriile amintite, ci el a hirotonit pe unii dintre ei ca episcopi si preoti, asa cum facea si Sfantul Apostol Pavel in calatoriile sale misionare. Numai asa se poate explica faptul ca cea mai veche episcopie cunoscuta pe teritoriul tarii noastre este cea de la Tomis (Constanta de azi). Episcopul (sau episcopii) peste care "si-a pus mainile" Sfantul Apostol Andrei au hirotonit, la randul lor, alti episcopi, preoti sau diaconi pentru noile comunitati crestine de la Pontul Euxin, ca sa se asigure "succesiunea" neintrerupta a preotiei, si care au devenit propovaduitori ai noii credinte, - prin predica si botez - in randul autohtonilor geto-daci, iar mai tarziu daco-romani.

Avand in vedere caracterul misionar al crestinismului din primele veacuri, se poate sustine ca unii dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Pavel si ucenicii sai in Peninsula Balcanica, dar si dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Andrei in zona apuseana a Marii Negre, au dus "vestea cea buna" despre Iisus Hristos cel inviat si in nordul Dunarii, deci in Dacia propriu-zisa, cunoscute fiind legaturile care existau intre locuitorii de pe ambele maluri ale Dunarii. Prin episcopii, preotii si misionarii veniti din sudul Dunarii si din Orientul Apropiat, ca si prin cei din randul localnicilor, invatatura crestina si-a castigat noi adepti, incat din secolul al IV-lea se poate vorbi de o generalizare a invataturii crestine, nu numai in provincia Scitia Mica, ci si in teritoriile nord-dunarene, locuite acum de daco-romani, deveniti apoi romani. in provincia Scitia Mica, vigoarea crestinismului este dovedita de numarul mare de martiri de la sfarsitul secolului III si inceputul celui urmator, ca si de organizarea bisericeasca temeinica ce exista aici in secolul IV, cu o episcopie la Tomis - devenita apoi Arhiepiscopie -, de teologii de prestigiu care au activat aici, de numarul mare de bazilici care s-au construit in marile cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre in secolele IV-VI, de multele obiecte cu caracter crestin din aceeasi perioada, descoperite aici.

Scriitorul bisericesc Nichifor Calist, pe care l-am mai pomenit, pe baza unor stiri istorice mai vechi, scrie ca Sfantul Apostol Andrei a plecat de la noi spre sud, trecand prin Tracia, a ajuns in Bizant (viitorul Constantinopol), iar de aici a trecut prin Macedonia si Tesalia, ajungand pana in orasul Patras din Ahaia, deci in Grecia de azi. Acolo a suferit moarte martirica, fiind rastignit pe o cruce in forma de X (numita pana azi "Crucea Sfantului Andrei"). Biserica primara a stabilit, inca de pe la sfarsitul secolului II, ca data de praznuire a patimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaste anul martiriului sau; unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii 64-67, altii mult mai tarziu, pe la sfarsitul veacului "apostolic", in cursul persecutiei imparatului Domitian.
Moastele sale au fost mutate din Patras la Constantinopol, noua capitala a imperiului roman de Rasarit, prin anii 356-357, cu prilejul sfintirii bisericii "Sfintii Apostoli". Mai tarziu, Sfantul Ambrozie, episcopul Milanului (c. 339-397), scria ca, in a doua jumatate a secolului al IV-lea, particele din sfintele sale moaste au fost oferite bisericilor din Milano, Nola si Brescia din Italia.
La cativa ani dupa Cruciada a patra, din 1204, cand Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii apuseni si s-a creat aici o "Patriarhie latina" in locul celei ortodoxe, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moastele Sfantului Andrei sa fie duse in Italia si asezate in catedrala din Amalfi. in aprilie 1462, in timpul papei Pius II, capul sau a fost asezat intr-o biserica din Roma. De aici, pe baza unei hotarari a Vaticanului, in semn de fratietate crestina, capul sau a fost restituit Bisericii Ortodoxe a Greciei, fiind asezat - in cadrul unor festivitati religioase - in biserica cu hramul Sfantul Andrei din orasul Patras.

Sfantul Apostol Andrei se bucura de o cinstire deosebita in Bisericile rusa, greaca si romana, datorita faptului ca a predicat in teritorii care apartin azi Rusiei, Greciei si Romaniei. Patriarhia ecumenica din Constantinopol il socoteste chiar ca "intemeietor" al acestui "scaun apostolic". Se cuvine ca Biserica Ortodoxa Romana sa-l cinsteasca si mai mult si sa-l considere nu numai ca "cel dintai chemat la apostolie", ci si ca pe cel dintai propovaduitor al Evangheliei la stramosii nostri, ca pe un "apostol" al neamului nostru, al Ortodoxiei romanesti! Iar crestinismul romanesc trebuie sa fie considerat ca fiind de origine apostolica.
Ca atare, socotim ca se impune ca ziua de 30 noiembrie sa fie trecuta in calendarele bisericesti ortodoxe cu litera rosie, ca o adevarata sarbatoare a crestinismului romanesc. Ea ar premerge zilei de 1 decembrie, ziua nationala sau a unitatii romanilor de pretutindeni. S-ar impreuna astfel sarbatoarea Bisericii cu sarbatoarea neamului, dupa cum Biserica si neamul au fost una in tot decursul istoriei noastre!

Sa ne rugam dar Sfantului Andrei, increstinatorul daco-romanilor, zicand: "Pe propovaduitorul credintei la geto-daci si slujitor al Cuvantului, pe Andrei cel dintai chemat sa-l laudam, ca pe stramosii nostri i-a adus la cunostinta lui Hristos, crucea in maini tinand si izbavind din inselaciunea vrajmasului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toti romanii sa-l laudam si sa-l cinstim, ca sa se roage neincetat lui Hristos Dumnezeu, ca sa ne fereasca de toata rautatea si sa mantuiasca sufletele noastre". (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie cu unele adaptari).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu

Sfântul pe care nu vom înceta să-l căutăm

                         

Au săpat timp de trei zile, de luni până ieri, o groapă lată de doi metri, lungă de şase şi adâncă de 1,8 în cimitirul vechiului penitenciar-spital din Târgu-Ocna, dar nu l-au găsit. Au găsit scheletele altor trei deţinuţi politici, dar oasele lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, nu au ieşit la iveală.

“O să revenim înc-odată la anu’. Mai avem doar câteva locuri unde să căutăm şi poate, în al doisprezecelea ceas, îl vom găsi”, îmi explică la telefon arheologul Gheorghe Petrov de la Muzeul de Istorie Naţională a Transilvaniei din Cluj. E în maşină pe Oituz, în drum spre casă, cu Marius Oprea, coordonator CICCR, Horaţiu Groza, arheolog la Muzeul de Istorie din Turda şi Paul Scrobotă, arheolog şi director al Muzeului de Istorie din Aiud, împreună cu care dezgroapă, de ani şi ani, morţii neamului.
Cei patru s-au pornit să-l caute pe Valeriu Gafencu la cererea surorii acestuia, Valentina Gafencu. În urma documentării, ştiau că trupul lui Gafencu fusese înhumat, în februarie 1952, în apropierea penitenciarului din Târgu Ocna, în cimitirul situat lângă biserica ortodoxă cu hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”. Ştiau şi că nu va fi o muncă uşoară. Sunt sute de morţi îngropaţi acolo. 54 dintre ei au murit între ‘52-’54 şi, fiind deţinuţi politici, au fost îngropaţi fără sicriu şi fără de cruce.

Mai apoi, în perioada ‘77-’97, penitenciarul s-a transformat în spital de nebuni şi peste 100 de bolnavi morţi în spital au fost îngropaţi tot în acel cimitir. După care, locurile de veci au revenit parohiei şi alţi morţi şi-au găsit acolo liniştea. Era clar o căutare a acului în carul cu fân, dar nu au stat nicio clipă pe gânduri pentru a-l găsi pe acela pe care Nicolae Steinhardt l-a pomenit mereu drept Sfântul Închisorilor.

Cei care nu au auzit numele acesta niciodată, şi probabil or fi mulţi, trebuie să ştie că Valeriu Gafencu este unul dintre românii-martiri care au murit pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc. S-a născut în 1921, în Basarabia, iar tatăl lui, ca deputat în Sfatul Ţării, a votat în 1918 Unirea Basarabiei cu România. Odată cu ocuparea Basarabiei de către URSS, tatăl lui Valeriu a fost deportat în Siberia, aşa că tânărul a rămas să aibă grijă singur de mama sa şi cele trei surori.

Valeriu Gafencu, înainte de arestare

În 1939 s-a înscris la Facultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi şi a fost unul dintre cei mai buni studenţi pe care profesorul de drept civil Constantin Angelescu a declarat că i-a avut în toată cariera lui didactică. În acelaşi timp, Gafencu a fost şi conducător al unui grup al Frăţiilor de Cruce, militând pentru înscrierea tinerilor români în aceste Frăţii. În 1941, în plină dicatură antonesciană, a fost arestat din motive politice şi condamnat la 25 de ani de închisoare.

A trecut prin închisorile de la Aiud (1941-1949) şi Piteşti (nov-dec 1949), îmbolnăvindu-se grav de TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar şi reumatism. Condiţiile de detenţie dure, torturile şi bătăile la care a fost supus nu i-au îngenuncheat însă spiritul. La Piteşti a fost victima torţionarului Eugen Ţurcanu. Acesta îl punea să îl înjure pe Hristos, ameninţându-l în acelaşi timp cu moartea. Refuzurile lui Gafencu îl înfuriau cumplit pe Ţurcanu, care, împreună cu alţi doi, îl băteau până băltea sângele sub el.

Valeriu Gafencu şi mama sa, în lagărul de muncă de la Gâlda de Sus, lângă Aiud

Gafencu a supravieţuit terorii de la Piteşti, dar fiind foarte bolnav a fost transferat la penitenciarul din Târgu-Ocna. Era într-o stare atât de gravă încât nimeni nu credea că rezistă o zi, darămite doi ani. Se ruga încontinuu, iar cei care au suferit alături de el au povestit mai apoi că chipul lui era mereu scăldat într-o lumină nepământeană. Deşi avea numeroase plăgi pe trup şi scuipa sânge tot timpul, Valeriu Gafencu a refuzat streptomicina primită şi care i-ar fi putut salva viaţa, şi a oferit-o unui alt deţinut bolnav, pastorul protestant Richard Wurmbrand, care a rămas astfel în viaţă.
Toate mărturiile din acea perioadă spun că, pentru credinţa sa, Valeriu Gafencu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască data morţii. Aşa se face că, în 2 februarie 1952, şi-a rugat camarazii să-i procure şi să-i pregătească pentru data de 18 februarie o lumânare şi o cămaşă albă. A mai cerut ca, după moarte, să-i fie pusă în gură, o cruciuliţă din argint pe care o avea se pare de la logodnica lui. Ştia că în acest fel, la o eventuală dezgropare, ar fi fost recunoscut. Parcă ştia că, la un moment dat, va fi căutat.

În ziua de 18 februarie, în jurul amiezii, după ce s-a rugat intens, Valeriu Gafencu a rostit ultimele lui cuvinte: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul”. Trupul său a fost apoi depus pe targă în curtea închisorii, înainte de a fi dus la groapa tuberculoşilor, iar toţi deţinuţii i s-au închinat, pe rând. Petre Orban, unul dintre cei mai duri gardieni de la Târgu-Ocna, a plecat în acea zi din închisoare pentru a-i lăsa pe deţinuţi să-l jelească în pace.
Acesta este omul ale cărui oseminte le-au căutat, timp de trei zile, arheologii ardeleni în cimitirul din Târgu-Ocna. Şi le vor căuta şi la anul. Şi le vor găsi, pentru că acea cruciuliţă de argint trebuie să-şi împlinească rostul…