Minunile Sfintei Xenia

Ajutorul şi milostivirile revărsate de sus către cei credincioşi prin mijlocirile Sfintei Xenia, cea iubitoare de Dumnezeu

Exemplele ce urmează privitoare la ajutorul şi milele revărsate prin rugăciunile Sfintei Xenia sunt doar câteva din mulţimea binefacerilor ei. Multe din mărturiile darurilor ei ne-au fost lăsate prin viu grai, şi arareori scrise, deoarece cea mai mare parte a înre­gistrărilor existente au dispărut în timpul revoluţiei.Primele mărturii au fost adunate dintr-o lucrare de la începutul acestui secol fiind înregistrate parţial în cartea "Slujitoarea lui Dumnezeu, Binecuvântata Xenia", publicată de mănăstirea "Sfânta Treime" din Jordanville. Alte mărturii provin din surse ce sunt notate acolo unde apar în text. Strângerea unor ast­fel de mărturii nu este încă încheiată. Ea continuă încă în vremea noastră.Dar înainte de a le da la iveală este necesar să amintim câteva cuvinte despre tradiţia creştinilor pravoslavnici ruşi de a-i slăvi prin slujbe religioase speciale (panihide) pe asceţii a căror pomenire este cinstită de oameni, fiind "binecuvântaţii ce nu au fost încă canonizaţi". Să urmărim însă explicaţia de mai jos:
Biserica Ortodoxă a lui Hristos, ca o mamă iubitoare, ne învaţă că toţi cei care cred în Domnul nostru Iisus Hristos (şi aparţin Sfintei Sale Biserici) vii sau morţi, formează o singură comunitate, o singură familie. Şi precum într-o familie, cei apropiaţi şi rudele se ajută unii pe alţii în toate, aşa şi noi, ca fraţi întru Hristos, trebuie să ne ajutăm între noi: viii să-i ajute pe cei repauzaţi, iar aceştia să-i ajute pe cei vii. Cei vii trebuie să-i ajute pe toţi cei morţi prin rugăciunile lor (pomenindu-i la Sfânta Liturghie) iar repauzaţii, şi ei, la rândul lor, îi ajută pe cei rămaşi în viaţă prin rugăciune.
Urmând astfel învăţătura Sfintei Biserici şi simţind o strânsă legătură cu toţi cei dragi adormiţi întru credinţă, considerăm ca o datorie, ca o obligaţie creştinească să ne rugăm permanent pentru ei, pentru iertarea păcatelor lor, pentru odihna lor "în loc de lumină şi de verdeaţă, unde nu este durere nici suspin ", pentru viaţa lor cea veşnică. Prin rugăciunile noastre pentru repauzaţi, ne exprimăm totodată şi recunoştinţa pentru dragostea ce ne-au purtat-o fiind ei în viaţă, şi credem cu neîndoire că acum, aceasta este şi mai puternică în sufletele lor după fericita lor mutare la cele veşnice.
Repauzaţii, potrivit dragostei ce o au pentru noi, încearcă prin rugăciunile lor către Dumnezeu să ne răsplătească dragostea ce le-o purtăm. Şi cu cât cel adormit e mai apropiat de Dumnezeu, cu atât rugăciunile lui sunt mai folositoare pentru noi.
În necazurile noastre, obişnuim adesea să apelăm la ajutorul Sfinţilor ca fiind cei mai apropiaţi de Dumnezeu, prietenii Lui iubiţi, cerându-le să mijlocească pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Moi nu ne rugăm pentru iertarea păcatelor lor, fiind convinşi că Dumnezeu a făcut deja aceasta datorită vieţii lor curate, cu adevărat trăită în Hristos.
În ceea ce priveşte slujitorii lui Dumnezeu care încă nu au fost canonizaţi, nădăjduim că şi păcatele acestora au fost iertate, dar încă nu avem convingerea deplină, deoarece "nu este om care să fi trăit fără de păcat". De aceea socotim că este de datoria noastră să îi mai pomenim pe unii ca aceştia la slujbele Sfintei Biserici, rugând pe Milostivul Dumnezeu ca nu numai să le ierte păcatele, dacă ele nu le-au fost încă iertate, ci şi pentru ca El să îi şi aşeze pe ei acolo "unde lumina Sa nu conteneşte să străluceaşcă". Ne rugăm ca şi ei să aibă parte de bucurii dumnezeieşti tot mai mari, după vrednicia lor în timpul vieţii.
Ca răspuns la dragostea noastră, la dorinţa noastră sinceră ca ei să se bucure de toate darurile cereşti, aceştia ne răspund cu o dragoste puternică, mijlocind pentru noi la tronul lui Dumnezeu cu rugăciunile lor cele bine primite.
Mii şi mii de asemenea cazuri uluitoare ale ajutorului primit în urma rugăciunilor acestora sunt cunoscute de oricine s-a interesat vreodată de biografia asceţilor, fie ei din vremurile de demult, fie din zilele noastre.
Un astfel de exemplu îl oferă şi Xenia, slujitoarea Lui Dumnezeu, despre ale cărei binefaceri revărsate asupra celor ce i-au cerut ajutor am aflat direct de la cei ce au alergat la ea cu nădejde, de la cei ce vin la mormântul ei şi i se roagă cu credinţă. Altele dintre acestea au fost continuu consemnate în diverse publicaţii, iar cele mai multe circulă oral, transmiţându-se din generaţie în generaţie.
Încercăm să vă prezentăm măcar unele dintre ele:

O tânără este salvată de la o mare nenorocire

Văduva locotenentului-general Kirov era descendenta unei familii foarte bogate, de rang nobiliar, cumulând pe lângă propria ei zestre şi averea soţului ei. Cinstea însă, cu o deosebită veneraţie, amintirea Sfintei Xenia şi, când s-a hotărât să se înalţe un paraclis deasupra mormântului fericitei, ea a participat direct la acest proiect, contribuind cu o mare sumă de bani la construcţia acestuia. Doamna Kirov avea o fată de măritat şi nu mult după ridicarea acestui paraclis aveau să cunoască un tânăr colonel. Acesta începu să le viziteze adesea şi, în cele din urmă, o ceru pe fată în căsătorie. Propunerea i-a fost acceptată şi s-a hotărât nunta.
Toţi care o cunoşteau pe văduvă şi pe fiică ştiau de evlavia lor către Sfânta Xenia şi se arătau bucuroşi pentru fericirea proaspătului cuplu. Tinerii erau amândoi frumoşi, bogaţi şi potriviţi. Totul făgăduia un viitor fericit. "Aceasta este urmarea rugăciunilor Binecuvântatei Xenia, şi Dumnezeu i-a trimis un soţ minunat'' - obişnuiau să spună prietenii lor - "deoarece ele o iubesc şi o respectă atât de mult".
Şi acesta era adevărul. Nici doamna Kirov şi nici fiica ei n-ar fi luat niciodată vreo hotărâre importantă fără a trece mai întâi pe la mormântul fericitei Xenia, căreia îi cerea ajutorul prin slujbe. Şi, într-adevăr, aceasta le-a venit în ajutor, dar într-un mod cu totul diferit de cum gândeau prietenii lor.
Cu o zi înainte de nuntă, văduva împreună cu fiica sa au mers la cimitirul Smolensk ca să se roage Binecuvântatei Xenia, dând şi o slujbă de pomenire. Ele s-au rugat fierbinte pentru fericirea căminului ce urma să se întemeieze şi Fericita le-a răspuns pe loc.
În timp ce ele erau la mormântul Sfintei, logodnicul fetei s-a prezentat la o instituţie bancară centrală, încheind actele necesare în vederea primirii unei mari sume de bani. Intrând în incinta acestei instituţii care roia de mulţimea funcţionarilor şi a negustorilor, colonelul şi-a scos actele din buzunar fără a observa că un supraveghetor de lângă el îl fixa uimit. După ce l-a urmărit îndelung cu privirea s-a îndreptat spre el, adresându-i-se direct: - Cum de-ai ajuns aici? Recunoscându-l, colonelul, speriat, a scăpat ac­tele din mână. Cei din jur au fost miraţi de maniera în care acela îndrăznise să se adreseze unui ofiţer de rang superior şi, nedumeriţi, i-au înconjurat.
- Dumnezeule, a strigat gardianul ca să acopere rumoarea ce se stârnise. Acesta nu e colonel, ci e un evadat scăpat din închisoare. L-am trimis în Siberia la galere acum şapte ani. îl recunosc bine.Mulţimea se apropie tot mai mult de ei:
"Colonelul", realizând că nu mai avea nici o scăpare, a recunoscut în cele din urmă temeinicia acuzaţiei. Predat autorităţilor, el a mărturisit totul detaliat:
"După ce am scăpat de la galere, am rătăcit în taigaua Siberiei vreme îndelungată, înfometat, înfri­gurat şi lipsit de putere. în cele din urmă, am reuşit să traversez munţii Urali. Odată, pe când străbă­team un drum ce trecea printr-o pădure deasă, abia trăgându-mi picioarele de oboseală, am zărit un ofiţer într-o caleaşcă ce parcă mă urmărea. După epoleţi, mi-am dat seama că era colonel. Cum nu doream să fiu văzut de nimeni, am grăbit pasul fără a-i da vreo atenţie, convins că am scăpat de el. Dar mă înşelasem, căci colonelul mă văzuse, şi în starea jalnică în care mă aflam m-a strigat, întrebându-mă ce-i cu mine. I-am spus şi, fiind el o persoană cultivată, i s-a făcut milă de mine şi m-a invitat în caleaşca sa.
- Ce să mai spun? Am străbătut un timp împreună pădurea atât de deasă şi stufoasă, încât nimeni nu te-ar fi auzit dacă strigai după ajutor. Am profitat de această ocazie şi l-am omorât atât pe colonel cât şi pe vizitiu. După care, dezbrăcându-l repede de haina militară, i-am luat toate actele şi banii, m-am debarasat apoi de cadavrele lor şi mi-am văzut mai departe de drum.
Ajungând la Sankt Fetersburg, am reuşit cu uşu­rinţă să trec drept colonel. Aici am cunoscut pe această fiică de general, cu care urma să mă căsă­toresc mâine".
Nu mult după aceea "colonelul" a fost judegăt şi, potrivit faptelor comise, şi-a primit pedeapsa capitală.

Autorul acordat la intrarea în corpul cadetilor

Soţia unui colonel a adus cu ea la Sankt Petersburg pe cei doi fii ai ei ca să-i înroleze în corpul de cădeţi; dar toate eforturile acesteia au eşuat. Fără a se ţine seama de faptul că băieţii absolviseră cu succes toate examenele, nu s-a găsit nici un loc pentru ei acolo.
Mama făcuse o depresie ce tindea să ajungă până la disperare. Se părea că totul este pierdut şi de acum, descurajată, hotărâse să se întoarcă acasă cu băieţii. Dar în preziua plecării, în timp ce se plimba de-a lungul unui pod plângând de supărare, o femeie necunoscută, îmbrăcată simplu, într-o fustă şi o jachetă, apropiindu-se de ea, a întrebat-o:
- De ce plângi? Du-te şi fă o rugăciune la mormântul Sfintei Xenia şi totul se va rezolva.
- Dar cine-i Xenia? întrebă mama mirată.
- Dacă vrei, poţi afla, îi răspunse necunoscuta şi dispăru în josul străzii.
Soţia colonelului, interesându-se imediat de Sfântă şi de mormântul ei, se duse degrab la cimitirul Smolensk unde făcu cuvenita slujbă de pomenire şi se rugă cu multă credinţă; şi, într-adevăr, totul se rezolvă imediat în mod fericit şi mai presus de orice nădejde.
La prima vedere s-ar părea că aici s-a rezolvat o simplă problemă, că faptul de-a nu fi fost acceptat în corpul de cădeţi ar fi fost, desigur, o dezonoare atât pentru copiii colonelului cât şi pentru colonelul însuşi, că toată problema - în esenţă - ţinea doar de o mândrie personală. Dar, mai bine, să nu ne gră­bim cu concluziile. Nu suntem în măsură să cunoaş­tem toate implicaţiile ce ar fi putut surveni. Nu se ştie care ar fi fost finalul, dar un lucru este cert: mama a fost astfel determinată să se întoarcă la Dumnezeu, şi rugăciunile Sfintei Xenia au avut ca rezultat şi întărirea în credinţă a tuturor celor implicaţi. Ştim că Dumnezeu lucrează în mod negrăit, prin Sfinţii Lui, pentru mântuirea sufletelor.
N-ar trebui să judecăm ceea ce nu suntem în stare să înţelegem deplin, ci, ca nişte creştini orto­docşi, să le acceptăm pe toate prin credinţă.

Ajutor în găsirea unei slujbe

Doctorul Bulaci a venit la Sankt Petersburg pentru a-şi găsi o slujbă, dar oriunde încerca, el era refuzat. Vreme de trei săptămâni şi-a epuizat toate resursele în acest scop. De-acum îşi pierduse orice încredere. Prietenii însă l-au sfătuit să se roage la mormântul Sfintei Xenia şi să facă o slujbă acolo. Le-a urmat întocmai sfatul şi în ziua următoare a şi găsit un serviciu bun în oraşul Rzhev. Nu ştim dacă Dumnezeu a avut vreun plan cu doctorul Bulaci de-a fi în Rzhev şi nu în Sankt Petersburg, dar ştim cu siguranţă că rugăciunile Binecuvântatei Xenia i-au venit acestuia degrab în ajutor.

Un alt ajutor în găsirea unei slujbe

         Domnul Ispolatov a experimentat o situaţie similară când a ajuns în Sankt Petersburg. în ziua în care a făcut slujba la mormântul Binecuvântatei Xenia, la îndemnul rudelor, i s-a oferit posibilitatea de-a alege între patru oferte de serviciu.
Şi numeroase asemenea cazuri au fost relatate de persoane care, în urma rugăciunilor la mormântul Sfintei, au primit ajutor în găsirea unor slujbe.

Un om este salvat de la pierzanie şi eyutat să-şi găsească un nou drum în viată

Domnul V.A. se ocupa cu afacerile, dar fiind cam fluşturatic, eşuase în viaţă. I se oferiseră multe slujbe în repetate rânduri, dar nu şi le putea păstra pentru prea mult timp. Lucra sporadic, câte o săptămână sau cel mult două, după care renunţa pe motiv că ori nu se înţelegea cu superiorii, ori munca i se părea prea grea, ori nu se înţelegea cu camarazii de serviciu.
După câţiva ani petrecuţi astfel, reputaţia i se ştirbise şi acum se simţea stânjenit de câte ori se întâlnea cu cei cunoscuţi. Era nevoit să se mulţumească numai cu slujbe temporare şi îşi câştiga cu greu existenţa. Însă cel mai trist era faptul că situaţia aceasta o îndurerase profund pe credincioasa lui mamă.
Dar iată că la începutul anului 1907, V.A. a primit o slujbă modestă chiar în cartierul său. Iar asta s-a întâmplat în ziua în care mama sa se afla la cimitirul Smolensk, de unde se întoarse acasă cu o icoană a Sfintei Xenia. Ajungând acasă, ea a pus-o pe perete împletind şi un fel de ghirlandă din diferite culori, cu care a înrămat-o.
Fiul ei şi prietena acestuia - fiind de faţă - au început să râdă de biata femeie. Ea tot mereu încerca să le insufle credinţă în Hristos, dar zadarnic.
În ziua următoare, atât V.A., cât şi prietena lui au fost concediaţi. Vreme de cinci ani, V.A. arareori a mai avut câte o şansă de a mai lucra pe undeva.
La fel s-a întâmplat şi cu tânăra lui prietenă, care, lipsită fiind de orice ajutor material, se zbătea acum în mare sărăcie.
În tot acest răstimp biata lui mamă, deşi înaintată în vârstă, continuă să se roage neîncetat Bunului Dumnezeu şi Sfintei Xenia pentru mântuirea fiului ei. Iar Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. V.A. a înţeles că Dumnezeu l-a pedepsit pentru că luase în derâdere credinţa mamei sale şi pentru că îi hulise pe Sfinţii Lui. Cu cât tânărul cugeta mai mult la cele întâmplate, cu atât mai mult se convingea de justeţea pedepsei pe care o meritase.
În cele din urmă, sufletul i-a fost străbătut de o rază de lumină. Trezindu-se într-o dimineaţă foarte devreme i-a cerut mamei să-l ducă şi pe el la mormântul Sfintei Xenia pentru a-i cere iertare şi a lua binecuvântarea ei. Mama, mirată, i-a împlinit bucuroasă această dorinţă şi Bunul Dumnezeu l-a iertat pe tânărul vinovat, dar îndreptat acum spre pocăinţă.
Întors acasă de la cimitir, V.A. a trimis o scrisoare la "Oficiul pentru oferte de serviciu din cadrul căilor ferate" solicitând orice s-ar găsi de lucru. în această scrisoare el a avut grijă să strecoare şi o bucăţică din icoana Sfintei Xenia. Deşi înainte i se refuzase orice slujbă în cadrul căilor ferate, câteva zile mai târziu, avea să primească răspunsul prin care i se făcea cunoscută angajarea lui într-o funcţie în care existenţa lui era pe deplin asigurată.
Când domnul V.A. ne-a relatat acest caz (era încă în viaţă când lucrarea despre Fericită se publicase pentru întâia dată) ne-a solicitat publicarea acestuia în ediţia ei următoare, afirmând că este dispus să depună mărturie sub jurământ pentru veridicitatea spuselor sale.

Ajutor în găsirea unei slujbe

Cât poate fi de mare credinţa oamenilor simpli, obişnuiţi şi cât de mult cinstesc aceştia pe Sfinţii lor, o demonstrează cazul d-lui Egorov, un muncitor forestier. El a lucrat mulţi ani în fabrica Lebedev, fiind apreciat pentru priceperea lui, pentru seriozitate şi punctualitate. Un oarecare negustor de cherestea din Oranienbaum i-a oferit însă lui Egorov un salariu dublu. Câteva luni mai târziu, prin nişte împrejurări independente de el, Egorov şi-a pierdut slujba din Oranienbaum şi s-a întors acasă. Aici însă, în loc să înceapă prin a trimite degrab cât mai multe scrisori de cerere de angajare, lucru ce ar fi fost foarte firesc după logica lumească, el s-a dus mai întâi la cimitirul Smolensk să-i ceară ajutor Bine­cuvântatei pentru a-şi găsi o slujbă.
Credinţa lui nu i-a fost înşelată, căci curând a primit trei oferte de serviciu, toate cu salarii excelente.

Salvarea unui copil de la surzenie

În 1906, dna. M.G. Grigoriev relata următoarea întâmplare celor ce se ocupau de strângerea acestor materiale:
"Cu trei, patru ani în urmă s-a întâmplat să mă aflu în vizită în casa unei familii aristocrate din Sankt Petersburg, care urma să plece undeva în străinătate pentru un an şi jumătate din cauza tul­burărilor din Rusia. Gazda, înaintată în vârstă (acum repauzată şi înmormântată în Lavra Cuviosului Alexandru), ne-a prezentat nepoatei ei de 11 ani, care studia într-un gimnaziu.
Mângâind drăgăstos căpşorul fetiţei, gazda îmi spuse:
- Priveşte ce nepoată frumoasă şi sănătoasă am. Şi ce talent de pianistă are. Ai putea crede că odată am fost pe punctul de-a o pierde şi eram cu toţii distruşi? Şi iată, ea este aici; dar ştii cui datorăm asta? nu vei ghici niciodată. Probabil vei gândi că au salvat-o medicii, nici vorbă.
Şi bătrâna continuă: "Olecika s-a născut sănătoasă şi a avut parte de cea mai bună îngrijire. Dar când a ajuns la vârsta de trei anişori - Dumnezeu ştie cum, probabil de la o răceală - Olecika a fost lovită de o asemenea boală, încât credeam că o vom pierde, sau în cel mai fericit caz că va rămâne fără auz pentru toată viaţa. Am consultat o mulţime de doctori şi toţi spuneau acelaşi lucru".
Cum eram interesată să cunosc cazul în amă­nunt, i-am cerut gazdei să-mi continue istorisirea:
- Bine, bine, dar totuşi nu mi-ai spus cine a ajutat-o să-şi redobândească sănătatea fără să-şi piar­dă auzul.
Ei, probabil, prin nişte mijloace simple, obişnuite, am gândit eu. Adesea se întâmplă ca medicii să greşească în stabilirea tratamentului şi atunci când se pare că nu mai există nici o soluţie, se iveşte ca din senin ceva salvator pe cea mai simplă cale.
Bătrâna, zâmbind, a replicat:
- Da, cam ai dreptate. într-adevăr, sunt situaţii când salvarea vine cât se poate de simplu. Şi Olecika noastră a fost salvată printr-o astfel de împrejurare, de aceea te sfătuiesc să nu uiţi niciodată să recurgi la asemenea ajutor cât de des posibil. Şi-n clipa aceea bunica şi-a trimis repede nepoata să-şi ajute mama în camera de alături, ca să-i întreţină pe ceilalţi oaspeţi.
Apoi a continuat: "Fiul meu s-a căsătorit acum 12 ani. Are doi copii - fete amândouă: Olecika şi Saşa. Olecika are unsprezece ani, iar Saşa, şapte. Pe vremea când Olecika s-a îmbolnăvit, Saşa nu se născuse încă. Aşa că Olecika era singurul nostru copil, singura noastră bucurie. Cât o mai iubeam şi-o răsfăţăm!... Era singura noastră bogăţie şi toţi eram topiţi de dragul ei.
Dar într-o zi, ca din senin, ea a început să se plângă de o durere groaznică de cap. I-am luat temperatura şi avea cu puţin peste 37°C. I-am făcut repede un ceai cu gem de căpşuni cu câteva picături tămăduitoare, apoi am aşezat-o în pat, cu gândul că până a doua zi dimineaţă va fi bine. Dar Olecika nu s-a putut odihni peste noapte, iar durerea ei de cap a persistat şi-n ziua următoare.
Am chemat doctorul şi după un consult minuţios a constatat că Olga avea o uşoară răceală - nimic grav. Ne-a prescris o reţetă şi a plecat. I-am dat medicamentele vreo două zile, dar starea ei nu s-a ameliorat câtuşi de puţin. Temperatura i-a crescut şi, în plus, acuza şi o durere în urechea dreaptă. Am anunţat din nou doctorul. Ne-a spus că răceala a produs nişte complicaţii şi şi-a exprimat îngrijorarea faţă de un abces ce se formase în urechea dreaptă. Ne-a prescris din nou o reţetă, promiţând că va trece s-o vadă şi-n ziua următoare. Olga n-a mai dormit toată noaptea; temperatura i se ridicase la 40°, iar durerea din ureche devenise de-a dreptul insuportabilă.
Am chemat urgent doctorul în puterea nopţii, dar ne-a spus că nu e nimic de făcut până a doua zi, că într-adevăr situaţia se agravase şi ne-a reco­mandat să consultăm un orelist. îţi poţi imagina în ce stare eram cu toţii, în special părinţii.
Ne-am interesat degrab de nişte medici specialişti orelişti, cerându-le să vină la 8 dimineaţa. Mul­ţumim lui Dumnezeu că nu ne-au refuzat, au apărut chiar patru medici la ora fixată. Doctorul nostru de familie le-a relatat toată istoria bolii fetiţei, aşa că şi ei au început s-o examineze cu atenţie, în timp ce micuţa scrâşnea şi plângea de durere, de ţi se rupea inima de mila ei.
În cele din urmă, s-a încheiat şi consultaţia şi aşteptam cu sufletul la gură diagnosticul. Dar ce am auzit ne-a îngrozit pe toţi. Doctorii au constatat un abces în spatele timpanului şi trebuia să-l lăsăm să se coacă vreo trei, patru zile, timp în care micuţa continua să sufere. După asta, urma să suporte o intervenţie chirurgicală pentru a drena abcesul. în caz că operaţia n-ar fi reuşit, atunci abcesul ar fi cauzat o septicemie ce i-ar fi fost fatală copilului.
Vă puteţi imagina ce am gândit şi am simţit în acel moment, îndeosebi fiul meu şi soţia lui? Acest chin a continuat trei zile. Nici unul dintre noi nu s-a dezbrăcat şi nici nu a îndrăznit să se odihnească. Ne plimbam prin camera micuţei Olga şi sufeream la fel de mult ca ea. încercam să ignorăm gemetele ei, dar nici unul dintre noi nu ne puteam desprinde de uşa fetiţei. Câte rugăciuni am făcut şi câte lacrimi am vărsat numai Dumnezeu ştie. Dar rugăciunile cuiva au fost auzite.
Doctorii o vizitau pe Olecika de câteva ori pe zi încercând să ne liniştească; timp de două zile ne-au spus că boala nu avansează pentru ca în dimineaţa celei de-a treia zi să ne informeze că în ziua următoare s-ar putea să se decidă operaţia ei. Între timp, suferinţele fetiţei şi ale noastre au atins apogeul. Nu vă puteţi imagina cum arătam. Micuţa gemea cumplit de durere; tatăl şi mama erau de-a dreptul înnebuniţi. Eu mă simţeam inutilă. Stăteam cu toţii încremeniţi lângă uşa ei. Mâine, gândeam noi, mâine va avea loc operaţia; Olecika va muri sau îşi va pierde auzul pentru totdeauna.
Eram deja la capătul disperării. Dar Dumnezeu ne-a auzit şi ne-a arătat milostivirea Lui. În cele din urmă, toţi trei stăteam tăcuţi în faţa camerei Olgăi, renunţând la orice speranţă şi încredere în ajutorul lumesc. Cu ochii plini de lacrimi ne-am îndreptat spre Dătătorul tuturor bunătăţilor, lăsându-ne de-acum numai în voia Lui. În acel moment doica copilului, Agathia, a venit la fiul meu cerându-i permisiunea să meargă la cimitirul Smolensk şi să se roage la mormântul Sfintei Xenia, despre care, fără îndoială că aţi auzit".
Am dat aprobator din cap, pentru că n-aş fi dorit s-o opresc din expunere.
Aşa că bătrâna a continuat: "Fiul meu i-a spus să facă tot ce doreşte, dar, pentru Numele lui Dumnezeu, să-i salveze fetiţa. Agathia a plecat, noi rămânând pe hol pentru câtva timp, când deodată am simţit că gemetele Olecikăi parcă se mai liniştiseră, ca în final să înceteze complet.
"Doamne, Dumnezeule! Fetiţa a murit!" Pe moment, ne-a străfulgerat acest gând îngrozitor şi-am dat buzna toţi trei în camera micuţei. Ne-am uitat cu ochii măriţi. Agathia şi sora medicală erau în picioare lângă pătuţ; Olecika stătea întinsă pe partea dreaptă şi dormea liniştită.
- Slavă lui Dumnezeu, ne şopti Agathia. Am fost la cimitirul Smolensk, la fericita Xenia, m-am rugat acolo şi am adus puţin pământ de la mormântul ei şi nişte ulei din candela de la capelă. Acum negreşit Olga va fi mai bine.
Stăteam toţi ca ieşiţi din minţi. Ascultam cuvintele doicăi şi nu înţelegeam nimic; ştiam doar că se petrecuse o schimbare uimitoare cu Olecika şi că pericolul trecuse.
Cu un strigăt sfâşietor tatăl copilului s-a aruncat la pieptul soţiei sale şi nu mai ştiu dacă din profunzimea durerii sau din bucuria neaşteptată a salvării Olecikăi, el a izbucnit într-un plâns cu suspine atât de adânci încât cu greu l-am putut linişti, târându-l spre pat.
Nu-mi amintesc felul în care eu şi nora mea am părăsit camera şi nu ştim nici cum am dormit şi unde, după trei nopţi de nesomn! Dimineaţa, m-am trezit pe divan în camera mea, auzind-o pe doică strigând la mine.
- Doamnă, doamnă, sculaţi-vă vă rog, căci au venit doctorii, iar fiul şi nora dumneavoastră nu se pot trezi.
- Ce, ce tot spui? am bolborosit eu, sărind din pat. Cum se simte Olecika?
- Slavă lui Dumnezeu, acum se odihneşte - răspunse doica - şi a dormit liniştită toată noaptea.
M-am dus imediat nepieptănată şi nespălată să-mi trezesc fiul şi nora şi să le spun că au venit doctorii şi că Olga s-a odihnit liniştită.
Parcă speriaţi că îndrăzniseră s-o părăsească pe micuţa bolnavă toată noaptea, ei au sărit din pat şi, îmbrăcându-şi halatele, s-au repezit spre camera Olecikăi.
Eu am coborât în salon la doctori, mi-am cerut scuze pentru ţinuta mea şi le-am spus că mulţumită lui Dumnezeu, fetiţa dormise liniştit de aseară până dimineaţă. Doctorii au zis că vor aştepta şi că e bine să lăsăm bietul sufieţel să se dezmeticească din somn, pentru că operaţia nu va fi deloc uşoară, mai ales pentru un copil atât de mic şi slăbit.
Au apărut şi părinţii care au confirmat că fetiţa dormea. Odihna şi relaxarea ei evidentă, după atâta durere, fusese ca o mângâiere pentru noi, dar prezenţa doctorilor şi gândul la operaţie ne-a reamintit pericolul situaţiei şi încă o dată ni s-au strâns inimile. Dar ce puteam face? Era necesar să tratăm copilul, operaţia trebuia să aibă loc.
Astfel am aşteptat cu toţii o oră şi apoi încă una. La început doctorii s-au aşezat şi ei, discutând liniştit unul cu altul, dar încetul cu încetul au început să-şi exprime nerăbdarea, pentru ca în cele din urmă să ne ceară să trezim copilul. A intrat mai întâi mama, apoi sora şi Agathia încercând să o trezească, dar biata de ea fiind atât de epuizată, nu se putea scula. A intrat apoi tatăl, i-au urmat doctorii şi eu la urmă. Fiecare dintre noi am încercat pe rând să o trezim; micuţa se întorcea câte puţin, dar nu se putea scula.
În cele din urmă, mama a luat-o pe Olecika în braţe şi a ridicat-o din pat. în timp ce o ridica, am putut vedea că perna, pătura, obrăjorul drept şi gâtul, toate erau acoperite de puroi. Abcesul spărsese şi acum fetiţa îşi continua liniştită somnul în braţele mamei.
Doctorii au înmărmurit văzând această schimbare fericită a situaţiei. Me-au dat sfaturi cum să-i spălăm şi să-i îngrijm urechiuşa. După ce am aşezat-o pe Olecika pe un aşternut curat, ne-am dus la doică s-o întrebăm ce făcuse de şi-a revenit copilaşul.
- N-am făcut nimic, doamnă; m-am dus doar la cimitirul Smolensk, la Mătuşica Xenia, m-am rugat, am dat o slujbă, am luat nişte ulei din candelă, puţin pământ de pe mormânt şi m-am grăbit spre casă. Când am ajuns, m-am dus direct la Olecika dar am ascuns sticluţa cu ulei în buzunar şi am aşteptat să plece sora; mă temeam să nu se supere pe mine dacă ar fi văzut că îi torn ulei în urechiuşa infectată. La un moment dat, asistenta m-a rugat să iau loc lângă pat, că ea va lipsi pentru o clipă. Tre­muram de bucurie, nici n-am mai aşteptat ca uşa să se închidă bine că m-am îndreptat spre Olecika, i-am desfăcut repede bandajul de pe ureche şi i-am picurat puţin ulei. Nu ştiu cât de profund a pătruns, căci umflătura era doar atât de mare.
- Să fie după cum vrea Dumnezeu şi Mătuşica Xenia - am gândit eu.
- I-am pus la loc bandajul pe ureche, fetiţa a gemut puţin, s-a întors pe partea dreaptă şi a ador­mit. Sora s-a înapoiat în cameră, a observat cât de liniştită devenise Olga şi probabil a crezut în sinea ei că murise; dar nu era aşa, ea doar dormea. Ne-am aplecat asupra copilaşului şi am văzut că dormea frumos şi liniştit şi atunci voi toţi aţi intrat în cameră. N-am făcut nimic altceva.
- Şi cine te-a învăţat să mergi la Xenia? De unde ai aflat despre ea? - am întrebat-o eu.
- Nu ştiu exact, răspunse Agathia. Am aflat de ea cu mult înainte şi am fost la mormântul ei de mai multe ori. Adesea am văzut cum oamenii luau ulei pentru vindecare, dar eu n-am făcut-o pentru că, mulţumesc lui Dumnezeu, am fost întotdeauna sănătoasă. Şi cum stăteam lângă patul micuţei bolnave mi-am amintit de Mătuşica Xenia. Am vrut de mai multe ori să vă rog să mă lăsaţi să merg la mormântul ei, dar mă temeam, mă gândeam că s-ar putea să râdeţi de mine, sau să mă certaţi. Dar cum micuţa nu mai avea nici o scăpare, m-am gândit: "M-au decât să mă certe, eu le voi cere asta; fie că acceptă sau nu, găsesc eu o cale de a ajunge acolo pe ascuns". Dar slavă Domnului, că m-aţi lăsat imediat. Am luat repede o trăsură, spunând vizitiului să go­nească pe cât poate mai repede, gândind în tot acest răstimp: "Doamne nu-i aşa că Tu o vei salva pe Olecika? De ce să mai sufere atât?" Eram inundată de lacrimi, încât nici n-am văzut când am ajuns la poarta cimitirului. Am grăbit paşii spre capela Sfintei Xenia. Când am intrat, era plin de lume care se ruga; ardeau candele şi lumânări în jurul mormântului şi un preot stătea deoparte. M-am îndreptat spre el, cerându-i să facă o Panihidă pentru slujitoarea lui Dumnezeu, Xenia, şi să se roage pentru micuţa Olga, aflată pe patul de suferinţă. A făcut întocmai, spunându-mi să mă rog şi eu.
Am cumpărat două lumânări; una am pus-o în sfeşnic, pe cealaltă o ţineam eu însămi în mână. în timpul slujbei am îngenuncheat, făcând închinăciuni şi metanii, plângând şi chemând mila lui Dumnezeu, deşi mă simţeam nevrednică, şi repetam întruna: "Doamne, n-o lăsa, salveaz-o pe Olga! Sfântă Xenia, ajută-ne!" Când slujba s-a terminat, am luat binecuvântarea părintelui, puţin pământ de pe mormântul Sfintei Xenia, ulei din candelă şi am dat fuga spre casă. Despre ulei, v-am spus deja ce am făcut cu el. Pământul însă l-am pus într-o punguţă şi l-am aşezat sub perna fetiţei. E acolo şi acum.
- Dar cine ţi-a spus despre Xenia? De la cine ai aflat de ea? - am întrebat-o din nou.
- Doamnă, vă rog să mă credeţi că nu mai ştiu; răspunse Agathia. Se spune că dacă se îmbolnă­veşte cineva sau orice problemă ar avea, pur şi simplu nu are decât să meargă la mormântul Sfintei Xenia, să se roage cu credinţă, să-i ceară preotului să-i facă o slujbă şi în mod sigur va primi ajutor. Oricine ar avea nevoie, fie de serviciu, de-o menajeră, de-o soră medicală, cu rugăciune la mormântul Sfintei se rezolvă toate.
Eram cu toţii uluiţi de credinţa de neclintit a Agathiei şi de puterea ei de convingere. Olecika se înzdrăvenise. Într-adevăr, aşa cum ne spusese însuşi Mântuitorul, credinţa adevărată mută şi munţii din loc. în ziua următoare, fetiţa se simţea şi mai bine; fiul şi nora mea au plecat la mormântul Binecuvântatei Xenia ca să dea o slujbă de mulţumire şi să-şi exprime recunoştinţa. Şi de atunci, adesea mergem acolo să-i mulţumim Sfintei pentru ajutorul ce ni l-a dat în durerea noastră fără margini.
- Iată - continuă gazda mea - ai văzut care este calea ce nu trebuie uitată şi pe care o recomand oricui. Vezi, draga mea, vremurile se schimbă, sau mai curând aşa se spune, dar totul rămâne la fel. De fapt, eu am povestit adeseori despre boala Olecikăi şi de vindecarea ei miraculoasă, dar mulţi nu vor să creadă. Ei caută un fel de explicaţie raţională chiar şi atunci când n-au cum s-o găsească. Da, vremurile s-au schimbat. Când vin necazurile asupra lor şi nu există soluţie omenească, atunci să vedem ce vor face ei numai cu mijloacele lumeşti. în ceea ce mă priveşte, eu n-am nici cea mai mică îndoială că totul s-a datorat numai rugăciunilor Sfintei Xenia, că Olecika noastră este astăzi sănătoasă mulţumită ei; de aceea întotdeauna voi alerga la dânsa în vreme de necaz, iubind-o şi cinstind-o din toată inima mea, ca pe o adevărată Sfântă a lui Dumnezeu.

Salvarea unui alt copil de la surzenie

Un alt caz similar a avut loc în Eparhia Orenburg, în noiembrie 1911. O tânără pe nume Valentina, fiica preotului P. Speransky, a suferit şi ea de un abces la urechea dreaptă, în spatele timpanului. Ca şi în cazul Olgăi, doctorul, constatând situaţia gravă a copilului, a trimis-o la un specialist. S-a hotărât operaţia, socotită ca absolut necesară pentru ca Valentina să mai rămână în viaţă.
Părinţii, auzind de cazul Olgăi, întrucât aveau o sticluţă cu ulei sfinţit de la candela de pe mormântul Binecuvântatei, au început să picure din el în urechea infectată a fetei, nespunând nici un cuvânt doctorilor despre aceasta. Apoi, pe 10 noiembrie 1911, au trimis o telegramă preotului ce slujea la capela Sfintei cerându-i ca prin rugăciuni fierbinţi către Sfânta să li se salveze copilul grav bolnav.
Curând durerea a încetat, abcesul a spart şi tem­peratura a revenit la normal.
În ziua următoare, pe 11 noiembrie dimineaţa, venind doctorul şi consultând-o a constatat că peri­colul trecuse, iar intervenţia chirurgicală nu mai era necesară.

Salvarea de la moarte şi vindecarea unui ofiţer infimi din armată

Timp de câţiva ani, începând din momentul asedierii înălţimilor din Skipki, în timpul apărării mănăstirii Sfântului Hicolae de turci, locotenent-colonelul Vladimir Ivanovici Nikolski a început să acuze stări de răceală serioasă, fără însă a lua vreun me­dicament, tratând boala cu indiferenţă. Dar aceste răceli repetate i-au zdruncinat serios sănătatea, afectându-i şi starea piciorului. în cele din urmă, boala a avansat până într-atât, încât medicii l-au trimis urgent la staţiunea de recuperare din Crimeea. De trei ori a repetat tratamentul în Saki, dar de fiecare dată, la întoarcere, boala îi recidiva, iar picioarele îi înţepeniseră şi abia mai putea merge.
Doctorii şi profesorii pe care îi consultase dădeau din umeri, spunând fiecare acelaşi lucru: "Puteţi să mai încercaţi tratamentul, dar eu nu sunt Dumnezeu".
Văzând situaţia aproape fără scăpare, Micolski a fost cuprins de deznădejde. Disperarea era cu atât mai mare la gândul că va fi lipsit de orice posibilitate de a-şi întreţine familia, care va trebui să lupte din greu cu sărăcia după moartea lui, căci pensia nu însemna mai nimic.
Dar într-o zi, în această stare cumplită de disperare, şi-a amintit că mulţi şi-au aflat ajutor prin rugăciunile către Sfânta Xenia şi atunci s-a hotărât să ajungă şi el la mormântul acesteia. Deşi nu se punea problema mersului pe jos, totuşi el a refuzat orice mijloc, gândind că de va îndura toată durerea astfel, se va considera mai vrednic de ajutorul ce şi-l dorea. Aşa că a pornit pe jos de acasă, din strada Iamskaia, până la staţia de tramvai Ludensk, apoi a luat maşina până la capătul liniei 17 pe Insula Vasiliev şi din nou pe jos până la capela Sfintei Xenia.
A pornit-o la drum dis-de-dimineaţă, abia târându-se până la staţia de tramvai. Mersul atât de dureros i-a luat cea mai mare parte a dimineţii, apoi cu tramvaiul încă 40-50 de minute. Drumul de la staţia de tramvai până la mormânt l-a chinuit îngrozitor încă două ore. Se înserase când a ajuns la mormânt şi slujba pentru el a fost ultima pe care preotul a făcut-o în ziua aceea.
Vladimir i-a cerut părintelui să-i facă o slujbă, după care s-a aşezat cu greu în genunchi, rugându-se fierbinte Sfintei. A sărutat apoi şi crucea de pe mormântul Binecuvântatei, capela s-a închis şi el a pornit-o spre casă împreună cu preotul, lăsând totul în seama Sfintei Xenia.
S-a despărţit apoi şi de acesta, constatând însă cu mirare că drumul pe jos de la capelă până la tramvai l-a parcurs fără efort, deşi numai cu o oră înainte se chinuise două ceasuri să parcurgă aceeaşi distanţă. Era de-a dreptul înmărmurit şi vrând să-şi dea seama dacă într-adevăr se însănătoşise, a mărit distanţa drumului mergând o staţie în plus pe jos, (până la staţia Mali Prospect), deşi tramvaiul se apropia de el. A parcurs drumul atât de repede încât tramvaiul nu apucase să ajungă încă în staţie, ba chiar l-a mai şi aşteptat.
Hicolski nu putea descrie starea de bucurie de care a fost cuprins. Suferise de artrită reumatoidă, de un ulcer varicos cronicizat şi de o proastă circulaţie a sângelui. Fusese infirm şi la un pas de moarte. Acum, în 1907, el este sănătos şi în putere să-şi continue serviciul în cadrul Regimentului de Infanterie al 93-lea, unde se află din anul 1873.

Tratarea unei infecţii de dinţi

Tatiana Prokopievna Ivanova, o femeie simplă de la ţară, care locuia pe strada Galernaia nr. 33 din Sankt Petersburg, suferea de aproape doi ani de durere de dinţi. Fusese prin multe spitale din Sankt Petersburg pentru ameliorarea durerii, dar nu se putea face nimic pentru ea. Oricare va fi fost diagnosticul ei, probabil era vorba de o parodontoză, durerea i se agravase într-atât, încât devenise insuportabilă. Vreme de trei luni, nu s-a mai putut odihni şi nici hrăni. Slăbise îngrozitor.
În cele din urmă, pe 17 ianuarie, biata femeie, epuizată şi descurajată, a renunţat la orice ajutor lumesc, căutând salvarea la Sfinţii lui Dumnezeu. Aşa a ajuns ea la cimitirul Smolensk unde, în ciuda durerii ei cumplite, începu să se roage din tot sufletul la mormântul Sfintei Xenia. A luat puţin ulei din candelă, cu care şi-a uns obrajii, şi, ca prin minune, durerea i-a dispărut. A trecut mult timp de atunci, dar durerea nu i-a mai reapărut. Ivanova consideră ca o datorie sfântă să treacă pe la mormântul Binecuvântatei în fiecare an, pe 17 ianuarie, pentru a da slujbe de mulţumire şi a cinsti memoria celei ce a salvat-o.

Salvarea vieţii ţareviciului Alexandru

Alteţa sa imperială, ţareviciul Alexandru Alexandrovici (mai târziu împăratul Alexandru al III-lea), se îmbolnăvise grav şi viaţa îi era ameninţată. Soţia sa, Maria Teodorovna, l-a îngrijit cu tot devotamentul fără a-l slăbi din ochi.
Dar într-o zi, printr-o întâmplare, ea fiind pe culoar, a fost oprită de un slujitor, de la palat, care o întrebă dacă îi poate fi de vreun ajutor ţareviciului. Acela a început să-i relateze experienţa lui, felul în care se însănătoşise el ca urmare a rugăciunilor făcute la mormântul Sfintei Xenia. I-a dat ţarevnei puţin pământ, spunându-i să-l pună sub perna bolnavului, atât de îndrăgit şi respectat de toţi. Aceasta a urmat întocmai sfaturile devotatului slujitor de la palat.
Şi iată că în noaptea aceea, stând pe patul soţului ei bolnav, ea a aţipit şi a avut o viziune.
Înaintea ei stătea o bătrână îmbrăcată destul de bizar şi cu o înfăţişare cam ciudată. Aceasta i s-a adresat cu vorbele: "Soţul tău se va însănătoşi, iar pruncul ce îl porţi va fi o fetiţă. Pune-i numele Xenia, după numele meu. Ea va avea grijă de familia voastră după tragedia ce va urma, când vei rămâne numai cu ea".
Când ţarevna s-a deşteptat, femeia nu mai era acolo, dar tot ce i-a spus Xenia în vis avea să se întâmple la vreme.
Ţareviciul şi-a recăpătat sănătatea, copilul ce s-a născut a fost o fetiţă, căreia i-au pus numele Xenia.
Ca recunoştinţă pentru ajutorul primit, ţarevna, chiar şi după ce a devenit împărăteasă, venea la mormântul Sfintei an de an, făcând slujbe de mul­ţumire. nimic din mulţimea de îndatoriri şi răspunderi ce le avea n-au oprit-o vreodată pe Maria Teodorovna de la împlinirea acestei obligaţii morale.
Mai trebuie remarcat că la numai câteva luni, după ce marea ducesă Xenia s-a căsătorit, ţarul, care era deplin sănătos şi părea să fie plin de vitalitate, a murit.

O mamă salvată de la moarte

Domnul Kl... , un bărbat de origine poloneză şi de credinţă creştină, lucra de câţiva ani ca funcţionar în cartierul din Gubernia Sankt Petersburgului. Era însurat cu o femeie creştin-ortodoxă şi amândoi au fost tare fericiţi în primii ani ai căsătoriei lor. Dar întrucât familia s-a mărit, au început treptat să se confrunte cu mari probleme materiale. Oricât încerca soţia să mai contribuie şi ea la cheltuielile casei - printr-un mic atelier de croitorie în care cosea - situaţia lor materială nu se îmbunătăţea deloc.
Domnul Kl..., care fusese o persoană liniştită şi grijulie faţă de familie în primii ani de căsătorie, începuse acum să dea semne de iritare şi să-şi exprime tot mai des nemulţumirea faţă de modul în care-şi ducea viaţa. Ajunsese ca adeseori să lipsească de acasă, neştiind nimeni pe unde îşi petrecea nopţile. Refuza să dea cea mai mică explicaţie atunci când soţia încerca să-i vorbească, şi îi trata pe copii cu indiferenţă, ajungând ca un străin în propria-i casă.
Înrăutăţirea relaţiei cu soţul ei, pe lângă grijile sporite pentru copii, i-au afectat grav sănătatea soţiei sale, slăbindu-i plămânii. Dar peste această familie s-a abătut o nenorocire şi mai mare: soţul a fost dat afară din serviciu. Vestea aceasta a distrus-o de-a binelea pe biata femeie, care a căzut la pat. Medicii au consultat-o şi i-au pus diagnosticul de tuberculoză. Era foarte dureros pentru nefericita mamă să ştie că viaţa copiilor ei rămâne în mâna unui soţ şomer.
Se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-l readucă pe soţul ei pe calea cea bună, iar pe ea s-o mai lase să trăiască pentru a-şi creşte copiii. în acelaşi timp a reuşit să-l convingă pe soţul ei să trimită o scrisoare unei bune prietene de-a ei, Maria P. din Sankt Petersburg, rugând-o pe aceasta să meargă la cimitirul Smolensk ca să dea o slujbă şi să se roage Binecuvântatei Xenia ca ei să i se redea sănătatea şi soţul ei să fie ajutat în ispitele şi necazurile lui.
Primind scrisoarea, Maria a dat fuga la Sfânta Xenia, a făcut slujba cerută, a luat pământ şi ulei de la mormânt şi le-a trimis degrabă bunei sale prietene.
Mama muribundă a pus pământul sub pernă şi s-a uns cu ulei sfinţit. Din acel moment, boala doamnei Kl... a început să se amelioreze. Într-o lună şi-a revenit complet, iar soţul ei a găsit un serviciu cu un salariu bun în Kovno. De atunci, familia a cunoscut iarăşi o viaţă liniştită şi îndestulată.

Un sot pierdut a fost regăsit şi o femeie s-a salvat de la sărăcie

La sfârşitul secolului al XlX-lea, familia Mihailov locuia în Vilno. Domnul Mihailov era pensionar militar cu o pensie de 970 de ruble pe an. El, soţia sa, Maria, şi unica lor fiică, Evghenia, deşi nu aveau decât posibilităţi materiale modeste, aveau un cămin fericit.
Dar tragedia care s-a abătut asupra familiei lor le-a distrus toată liniştea şi bucuria, căci Evghenia, îmbolnăvindu-se de o gripă în urma căreia s-a ales cu complicaţii pulmonare, a murit.
Părinţii au fost copleşiţi de durere. Mama îşi petrecea mai tot timpul la mormântul fetei, iar tatăl a căzut în patima băuturii. Dintr-un om paşnic şi echilibrat cum era înainte, devenise un continuu turmentat de băutură, care se manifesta printr-o violenţă verbală greu de suportat. în locul liniştii de odinioară, familia a ajuns să trăiască o viaţă de infern, cu insulte şi blesteme. Când, deodată, în mod cu totul surprinzător, Mihailov s-a liniştit; el a încetat să mai bea, părând că s-a resemnat, parcă gândind însă la ceva anume şi dispărând de acasă din zori şi până noaptea târziu. Aproape că nu mai vorbea cu soţia lui.
După şapte, opt luni de la moartea fetei, Mihailov şi-a anunţat soţia că nu va mai locui în Vilno, pe motiv că îşi găsise serviciu în Taşkent, iar ea, dacă voia să-l însoţească, n-avea decât să-şi vândă lucrurile, să-şi ia doar strictul necesar, urmând ca ei să plece într-o săptămână. Dacă însă nu ar fi fost de acord cu planul lui, putea rămâne mai departe în Vilno, el urmând să-i trimită cincizeci sau şaizeci de ruble lunar.
Maria a reflectat îndelung la propunerea soţului ei. în cele din urmă, ataşamentul ei puternic faţă de fiica sa moartă, faptul că era obişnuită să trăiască în Vilno şi teama de a fi alături de un soţ care oricând ar fi putut să cadă din nou în aceeaşi patimă - prin care îi pricinuise atâta durere - departe, într-un oraş străin, toate acestea au determinat-o să rămână în Vilno.
Curând soţul ei a părăsit-o cu o indiferenţă totală, plecând în Taşkent. în primele luni, el i-a trimis Măriei banii promişi ca ajutor necesar existenţei ei, deşi nu îi scria nimic. Însă şi acest ajutor pecuniar a început să se micşoreze cu timpul, pentru ca în cele din urmă să înceteze cu totul.
Maria a trebuit să-şi vândă tot ce avea, inclusiv casa, şi să se mute într-o cămăruţă. în cele din urmă, ajunsese în starea de subexistenţă, nemaiputându-şi acoperi cheltuielile legate de chirie şi hrană, fiind pusă şi în situaţia de a cerşi. Dar din fericire pentru ea, "Societatea de protecţie a femeilor din Vilno" i-a venit în ajutor. I-a oferit un adăpost, o locuinţă într-un cămin şi au început să-i caute soţul. Mu aflase deo­camdată nimic în legătură cu acesta, aşa că a fost sfătuită să meargă în Sankt Fetersburg pentru cercetări. Ajungând aici, a încercat pe la toate societăţile de binefacere pentru a afla adăpost, în final găsind o cameră într-un aşezământ de nefamilişti.
Maria s-a mulţumit şi cu acest loc, dar bucuria i-a fost de scurtă durată, deoarece fiind trecută de 58 de ani era nevoită să suporte jigniri şi insulte de la vecinele ei mai tinere. Între timp, căutările pentru soţul ei n-au avut nici un rezultat. Cei de la cancelariile militare nu i-au putut face cunoscut decât faptul că el părăsise Taşkentul şi că pensia îi fusese transferată altundeva, dar unde trăia şi cum ar fi putut da de el, nimeni nu ştia; se mai aflase că-şi schimbase adresa şi serviciul de vreo şapte ori de la plecarea lui din Vilno. Sărmana de ea, era din nou într-o stare disperată. Stătea ore în şir în părculeţul de lângă biserica grecească şi îşi plângea suferinţa ce nu mai avea sfârşit.
Odată însă, aflându-se ca de obicei în parc, o bătrânică s-a aşezat lângă ea, întrebând-o de ce e cuprinsă de atâta tristeţe. După ce au vorbit o vre­me, pe când îşi lua rămas bun de la Mana, bătrânica îi spuse:
- Mamă dragă, de ce îţi pierzi timpul pe la uşile tuturor cancelariilor? Du-te mai bine la cimitirul Smolensk la Sfânta Xenia. Roagă-te la mormântul ei din tot sufletul şi ea îţi va afla soţul.
- Dar cine e această Sfântă Xenia? - întrebă Maria.
- Când îţi va găsi soţul, atunci vei înţelege cine este ea, răspunse bătrânica. La revedere, draga mea, mai am şi alte lucruri de rezolvat acum; nu uita însă să mergi la Xeniuşca. Fii sigură că nu vei regreta nicidecum.
Spunându-i acestea, femeia şi-a văzut de drum, lăsând-o cu gândurile ei. Maria a mai rămas acolo pentru câteva momente, după care s-a ridicat şi a plecat pe jos spre Smolensk. Ajungând la capela Sfintei Xenia, a făcut multe metanii, a plâns şi s-a rugat din toată inima. Se simţea umilită că nu poate face şi o mică donaţie. Apoi a plecat spre casă. A doua zi n-a mai bătut drumul pe la cancelarii, fiind obosită de atâta mers în ziua precedentă şi de atâtea rugăciuni făcute în picioare.
În cea de a treia zi însă, s-a dus totuşi la oficialităţi şi vă puteţi imagina cât de mare i-a fost uimirea, aflând că soţul ei fusese găsit în Chişinău. I s-a dat noua lui adresă.
Maria a trimis degrabă o petiţie la Curtea din Sankt Petersburg ca să-şi obţină dreptul. Cazul i-a fost rapid soluţionat, urmând să primească 30 de ruble lunar din pensia soţului ei.
Maria a mai locuit un timp în căminul Maria Andreevna, trecând adesea cu smerită recunoştinţă pe la capela Sfintei Xenia. Ceva mai târziu, s-a reîntors în Vilno, unde a răms până la sfârşitul vieţii, când a fost înmormântată lângă fata ei mult iubită.

Printre marinari şi navigatori, printre toţi cei care îşi câştigă existenţa de pe urma mării, există o vorbă, o zicală care spune: "Cel care nu a fost pe mare n-a cunoscut suferinţa; cel care nu a navigat niciodată nu L-a cunoscut pe Dumnezeu".
Aceasta presupune că marea e înşelătoare. Este plăcut să navighezi pe o mare paşnică, liniştită, când nimeni n-ar vrea să părăsească vasul pe care navighează. Dar, ca din senin, se stârneşte furtuna, marea se agită, valurile devin tot mai mari, vântul se înteţeşte şi liniştea de odinioară se risipeşte repede. Atunci, precum o surcică, nava e purtată de talazurile uriaşe, părând că nici o putere nu o mai poate salva.
În acel moment, călătorii îngroziţi, văzând şi simţind că vasul nu mai este controlat de căpitan, aflându-se în această situaţie înfricoşătoare, stârnită pe neaşteptate, sunt cuprinşi de panică şi disperare. Nu le mai rămâne decât ajutorul lui Dumnezeu şi numai acum se întorc la El, implorându-L să-i salveze.
Acelaşi fenomen poate fi observat şi pe marea vieţii. O persoană trăieşte mulţumită şi fără grijă atâta vreme cât totul e liniştit şi paşnic.
Arareori aceasta se gândeşte la viitor şi cu atât mai puţin la Dumnezeu.
Dar deodată, o furtună neaşteptată poate izbucni în viaţa ei. Şi, ca un val uriaş, toate speranţele şi planurile acesteia se năruiesc. Este târâtă ca într-o ambarcaţiune fragilă pe marea tulbure a vieţii, căutând peste tot ajutor şi sprijin, dar fără rezultat. Adesea, persoana aceea, numai când este confruntată cu astfel de necazuri şi furtuni se întoarce la Dumnezeu.
Fericit este acela care în asemenea clipe grele nu îl uită pe Dumnezeu, căutând adăpost în iubirea şi mila Lui.
Mărturiile de mai jos sunt grăitoare în acest sens.

Diferite cazuri de ajutor primite de aceeaşi persoană

Agathia Alexandrovna, o tânără ce lucrează la o firmă din Sankt Petersburg, a trimis următoarea informaţie în legătură cu ea, în două scrisori, adresate editorilor lucrării. Iată ce ne relatează ea:
A: La începutul acestui secol, în tinereţea mea, eram casieră la unul din magazinele din Sankt Petersburg. M-am familiarizat cu serviciul şi curând m-am îndrăgostit de unul din colegii mei. Me-am căsătorit şi amândoi lucram în acelaşi magazin. Soţul meu se bucura de o bună reputaţie, fiind abil în afaceri şi tratându-i pe clienţi cu deosebită atenţie. Şi, cum vorbea fluent germana, a reuşit în scurt timp să-şi atragă clienţi din întreaga comunitate germană din oraş. O firmă de comerţ din Moscova, auzind despre el, i-a propus soţului meu să lucreze acolo, cu făgăduinţa de a-i dubla salariul. Dar şi patronul nostru căuta să-l convingă să rămână în serviciul lui, promiţându-i şi el o mărire de salariu. Soţului meu însă nu i-a convenit propunerea acestuia, aşa că am plecat împreună la Moscova.
Dar mama noastră adoptivă, Moscova, nu ne-a primit prea călduros. Noii colaboratori ai soţului începuseră să-l invidieze, făcându-ne tot felul de şicane şi neplăceri. Am dus-o aşa aproape un an, dar în cele din urmă, soţul meu nemaisuportând această situaţie a renunţat la serviciu, aşa că ne-am reîntors în Sankt Petersburg, sperând ca vechiul patron să-şi menţină oferta.
Dar planurile noastre au dat greş, căci acela, ofensat de plecarea soţului, a refuzat categoric să-l reprimească. De atunci soţul meu a bătut la toate uşile, căutând ceva de lucru. Ne-am epuizat toate rezervele, ne-am pierdut toată agoniseala. Trăiam în mare lipsă şi sărăcie. Se părea că nu mai aveam nici o ieşire din această situaţie grea, când, deodată, în mod cu totul neaşteptat ne-a venit salvarea.
Într-o zi, relatând unei vecine situaţia dezastruoasă în care ne aflam, aceasta m-a sfătuit să merg la cimitirul Smolensk să mă rog la mormântul Sfintei Xenia.
- Du-te la mama Xenia cu toată încrederea, ea poate multe. Ia-l şi pe soţul tău cu tine, îmi spuse ea.
Am avut impresia că ceva parcă s-a desprins din sufletul meu păcătos, la cuvintele ei pline de cre­dinţă. "Cum de-am putut fi atât de oarbă de L-am uitat pe Dumnezeu? De ce n-am căutat ajutorul Lui?" - gândeam eu. M-am dus repede la soţul meu; deşi membru al unei secte lutherane el a fost de acord cu mine, astfel că am plecat împreună. Am rămas în capela Binecuvântatei mai mult timp şi m-am rugat fierbinte acesteia, cerându-i ajutor în durerea noastră.
Spre seară am revenit în cameră; am pregătit ceaiul şi ne-am aşezat la masă să-l bem. Dar în clipa aceea uşa s-a deschis brusc, intrând o cunoştinţă de-a noastră, un funcţionar de la un mare magazin din Storona Petersburgului.
- Ţi-am venit cu o ofertă, Ivan Ivanovici - spuse el, salutându-l pe soţul meu. Un angajat de-al nostru a murit. Aşa că postul lui a rămas liber. Salariul este excelent. Şi cum această funcţie cere cunoştinţe de germană, te-am propus pe tine. Şeful vrea să te cunoască.
Soţul meu şi cu mine eram de-a dreptul uluiţi cât de repede ne-a venit Sfânta Xenia în ajutor. În ziua următoare, soţul meu s-a prezentat la proprietarul magazinului. S-a încheiat contractul şi el şi-a început lucrul.
Eram din nou fericiţi, gândind mereu la ajutorul miraculos revărsat asupra noastră de Sfânta Xenia.
B. Însă această fericire n-avea să dureze prea mult. Nu ne refăcusem încă bine bugetul, când soţul meu a făcut o răceală serioasă şi a căzut la pat, grav bolnav. A zăcut vreo două luni şi, cu toate încercările medicilor, el n-a mai putut fi salvat. S-a mutat la cele veşnice. Boala soţului şi toate cheltuielile legate de înmormântare m-au adus într-o cumplită stare de sărăcie, dezechilibrându-mă şi nervos.
Rudele soţului, văzând greutăţile cu care mă confruntam, m-au chemat la ele, unde am rămas tot anul. în acest timp mi-am mai restabilit sănătatea, dar mă simţeam în continuare slăbită nervos. Eram însă destul de tânără şi cu putere de muncă, aşa că am încercat să găsesc ceva de lucru; dar toate eforturile mele au fost zadarnice.
Atunci m-am hotărât să părăsesc Sankt Petersburgul, să plec din oraş într-un sătuc îndepărtat unde aveam nişte prieteni pe care îi cunoscusem când am avut problemele cu soţul meu. Ei îmi spuseseră mai demult că pe timpul verii aş putea lucra la câmp. Nu era prea uşor, dar ar fi însemnat totuşi ceva pentru existenţa mea.
În ajunul plecării mele însă m-am dus la mormântul Sfintei Xenia, rugându-mă fierbinte şi cerându-i ajutorul.
Fiind primită călduros de prietenii mei, le-am vorbit şi lor despre problemele mele, cerându-le să mă ajute.
-Va fi bine. De mâine vom începe să însămânţăm ceapă, sfeclă şi morcovi şi tu ne vei ajuta până când îţi vom găsi altceva - mi-au spus ei.
Eram mulţumită că puteam lucra iarăşi şi încercam să mă pregătesc pentru asta, dar Dumnezeu hotărâse altceva pentru mine.
În ziua următoare am primit o scrisoare de la proprietarul unui magazin unde lucrasem împreună cu soţul meu. Îmi oferea o slujbă de casieră. Sigur că am acceptat oferta şi m-am reîntors bucuroasă la Sankt Petersburg. Din nou puteam gusta puţină fericire. Mi-am început munca, mulţumind Sfintei Xenia pentru ajutorul neaşteptat.
Au trecut astfel trei ani şi jumătate. Relaţiile mele cu patronul, cu controlorul-supraveghetor şi cu ceilalţi colegi ai mei erau din ce in ce mai bune. Mi s-a promis chiar şi o majorare a salariului. Dar într-o zi am început să simt o oarecare răceală şi o atitudine ciudată din partea supraveghetorului meu. Cu timpul am observat acelaşi lucru şi din partea patronului. Neînţelegând ce se întâmplă, mi-am sporit eforturile, făcând tot posibilul să restabilesc bunele relaţii cu superiorii mei. Însă toate încercările mele rămâneau fără rezultat, ivindu-se discuţii şi reproşuri la fiecare moment. Era imposibil de a mai continua astfel, aşa că am hotărât să renunţ la slujbă, deşi ştiam cât e de greu pentru o femeie singură să se descurce în Sankt Petersburg fără mijloace de existentă.
Mai era o săptămână până la sfârşitul lunii, timp în care luasem hotărârea de a-mi părăsi serviciul. Dar, potrivit obiceiului meu, în duminica următoare m-am abătut pe la cimitirul Smolensk, la mormântul Sfintei Xenia, implorând-o să mă salveze din nou, să-mi găsesc un alt serviciu.
Şi ce credeţi că s-a întâmplat? Cum am ajuns la magazin a doua zi, am constatat cu mirare că supraveghetorul meu nu numai că nu m-a mai admonestat, dar s-a arătat chiar plin de politeţe fată de mine. Mi-a spus că e mulţumit de felul în care muncesc şi m-a rugat să rămân după programul de serviciu pentru a discuta. Nu eram în stare să înţeleg această schimbare bruscă în comportarea lui, aşa că mi-am văzut mai departe de lucru. Pe la ora două după-amiaza, supraveghetorul a venit din nou la mine, făcându-mi cunoştinţă cu o doamnă în doliu. În timpul conversaţiei cu aceasta, am aflat că ea era sora lui. Rămăsese văduvă de curând şi fără mijloace de existenţă, dar acum, prin mila lui Dumnezeu, ea gă­sise un serviciu bun pe care urma să-l înceapă chiar în ziua următoare. După lucru, supraveghetorul s-a îndreptat spre mine, cerându-şi scuze că m-a nedreptăţit. Grija ce i-o purta surorii sale îl făcuse să se gândească la ea ca să-mi ia locul şi aceasta îl determinase să mă trateze astfel. Acelaşi lucru aveam să-l aflu în ziua următoare şi de la patronul meu, căruia tot el îi strecurase acest gând.
Întorcându-mă acasă, seara, am început să mă rog, mulţumind lui Dumnezeu şi Sfintei Xenia pentru tot ajutorul primit. Dar, de parcă acest noroc n-ar fi fost destul pentru mine, două zile mai târziu am primit un pachet prin poştă conţinând diverse lucruri de îmbrăcăminte - un costum, o fustă, două capoate de mătase, mănuşi, o pălărie şi altele, în­soţite de un bilet:
"Dragă necunoscută, sper să primeşti aceste mici atenţii pe care ţi le-am trimis. Mie nu mai îmi fac trebuinţă şi, cunoscându-ţi situaţia, îmi dau sea­ma cât de greu este pentru o văduvă să se descurce în viaţă".
Neştiind ce să fac cu pachetul i-am cerut sfatul şefului meu. A citit şi el biletul şi mi-a spus: "Primeşte-le ca pe nişte daruri din partea lui Dumnezeu şi mulţumeşte-I că mai există oameni pe pământ care nu-i uită pe cei sărmani".
A trecut destul timp de atunci şi eu - având astfel existenţa deplin asigurată - mă aflu în cele mai bune relaţii de colaborare atât cu patronul meu, cât şi de adevărată prietenie cu toţi colegii mei de serviciu. Şi aşa mi-a ajutat Bunul Dumnezeu să trăiesc până la sfârşitul vieţii. Mă simt îndatorată pentru tot binele rugăciunilor şi ajutorului miraculos al Binecuvântatei Xenia, pe care o voi considera întot­deauna drept o mare Sfântă.

Salvarea unei familii de la dezastru în trei situaţii diferite

Soţul doamnei I., Dimitrie, suferea de patima băuturii de mai mulţi ani. Din acest motiv, în familie erau numai certuri, discuţii şi neplăceri de tot felul. Soţia încercase în repetate rânduri să-l convingă să renunţe la acest viciu, rugându-se fierbinte Sfintei Xenia să-i vină în ajutor.
În cele din urmă soţul s-a îmbolnăvit grav, pierzându-şi adesea cunoştinţa. Dar soţia devotată nu a deznădăjduit. Se ruga acum Sfintei Xenia cu şi mai multă stăruinţă, iar când soţul şi-a revenit, i-a cerut să se roage şi el. Rugăciunile acestei femei credin­cioase au fost auzite.
Odată, după ce-i trecuse criza, Dimitrie îi spuse soţiei:
- Roagă-te mai mult; îţi dau cuvântul meu că dacă mă fac bine, n-am să mai iau strop de votcă în gură.
Şi aşa s-a întâmplat. Soţul s-a liniştit şi şi-a redobândit sănătatea. De atunci au trecut cinci ani şi nu numai că nu s-a mai atins de băutură, dar acum încearcă să-i convingă şi pe alţii să renunţe la ea.
Recăpătându-şi sănătatea, D. J. a început să-şi caute serviciu. A încercat multă vreme, dar n-a reuşit. În cele din urmă a hotărât să plece în oraşul învecinat şi să vadă ce poate face acolo. Înainte de plecare el şi soţia s-au dus amândoi la biserică, rugându-se cu lacrimi Sfintei Xenia. Soţul a plecat şi n-au trecut patru zile că soţia a primit o telegramă de la el, anunţând-o că s-a angajat.
Totuşi necazurile n-au luat sfârşit, deoarece la zece luni după ce începuse lucrul, Dimitrie s-a îm­bolnăvit de o febră îngrijorătoare, care l-a chinuit tot anul. Nu-i ajuta nici un medicament. Luptând cu boala soţului, d-na I. s-a hotărât să plece la Sankt Petersburg la Sfânta Xenia. A făcut o slujbă la mormântul acesteia, a luat nişte pământ şi a cumpărat o iconiţă. Întoarsă acasă, a cusut pământul în perna soţului şi i-a agăţat iconiţa de pat. Rezultatele credinţei ei s-au văzut pe loc. În prima noapte, soţul a dormit liniştit, febra nu l-a mai chinuit, iar dimineaţa s-a trezit complet refăcut. A trecut o perioadă bună de timp de atunci, dar crizele febrei nu l-au mai supărat.

Salvarea fiului de la un accident mortal

Feliciata Treskina cinstea cu evlavie de mai mulţi ani pe slujitoarea lui Dumnezeu, Xenia, şi întotdeauna apela la ajutorul ei în vreme de necaz. Şi toate rugăciunile ei se făceau auzite.
D-na Treskina a lăsat scris într-o scrisoare: "Locuiesc în oraşul Nerekht din provincia Kostroma. Cei doi fii ai mei, amândoi căsătoriţi, locuiesc şi muncesc la vreo patruzeci de verste de Nerekht.
În ianuarie 1909 amândoi mi-au făgăduit că mă vor vizita. Am aşteptat multă vreme sosirea lor. Deoarece n-au ajuns, am început să mă neliniştesc. Simţeam în sufletul meu că s-a întâmplat ceva.
Eram deja agitată, căci se apropia pomenirea Sfintei Xenia şi ţineam cu tot dinadinsul ca în ziua aceea să ajung la mormântul ei şi să mă rog. Dar se părea că nu mai era posibil, această situaţie de neexplicat cu fiii mei aducându-mă într-o stare de mare nelinişte.
Pe 23 ianuarie, neavând nici un semn de la ei, am început să plâng. Am umblat toată ziua cu ochii plini de lacrimi, dar cu sufletul numai într-o rugăciune către Dumnezeu şi slujitoarea Lui, Xenia, pentru a-mi trimite ajutor mie şi copiilor mei. Când ceilalţi din familie m-au întrebat ce, oare, s-a întâmplat, nu le-am spus nimic, dar lacrimile nu mai conteneau. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în ziua următoare.
În cele din urmă, n-am mai putut suporta asta. M-am îmbrăcat repede şi am pornit-o spre catedrală pentru vecernie. Am rugat preotul să-mi primească acatistul, am plâns şi mă rugam întruna Sfintei Xenia. Şi am simţit că dintr-o dată mă liniştesc; când m-am întors acasă nici n-am avut răgaz să mă dezbrac, că băieţii au şi apărut. Cu nespusă bucurie am alergat în întâmpinarea lor, dar când au început să se facă comozi, am observat un bandaj la mâna stângă a fiului celui mic şi l-am întrebat:
- Ce ţi s-a întâmplat? De ce ai mâna bandajată?
- Mamă, acum sunt bine, nu te speria, răspunse el.
Probabil că te-ai rugat pentru mine astăzi şi rugăciunea ta mi-a salvat viaţa. Ieri am hotărât să venim, ştiind că tu doreşti să cinsteşti neapărat ziua Sfintei Xenia.
Dimineaţa am stabilit să-l iau şi pe Dimitrie şi să venim împreună. Când am ajuns la el acasă, nu era încă pregătit, aşa că a făcut-o atunci. în timp ce îşi împacheta lucrurile a scos un pistol dintr-un raft şi l-a aşezat pe masă; apoi a intrat într-o altă cameră să-şi ajute soţia. Cum mă plictisisem, am început să mă joc cu pistolul şi să-l examinez, fiind convins că nu e încărcat. Pe când îl studiam, gândind cât e de mic şi totuşi câţi oameni mor de pe urma lui, am apăsat pe trăgaci. S-a auzit pe loc o împuşcătură. M-am speriat îngrozitor, deşi nu simţisem nici o durere. Dimitrie şi soţia sa au dat buzna în cameră - au privit lung; încheietura mâinii mele era plină de sânge şi în mâna dreaptă ţineam pistolul. Stăteam nemişcat, pălisem şi abia mă mai ţineam pe picioare. M-au aşezat imediat pe scaun, mi-au spălat şi mi-au bandajat mâna, apoi au trimis după doctor.
S-a întâmplat ca glonţul să treacă numai prin partea cea moale a mâinii mele stângi, printre dege­tul gros şi arătător, doar atingându-mi osul. Doctorul m-a bandajat şi mi-a spus că nu e nimic grav, iar în câteva zile mâna se va reface complet. Apoi el a plecat şi noi ne-am pregătit de drum - îşi încheie el spusele.
Ce am simţit eu în timp ce îmi istorisea băiatul nu se poate exprima. înţeleg doar cât e de puternică rugăciunea mamei şi cât de sensibili sunt Sfinţii lui Dumnezeu la rugăciunile noastre.
- Minunate sunt lucrurile Tale săvârşite prin Sfinţii Tăi, o, Doamne?
Am cerut atât fiilor cât şi nepoţilor mei să o cinstească precum se cuvine pe Sfânta Xenia şi să n-o uite niciodată la nevoie.

Un ţăran este salvat de la pedeapsa cu închisoarea, care i-ar fi distrus familia

În 1909, în Griasoveţk, un sătuc din provincia Vologda a avut loc o întâlnire la care s-au discutat diferite probleme de agricultură. Ţăranii au dezbătut toate în amănunt, dar părerile lor fiind împărţite, în final n-au ajuns la nici o concluzie. Cum adesea se întâmplă, s-au stârnit discuţii, certuri între ei, ajungându-se până la bătaie. În timpul unei astfel de izbucniri A. I. Krutikov l-a lovit pe vecinul lui, Frokofiev, atât de tare, încât i-a rupt mâna.
Deoarece incidentul s-a produs în plin vacarm, totul a trecut neobservat, nimeni nu ştia că braţul Iui Prokofiev fusese rupt. Dar a doua zi, când Krutikov a aflat de Prokofiev, a alergat repede la el acasă să-i ceară iertare. S-a rugat mult ca să-l ierte, dar Prokofiev nici nu voia să audă.
- N-am să te iert pentru asta. Te voi da în judecată - îl ameninţă acesta.
Krutikov şi-a vizitat vecinul de mai multe ori, de fiecare dată exprimându-şi sincer regretul pentru cele întâmplate şi rugându-l să nu-l reclame, ştiind că rezultatul nu ar fi fost decât închisoarea. Prokofiev nu l-a luat în seamă şi obţinând un certificat de la medicul legist l-a înaintat instanţei spre acuzare. Krutikov s-a înspăimântat. A plecat la Vologda să consulte un avocat, care însă nu l-a încurajat. I-a spus că fapta comisă nu poate fi iertată şi cazul lui e pasibil de o pedeapsă de 6 luni privare de libertate.
Krutikov s-a întors acasă complet descurajat, nu-i mai trebuia nici mâncare şi nici odihnă. Peste asta s-a mai adăugat şi o altă nenorocire. A izbucnit un incendiu care i-a distrus aproape totul. Dar oricum, această nouă lovitură parcă l-ar fi însufleţit. Pentru un timp, el a uitat de tot necazul şi a început să-şi repare casa.
Când s-a sfârşit lucrul şi familia locuia acum într-o casă nouă, i-au revenit gândurile privitoare la proces. Curând a primit şi o citaţie pentru a se prezenta la tribunal.
Krutikov îşi pierduse orice nădejde. Adesea îşi spunea:
- De-acum să nu mai aud de masă sau de somn. Chiar dacă familia mea se poate odihni, eu unul, nu mai sunt în stare. Nu îmi mai rămâne decât să plâng şi să mă rog întruna: O, Doamne, crută-mă de necazul ăsta.
Într-o seară s-a întors acasă foarte obosit şi s-a pregătit de culcare. Dar iarăşi gândul la proces nu l-a lăsat să se odihnească. A început să se roage şi să se închine. în cele din urmă, nemaiavând răbdare să stea în pat, s-a sculat şi a plecat să-şi viziteze un vecin, încercând astfel să-şi alunge mâhnirea. S-a întâmplat ca tocmai în ziua aceea să vină în vizită şi o rudă de-a vecinului care locuia în Sankt Petersburg.
S-au discutat de toate, iar Krutikov i-a povestit şi acestuia necazul lui.
- Ia cărticica asta, îi spuse străinul. Am auzit că Sfânta Xenia e de mare ajutor la necaz. Ia-o, citeşte-o şi roagă-te cu credinţă. Poate Dumnezeu te va ajuta în durerea ta.
"Lectura m-a impresionat deosebit de mult - scrie Krutikov. Cu cât citeam mai mult, cu atât doream să aflu mai multe despre Sfânta Xenia. Descrierea despre milostivirea lui Dumnezeu revărsată asupra celor care cer ajutor cu credinţă Sfinţilor Săi, Sfintei Xenia, m-a uimit până într-atât, încât simţeam că mi se zbârlise părul şi sângele îmi îngheţase în vine".
Krutikov a citit cărticica, cu nesaţ, de mai multe ori, iar spre dimineaţă a stins lumina şi s-a închinat, pregătindu-se de culcare. Dar din nou n-a putut adormi.
- Ce se va alege de familia mea dacă voi fi închis? Se apropie şi recoltatul, iar eu sunt singurul ei sprijin. Ceilalţi sunt fie prea mici, fie prea în vârstă, nimeni altul nu mai e capabil de muncă. Familia mi-e pierdută, gândea el.
S-a ridicat din pat, s-a îndreptat spre icoana Sfintei Xenia şi a început să se roage cu toată fiinţa pentru a fi ajutat, făgăduind să-i ţină aprinsă permanent o candelă spre pomenirea ei, dacă aceasta îl va scăpa de la închisoare.
Şi ce credeţi că s-a întâmplat? La ziua fixată, cazul lui a ajuns la Curtea de apel. Se adunaseră aici mulţime de reclamanţi şi pârâţi. Toţi vroiau ca problemele lor aflate pe rol să fie soluţionate în aceeaşi zi. Prokofiev şi Krutikov au fost programaţi ultimii. S-au început dezbaterile. Judecătorul audiase multe cazuri în ziua aceea şi cam întârziase. Era şi o căldură sufocantă în sala arhiplină, se făcuse ora mesei şi cazul lor nu fusese încă dezbătut.
Atunci Krutikov, vrând să mai încerce pentru ultima oară o rezolvare paşnică cu Prokofiev, evitând calea instanţei, a întrebat-o pe secretară:
- Cazul nostru va fi audiat curând?
- Nu, nu chiar, mai durează ceva, doar este ultimul, spuse aceasta.
- Atunci am mai avea timp de un ceai?
Zâmbind, parcă ghicindu-i gândul, secretara privi lung părţile, rostind:
- Desigur că este timp de un ceai.
Krutikov şi Frokofiev împreună cu martorii au părăsit clădirea, îndreptându-se spre o ceainărie. De-a lungul drumului Krutikov se ruga neîncetat Sfintei Xenia. Din nou încercă să-l roage pe Prokofiev să pună capăt conflictului pe cale amiabilă, dar Prokofiev era de neclintit. Au ajuns la ceainărie, au comandat ceaiul şi Krutikov gândi: "Poate aici, la ceai, reuşim să cădem la pace".
Au băut ceaiul şi Krutikov era pe punctul de a-l ruga iar pentru împăcare, când un gardian de la tribunal dădu buzna strigând revoltat: "Ce faceţi, părţilor, aici? Cazul vostru a fost strigat iar voi beţi ceai; grăbiţi-vă la tribunal!"
Krutikov a dat fuga acolo ca un nebun, dar Prokofiev cu martorii lui şi-au văzut mai departe de ceai fără a-l lua în seamă pe acesta. Krutikov a ajuns înaintea completului de judecată chiar în clipa când judecătorul striga: "Krutikov şi Prokofiev, nu vreţi să soluţionaţi problema paşnic?"
- Desigur că aceasta îmi este dorinţa, onorată Instanţă, răspunse Krutikov.
- Bine, bine, dar tu, Prokofiev, ce ai de spus?
- El nu este prezent, replică secretara. A ieşit cu martorul să bea un ceai.
- Ce?! Porcul! Eu am venit special din oraş ca să-i ajut, iar ei, fiind doar la două verste distanţă n-au avut răbdare să li se examineze cazul? - spuse judecătorul vizibil iritat.
Apoi a consemnat ceva în filele dosarului şi a anunţat:
- Cazul Prokofiev contra Krutikov este clasat.
Tocmai anunţase asta când Prokofiev apăru cu martorii.
- Sunt aici - spuse el judecătorului.
- Afară! - strigă acesta către el. Pleacă şi termină-ţi ceaiul. Cazul s-a pronunţat.
Sala a izbucnit în râs la adresa lui Prokofiev, dar nimic nu era amuzant şi pentru Krutikov; el era cuprins numai de uimire.
"Acesta este - cugetă el - răspunsul rugăciunii mele către Sfânta Xenia. Aşa lucrează Dumnezeu prin Sfinţii Lui".
Krutikov se grăbi spre casă spre a împărtăşi vestea cea de bucurie casnicilor săi, neştiind cum să-i mulţumească Sfintei Xenia. El a trimis bani pentru uleiul din candela ce ardea neîntrerupt la mormântul acesteia, dând slavă lui Dumnezeu Celui minunat întru Sfinţii Săi.

Vindecarea unei suferinţe îndelungate

         În districtul Kuban, un om pe nume Ştefan, zăcea bolnav de doi ani. Rudele au încercat totul pentru salvarea lui, însă nimic nu-i era de ajutor. Auzind că Binecuvântata Xenia ajută pe mulţi care îi cer ajutorul cu credinţă, una din rudele bolnavului, Ivan Osipovici Andrienki, un cetăţean respectabil, a trimis o scrisoare la paraclisul cimitirului Smolensk cu rugămintea de a se face rugăciune pentru cel bolnav. A primit o scrisoare de confirmare a cererii lui şi la scurt timp după aceasta, el a trimis o nouă scrisoare în care mărturisea: "Vă sunt nespus de recunoscător pentru slujba dumneavoastră. Bolnavul nostru. Ştefan, şi-a revenit. A suferit vreme de doi ani, dar acum şi-a redobândit sănătatea".

Ajutor în rezolvarea unei probleme familiale ce părea de nerezolvat

Întâmplarea de mai jos este o copie fidelă după mărturia lăsată de Filip Ivanovici Sorokin privind ajutorul revărsat asupra lui de către Binecuvântata Xenia. Domnul Sorokin e un consilier universitar pensionat.
"Vreme de doi ani n-am avut linişte din cauza familiei mele, a problemelor legate de casă şi nu puteam găsi nici o soluţie de rezolvare. Dar cum se întâmplă întotdeauna, trebuia să apară ceva.
Trăiesc în Kiev, dar o dată a trebuit să plec la Sankt Fetersburg pentru câteva zile. La plecare, soţia mi-a spus că auzise de la o prietenă de-a ei că Sfânta Xenia, al cărei mormânt se află în cimitirul Smolensk, oferă ajutor oricui i l-ar cere.
Înainte de-a ajunge în Sankt Petersburg, exact pe 25 aprilie, am trecut pe la mormântul acesteia să mă rog, cerându-i ajutor în situaţia mea. După aceasta, în ziua următoare, pe 26 aprilie, în decurs de două ore am ajuns repede la o concluzie privind problema mea, căreia nu-i găsisem rezolvare timp de doi ani. Acum totul era uşor de rezolvat de parcă o putere mai presus de fire mă dirijase, arătându-mi calea.
Pun această minune pe seama Atotputernicului Creator şi a rugăciunilor Binecuvântatei Xenia. Pe 28 aprilie, am mers pentru a doua oară la paraclisul Sfintei Xenia ca să-mi exprim mulţumirea şi să dau slavă Bunului Dumnezeu pentru milostivirea revărsată asupra mea, păcătosul.
Nu mă refuzaţi, ci binevoiţi să primiţi din partea mea o candelă de argint şi 25 de ruble pentru uleiul care să ardă continuu la mormântul acesteia tot anul".

Ajutor din belşug revărsat de Binecuvântata (o povestire relatată de d-na A. Smirnov)

Într-o primăvară, mă întorceam la Sankt Petersburg de la moşia unei bune prietene. Era necesar s-o ţin de-a lungul drumului şi, cum era o primăvară capricioasă, am avut destule probleme. După ce am parcurs aproape douăzeci de verste de la ultima staţie, era imposibil să ne continuăm drumul din cauza inundaţiilor. Se înserase şi, la sfatul vizitiului meu, ne-am întors, cerând ospitalitatea unei doamne pline de amabilitate, a cărei proprietate era chiar în drumul nostru.
În timp ce ne îndreptam într-acolo, vizitiul mi-a explicat că acolo locuia o anume Maria Sergheevna Goreva, o persoană evlavioasă şi cunoscută ca făcând multă milostenie.
Într-adevăr, doamna s-a dovedit a fi o gazdă cât se poate de sinceră şi primitoare. Aflând că sunt din Sankt Petersburg, doamna m-a primit cu mare bucurie, ca pe o rudă de-a ei.
I-am cerut scuze pentru deranj, dar ea nici nu m-a luat în seamă.
- Destul, destul! - exclamă ea. Sunt atât de fericită să aud vorbindu-se de Sankt Petersburg şi mai ales să am plăcerea să primesc vizita unei persoane chiar deacolo. Sankt Petersburg este oraşul meu natal - adăugă ea zâmbind, spre a-şi justifica interesul deosebit manifestat fată de el.
Maria era încă tânără şi frumoasă. Avea atâta căldură şi bunătate în privirea ei, încât automat se confirma tot ce auzisem despre ea de la însoţitorul meu.
Întreaga ei fiinţă era inundată de o lumină deosebită, lăuntrică şi în ciuda simplităţii ei, avea ceva tainic, simţeai o tărie profundă, care irezistibil te atrăgea spre ea încă de la prima vedere.
După ce-am băut ceaiul, am trecut din sufragerie în salon şi curând conversaţia noastră s-a animat. Cu un viu interes mi-a cerut să-i vorbesc despre Sankt Petersburg în cele mai mici detalii.
- Cât eşti de fericită că vei revedea Petersburgul atât de curând - spuse ea, şi deodată privirea i s-a cam întristat. A făcut o pauză în care m-a urmărit lung, de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu era încă hotărâtă dacă s-o facă sau nu.
M-a străfulgerat un gând:
- Poate aţi dori să vă fac un serviciu ajungând în Sankt Petersburg; puteţi fi sigură că am să vă ajut cu toată plăcerea - i-am spus eu.
- O, te-aş ruga nespus de mult, dacă ai fi atât de amabilă şi nu te-ar deranja prea mult... - îmi spuse ea, şi, ridicându-se, a intrat într-o altă cameră de unde a revenit într-o clipă cu nişte monezi de aur într-un plic, pe care mi le-a înmânat.
- Iată, continuă ea, dându-mi plicul. Când ai să ajungi în Sankt Petersburg du-te te rog la cimitirul Smolensk; ai să vezi acolo mormântul Sfintei Xenia. Mulţumeşte-i din partea mea şi împarte monezile astea săracilor.
- O voi face cu mare plăcere - am spus eu. De când îmi doresc să ajung şi eu la mormântul acesteia, de care am auzit atâtea! Dar probabil că aveţi un motiv anume să-i cinstiţi astfel memoria Sfintei Xenia.
- O, desigur, nu este nici un secret şi chiar de-ar fi, de dragul adevărului trebuie să trecem peste el.
Mi-a spus acestea cu atâta fermitate, încât n-am mai rostit un cuvânt şi aşteptam urmarea.
Între timp ea s-a ridicat, s-a dus de mai multe ori în sufragerie, parcă gândind la ceva, s-a aşezat apoi în faţa mea şi a început să-mi povestească pe un ton liniştit, dar plin de însufleţire:
- M-am născut în Sankt Petersburg, într-o familie de negustori. La început am trăit în mare îndestulare; aveam caii noştri, trăsurile, servitorii şi tot ce ţinea de bunăstare. Am fost educată într-un gimnaziu particular şi eram în clasa a V-a, când un mare necaz s-a abătut asupra familiei noastre. Tatăl meu a falimentat şi ne-am trezit cu poliţia la uşă, confiscându-ne toată averea, până şi îmbrăcămintea. Tata ne-a anunţat că suntem ruinaţi datorită căderii pieţii, că el pierduse 350.000 de ruble (bonuri de bancă) într-o lună şi acum nu mai aveam decât datorii.
Pe atunci eu nu conştientizam gravitatea celor întâmplate, dar ştiu că a fost o lovitură cumplită pentru mama.
Îmi amintesc acestea de parcă s-ar întâmpla acum. Mama se închina în faţa icoanei rostind: "Facă-se voia Ta, Doamne!' Cu o mare smerenie ea acceptase voia Lui.
M-a învăţat ca şi eu să fac la fel: "Niciodată să nu-ţi pierzi cumpătul, draga mea, oricât de grele ar fi necazurile", îmi spunea ea, "noi ne-am pierdut doar banii, dar viaţa constă în mai mult decât atât. Roagă-L pe Dumnezeu să te binecuvinteze cu un soţ bun, lipsit de viciul băuturii şi care să aibă evlavie la Sfânta Xenia pentru că ea v-ar fi de mare ajutor".
Din ce pricină mama era atât de speriată de un soţ beţiv aveam să mă întreb mai târziu. Nu înţele­geam prea bine pe atunci ce înseamnă un "beţiv", căci în familia noastră nu numai că nimeni n-avea meteahna aceasta, dar tata ne şi interzicea să ţinem în casă vreo picătură de alcool.
Curând după ruinarea noastră, tata a găsit de lucru într-un magazin, ca funcţionar, câştigând doar 60 de ruble lunar.
Era foarte greu pentru noi să subzistăm în aceste condiţii, aşa că eu a trebuit să renunţ la şcoală şi să încep să lucrez pe post de casieră în acelaşi loc cu tata. Situaţia familiei noastre s-a mai ameliorat puţin, dar curând ne-am trezit cu o altă nenorocire. Mama, care se îmbolnăvise din ziua necazului cu tata, a murit subit în urma unui atac de cord. Un an mai târziu, l-am pierdut şi pe tata, aşa că am rămas orfană la 17 ani. Am continuat să lucrez în acelaşi magazin.
La doi ani după moartea părinţilor mei, m-am căsătorit cu un patron care ţinea un magazin de carte - o persoană cu greutate, cu aceleaşi preocupări spirituale ca şi mine, fapt ce m-a şi atras spre el.
Într-adevăr, soţul meu se dovedise a fi un model de familist, un om cu totul deosebit. Primii trei ani de căsnicie au fost cei mai fericiţi din viaţa mea.
În acest răstimp ni s-au născut doi băieţi. Întru­cât soţul meu câştiga foarte bine şi nu duceam nici o lipsă materială, credeam că această fericire nu va avea sfârşit. Dar Dumnezeu plănuise altfel viaţa noastră.
În acest moment Goreva suspină adânc şi tăcu pentru câteva clipe. Apoi îşi reluă istorisirea:
- Într-o seară, soţul meu s-a întors foarte târziu acasă, contrar obiceiului său, şi intrând în cameră a început să strige. Am crezut că îl durea ceva. Speriată, m-am repezit către el, dar în acel moment, deoarece el oftă adânc, am simţit că mirosea puternic a vin. La aceasta, o mare mirare mi s-a imprimat automat pe faţă şi, atunci, soţul meu a reacţionat neplăcut:
- De ce mă priveşti astfel? Ce eşti aşa surprinsă? Am băut şi eu ceva - un bărbat la treizeci de ani doar are dreptul să bea! Ce este atât de nemaipomenit?!
- Nimeni nu ţi-a spus asta.
- Nici nu e cazul! Şi de ce nu dormi la ora asta? Du-te la culcare!
Am încercat să adorm, dar n-am putut. Era ca un foc ce ardea în mine şi cugetam: dacă aceasta e numai începutul?
De fapt socrul meu suferise îngrozitor de patima asta, motiv pentru care şi murise. Mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă şi soţul meu l-ar moşteni şi simţeam că îmi vine rău la gândul ăsta.
Dimineaţă, soţul meu s-a trezit mai palid ca de obicei, dar liniştit, aşa cum îl ştiam, şi totuşi cam gânditor, n-a spus un cuvânt legat de cele întâmplate cu o seară înainte şi nici eu n-am deschis discuţia.
A trecut o săptămână, începusem să mă liniştesc când, deodată, s-a repetat acelaşi lucru, însă şi mai rău. Nu mai era nici o îndoială. Soţul meu căzuse în patima băuturii şi încă în asemenea măsură încât nu mai putea să adoarmă fără ea.
Calvarul ăsta a durat câteva luni, aproape un an. Soţul meu şi-a pierdut serviciul; între timp ni se născuse al treilea copil.
A trebuit să ne mutăm din apartamentul nostru mare şi frumos într-o cămăruţă în cartierul Perski. Acum trăiam doar din ce câştigam eu lucrând croitorie. Dar cum să te descurci cu trei copii când munceşte unul singur?
Ne-am trezit într-o sărăcie cumplită. Eram plini de datorii.
Îmi amintesc cum odată, în ajunul plăţii chiriei, pe când soţul şi copiii mei dormeau liniştiţi, a intrat proprietăreasa iritată, ameninţându-mă că de nu plătesc chiria până a doua zi, să-mi aleg: ori îmi va arunca beţivul din casă, ori pe noi în stradă.
Ce îi puteam spune?
Fiind epuizată de osteneala muncii şi de necazuri, eram atât de slăbită, încât simţeam că mă voi prăbuşi dacă îmi va mai spune ceva.
- Daria, te rog, vorbim mâine dimineaţă şi atunci îţi voi da răspunsul.
- Bine, spuse ea ridicându-se, dar înainte de-a ieşi din cameră, privindu-mă, îmi repetă ameninţarea ei.
Abia s-a închis uşa în urma ei, când, zărind portretul mamei, mi-am luat capul în mâini şi am început să plâng cu amar, spunând:
- Mamă dragă, de ce ţi-ai uitat fiica? Roagă-te pentru mine, ce să fac! Nu mai am putere şi simt că nu mai pot continua astfel.
Din acel moment n-am mai încetat rugăciunea şi imploram fierbinte mila lui Dumnezeu să-mi salveze soţul, dar Dumnezeu părea că nu mă auzea. Dumnezeu primeşte de fapt orice rugăciune, dar, câteodată, El vrea să i-o ceri prin Sfinţii Lui, ca să-i slăveşti şi pe aceştia. Dumnezeu ne cere nouă, păcătoşilor, să alergăm la Sfinţii Lui, ca, prin rugăciunile lor, plăcute Lui, El să ne împlinească dorinţele.
Aşa s-a întâmplat şi cu mine. După ce am plâns cât am putut, am încercat să mai lucrez, dar, epuizată cum eram, m-a cuprins o ameţeală, capul căzându-mi pe masă.
Nu-mi amintesc cât am aţipit, dar în timp ce dormeam am văzut un tânăr stând în faţa mea, îmbrăcat cât se putea de simplu. M-a luat de mână, rugându-mă să-l însoţesc.
Era de parcă o putere nevăzută mă ridicase, iar eu l-am urmat fără nici o obiecţie. Am mers mult timp pe nişte străzi întunecate şi am simţit deodată că picioarele mele nu mai atingeau pământul. în cele din urmă, ne-am oprit în faţa unei grădini mari şi frumoase. Privind prin gard am văzut în întunericul nopţii numai cruci albe. Am încercat să mă întorc dinspre cimitir, căci eram speriată, dar însoţitorul meu mă linişti:
- Mulţi drepţi odihnesc aici, de ce să te temi de ei?
Şi neaşteptând răspunsul meu, m-a luat de mâna dreaptă iar cu stânga a deschis poarta fără a face nici un zgomot.
Eram în întuneric; în depărtare se vedea o lumină care ne atrăgea spre ea.
- Du-te într-acolo! - îmi spuse el, căci este mult timp de când ele te aşteaptă acolo.
Apoi a dispărut şi nu l-am mai văzut. Am început să alerg speriată în direcţia luminii. în cele din urmă am ajuns acolo şi m-am trezit în fata unei capele de unde ieşea o lumină albăstruie, asemănătoare unui foc bengal.
Dinăuntru se putea auzi cântându-se "Veşnica pomenire". Am intrat şi am văzut-o pe mama aplecată peste mormânt; plângea. Am întins mâinile spre ea şi am strigat: "Mamă!" - după care m-am deşteptat.
A trecut mult până mi-am venit în fire după acest vis, şi-n timp ce priveam în jurul meu m-am liniştit deodată, cugetând la cele ce mi se descoperiseră.
Era de parcă îmi căzuse o perdea de pe ochi. Îmi aminteam limpede toate sfaturile pe care mi le dăduse mama şi de care eu uitasem în ultimii ani. Am înţeles că mama se ruga cu lacrimi Sfintei Xenia pentru binecuvântarea mea şi că însoţitorul meu tainic mă îndruma spre acea lumină. În zori, am hotărât să pornesc spre cimitir spre a da o slujbă pentru pomenirea mamei şi să mă rog Sfintei Xenia.
Aşa am şi făcut, lăsându-mi copiii şi soţul cu gândul că el se va trezi mai târziu.
Când am ajuns la capelă, viziunea din timpul nopţii mi-a reapărut atât de clar încât am retrăit to­tul şi, căzând în genunchi chiar în locul unde o văzusem pe mama, am rămas acolo rugându-mă neîncetat. Am simţit apoi că parcă mi se luase toată povara ce o simţeam pe suflet şi m-am întors atât de uşurată încât nici nu mi-am dat seama când am şi ajuns pe strada noastră. Dar, deodată, am auzit un zgomot de sirenă, nu departe de mine, şi ridicând capul am văzut o echipă de pompieri în faţa casei noastre. Tocmai stinseseră focul în căminul nostru.
Văzând aceasta, am îngheţat. M-am repezit strigându-mi copiii şi soţul. Vroiam să intru pe poartă dar nu mă mai ţineau picioarele. Totul mi s-a întunecat şi am căzut leşinată.
Când mi-am revenit mă aflam într-o cameră mare, strălucitoare, mobilată deosebit de frumos. La capul patului era un bătrânel ce îmi ţinea mâna luându-mi pulsul. Văzând că am deschis ochii, el s-a întors dinspre o femeie - şi ea în vârstă - ce stătea lângă un fotoliu, îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră, şi-mi spuse:
-Ţi-ai revenit, pericolul a trecut. Totuşi ai nevoie de un sedativ.
Mi-am amintit de incendiu şi am întrebat de familia mea.
-Nu-ţi face griji - îmi spuse femeia cu glas liniştitor - soţul dumitale e doar puţin rănit, iar copiii n-au păţit nimic. Sunt în camera dealături. Doi dintre ei dorm iar cel mare o să apară imediat.
Observând privirea mea speriată, femeia m-a înţeles şi a cerut servitorilor ei să mi-i aducă pe copii ca să mă liniştesc.
Văzându-i în siguranţă m-am închinat şi am întrebat-o unde mă aflu.
- Eşti la mine acasă, în camera fostului meu soţ, generalul L., îmi răspunse văduva. Tocmai s-a în­tâmplat să mă întorc de la Sfânta Liturghie de la Lavra Alexandru Mevski când, trecând pe strada dumitale, am auzit strigătele. Mi-am lăsat trăsura şi am intrat în curtea plină de lume. Când am ajuns eu, pompierii deja îi salvaseră pe doi dinte copii scoţându-i pe geam; soţul dumitale era cu al treilea în braţe, dar, alunecând, şi-a fracturat piciorul; atunci am luat eu copilul şi i-am adus apoi pe toţi la mine. Servitorii mei te aşteptau deja, aşa că te-au luat şi pe dumneata. Focul a izbucnit în bucătăria proprietăresei dumitale şi în mai puţin de jumătate de oră a ars totul, aşa încât nu s-a mai salvat nimic din ceea ce aveai.
- Slavă Bunului Dumnezeu că mi-a salvat familia! Dar câtă neplăcere şi deranj v-am pricinuit, doamnă! - i-am spus întorcându-mă spre ea.
- Vă rog să nu vă gândiţi la aşa ceva. Casa mea e atât de mare, nu m-aţi deranjat deloc. în plus, ador copiii. Cu voia lui Dumnezeu, puteţi sta la mine până când soţul dumneavoastră se va însănătoşi, ca să fiti întremaţi cu toţii - îmi spuse gazda mea, plină de o amabilitate sinceră.
- Dar unde este soţul meu acum?
- Este jos; am o locuinţă cu două etaje - îmi explică soţia generalului. Acum este bandajat şi a fost tare îngrijorat de absenţa dumitale atât de matinală,
- Am să vă explic mai târziu unde am fost atunci, i-am spus eu.
M-am ridicat din pat a doua zi, dar soţul meu a mai zăcut două săptămâni.
Cât am stat împreună ne-am simţit tare bine; o îndrăgisem mult.
Era o văduvă cu un suflet minunat, ca de sfântă. Avusese şi ea copii dar îi pierduse de mici şi de atunci nu mai putea trece indiferentă pe lângă vreunul.
I-am povestit viaţa mea fără a-i ascunde nimic din toată durerea mea: m-am plâns de slăbiciunea soţului meu, i-am relatat viziunea mea şi i-am spus unde fusesem în dimineaţa incendiului.
Ascultându-mă, a început să mediteze adânc la ceva şi cred că uitase pe moment că mă aflam şi eu acolo.
- Ştii ce cred, draga mea? - spuse ea, privindu-mă. Simt că incendiul nu a fost nicidecum întâmplător în chiar ziua pomenirii unuia dintre copilaşii mei, care zace în cimitirul Alexandru Nevsky. Iată că, acum, Dumnezeu mi-a trimis copiii pe care să-i salvez în locul celor pe care i-am pierdut; iar dumitale ţi-a trimis ajutor în această grea încercare, aşa că trebuie să ne apropiem cu înţelepciune de calea pe care ne-a arătat-o El. Deci iată ce-ţi propun, - continuă ea după o scurtă tăcere. Eu am două proprietăţi la ţară; una din ele nu e prea mare. N-ar vrea soţul tău să stea acolo ca administrator un timp? Am un bătrân care îmi vede de ea; îi voi scrie. Poate soţul tău reuşeşte să o pună pe picioare.
N-am putut consimţi imediat; nu-mi venea să-mi cred urechilor şi nu eram în stare să mai articulez vreun cuvânt.
Soţul meu a acceptat propunerea cu multă recunoştinţă. Din ziua catastrofei el nu s-a mai atins de băutură şi aşteptam cu o oarecare teamă, dar şi cu nădejde să văd ce se va mai întâmpla, mulţumind în sinea mea Sfintei Xenia pentru tot ajutorul.
I-am povestit şi soţului meu viziunea mea; deşi n-a spus nici un cuvânt, era vădit că l-a impresionat profund; mi-a propus să mergem împreună la mormântul Sfintei pentru ca să-i mulţumim, lucru pe care l-am şi făcut mai înainte de plecarea noastră la ţară.
S-au scurs astfel câteva luni şi soţul meu şi-a revenit definitiv; a trecut un an destul de bun şi apoi alţi opt la fel care au şters orice urmă neplăcută a trecutului.
Dar, totodată, mi-am dat seama că uneori, soţul meu era îngândurat, de parcă îl frământa ceva şi, cunoscându-i bine firea, mă gândeam să nu fie vorba de vreo boală. Temându-mă de urmări, l-am întrebat ce-i cu el. Mai întâi s-a bâiguit puţin, schimbându-se la fată, dar apoi mi-a spus:
- În dimineaţa în care tu te-ai dus la cimitir, iar eu dormeam adânc, am avut un vis groaznic. Se făcea că eram înconjurat numai de fiare sălbatice, îmi amintesc că te-am strigat, dar n-ai venit. Apoi a apărut o femeie cu toiag. Fiarele au dispărut imediat, iar ea, întorcându-se spre mine şi atingându-mă uşor cu toiagul, mi-a spus: "Soţia ta nu-i aici, este la mine. Lacrimile mamei ei mi-au inundat mormântul. încetează de a mai bea! Şi acum, scoală repede, căci copiii sunt în pericol de-a lua foc!" La aces­te cuvinte femeia a dispărut. M-am trezit şi am privit în jur - tu nu erai acolo, iar copiii dormeau liniştiţi, aşa că am pus totul pe seama durerii mele de cap. Dar în mai puţin de 10 minute după acest vis am auzit strigăte dinspre bucătărie avertizând despre incendiu. Am luat repede copiii îndreptându-mă spre ieşire, dar uşa era deja în flăcări, aşa că m-am repezit la fereastră; mai departe ştii totul. Aceasta este explicaţia pentru faptul că m-ai văzut adeseori dus pe gânduri, draga mea, adăugă el. La început eram îngrijorat neştiind unde puteai fi în dimineaţa aceea. Când am aflat, am înţeles pe loc totul. Din clipa aceea, m-am scârbit de orice picătură de băutură.
- Am fost nespus de impresionată de cele auzite.
La un an după stabilirea noastră la tară, bătrânul administrator a murit şi soţia generalului l-a numit pe soţul meu în locul lui. Curând după aceea a trecut şi dânsa la cele veşnice. Negreşit ea este acum în împărăţia lui Dumnezeu.
Spunând acestea ea oftă adânc şi apoi continuă:
- Draga mea binefăcătoare, de care am fost foarte legată, prin ultimul ei testament, şi-a lăsat proprietatea cea mare nepoatei sale, iar pe aceasta, unde ne aflăm noi acum, ne-a dăruit-o nouă. Pentru toate acestea sunt profund recunoscătoare Sfintei Xenia şi mamei mele. Am aflat din jurnalul de amintiri lăsat de mama (cu precizarea ca eu să nu-l deschid înainte de-a împlini 30 de ani) că tatăl meu, în tinereţe, băuse zdravăn, iar mama suferise cumplit din această cauză, până când a învăţat-o cineva să ceară ajutor Sfintei Xenia; după aceea, tata şi-a revenit interzicând chiar şi o picătură de vin în casă. Abia atunci am înţeles de ce mama îmi spusese să mă rog să nu am parte de un bărbat beţiv şi mă sfătuise ca, la nevoie, să alerg la Sfânta Xenia. Era de parcă ar fi presimţit ce avea să se întâmple cu fiica ei, toate cele prin care va trebui să treacă. Acesta este motivul pentru care ţin în mod special să cin­stesc pomenirea Binecuvântatei Xenia şi nădăjduiesc să pot vizita personal Sankt Petersburgul. Dar acum îmi este tare greu să ajung acolo. Mă reţin atâtea probleme, căci, de o lună, mă ocup singură de toate afacerile de la plecarea soţului meu în capitală, iar copiii nu s-au întors încă. Am şapte copii acum. Mâine am să ţi-i prezint: cinci băieţi şi două fete.
Când şi-a terminat istorisirea era trecut de miezul nopţii.
- Te-am obosit, nu-i aşa? - spuse ea, ridicându-se.
- Nu, nu, deloc, am răspuns eu, făcând la fel. Vă sunt recunoscătoare pentru toate cele ce le-am aflat. Mu adeseori pot asculta aşa ceva. Voi merge cât de repede la cimitirul Sfintei Xenia să mă rog şi eu binefăcătoarei dumneavoastră.
Mi-a mulţumit şi ne-am retras. În ziua următoare, aveam să văd că toate afacerile ei legate de casă erau ţinute într-o ordine exemplară. Mi-a făcut cunoştinţă apoi cu toţi cei şapte copii, de la un anişor până la treisprezece ani, cu care prilej m-a prezentat astfel:
"Aceasta este mătuşa voastră din Sankt Petersburg, unde se află mormintele Sfintei Xenia, ale bunicilor şi al soţiei generalului".
Unul dintre ei, un băieţel de cinci anişori s-a îndreptat spre mine cu destulă îndrăzneală pentru vârsta lui, întrebându-mă:
- Ai fost vreodată la morminte?
- Nu, am răspuns eu. N-am ajuns deocamdată acolo.
- Mama însă a fost.
- Am să merg şi eu, dar unde să-i găsesc?
- La Volkovoe şi nevsky, răspunse el.
- Rudele noastre - interveni mama, sunt toate înmormântate la cimitirul Alexandru nevsky.
I-am promis că voi da o slujbă de pomenire acolo şi că am să le scriu despre asta.
- Îti mulţumesc din suflet că m-ai făcut să retrăiesc atât de viu Sankt Petersburgul, oraşul meu natal; mă simt de parcă aş fi şi eu acolo, îmi spuse ea, conducându-mă spre trăsură.
Caii se odihniseră bine şi au pornit uşor. N-am mai luat-o pe acelaşi drum şi am pornit regretând că trebuia să părăsim o gazdă atât de ospitalieră. Multă vreme aveam să văd cum mama şi copiii ei - stând pe terasă - mă însoţeau cu privirea, pe mine, musafirul cel neaşteptat, care mă îndreptam spre oraşul lor natal, unde erau mormintele celor dragi lor şi ducând cu mine o sfântă însărcinare.

Vindecarea unei migrene

Alexei Ignatievici, un rezident din Voronej, suferea de o migrenă cumplită de mai bine de 10 ani. În repetate rânduri consultase tot felul de medici, dar fără nici un rezultat. Medicamentele prescrise de aceştia nu-l ajutaseră aproape deloc.
Din fericire, în timpul vizitei la un prieten, s-a întâmplat să citească o broşură despre Slujitoarea lui Dumnezeu, Xenia.
Uimit de revărsările milostivelor tămăduiri ale Binecuvântatei, i-a cerut prietenului său nişte ulei sfinţit sau pământ. Acesta i-a dat puţin pământ, căci ulei nu avea.
Alexei Ignatievici s-a înapoiat acasă şi, din 8 ianuarie 1912, a început să se roage cu credinţă.
Chiar din ziua aceea durerea i-a încetat. A mai trecut o zi, apoi două, apoi încă o săptămână şi nici vorbă de suferinţa pe care o îndurase. Neştiind cum să-I mulţumească Bunului Dumnezeu, Alexei, plin de recunoştinţă, a plecat repede la biserica unde sunt moaştele Sfântului Mitrofan al Voronejului, dând o slujbă de mulţumire Binecuvântatei Xenia.
Pe 12 februarie 1912 el a trimis o scrisoare către directorul cimitirului Smolensk în care îşi exprima bucuria profundă de a fi scăpat de boală, rugând să i se facă o slujbă la mormântul Sfintei Xenia, spre a pomeni în rugăciunile sale numele păcătoşilor Alexei şi Alexandra.

Vindecare de cancer la sân

În oraşul Novorossiisk, în anul 1911, trăia o femeie grav bolnavă, pe nume Xenia. I se diagnosticase cancer la sân şi în pofida tratamentului prescris de numeroşi medici, boala avansa rapid. Suferinţa creştea cu fiecare zi. Neaflând nici o ameliorare de pe urma medicamentelor, muribunda a rugat pe o bună prietenă de-a ei să trimită o scrisoare la cimitirul Smolensk pentru o slujbă la mormântul Sfintei Xenia, cerându-i ajutor pentru vindecarea ei. A rugat-o şi pentru ulei de la sfânta candelă.
Între timp, boala avansase atât de mult încât doctorii nu i-au mai acordat nici o şansă. Ba chiar mai mult, ei refuzau să-i mai uşureze suferinţa în vreun fel; sărmana de ea nu mai putea vorbi şi nici braţul nu şi-l mai mişca. Doar ridicând cu greu capul, se chinuia să mai soarbă câteva picături de apă ca să-şi mai aline setea. Era limpede că zilele ei erau numărate.
S-a zbătut în această suferinţă până în 21 iulie, în ziua aceea a primit o confirmare din partea cimitirului pentru slujba dată, două sticluţe cu ulei sfinţit şi puţin pământ.
O prietenă a muribundei i-a uns sânul bolnav cu ulei şi i-a pus puţin pământ sub pernă.
Spre seară ea a mai uns-o o dată.
Aproape de necrezut, dar bolnava a dormit liniştită toată noaptea, ceea ce nu i se mai întâmplase de multă vreme. Pe 22 iulie dimineaţa şi-a rugat prietena să-i lase sticluţa cu ulei ca să se ungă singură. Au trecut două, trei zile şi minunea s-a produs în văzul tuturor celor de faţă.
Muribunda s-a ridicat singură din pat, s-a îndreptat spre dormitor, apoi în hol şi s-a oprit în faţa uşii de la sufragerie fiind încă slăbită. Dar în ziua următoare a ajuns şi până în sufragerie, nemaisimţind nici o durere.
Toţi cei de faţă, care o cunoscuseră, nu puteau înţelege ce i se întâmplase. Privirea ei arăta ca a unui om renăscut din moarte.
Ne-a informat despre toate acestea prietena ei, cerându-ne să dăm o slujbă de mulţumire la mormântul Binecuvântatei Xenia, rugându-ne şi pentru puţin ulei sfinţit, iconiţe şi cruciuliţe de la paraclisul Sfintei.

Relatarea unei vindecări în oraşul Elabug din provincia Viatkaia

Sora medicală M.I. Sergheevna (din Elabug) într-o scrisoare datată din 5 octombrie 1912 către directorul cimitirului Smolensk ne relatează următoarele: "În ţinutul nostru, mulţi suferinzi o proslăvesc pe Fericita Xenia, de la care au aflat vindecare de tot felul de boli prin rugăciuni adresate acesteia. Un asemenea caz s-a petrecut şi cu o femeie din ţinutul Sarali, care, lovită fiind de paralizie în formă gravă şi nemaiputând a se ţine pe picioare, a trimis o scrisoare cerând ajutor de la Binecuvântata şi încă mai înainte de a primi confirmarea oficierii slujbei la mormântul Acesteia, boala i s-a ameliorat simţitor, în prezent ea fiind complet vindecată".

Vindecarea fizică şi psihică a unei persoane lipsite de credinţă

D-na A. Smelova, din provincia Perm, ne scria pe data de 11 ianuarie 1913:
"Multe dintre rudele mele sufereau de atâtea afecţiuni dureroase, încât nu ştiam unde să mai cău­tăm sau să mai cerem ajutor. Aflându-ne în această situaţie, desigur nicidecum întâmplător, am aflat de nenumăratele cazuri de vindecare miraculoasă săvârşite prin rugăciunile Sfintei Xenia, aşa că ne-am hotărât şi noi să apelăm la ajutorul Acesteia. Am strâns toţi banii de care dispuneam şi i-am trimis la paraclisul Sfintei pentru slujbe şi rugăciuni la mormântul ei. Credinţa noastră a fost răsplătită, căci am primit atâta ajutor, atâtea milostiviri necontenit revărsate de Dumnezeu asupra noastră prin mijlocirea Sfintei Xenia, încât este aproape cu neputinţă să le relatăm în totalitate.
N-am de gând să vorbesc despre alţii, ci numai de cazul meu personal. Eu, o mare păcătoasă, nu ştiam cum să mă rog; mai bine-zis, nici nu mă rugam, deşi sufeream îngrozitor de o migrenă şi de o teamă, o nelinişte de nesuportat. Am trimis totuşi o scrisoare la mormântul Binecuvântatei, cu toate că nu nădăjduiam cu adevărat în vreo ameliorare sau vindecare a bolii de care sufeream; de aceea nici nu am dat prea mare importanţă cererii mele. În prezent m-am refăcut, iar durerea şi neliniştea ce mă chinuiseră odinioară s-au ameliorat simţitor.
Îmi recunosc cu căinţă lipsa mea de credinţă, îmi mărturisesc orbirea în care trăisem înainte şi, în pocăinţa mea de acum, îl rog pe Milostivul Dum­nezeu să mă ierte pentru păcatele mele cele grele şi mai ales pentru lipsa de credinţă. Nu numai că acum cred cu toată fiinţa, dar sunt şi ferm convinsă că vindecarea mea fizică şi psihică se datorează numai rugăciunilor fierbinţi înălţate pentru mine de cei credincioşi şi, îndeosebi, de Sfânta Xenia.
Oh, Doamne, iartă-mă pe mine păcătoasa".

Salvarea dintr-un scandal şi găsirea unui nou serviciu

D-na Vera Karpova, din Belilovka, provincia Kiev, ne scrie următoarele la data de 20 ianuarie 1913:
"Cu doi ani în urmă, am apelat la dumneavoastră să-mi daţi o slujbă la mormântul Binecuvântatei Xenia, pentru ajutorarea bunului meu prieten. După cum vă scrisesem atunci, acest domn, o persoană ireproşabilă, credincioasă şi plină de amabilitate, şi-a pierdut serviciul în urma unui scandal, cu toate că el era nevinovat. Avea o familie numeroasă şi, în afara salariului, nici un alt mijloc de existenţă. Prin pierderea serviciului, familia îi era ameninţată de o sărăcie îngrozitoare. Dar în acest timp, din fericire, am citit în "Pelerinul'' un anunţ despre Fericita Xenia, în care se spunea că dacă apelezi cu credinţă la aju­torul ei, în mod sigur Dumnezeu nu te va părăsi. Aşa încât am trimis şi noi imediat acea scrisoare împreună cu rugămintea mai sus-menţionată.
Vă puteţi închipui mirarea noastră, când, deodată cu răspunsul dumneavoastră, vă puteam răspunde imediat, în cea de-a doua scrisoare, că situaţia domnului O.K. urma să fie cercetată din nou. Şi, într-adevăr, problemele d-lui O.K. au luat pe loc o turnură cu totul neaşteptată. Dl. O.K. a fost reabilitat, găsindu-şi o slujbă cu mult mai bună decât cea pierdută.
Nu putem pune această schimbare fericită decât pe seama rugăciunilor înălţate lui Dumnezeu de către Xenia, slujitoarea Lui cea bine plăcută.

Ajutor revărsat asupra unei familii în diferite situaţii

D-na Vera I. Gabbina ne scria din Taşkent pe 26 ianuarie 1913, rugându-ne pentru o slujbă de mulţumire la mormântul Fericitei Xenia, exprimându-şi adânca recunoştinţă pentru împlinirea tuturor cererilor ei de ajutor revărsate din plin în mai multe rânduri de către Milostivul Dumnezeu asupra familiei sale.
Fiica sa, Valentina, îşi revenise total dintr-o boală grea şi îndelungată, simţindu-se bine şi în prezent.
Mama ei, Maria, lovită de timpuriu de o paralizie, cunoaşte acum o ameliorare vădită. Se poate mişca fără ajutorul cuiva, vorbeşte clar, fără nici o urmă pe faţa ei a bolii care o chinuise atâta vreme.
Toate rudele acesteia, mai înainte atât de legate între ele, ajunseseră să locuiască împrăştiate prin diferite locuri din Turkistan încât aproape nu se mai puteau întâlni între ele. Din această pricină erau tare mâhnite şi se rugau Bunului Dumnezeu ca prin mijlocirea Sfintei Xenia familia lor să se reunească. La sfârşitul anului 1912, în ajunul marii sărbători a Naşterii Domnului, lucrurile au evoluat în aşa fel, încât au ajuns cu toţii în acelaşi oraş, lângă Vera I. Gabbina, unde trăiesc şi acum ca într-o singură familie.

• • •

Aceste relatări completează colecţia numeroaselor lucrări miraculoase săvârşite de Sfânta Xenia, lăsate nouă înainte de revoluţie. Ele sunt, fără îndoială, dovezi scrise sau orale pe care le considerăm întru totul edificatoare pentru a demonstra clar că drumul ce duce la inima Binecuvântatei a fost străbătut nu numai de oameni simpli, ţărani, muncitori, ci şi de generali, doctori, oameni de vază - ajungând până la rang împărătesc. Chiar şi pe cel cu o credinţă slabă aceste mărturii îl impresionează; dar faptul că ele continuă încă să se adune, faptul că veneraţia faţă de Sfânta Xenia se manifestă tot mai pregnant - totul este dovada unui fenomen duhovnicesc sublim şi grandios: slăvirea unei Sfinte a lui Dumnezeu. Iar mijlocul de slăvire a acesteia e Biserica Ortodoxă de pe pământ, luptătoare.
Cele de mai jos sunt citate din diferite reviste şi alte surse de mass-media - cu înregistrări recente privind ajutorul minunat revărsat prin Fericita.
Acest articol a apărut în revista "Viaţa ortodoxă" din ianuarie 1955:
"Aduceri-aminte ale copilăriei. Tot ce s-a petrecut aici este dincolo de orice închipuire. încerc să-mi amintesc de Sankt Petersburg, oraşul meu natal. Astăzi el nu mai este cunoscut sub acelaşi nume, dar tot ce ţine de sfinţenia lui este încă viu, iar amintirile legate de el mi-au pătruns adânc în suflet.
Un monument armonios se ridică în mijlocul vegetaţiei abundente din cimitirul Smolensk. Aici sliybele de pomenire, ca şi cele de mulţumire, au loc la fiecare jumătate de oră. în orice moment te-ai afla în cimitirul Smolensk, poţi vedea şi astăzi, precum a fost şi odinioară, un fluviu viu de pelerini ce se îndreaptă spre capelă. Multe lacrimi a alinat Sfân­ta Xenia şi multe altele le-a şters pentru totdeauna aici, la mormântul ei.
În toiul iernii, prin zăpada adâncă, a existat mereu o potecă uşor de străbătut spre capela ei. îmi amintesc de drumul nostru spre Binecuvântata Xenia. Din şoseaua principală trebuia să te întorci spre drumul Cinterov, apoi pe un altul, ca să ajungi la capela Sfintei Xenia. Capela era suficient de încăpătoare, asemeni unei bisericuţe şi întotdeauna plină de flori, având şi o mulţime de icoane de toate mărimile, oferite ca recunoştinţă din partea pelerinilor.
În orice moment puteai trece cu uşurinţă pe poteca ce ducea spre capela deosebit de caldă şi primitoare pentru locuitorii capitalei.
Îmi amintesc de viaţa Sfintei din povestirile bunicii pe care şi ea, la rându-i, le auzise de la mama, bunica şi străbunica ei, care adesea veneau şi se rugau la mormântul Fericitei Xenia. încerc cu toată exactitatea să dezvălui amintirile bunicii mele, aflate de ea de la diverşi martori oculari contemporani Binecuvântatei.
Sfânta Xenia a trăit în timpul împărătesei Ecaterina a II-a. Provenea dintr-o familie cu o viaţă îndestulată, fiind fericită în căsătorie. Soţul ei a fost colonel. Mutându-se pe neaşteptate la cele veşnice, moartea lui i-a schimbat întreaga viaţă. De atunci ea a renunţat la toate bunurile ei, împărţindu-le săracilor, rămânând chiar fără de adăpost şi fără nici un mijloc de existenţă, săracă lumeşte dar hotărâtă să se îmbogăţească în Dumnezeu.
Se întâmpla să nu aibă unde să-şi pună capul şi de aceea îşi vizita numeroasele cunoştinţe la care rămânea câte o zi sau două. Acestea o primeau cu nespusă bucurie, ştiind că prezenţa ei aducea linişte şi pace în casele lor. Atunci încetau toate discuţiile şi neplăcerile, oamenii uitând chiar şi motivele lor de neînţelegere existente mai înainte de venirea acesteia în casele lor.
Mila lui Dumnezeu se făcea simţită în mod tot mai vădit tuturor în ea şi cu vremea a primit de la Dumnezeu şi darul înainte-vederii. Se întâmpla adesea să viziteze pe câte cineva, pentru ca apoi brusc să se cufunde în tăcere - ascultând parcă un glas tainic, şi deodată să se pregătească de plecare. Iar la întrebarea unde urma să plece, ea doar făcea semnul de rămas-bun cu bastonul şi - pe când părăsea casa - dădea de înţeles că este aşteptată într-alt loc.
Odată a intrat şi în casa străbunicii mele. Era o zi toridă de vară şi toţi stăteau la umbră în grădină, bându-şi ceaiul. Pe când Xenia se pregătea de plecare, spuse gazdei: "Mâine, pe vremea asta, să aveţi mult lapte la îndemână". Toţi au rămas uluiţi la aceste cuvinte, unii chiar începând să se amuze la auzul lor.
Dar în ziua următoare, la aceeaşi oră, s-a stârnit o furtună cu tunete şi fulgere, trăznind casa, care a fost cuprinsă de flăcări. Potrivit tradiţiei populare, oamenii ştiu că focul provocat de fulger se stinge cel mai repede cu lapte. Aşa că bătrâna doică ce o iubise şi o venerase pe Sfânta Xenia, ascultând sfatul ei, fără a spune nimănui nimic, pusese deoparte un vas mare cu lapte. Imediat ce focul a izbucnit, a dat fuga în pivniţă, a adus laptele şi l-a aruncat peste flăcările care s-au stins numaidecât.
Iată şi un alt episod relatat de bunica mea:
La începutul lui noiembrie 1796, Binecuvântata a început să treacă pe la toţi prietenii ei, bătând la ferestre şi strigând: "Economisiţi făina pentru colaci". Mulţi s-au alarmat, gândind că le va muri cineva. După două zile, împărăteasa Ecaterina a II-a repauză.
Tot de la bunica am aflat şi despre felul în care Fericita Xenia s-a mutat la veşnicie. Începuse să slăbească vizibil. A trecut pe la toate cunoştinţele ei şi îşi luă rămas bun, spunându-le că trebuie să se pregătească "pentru un drum lung", după care, n-a mai fost văzută. A fost găsită în cimitir, sub un copac, adormită întru Domnul. Au înmormântat-o prietenii şi i-au ridicat o frumoasă placă funerară la mormânt. După un timp s-a înălţat un mic paraclis, iar apoi generaţia următoare a ridicat un altul mai mare şi mai frumos, care a rămas până astăzi.
Am notat toate acestea potrivit amintirilor bunicii, dar întâmplarea de mai jos mi-a fost relatată aici, în Est.
Cu patru ani în urmă, în 1951, am întâlnit o doamnă din aceeaşi provincie, o persoană tare cumsecade şi bine educată din Sankt Petersburg. ne întâlneam adesea şi petreceam câteva clipe plăcute împreună, ne aminteam de minunatul Sankt Petersburg şi încercam să căutăm persoane comune pentru conversaţiile şi amintirile noastre.
Şi iată că, la una dintre întâlniri, prietena mea mi-a relatat ceva cu totul deosebit.
În timpul primilor ani de emigraţie, soţul meu, eu şi cei doi copilaşi ne-am trezit în Teheranul mohorât. Soţul s-a îmbolnăvit grav şi a zăcut vreo trei luni. Şi cum boala i se tot înrăutăţea, se părea că nu mai are scăpare, nu se mai atinsese de mâncare de opt zile şi zăcea cu ochii închişi. Abia se mai zărea o urmă de viaţă în el.
Cu prilejul vizitei pe care i-a făcut-o pe când se afla în această stare, la plecare doctorul m-a privit lung şi grav, dându-mi de înţeles să mă pregătesc pentru ce e mai rău.
Am trimis copiii la vecinii mei, la familia Pirogov, iar eu aşteptam în tăcere şi rugăciune. Era o căldură insuportabilă şi, simţind că mă sufoc, am deschis uşile să se facă puţin curent. Prin minte îmi treceau cele mai cumplite gânduri. Gândul la durerea despărtini de un soţ atât de bun şi credincios, ideea de a rămâne cu doi copii într-o ţară străină şi grija de a-i creşte singură mă îngrozeau.
- Dacă acum aş fi acasă, în Sankt Fetersburg, m-aş duce la mormântul Sfintei Xenia şi acolo mi-aş plânge toată durerea - am gândit întru sinemi.
Zgomotul porţii trântite de vânt mi-a alungat gândurile; mi s-a părut că cineva a intrat în grădină. Atunci, prin uşa deschisă, un musafir ciudat, o femeie, şi-a făcut apariţia în prag. Era imposibil să-i apreciez vârsta, dar cel mai ciudat lucru era îmbrăcămintea ei: pantofi moi şi călduroşi, un palton lung cu croială deosebită, cu cute adânci, o basma ale cărei capete erau legate în jurul gâtului, în felul în care odinioară tărăncile se îmbrăcau la înmormântări pe timp de iarnă. Dar, în toate acestea, întreg felul ei de-a fi era de-a dreptul încântător.
- Spune-mi draga mea, unde locuiesc Pirogovii?
- Două case mai jos, am răspuns eu.
Şi apoi a trecut uşor prin camera soţului meu, aruncându-şi pentru o clipă privirea asupra lui.
- Soţul dumitale e bolnav? - întrebă ea, arătând spre uşa camerei unde zăcea el. Ascultă-mă dragă, spuse ea îndreptându-se spre mine. Nu te necăji. Ieri a fost aici un medic cu renume din Sankt Petersburg şi a spus că soţul dumitale trebuie hrănit la fiecare jumătate de oră; dar să nu înghită decât un dumicat de fiecare dată; puţin ceai, lapte şi mai departe ai să vezi.
- Dar el nu şi-a mai deschis gura de câteva zile.
- N-are importanţă, tu doar încearcă! Rămas bun dragă, mă grăbesc.
Şi a dispărut. De data asta poarta nu s-a mai trântit. Am ieşit pe terasă ca s-o urmăresc cu privirea. Puteam vedea bine strada, atât în dreapta cât şi în stânga pe o distanţă considerabilă, căci era luminată de soarele strălucitor; dar oaspetele meu ciudat nu se zărea nicăieri.
Abia atunci am înţeles ce însemna apariţia ei îmbrăcată, ca într-o zi de iarnă, pe o arşiţă copleşitoare a unei după-amieze din Teheran.
M-am dus la soţul meu muribund. Şi-a deschis ochii şi cu greu am priceput că ar vrea ceva de băut. Cu mâinile tremurânde, i-am adus o ceaşcă cu ceai, nesperând în vreo revenire.
- Cine a fost la mine? întrebă el.
Nu ştiam ce să-i răspund.
- O doamnă necunoscută, am spus eu.
El a oftat atât de adânc, de parcă s-ar fi eliberat de o povară.
- Parcă mă simt mai bine; cine a venit totuşi la mine? - întrebă el din nou, nedumerit.
Între timp se întorseseră şi copiii. I-am întrebat de ciudata doamnă îmbrăcată aşa de gros, venită în vizită la familia Pirogov.
Copiii au dat miraţi din cap, spunând că n-au văzut pe nimeni intrând la aceştia.
M-am dus la soţul meu cu o ceaşcă cu lapte. M-a aşteptat cu un zâmbet slab pe faţa lui vlăguită de durere, dar care acum devenise de nerecunoscut. A sorbit câteva picături.
- De ce nu-mi spui cine a fost aici?
I-am explicat pe cât am putut că fusese o doamnă necunoscută, care căuta familia Pirogov. Am plecat apoi la vecinii mei să-i întreb despre vizita femeii îmbrăcate atât de ciudat.
Am aflat că nu ştiau nimic despre ea, ba chiar începură să facă glume la adresa mea în legătură cu femeia.
"Cum să fie îmbrăcată cu palton şi ghete pe canicula asta! Fie că a fost sfânt sau altceva, n-ai văzut decât o nălucă".
M-am întors acasă, fără a mai spune un cuvânt. Soţul meu stătea în pat, rezemat pe pernă.
- Ei, ai aflat? - i-a fost prima întrebare.
- Nu, n-am aflat nimic. Ea n-a fost pe acolo.
- Ascultă, spuse soţul meu. Ştim amândoi că eram în agonie. Mu mai aveam putere nici să deschid ochii şi nici să te strig, simţind cum mi se scurge viaţa. Dar deodată am simţit că cineva se îndreaptă spre mine şi am fost cuprins ca de o boare plină de viaţă. Aceasta n-a durat decât o secundă. Voiam parcă să îmbrăţişez acest suflu dătător de viaţă. Din clipa aceea am ştiut că mă voi face bine. Cui te-ai rugat pentru mine?
- Sfintei Xenia, am răspuns eu şi am izbucnit în plâns.
Când soţul meu şi-a revenit complet, a început să se intereseze cu dinadinsul despre doctorul care venise din Sankt Petersburg în Teheran. Dar nu fusese nici unul şi nimeni n-o mai văzuse pe femeia cu capul acoperit.
În sufletele noastre păstrăm convingerea fermă că numai Sfânta Xenia putuse fi aceea care apăruse şi ne ajutase în acel moment crucial şi cumplit, mai presus de price nădejde».
Anna Ananova Lebanon

Următoarele două articole sunt luate din ziarul "Rusia pravoslavnică", din februarie 1971.

"După ce-am citit recent broşura "Slujitoarea lui Dumnezeu, Binecuvântata Xenia", publicată în limba rusă de mănăstirea Sfânta Treime, m-am hotărât să relatez detaliat ajutorul primit de noi, păcătoşii, prin mijlocirea Sfintei lui Dumnezeu.
La început am aflat despre aceasta de la o bună prietenă ce locuise cândva în Sankt Petersburg. Mi-a spus cât de des obişnuia ea să meargă la mormântul Fericitei dând slujbe pentru ajutor în toate durerile şi necazurile omeneşti şi îndeosebi pentru tinerii aflaţi în examene.
Cum pe vremea aceea, viaţa îmi era plină de greutăţi şi necazuri în familia mea numeroasă şi ne zbăteam în mari lipsuri materiale, prietena mea m-a sfătuit să merg la mormântul Sfintei Xenia pentru ajutor. La început am ascultat totul neîncrezătoare, dar neavând altă soluţie, i-am urmat sfatul şi ajutorul a venit pe negândite.
Nu îmi amintesc chiar toate detaliile, dar mă voi opri asupra a două întâmplări, mai ales că cea din urmă s-a petrecut recent.
Fiul nostru ne-a cerut ajutor pentru el şi soţia lui. Ajunseseră în imposibilitatea de a-şi plăti apartamentul şi nu aveau nici o soluţie. Era greu şi pentru noi să-i ajutăm; şi pentru că nimeni nu ne-ar fi putut salva în lumea asta, ne-am dus la un prieten sfânt. Binecuvântata Xenia.
Şi ce credeţi că s-a întâmplat? Curând am primit o sumă de bani de unde nici nu mă aşteptam. Era suficientă ca să acopere chiria şi celelalte cheltuieli. Le-am spus şi copiilor cui datorăm aceasta, le-am arătat o mică iconiţă de-a Binecuvântatei şi au fost adânc impresionaţi.

Şi iată al doilea caz:

După alţi mulţi ani, soţul meu a rămas şomer şi eram înglodaţi în datorii. Aveam un apartament frumos, bine mobilat cu toate cele de trebuinţă şi deoarece nu mai eram în stare să-l întreţinem, am şi fost evacuaţi. Am fost nevoiţi să ne mutăm la ţară, unde am găsit o căsuţă, transferându-ne toate lucrurile într-un şopron încăpător, unde proprietarul ne-a permis să le depozităm în schimbul unei plăţi. Dar după câtva timp, proprietarul a avut din nou nevoie de şopron şi am fost obligaţi să ne mutăm iarăşi. Deoarece nu ne-am putut pune ordine în afaceri, în timp ce datoriile creşteau, avutul ne-a fost confiscat şi scos la licitaţie, rămânându-ne doar nişte lucruri fără valoare şi ceva cărţi.
În timpul acestor mutări, am pierdut un document foarte important privitor la locuinţă. Soţul meu a scotocit prin toate sertarele, a verificat toate actele noastre, însă ceea ce ne interesa atât de mult nu a putut fi găsit.
Mult s-a tulburat soţul meu din această pricină. Cu doi ani în urmă, administraţia provinciei noastre hotărâse să verifice toate construcţiile şi loturile de pământ aferente din acel district. Totul trebuia dovedit cu acte, iar noi nu mai aveam nimic. Ce era de făcut? Căsuţa fusese cumpărată de curând şi actul nu era de găsit, iar fără de el noi nu puteam dovedi dreptul de proprietate.
Am hotărât să ne îndreptăm nădejdea spre Binecuvântata Xenia, rugându-ne fierbinte să ne vină în ajutor. Şi ajutorul ei a venit neîntârziat. Soţul meu a mers la locul unde erau depozitate lucrurile noastre pentru a căuta o carte şi - ce credeţi că a găsit? Într- un loc vizibil, printre alte acte se afla actul pe care îl pierdusem.
Soţul meu a fost uluit, eu însă nu eram prea surprinsă. Ştiam cine ne salvase şi de această dată. Atunci i-am spus şi soţului meu că trebuie să-i mulţumim Bunului Dumnezeu şi Sfintei Xenia pentru ajutorul revărsat din nou asupra noastră.
Cu adevărat, "minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi".
V.T.
Roma, Italia

• • •

Articolul următor este luat din aceeaşi ediţie a aceluiaşi ziar: "întrucât soţul meu fusese nevoit să renunţe la slujbă din cauza vârstei, situaţia noastră materială s-a înrăutăţit. Speram în obţinerea unei pensii, dar s-au ivit atât de multe complicaţii, formalităţi de tot felul, încât nu mai întrevedeam soluţia. Indiferent de factorii de resort la care am apelat, de la nimeni n-am primit vreo rezolvare.
Era cât se poate de important să avem această garanţie materială, altfel n-am mai fi avut dreptul să rămânem în Roma (unde locuim şi în prezent) şi n-am mai fi fost recunoscuţi nici de biserica ortodoxă, fiind lipsiţi de slujbele şi de Sfintele ei Taine, ceea ce ar fi însemnat ceva grav, care ne-ar fi afectat profund.
În acelaşi timp s-a mai abătut şi alt necaz asupra noastră. Soţului meu i s-a promis o mare sumă de bani, care însă nu s-a materializat; el între timp a făcut datorii. Pe lângă acestea toate am primit şi de la fiul meu vestea că era pe punctul de a fi ruinat din cauza taxelor, în timp ce băiatul cel mare - care abia terminase Universitatea - căuta şi el o slujbă, însă fără succes; acum trăia şi el tot pe seama noastră. Situaţia devenise critică. Atunci m-am hotărât să mă întorc la Sfânta Xenia, rugând-o iarăşi pentru ajutor, şi într-adevăr răspunsul ei a fost miraculos.
Totul s-a schimbat pe loc în bine. Eram de-a dreptul uluită.
În ziua următoare soţul meu a fost informat că i se aprobase una din lucrări, pentru care îşi va primi onorariul. În scurt timp el a mai aflat că pensionarea i-a fost acceptată, la sprijinul unei persoane influente.
Şi fiul nostru s-a bucurat de un succes neaşteptat, îţi mulţumesc, binecuvântată slujitoare a lui Dumnezeu, Xenia. îţi mulţumesc, Doamne Dumnezeule, pentru milostivirea Ta".
V.T.

Întâmplările următoare sunt spicuite din revista "Cuvântul Ortodox" - ediţia mai-iunie 1971.

"Binecuvântata Xenia, care se numără printre nebunii pentru Hristos ai secolului al XVIII-lea din Petersburg, deşi nu a fost canonizată până acum, se bucură astăzi de o mare popularitate, întrecând chiar pe aceea a unor Sfinţi canonizaţi. Sfânta Rusie venera - recunoscând de îndată pe cei vrednici de aceasta şi ajunşi cu adevărat la măsura sfinţeniei prin mijloace ascetice - pe acei nevoitori capabili de a renunţa la tot lumescul, de a depăşi acea "nor- malitate" după standardele omeneşti în scopul mântuirii. Fericita Xenia şi-a dovedit sfinţenia arătându-se ca fiind o nebună pentru Hristos prin mărturii lucrătoare, printr-o bogată revărsare de minuni în­dată după moartea ei.
În secolul al XlX-lea, Binecuvântata Xenia a fost mult venerată şi slăvită în întreaga Rusie, devenind în mod evident pentru toţi o candidată la canonizare. O dată cu exilul ruşilor în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului după Revoluţie, gândul proslăvirii Sfintei i-a însoţit pretutindeni.
Astăzi, fiecare pomelnic are înscris numele ei alături de cel al rudelor apropiate. Amintirea ei este acum venerată şi de mulţi alţii, nu numai de ruşi. În Grecia deja i s-a pictat icoană şi numeroşi membri ai Bisericii au solicitat recent Sinodului Bisericii Ruse din Diaspora să-i grăbească canonizarea. Ca un preambul al canonizării ei, Valerii Hoecke i-a compus slujba, cu toate cântările cuvenite, şi Acatistul, ambele primind aprobarea Sinodului rus din Dias­pora încă din 1938. Această slujbă religioasă s-a publicat deja în 1968, ca fiind întru totul conformă canoanelor bisericeşti, după un manuscris aflat în arhiva fostului arhiepiscop Ioan Maximovici.
Şi în Rusia contemporană, amintirea Fericitei Xenia este tot mai vie. Iată relatarea unui student de la Universitatea din Leningrad - pe nume Vladimir G. Derughin, emanând o adâncă veneraţie pentru Binecuvântata Xenia.
"Dacă din autobuz cobori în strada Detskaia, nu se poate să nu observi un gard lung de lemn care se întinde de-a lungul unui bloc. Primăvara şi toamna poti vedea în spatele gardului o minunată pădurice de mesteceni; iarna, ei sunt acoperiţi de un strat gros de zăpadă. Gardul are multe găuri şi crăpături. Dacă cineva ar privi prin ele, ar putea vedea morminte deteriorate şi cruci părăsite. Aici se află cimitirul Smolensk. Printre mestecenii înalţi şi printre sălcii, cu greu ai putea găsi un mormânt în bună stare. Aproape toate crucile sunt rupte şi avariate, iar câteva morminte sunt total lipsite de ele. De ani de zile, bande de comsomolişti se năpustesc asupra lor pentru a le rupe sau mutila. După aceste scene de vandalism, câteva bătrâne încearcă după putere să le repare din veniturile lor sărăcăcioase.
În incinta cimitirului se ridică biserica din Smolensk cu hramul Maicii Domnului. Ea este pe deplin ascunsă de dumbrava împădurită, aşa că din stradă nu poate fi observată. Această biserică e frecventată mai mult de bătrâne. Tot anul, o liotă de cerşetori aşteaptă afară, ca o mărturie limpede a paradisului socialist sovietic. Ei îşi întind mâinile, implorând cu amar: "Miluiţi-ne, pentru Humele lui Dumnezeu!" Sunt cu toţii bătrâni şi bolnavi, în zdrenţe, purtând parcă o grea povară în ochii lor trişti, ca şi cum toată viaţa lor ar fi îndurat cea mai apăsătoare şi mai dureroasă năpastă, iar acum îşi aşteaptă sfârşitul cu umilinţă.
Dar credincioşii vin la cimitir nu numai pentru liturghie şi slujbe de pomenire, ci şi pentru a se ruga la capela Fericitei Xenia. Capela e separată de biserică. De aproape şapte ani ea a fost închisă de autorităţile sovietice. Nu se ştie dacă Sfintele ei moaşte se mai află acolo sau au fost furate de bolşevici. Dar capela, deşi este sigilată, fără cruci şi fără ferestre, nu-i tulbură pe credincioşi. Ei vin aici în tot anul, împodobind-o cu flori (care sunt grozav de scumpe la Leningrad), cu ramuri de sălcii şi se roagă fierbinte, cu lacrimi în faţa acestei capele, închinăndu-se şi făcând metanii. Uneori, când se strâng mai mulţi credincioşi se citesc şi se cântă rugăciuni.

Xenia Grigorievna Petrova, o femeie bogată, de 26 de ani, avea o căsnicie fericită, când, deodată, soţul ei a murit la o petrecere cu totul nepregătit, fără a se fi împărtăşit cu Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe. Această lovitură i-a deschis Xeniei ochii spre viaţa spirituală. Pentru a-L urma pe Hristos, ea şi-a împărţit toată averea la săraci şi rătăcea pe străzi mărginaşe chiar şi noaptea, lipsită de un acoperiş. Aşa a rătăcit, adâncită în rugăciune, timp de 45 de ani. Ea a purtat îmbrăcămintea fostului ei soţ şi, când aceste veşminte s-au uzat, umbla în zdrenţe, mereu în două culori: roşu şi verde, culorile uni­formei lui. Stăruia faţă de toţi s-o strige după nu­mele soţului ei, Andrei Theodorovici, spunându-le că "Xenia este moartă" şi nu bărbatul ei, pentru al cărui suflet se ruga neîncetat. Pentru toate acestea Dumnezeu i-a dat darul înainte-vederii pentru a-i ajuta pe oameni şi a-i tămădui. Ea a trecut la cele veşnice între 1796 şi 1806, dar ajutorul ei miracu­los, venind din lumea de dincolo continuă până azi. în cele ce urmează se vor prezenta astfel de mărturii, dovezi grăitoare ale ajutorului divin, strânse şi verificate cu multă atenţie şi discernământ".

Salvare din prăpastia morţii

Theodore G. Huene din Edmonton, Alberta, Canada, este martor al intervenţiei miraculoase a Binecuvântatei Xenia în viaţa lui, chiar dincolo de hotar. Prin rugăciunile acesteia, el a fost eliberat din marasmul morţii atât fizic cât şi spiritual; pentru că el a fost mort şi a înviat ca mărturie a credinţei ortodoxe.
T. Huene, un luteran din Rusia, suferea de mulţi ani de un ulcer care nu putea fi ameliorat de vreun tratament medical. în 19 iulie 1952, boala i s-a complicat cu sângerare internă şi a fost internat într-un spital unde a suferit o intervenţie chirurgicală, în timpul căreia i s-a oprit inima, intrând în stare de moarte clinică. Timp de câteva minute i s-a făcut masaj cardiac şi inima lui a reînceput să bată. Medicul a informat-o pe soţia şi pe copiii acestuia că inima poate rezista fără să bată cel mult zece minute, dar a concluzionat totuşi că "noi nu ştim exact care a fost durata stopului său cardiac". Se pare că intervalul morţii clinice fusese mai îndelungat, deoarece creierul nu fusese oxigenat pentru prea mult timp şi ar fi putut interveni semne de deteriorare a acestuia, cu simptome de agonie. Chiar dacă printr-o minune el ar fi supravieţuit, creierul i-ar fi fost afectat. Soţia lui, care era doar cu numele creştin-orodoxă, scrie: "în ziua următoare el a avut convulsii, a fost ţintuit la pat şi a început o înfricoşătoare agonie. Aproape o săptămână a rămas inconştient. În acest timp, o prietenă, d-na Barbara Kirillovici, a sfătuit-o să se roage împreună Binecuvântatei Xenia, încurajându-ne: "Veţi vedea că într-o jumătate de oră el se va simţi mai bine". Ea mi-a dat o sticluţă cu un fitil în interior îmbibat cu ulei din candela de la mormântul Fericitei Xenia. M-a învăţat să-i fac semnul crucii pe frunte şi pe piept soţului meu, iar apoi s-o pun sub perna lui. Nu ştiam deloc, cine este Sfânta Xenia dar imediat am cerut preotului să ne facă o slujbă spre a primi ajutorul ei şi totodată ne-am rugat icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk. Aceste rugăciuni au fost făcute imediat. Şi iată că numai după o jumătate de oră, soţul meu şi-a deschis ochii pentru prima oară, m-a strigat pe nume şi mi-a cerut ulei (unt). Primul meu gând a fost că era înfometat, deoarece "ulei" şi "unt" sunt redate în limba rusă prin acelaşi cuvânt, dar el a continuat cu glasul vlăguit: "Acum mă simt mai bine". Abia atunci am înţeles; l-am miruit din nou, făcând semnul crucii peste el şi astfel a adormit liniştit.
Când fata l-a văzut după ce îşi recăpătase cunoştinţa, acesta i-a spus cu mare bucurie: "Am văzut îngeri; ştiu că voi supravieţui" şi insista să-i arate "acea icoană albastră". După câtva timp şi-a revenit, relatându-ne cele ce urmează: Simţea că se află undeva în mijlocul unor tunele întunecoase, zbătându-se peste ţevile din şanţurile adânci, unde era îngrozitor de frig. Era pe punctul de a se îneca într-una dintre aceste gropi adânci, când o bătrână îmbrăcată în haine bărbăteşti a apărut deasupra. L-a prins de mână încercând de câteva ori să-l scoată la suprafaţă. în mai multe rânduri a simţit că se cufundă, dar în cele din urmă ea l-a scos şi l-a adus la lumină. Atunci a văzut-o el cum este îmbrăcată şi că trăgea după ea o sanie pe care era o icoană albastră a Maicii Domnului. Ea se îndrepta spre o biserică în construcţie şi pe acea sanie târa cărămizi sus, pe schele.
"Eu am întrebat-o dacă i-aş putea fi de vreun folos, dar ea mi-a răspuns că asta e numai datoria ei", a relatat dl. Huene care nu ştia nimic despre Binecuvântată. Numai după ce l-a vizitat pe arhimandritul Antonie (acum arhiepiscop în San Francisco), care i-a dat o cărticică despre viaţa Binecuvântatei Xenia având imprimată şi icoana ei, a realizat cine este cu adevărat ea, şi a exclamat cu recunoştinţă: "Aceasta este femeia pe care am văzut-o". Recuperarea lui a decurs cu o rapiditate uimitoare. D-na Huene scrie: "Când noi am părăsit spitalul, sora şefă era inundată de lacrimi, fiindcă nici unul din spital nu mai credea că soţul meu va scăpa cu viaţă. Când i-am mulţumit doctorului, acesta mi-a replicat: Nu-mi mulţumi mie, ci Doctorului din Ceruri. O putere de Sus l-a vindecat". în 26 august, de ziua Sfântului Tihon de Zadonsk şi a prăznuirii Schimbării la Faţă, soţul meu a fost botezat în Biserica Ortodoxă şi acum el participă activ la viaţa bisericii, fiind mâna dreaptă a parohului.
Relativ recent, dl. Huene a avut posibilitatea să vadă pentru prima dată icoana din Kursk în original, pe când vizita eparhia Edmonton. A contemplat-o cu veneraţie şi imediat a recunoscut dumnezeiasca icoană făcătoare de minuni; a împodobit-o cu o ramă albastră strălucitoare, aidoma celei văzute în cealaltă lume, pe când Binecuvântata Xenia o purta cu o evlavie ieşită din comun. Sfânta Xenia care i-a deschis lui drumul spre mântuire iar asupa noastră a revărsat necontenit bogate milostiviri fără de număr de la Bunul Dumnezeu.
Această relatare a fost probată cu martori şi verificată de dl. şi d-na T. Huene, d-na Eugenia Pafnutieff, dl. şi d-na Kirillovici, dl. şi d-na D. Horvath.

Ajutor grabnic în restabilirea sănătăţii

Soţul meu, S.P., era bolnav şi zăcea în pat, văitându-se de dureri mari în tot abdomenul. În timpul nopţii am chemat pe doctorul M. de trei ori şi aces­ta i-a prescris injecţii contra durerii, care însă nu l-au ajutat. Pe la şapte dimineaţa durerile nu încetaseră, aşa că l-am chemat pe doctorul chirurg Cernici, care a venit şi i-a înlocuit medicaţia cu alte injecţii contra durerii şi imediat l-a trimis pe soţul meu la spitalul francez. Au mai fost consultaţi şi alţi medici cum ar fi: dr. Klirenov, profesorul M. Viki şi doi medici francezi, dar în nici un fel nu l-au putut ajuta pe soţul meu. S-a văitat de dureri mari vreo zece zile şi i s-au făcut 16 radiografii. În cea de a zecea zi, doctorii i-au descoperit pietre la rinichi, care erau plasate în ureter. Rinichii se inflamaseră şi se impunea de urgenţă intervenţia chirurgicală pentru a le elimina. Dar doctorul Klirenov nu l-a sfătuit să se opereze, deoarece soţul meu suferea de inimă şi n-ar fi supravieţuit. El mi-a cerut să-l externez fără aprobarea medicului.
Peste o oră, doctorul Cernici mi-a telefonat să mă întrebe de ce părăsise soţul meu spitalul din moment ce operaţia nu putea fi evitată, căci altfel exista pericolul inflamării rinichiului, ceea ce ar fi cauzat uremia. Eu am replicat că el era vlăguit de dureri, de atâtea analize şi expunere la raze X, aşa încât dorea să se odihnească acasă timp de patru zile, ca apoi să revină în spital. Deodată mi-am reamintit de Binecuvântata Xenia. Păstram o iconiţă ce o reprezenta stând în genunchi la rugăciune; am pus-o sub perna lui, rugându-mă: "Binecuvântată Xenia, imploră-L pe Bunul Dumnezeu să Se milostivească de soţul meu şi să-l salveze de la operaţie". Am intrat apoi în camera mea, continuând să mă rog acesteia. După o jumătate de oră, m-am dus la soţul meu şi am aflat că durerile se amelioraseră. I-am spus: Roagă-te şi tu! Binecuvântata nu te lasă!" O oră mai târziu, el a adormit fără nici un medicament şi s-a odihnit bine până dimineaţa.
Apoi s-a trezit, spunând că nu mai vrea să meargă la spital. La ora patru mă pregăteam de lucru, când l-am văzut ieşind din baie şi spunându-mi: "Vino repede să vezi!" Avea trei pietre mari rotunde, pe care le eliminase fără durere sau urmă de sânge.
L-am sunat imediat pe doctorul Cernici care mi-a spus: Tiu poate fi decât o minune!" A venit şi el după o oră, a examinat calculii, apoi a sosit şi profesorul Viki, un urolog cu renume, care - constatând acelaşi lucru - a rămas înmărmurit. De-a lungul întregii sale cariere profesionale nu mai întâlnise un asemenea caz, iar profesorul, la vederea unor asemenea calculi uriaşi, eliminaţi fără sânge sau durere, a recunoscut şi el: "Este o adevărată minune!" I-am explicat că numai Binecuvântata îl putuse ajuta până într-atât pe soţul meu, bine voind să primească smeritele şi îndureratele mele rugăciuni ce i le adresasem. Iconiţa acesteia se afla încă sub perna lui. întotdeauna îi voi fi recunoscătoare Sfintei Xenia pentru ajutorul ei minunat.
San Francisco, California, 1960.
Capitolina F.

Făgăduinţa împlinită

Eram copilă pe când tatăl meu, generalul S. Şipov, suferea de crize îngrozitoare de angină pectorală, aşa încât mama şi cu mine făceam cu rândul la căpătâiul lui. Odată mama mi se adresă: "Du-te şi te odihneşte puţin! Rămân eu cu tată'. Eram cumplit de obosită şi descurajată de starea tatei, gândindu-mă că nu mai are nici o scăpare şi realmente m-am prăbuşit pe pat epuizată şi am căzut într-un somn adânc. Am visat imediat o bătrână, îmbrăcată în zdrenţe pe deasupra unei îmbrăcăminţi bărbăteşti, care îmi spuse: "Sunt Xenia. Tatăl tău se va face bine, iar tu vei fi fericită în viaţă". Când m-am trezit, am întrebat-o pe doică dacă ştie cine ar putea fi Xenia. Cum nici ea nu auzise de acest nume, l-am întrebat pe majordom, care ne-a spus că n-ar putea fi alta decât Binecuvântata Xenia, ale cărei sfinte moaşte sunt înmormântate în cimitirul Smolensk unde mulţi îşi găsesc alinare şi vindecare prin rugăciuni adresate ei. Ne-am grăbit spre cimitirul Smolensk, am dat o slujbă, ne-am rugat şi, într-adevăr, cuvintele Binecuvântatei s-au adeverit. Tatăl meu şi-a revenit, iar eu am avut o căsnicie fericită, pentru ca apoi, după sângeroasa Revoluţie, să duc o viaţă liniştită şi îndestulată într-o lume liberă. Fiicei mele celei mai mici i-am dat numele de Xenia şi ea este cea care îmi poartă de grijă, acum, la bătrâneţe.
Elena H. Besak Berkely, California, aprilie 1969

Ajutor grabnic în aflarea unei slujbe

Binecuvântata Xenia se roagă pentru noi, păcătoşii, în toată vremea la nevoie. Iată ce s-a întâmplat de curând. După ce a avut loc privegherea de sâmbătă noapte, un tânăr student le-a cerut preoţilor să se roage Sfintei ca să mijlocească pentru el spre a găsi un post de arhitect, de altfel foarte greu de obţinut. Am luat şi eu parte la cântările ce însoţeau această slujbă şi-L imploram pe Dumnezeu să ne ierte pe noi, păcătoşii, şi să asculte rugăciunile Sfinei Xenia, astfel încât puterea credinţei să-i întărească şi pe cei tineri. Şi, într-adevăr, milostiv este Bunul Dumnezeu!
Chiar a doua zi, tânărul s-a apropiat de mine şi mi-a spus: "Vă mulţumesc pentru că v-aţi rugat pentru mine. Deja am şi obţinut o slujbă. Mâine era ziua programată pentru a căuta de lucru, când iată că astăzi chiar, am fost căutat la telefon şi mi s-a oferit o slujbă potrivită şi foarte bine plătită".
Slavă Ţie, Doamne!
Anastasia Pavlov Australia, 16 iulie 1969

Următorul pasaj este extras dintr-un articol despre Fericita Xenia scris de Vladimir Malcenko, care a apărut în ziarul rusesc "Rossiya", 1973.

"Acum zece ani, cam prin 1963, autorităţile sovietice au transformat capela Binecuvântatei Xenia în atelier de sculptură. Monumentul şi piatra funerară cu inscripţii religioase dedicate Fericitei Xenia împreună cu toate cele ce aminteau de binefacerile ei au fost mutate din capelă. Şi totuşi, cei credincioşi tot mai veneau la capela Binecuvântatei. Ei se închinau, se rugau şi îşi strecurau acatistele prin toate ungherele uşii şi ale ferestrelor. La început, credincioşii au fost profund mâhniţi, smulgând firma atelierului de sculptură de pe frontispiciul capelei. Câţiva au pătruns chiar în atelier şi s-au prosternat pe podea, cântând imnuri de mărire Xeniei celei Nebune-pentru-Hristos.
Credincioşii continuă până astăzi să facă pelerinaje la mormântul Binecuvântatei Maici Xenia, rugându-se pentru ajutor, între aceştia numărându-se nu doar cei vârstnici, după cum afirmă tendenţios autorităţile sovietice, ci şi foarte mulţi tineri. Iată ce cuprindea o astfel de rugăciune, printre multe altele răspândite peste tot, scrise pe bucăţele de hârtie de tinerii studenţi pe timpul Sovietelor: "Draga noastră Binecuvântată, ne îndreptăm ruga către tine şi te rugăm să ne fii sprijinitoare în viaţă, să ne călăuzeşti pe calea cea dreaptă şi să reverşi tot binele asupra noastră, niciodată nu te vom uita. Smeritele tale rugătoare: Vera, Zina şi Zora".
În zilele noastre se pot întâlni numeroase femei ce au făcut legământ să vină în pelerinaj la paraclisul Sfintei Xenia şi să facă acolo canon şi rugăciuni fierbinţi. Ele aduc câte o candelă, pe care o ataşează în afara zidului exterior al capelei aprinzând-o, apoi, protejând-o de vânt cu propriile veşminte, aşteaptă răbdătoare până când fitilul se stinge. Adeseori pelerinii se strâng în capelă unde înalţă imnuri întru preamărirea Binecuvântatei Xenia, stând fie în picioare, fie în genunchi. Iar aceasta se obişnuieşte în orice perioadă a anului". 

sursa:crestinatate.ro

"Ochiul lui Dumnezeu"? - Cuvant despre icoana

Icoana este suma a mai multor mărturisiri de credinţă, fiind ea însăşi numai prin prezenţă un act continuu de aducere aminte şi de cinstire a chipului lui Hristos şi a tuturor sfinţilor, o mărturie a întrupării şi a prezenţei lui Hristos cu trupul printre noi.

Sfinţii Părinţi au hotărât că atât cu­vân­tul cât şi imaginea sunt egale şi complementare ca mijloace de pro­po­văduire a Evangheliei, astfel că icoana susţinută de autoritatea unui Sinod Ecumenic (cel de la anul 787), trebuie să mărturisească prin imagine adevărul de credinţă ortodox conţinut şi exprimat prin cuvânt de către toate celelalte sinoade.
Icoana este o operă sinodală. Este o operă sinodală pentru că este şi colectivă şi revelată. Este o operă colectivă nu doar pentru că uneori se lucrează în grup, ci pentru că este rezultatul acumulărilor şi experienţelor a zeci de generaţii de iconari, al căror crez artistic nu contrazice cu nimic Crezul Bisericii, şi care păstrează o unitate a stilului aşa numit bizantin, prin respectarea canoanelor iconografice, a tehnicii de lucru şi a mijloacelor de expresie specifice.
De asemenea, icoana este o artă revelată şi din alte motive decât pentru faptul că ilustrează personaje şi episoade din Sfânta Scriptură. Dacă prin întrupare Însuşi Hristos‑Dumnezeu S‑a descoperit pe Sine oamenilor ca Om, ceea ce este revelat în arta icoanei este felul prin care această imagine a lui Iisus Hristos ne‑a fost transmisă.
Din Sfânta Tradiţie aflăm că, printr‑un mod în care numai Dumnezeu putea s‑o facă, Hristos realizează prima icoană imprimând Chipul Feţei Sale pe o pânză pe care o trimite spre tămăduire unui bolnav pe nume Avgar. Ar fi putut să‑l vindece doar prin cuvânt, dar Mântuitorul alege, nu întâmplător, să folosească o icoană ca să ne înveţe că înainte de funcţiile ei estetice şi pedagogice, icoana înseamnă comunicare şi vindecare.
Teoretic, icoana a existat ca posibilitate o dată cu întruparea Domnului, dar practic, icoana în actul mântuirii este rezultatul împreună‑lucrării a omului cu harul lui Dumnezeu. Fiind zidiţi după chipul şi asemănarea Sa, Dumnezeu ne‑a dăruit Chipul Său dar în virtutea libertăţii ne‑a şi chemat să lucrăm la asemănarea cu El, călăuziţi de Duhul Sfânt. De fapt adevăraţii autori ai icoanelor sunt sfinţii, ca cei care prin viaţa lor virtuoasă au avut prin contemplaţie experienţa vederii luminii necreate, fiind prin lucrarea virtuţilor călăuzele care ne orientează şi ne confirmă dacă suntem sau nu în acord cu învăţăturile Bisericii, iconarii nefiind decât mâinile şi uneltele prin care se realizează icoanele.
Precum cuvântul poate naşte învăţă­turi eretice, aceste învăţături la rândul lor se pot materializa în imagini eretice, frumoase la vedere dar amare la gust. Pentru a recunoaşte adevăratul chip al icoanei din mulţimea de oferte artistice şi comerciale, este nevoie să ne raportăm la vechile modele iconografice bizantine şi mai este nevoie de o educaţie creştină.
Arta icoanei recurge la anumite parti­cularităţi de limbaj pentru a expli­ca mai deplin natura înduhovnicită, fiind re­zumatul văzut a ceea ce se poate percepe cu ochii trupeşti dintr‑o realitate nevăzută dar adevărată. Ceea ce defineşte în primul rând o icoană autentică, este felul în care este redată lumina de pe chipurile sfinţilor şi a celorlalte elemen­te care alcătuiesc icoa­na, lumină care simbolizează şi sugerează lumina Taborică, lumina necreată.
Printr‑un procedeu tehnic specific de suprapuneri treptate ale culorilor, lumina pare că izvorăşte şi iradiază din interiorul formelor simbolizând şi recomandând sfinţenia chipului pictat, sfinţenie sugerată şi de aureola din jurul capului şi de fondul auriu al icoanei. Anumite atitudini şi culori specifice, perspectiva inversă, bidimensionalitatea, sunt elemente constitutive ale ­icoanei care fac dificilă o „citire” superficială. Neînsoţită de textul Sfintei Scripturi, de o exegeză sau un cuvânt lămuritor, icoana nu poate singură să‑şi descopere conţinutul.
Un element de o mare importanţă este scrisul, cuvântul, care este şi complementar şi de aceeaşi putere cu imaginea, este numele care autentifică sfinţenia celui reprezentat.
Mai mult decât o reprezentare artis­ti­că, icoana este un mijloc prin care lu­crea­ză Duhul Sfânt iar prin conţinutul şi menirea ei, este sfinţită şi la rândul ei poate să sfinţească. Fiind într‑o legătură permanentă cu prototipul lor, icoanele sunt purtătoare de har, nu după natură, ci prin participare.
De‑a lungul vremurilor, pe tărâm dogmatic, asemeni Persoanei lui Hristos şi ­icoana a suferit alteraţii şi reducţii analitice. Luptătorii împotriva chipului lui Dumnezeu, iconoclaştii, îşi fac simţită prezenţa şi în zilele noastre. Când nu izbuteşte prin violenţă, iconoclasmul actual se manifestă într‑un mod mult mai subtil, operând pe tărâmul conceptului artistic prin alterarea şi desacralizarea imaginii iconice. Influenţa artei apusene, care promovează cultul imaginii unui trup nesfinţit, care nu a învins stricăciunea, s‑a dovedit pentru iconografia noastră foarte păgubitoare, o abatere de la adevăr şi o alterare a învăţăturii ortodoxe despre mântuire.
În afara devierilor dogmatice pe care le conţin, tablourile religioase apusene nu pot fi numite icoane şi din cauza stilului realist‑naturalist în care sunt realizate, unde accentul cade doar pe omenitatea lui Hristos, ignorându‑I‑se dumnezeirea. În Occident, noul val al iconoclasmului a reîn­viat mai de timpuriu, atingând apogeul la Revoluţia Franceză când, în iconografia tradiţională (câtă a mai rămas după seismul renascentist) deja contaminată de elemente păgâne s‑au introdus şi noi simboluri oculte. Aceste imagini şi simboluri au pătruns şi în iconografia şi în cultul Bisericii Ortodoxe, simboluri care s‑au îndătinat şi de care cu greu ne mai putem elibera.
Să luăm ca exemplu aşa‑zisul „ochi al lui Dumnezeu” încadrat într‑un triunghi, întâlnit adeseori zugrăvit pe clopotniţele bisericilor dar şi pe icoane, care ar exprima chipurile dogma Sfintei Treimi, atotştiinţa şi pronia lui Dumnezeu. Numit în mod impropriu „ochiul lui Dumnezeu”, acest simbol ocult inexistent în iconografia bizantină până în preajma Revoluţiei Franceze, îşi are rădăcinile în religia Egiptului antic de unde a fost preluat şi folosit în imagistica manualelor medievale de alchimie, astrologie şi magie (vezi Constantin Bălăceanu Stolnici, Dialoguri despre cele văzute şi cele nevăzute, pp. 169‑170; 248‑249; 315 şi Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, pp. 380‑381).
Simbol legat de reprezentarea unor divinităţi ale cultului zeului soare Amon‑Ra (vezi Dicţionar – Divinităţi şi simboluri vechi egiptene, pp. 117‑120 şi N. Achimescu, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice, pp. 28‑29), ochiul anunţă prezenţa zeilor Horus, Hathor sau Ma’at, fiica Soarelui (vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, p. 116 şi Le guide du Louvre, p. 63, fig. 73).
Ochiul încadrat de un triunghi, este asimilat mai apoi de heraldica unor orga­nizaţii subterane care au susţinut mişcările revoluţionare franceze de orientare ilumi­nis­tă. Acest însemn pătrunde în iconografia ortodoxă de la noi cu complicitatea unora şi ignoranţa altora, prin boierimea românească care şi‑a făcut studiile la Paris, unde, susţinută de puterile politice franceze au pregătit Revoluţia Română de la 1848, iar mai apoi unirea Principatelor.
 Clasa conducătoare românească a preluat odată cu legislaţia şi cultura noii clase politice franceze, şi elemente din heraldica şi blazoanele acestora, însemne pe care le regăsim de atunci şi în decorul ctitoriilor româneşti, fie civile, fie ecleziale.
 S‑a încercat o acomodare a acestui simbol cu iconografia ortodoxă, atribuindu‑i‑se un conţinut teologic prin care s‑ar putea exprima dogma Sfintei Treimi, atotştiinţa şi pronia lui Dumnezeu. Argumentele scripturistice invocate se întemeiază pe similitudini antropomorfe, ca de exemplu: „Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor” (Psalm 33, 14), „Ochii Lui spre sărac privesc” (Psalm 10, 4), sau „Ochii Domnului văd oriunde” (II Cronici 16, 9), ignorându‑se pluralul, după care, în interiorul triunghiului ar fi trebuit să existe doi ochi. Creştinismul a mai convertit imagini şi simboluri păgâne, exemplele sunt numeroase, dar aluzia ciclo­pică la un Dumnezeu ascuns care pân­deşte pe gaura cheii este neinspirată şi necanonică.
Există o diferenţă de comunicare şi de inspiraţie între arta icoanei şi celelalte tipuri de reprezentări artistice. Dacă într‑un tablou putem în cel mai fericit caz să vorbim despre Dumnezeu, prin intermediul icoanei vorbim cu Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi vorbeşte cu noi. Creaţiile artistice adună în jurul lor duhurile în compania cărora aceste opere au fost create, şi transmit această stare de spirit privitorului – sau ascultătorului în cazul muzicii – care o recepţionează şi o asimilează, cu toate consecinţele ce decurg dintr‑o astfel de întâlnire.
De multe ori un înveliş atrăgător estetic ascunde un conţinut spiritual nociv, şi sunt multe exemple prin care frumuseţea greşit orientată nu numai că nu exprimă Adevărul, dar chiar îl defaimă.
Numai omul curăţit de patimi poate avea discernământul de a deosebi duhurile, de a şti cum şi ce să înţeleagă din ceea ce citeşte, de a şti cum şi cât să vadă din ceea ce priveşte. Omul duhovnicesc raportează totul la Dumnezeu citindu‑I cuvântul şi trăindu‑L deopotrivă, iar prin Harul primit prin Sfintele Taine vede realitatea şi fru­museţea lumii în mod curat, înţelegând prin rugăciune că arta artelor este arta de a‑L vedea pe Dumnezeu, arta a cărei finalitate este unirea noastră cu El.

Autor: Ierom. Mihail Gheaţău, Mănăstirea Sf. Trei Ierarhi – Iaşi

Să ne rugăm împreună...

"Iisuse, preadulcele nostru Mântuitor!

Odinioară, Apostolii Tăi s-au apropiat de Tine, rugându-Te:

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!

Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne rugăm!

Învaţă-ne să ne rugăm prin Tine şi Jertfa Ta cea sfântă.

Învaţă-ne să cerem totul prin Sângele Tău şi Jertfa Ta cea sfântă. Învaţă-ne să ne aplecăm cu toate rugăciunile noastre şi cu toate cererile noastre la picioarele Crucii Tale.

O, Doamne Iisuse, noi suntem nişte copii nepricepuţi!

Învaţă ne Tu, Doamne, cum să vorbim cu Tatăl Ceresc şi ce să cerem de la El.

În rugăciunile noastre, Iisuse Doamne, noi cerem un singur lucru:

Te cerem pe Tine, Doamne!

Te cerem să fii al nostru şi noi să fim ai Tăi.

Te cerem numai pe Tine, Doamne, căci, dacă Te avem pe Tine, avem totul; şi dacă nu Te avem pe Tine nu avem nimic.

Fă ce vrei cu noi şi cu rugăciunile noastre, Doamne.

Miluieşte-ne cu îndurările Tale când vei afla de bine, loveşte-ne cu nuiaua când nu se va putea altcum.

Dă-ne şi hrană dulce şi dă-ne şi medicamente amare.

Învaţă-ne, Iisuse Doamne, prin rugăciunile noastre, să ne încredinţăm cu totul Ţie.

Duhule Sfinte şi de viaţă Făcătorule!

Tu eşti Învăţătorul nostru cel mare pe Care ni L-a lăsat Mântuitorul să ne înveţe cum trebuie să ne rugăm.

Pune, Duhule Sfinte, căldură şi foc ceresc în rugăciunile noastre! Trezeşte-ne neîncetat la rugăciune şi priveghere, până va sosi clipa cea sfântă să trecem în lumea unde răsună neîncetat cântările şi rugăciunile cele cereşti. Amin.

Părintele Iosif Trifa
din predica la Eanghelia Duminicii a IV-a din postul mare

DESPRE CULTUL SFINTILOR

www.resurse-ortodoxe.ro - » Despre credinta ortodoxa - Parintele ILIE CLEOPA »


DESPRE CULTUL SFINTILOR
SI AL INGERILOR

INVATACELUL: Pentru care pricina, noi, ortodocsii, ne inchinam la ingeri si la sfinti si ii punem pe ei mijlocitori catre Dumnezeu pentru mantuirea noastra? Nu exista - zic unii - decat un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni, Iisus Hristos. Apostolul ne invata in aceasta privinta: “Unul este Dumnezeu, Unul este si mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni, Cel ce S-a facut om, Iisus Hristos” (I Tim., 2, 5). Deci, nici ingerii, nici sfintii, nimeni in afara de Hristos nu poate mijloci la Dumnezeu pentru mantuirea noastra.

PREOTUL: Intr-adevar, nimeni in afara de Iisus Hristos nu este mijlocitor inaintea Tatalui, pentru ca nimeni in afara de El nu s-a adus pe sine jertfa pentru mantuirea lumii. Deci, in afara de Hristos, nimeni nu poate mantui de pacate. Cinstind pe sfinti, insa, nu ii punem in locul lui Hristos, nici macar alaturi de El. Cand sfintii se roaga pentru noi, ei tocmai cer lui Hristos ca El sa mijloceasca mantuirea noastra. Ei cer de la Hristos mantuirea noastra. Si, in acest inteles, spunem ca mijlocesc pentru noi. Singurul care mantuieste este Hristos, iar sfintii, prin rugaciunile lor, cer mantuirea noastra, dar nu o dau ei insisi. De aceea, noi nu ne inchinam la sfinti si la ingeri ca la Dumnezeu, inchinarea pe care o aducem noi sfintilor si ingerilor este numai o cinstire (venerare), iar lui Dumnezeu ne inchinam si ii slujim cu desavarsita inchinare, care se mai numeste si latrie sau adorare. Noi veneram pe sfintii lui Dumnezeu pentru ca ei sunt prieteni si casnici ai lui Dumnezeu, dupa cum este scris: “Voi prietenii Mei sunteti daca faceti cele ce va poruncesc” (Ioan, 15, 14). Iar despre Avraam citim de asemenea: “Si a crezut Avraam lui Dumnezeu si i-a socotit lui spre dreptate si prietenul lui Dumnezeu s-a chemat” (Iacov, 2, 23). Si marele apostol Pavel scrie efesenilor: “Deci, dar, nu mai sunteti straini si locuitori vremelnici, ci sunteti impreuna cetateni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu” (Efes., 2, 19). Asadar, ca pe niste prieteni ai lui Dumnezeu si casnici ai Lui ii veneram (cinstim) pe sfinti, inca mai stim ca sfintii sunt preaslaviti de Dumnezeu in ceruri (Luca, 20, 36). Sfintii, inca pe pamant fiind, aveau darul proorocirii (III Regi, 14, 1-17) ca, de pilda, proorocia lui Elisei asupra lui Ghezi (IV Regi, 5, 25-27). Sfintii, inca in viata aceasta fiind, se rugau lui Dumnezeu pentru oameni. Astfel, Avraam s-a rugat pentru Abimelec (Fac., 20, 7). Moise s-a rugat lui Dumnezeu pentru popor etc.

INVATACELUL: Dar cum pot sfintii si ingerii sa fie mijlocitori la Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor, de vreme ce noi trebuie sa asteptam mantuirea numai de la Hristos, Mantuitorul si Mijlocitorul mantuirii noastre, dupa cum este scris: “intru nimeni altul nu este mantuire, caci nu este sub cer nici un alt nume dat noua oamenilor, intru care sa ne mantuim” (Fapte, 4, 12) ? Deci, nu este nevoie sa ne adresam sfintilor, daca voim sa dobandim mantuirea.

PREOTUL: Dimpotriva, acest lucru este de mare nevoie, dupa cum se arata luminat din cuvantul Apocalipsei, care zice: “Si cand (Mielul) a luat cartea, cele patru fiinte si cei douazeci si patru de batrani au cazut inaintea Mielului, avand fiecare alaute si nastrape de aur, pline cu tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor” (Apoc., 5, 8). Dar sfintii se roaga lui Dumnezeu nu numai pentru ei si nu numai dupa ce s-au savarsit, ci si fiind inca in lumea aceasta, dupa cum am aratat mai sus ca s-a rugat Avraam pentru Abimelec, Moise pentru popor si dupa cum se ruga marele apostol Pavel cand scrie: “Multumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi si va pomenim in rugaciunile noastre, aducandu-ne aminte neincetat inaintea lui Dumnezeu si Tatal nostru, de lucrul credintei voastre…” (I Tes., 1, 2-3). Si iarasi: “Pentru aceasta ne si rugam pururea pentru voi ca Dumnezeul nostru sa va faca vrednici de chemarea Sa…” (II Tes., 1, 2). Si iarasi: “Nu incetez a multumi pentru voi pomenindu-va in rugaciunile mele, ca Dumnezeu… sa va dea voua duhul intelepciunii…” (Efes., 1, 16-17). Si iarasi: (Aceasta si cerem in rugaciunea noastra: desavarsirea voastra” (II Cor., 13, 19). Iar lui Timotei ii scrie: “Multumesc lui Dumnezeu, pe Care il slujesc - ca si stramosii mei - intr-un cuget curat, ca te pomenesc neincetat zi si noapte in rugaciunile mele” (II Tim., 1, 3).

De asemenea, Dumnezeu trimite pe ingerii Sai spre ajutorul celor ce se roaga Lui (Fac., 24, 7); Dumnezeu trimite pe ingerul Sau la Daniel si il scapa de gura leilor (Dan., 4, 22). Si marele apostol Pavel arata ca ingerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, pe care El ii trimite spre ajutorul celor ce vor sa mosteneasca mantuirea (Evr., 1, 14). Cine primeste pe sfinti primeste pe Hristos (Matei, 10, 40-41).

Asadar, din marturiile scripturistice de mai sus se vede ca sfintii si ingerii pot sa mijloceasca la Dumnezeu pentru noi, cei de pe pamant, prin rugaciunile lor, ca niste prieteni ai lui Dumnezeu (Ioan, 15, 14), ca niste iubiti ai lui Dumnezeu (Dan., 10, 19) si ca niste casnici ai lui Dumnezeu (Efes., 2, 19).

INVATACELUL: Am auzit pe cineva ca noi, ortodocsii, prin inchinarea si slujirea la ingeri si la sfinti, umbrim slava si cinstea ce I se cuvine numai lui Dumnezeu. Apostolul Pavel mustra si opreste cu asprime pe coloseni, scriindu-le: “Nimeni sa nu va smulga biruinta, prin fatarnica smerenie sau prin slujirea ingerilor… in loc sa tina cu putere la capul (Hristos) de la care tot trupul, prin incheieturi si legaturi, indestulandu-se si intocmindu-se, sporeste in cresterea lui Dumnezeu” (Col., 2, 18-19).

PREOTUL: Nici o umbrire sau micsorare nu se aduce slavei lui Dumnezeu prin venerarea si slujirea slugilor Lui. Mai intai, ca una este inchinarea (adorarea) pe care o aducem noi lui Dumnezeu si alta este cinstirea (venerarea) pe care o aducem noi ingerilor si sfintilor lui Dumnezeu, insusi Duhul Sfant ne indeamna sa laudam pe Dumnezeu prin sfintii Lui, zicand: “Laudati pe Domnul intru sfintii Lui” (Ps. 150, 1). Noi, cand cerem ajutorul si mijlocirea sfintilor si a ingerilor in rugaciunile noastre, tot pe Dumnezeu il slavim, deoarece si sfintii, la randul lor, duc cererile si rugaciunile noastre, impreuna cu rugaciunile lor, la Dumnezeu (Fapte, 9, 32-42; 20, 36; 28, 3-9; Apoc., 5, 8). insusi Dumnezeu a proslavit pe sfintii Sai (Rom., 2, 10) si i-a imbracat pe ei cu slava Sa: “Si Eu, slava pe care Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi suntem una” (Ioan, 17, 22) si le-a zis lor: “Cel ce va primeste pe voi pe Mine Ma primeste, si cel ce Ma primeste pe Mine primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cel ce primeste prooroc in nume de prooroc plata de prooroc va lua, si cel ce primeste pe un drept in nume de drept plata dreptului va lua” (Matei, 10, 40-41).

Aceste marturii dovedesc pana unde ajunge ratacirea tuturor celor ce, lepadandu-se de cinstirea sfintilor si a ingerilor - care sunt slugile iubite ale lui Dumnezeii -, nu-si dau seama ca, de fapt, ei se leapada de insusi Dumnezeu, Ziditorul tuturor.

INVATACELUL: Dar, de ce sfintii, chiar daca pot, nu vor sa mijloceasca la Dumnezeu pentru mantuirea noastra? Avraam, de pilda, n-a vrut sa mijloceasca la Dumnezeu pentru bogatul nemilostiv, desi acesta il rugase staruitor (Luca, 16, 24-31).

PREOTUL: Avraam n-a mijlocit pentru ca bogatul, in timpul vietii sale, n-a cerut ajutorul sfintilor si nici macar nu si-a adus aminte de Dumnezeu, in Faptele Apostolilor, 10, 25-26, apostolul Petru respinge inchinarea ce i-o aduce Corneliu, sub cuvant ca si el este om. Sutasul roman era familiarizat cu notiunea de zeu, ca unul ce fusese pagan. Deci, socotind pe Petru ca pe un trimis al lui Dumnezeu, era foarte inclinat a-l socoti zeu, sau macar un om superior celorlalti oameni sau semizeu, caruia i se cuvenea nu venerarea, ci adorarea, ca zeilor, ceea ce Petru a refuzat sa i se aduca.

In citatul din Faptele Apostolilor, 14, 3-15, Pavel si Varnava resping inchinarea ce li s-a adus, pentru acelasi motiv ca si mai sus, caci erau socotiti ca zei si li s-a adus adorare, nu cinstire. Contextul ne spune clar ca locuitorii pamantului din Listra, uimiti de minunea vindecarii ologului din nastere de catre Pavel, intr-un glas au strigat: “Zeii luand asemanare omeneasca s-au pogorat la noi”. Si ziceau de Varnava ca este Zeus, iar de Pavel ca este Hermes, de vreme ce este “purtatorul cuvantului” (Fapte, 14, 8-12). Astfel, este lesne de inteles refuzul apostolilor de a fi adorati ca niste zei, de vreme ce ei tocmai impotriva zeilor predicau intoarcerea la Unicul Dumnezeu (Fapte, 14, 15-17). “Si vorbind acestea, de abia au domolit multimile ca sa nu le aduca jertfe” (Fapte, 14, 18), se spune in continuare.

In alt citat (Apoc., 9, 10), ingerul descoperitor al vedeniilor apocaliptice respinge inchinarea ce i-a adus-o apostolul si evanghelistul Ioan, motivand astfel: “Sunt impreuna-slujitor cu tine…”, adica sunt egal cu tine, ca slujitor al lui Dumnezeu cum esti si tu si nu se cuvine sa primesc de la tine inchinare, mai cu seama ca esti si tu aici, nu in trup, ci in “duh” (Apoc., 1, 10), adica in stare ingereasca; in plus, si tu ca si mine esti in “duhul proorociei”, care consta in a marturisi pe Iisus. Al doilea motiv al refuzului este exprimat in cuvintele: “Lui Dumnezeu te inchina”. Dumnezeu era de fata si ingerul descoperitor I-ar fi adus o jignire daca ar fi primit pentru sine, chiar in fata lui Dumnezeu, inchinarea de la Ioan. Chiar si intre oameni este jignitor a respecta prea mult pe un inalt slujitor al unui conducator de tara, cand acel conducator este de fata. Totdeauna, toata atentia si toata cinstea se indreapta catre cel ce este mai marele tuturor, atunci cand el este prezent. Dar aceasta nu inseamna ca cei din jurul lui nu ar fi oameni de cinste.

In citatul din urma (Apoc., 22, 8-9), de asemenea, ingerul exprima chiar mai bine, mai limpede decat in citatul dintai, egalitatea sa cu apostolul Ioan si necuviinta ce ar face-o primindu-i inchinarea.

Astfel, in toate citatele de mai sus, invocate de unii in motivarea invataturilor lor gresite, refuzul sfintilor si al ingerilor de a li se aduce inchinare isi are explicatie proprie si particulara: apostolii Petru, Pavel, si Varnava au refuzat sa li se aduca adorare ca unor zei, in loc de cinstirea sau venerarea pe care sfintii o primesc. Iar ingerul descoperitor a respins inchinarea lui Ioan, pentru egalitatea pe care o avea cu el, ca impreuna slujitor al lui Dumnezeu.

In ce priveste cinstirea si venerarea pe care oamenii o aduc sfintilor si ingerilor lui Dumnezeu, acestea sunt primite de ei, dupa cum se poate vedea in diferite locuri ale dumnezeiestii Scripturi.

Un prim exemplu se poate vedea atunci cand al treilea capitan trimis de imparatul Ohozia, cu cei cincizeci de oameni ai lui, “a ingenunchiat inaintea lui Ilie si s-a rugat lui si a grait catre el si a zis: Omule al lui Dumnezeu, cauta cu ochi milostivi la sufletul meu si la sufletul acestor cincizeci de robi ai tai!” (IV Regi, 1, 13). Si iarasi: “…feciorii proorocilor cei din Ierihon… au venit inaintea lui Elisei si s-au inchinat lui pana la pamant” (IV Regi, 2, 15). Si iarasi: “Atunci imparatul Nabucodonosor a cazut cu fata la pamant si s-a inchinat lui Daniel” (Dan., 2, 46). Si iarasi, vedem ca Valaam “plecandu-se cu fata sa s-a inchinat…” ingerului Domnului (Num., 22, 31). ingerii au primit inchinaciunea de la Lot (Fac., 19, 1). Ingerul Domnului a primit inchinaciunea de la Manoe si femeia lui care i s-au inchinat pana la pamant, iar ingerul Domnului s-a inaltat ca para focului de pe jertfelnic (Jud., 13, 18-21). Ingerul Domnului a primit inchinarea de la David si de la batranii poporului (I Par., 21, 16-18). Ingerul Domnului a primit inchinaciunea de la Daniel proorocul (Dan., 8, 11; 10, 9-15).

Iata, in cele de pana aici ti-am raspuns la cele ce ai fost dumneata ispitit sa crezi, ca ingerii si sfintii lui Dumnezeu nu voiesc a primi inchinaciune de la oameni. Citeste cu atentie locurile indicate din Sfanta Scriptura si vei intelege destul de clar ca atat sfintii lui Dumnezeu, cat si ingerii Lui primesc cinstire de la oameni, fara ca aceasta venerare a lor sa aduca vreo mahnire lui Dumnezeu.

INVATACELUL: Care sunt acele daruri si puteri deosebite cu care Dumnezeu a inzestrat pe sfintii Sai ?

PREOTUL: Mai intai sunt puterile date lor de a face minuni, dupa cum scrie: “Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai, Dumnezeul lui Israel” (Ps. 67, 36) si iarasi: “Prin sfintii care sunt pe pamantul Sau, minunata a facut Domnul toata voia intru ei” (Ps. 15, 3).

Oare nu prin mana proorocului Sau, Moise, a batut Dumnezeu Egiptul (Ies., 7, 10-12), a prefacut apa in sange (7, 20-21), a adus broaste (8, 6), tauni (8, 24), ciuma vitelor ,(9, 3), basici usturatoare, grindina si foc (9, 8, 18, 33), lacuste (10, 4-6), intuneric (10, 21), moartea primilor nascuti (12, 29-30), i-a trecut pe evrei prin Marea Rosie (14, 15- 16), l-a pierdut pe faraon si pe ostasii lui (14, 27)? Apoi, invingerea lui Amalec (Ies., 17), indulcirea apei la Mera (Ies., 15), scoaterea apei din piatra la Horeb (Ies., 17, 6), inghitirea lui Core si Datan in pamant (Num., 16, 28, 31), vindecarea prin sarpele de arama (Num., 21), izvorarea apei din piatra la Cades (Num., 20).

Apoi, prin Iosua Navi: oprirea apelor Iordanului (Ios., 3, 11-17), caderea zidurilor Ierihonului (Ios., 6, 6-20), prin Ghedeon: nimicirea madianitilor (Jud., 7, 16-23); prin Samson: leul sfasiat (Jud., 14), filistenii ucisi, portile Gazei luate si daramarea templului lui Dagon (Jud., 16, 23-31); prin Samuel: tunet si ploaie peste seceris (I Regi, 12, 16-18); prin Ilie Proorocul: seceta cea mare (III Regi, 17, 1), faina si untul de lemn al vaduvei (III Regi, 18, 14); invierea fiului vaduvei din Sarepta Sidonului (III Regi, 17, 17-23); foc din cer peste jertfe (III Regi, 18, 36-38); deschiderea cerului si ploaie mare (III Regi, 18, 41-42). Se mai arata: Ohozia, pedepsit cu moartea (IV Regi, 1, 16); despartirea apelor Iordanului cu mantia (IV Regi, 2, 8); prin Elisei; despartirea apelor Iordanului (IV Regi, 2, 14), curatirea apelor Ierihonului (IV Regi, 2, 19-22), copiii din Betel sfasiati de ursi (IV Regi, 2, 23), invierea fiului sunamitencei (IV Regi, 4, 32-35), vindecarea lui Neeman (IV Regi, 5, 10). Ghehazi lovit cu lepra (IV Regi, 5, 20-27), omul inviat prin oasele lui Elisei (IV Regi, 13, 21), iar prin Isaia, vindecarea lui Iezechia (IV Regi, 22, 1-7).

Cei doisprezece sfinti apostoli au adus diferite vindecari (Matei, 10, 1; Marcu, 3, 14-15; 6, 7, 13; Luca, 9, 1-6). Cei saptezeci de ucenici au facut diferite minuni (Luca, 10, 9, 17). Apoi alte nenumarate minuni ale apostolilor (Marcu, 16, 20; Fapte, 2, 43; 5, 12, 16); vindecarea ologului (Fapte, 3, 2-8), moartea lui Anania si a Safirei (Fapte, 5, 1-10), vindecari de bolnavi (Fapte, 15-16), vindecarea slabanogului Enea (Fapte, 9, 34), invierea Tavitei (Fapte, 9, 36-41), redarea vederii lui Saul (Fapte, 9, 17-18; 22, 11-13), orbirea lui Elimas (Fapte, 13, 11), invierea lui Eutih (Fapte, 20, 9-12), vindecarea tatalui lui Publius (Fapte, 28, 8), si alte nenumarate minuni si puteri pe care nu este aici loc a le pomeni.

Iata, deci, frate, cu ce puteri si cu ce daruri a impodobit Dumnezeu pe sfintii Sai, atat in Vechiul cat si in Noul Testament. Pentru aceasta, in incheierea cuvantului despre minunile sfintilor lui Dumnezeu, repet cele ce zice Duhul Sfant: “Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai, Dumnezeul lui Israel” (Ps. 67, 36).

Iar daca veneram si pe ingerii lui Dumnezeu intocmai ca pe sfinti, apoi trebuie aratat ca multe si preaslavite minuni a facut Dumnezeu in lume prin mijlocirea sfintilor Sai ingeri, ca de pilda: ingerul Domnului a condus pe izraeliti din Egipt (Ies., 14, 19; 23, 20; 32, 34; 33, 2; Num., 20, 16); nimicirea Sodomei si Gomorei, de asemenea, s-a facut prin ingeri (Fac., 19, 13), molima in Ierusalim (II Regi, 24, 15-7; I Par., 21, 14-16), nimicirea ostii asiriene (IV Regi, 19, 35; II Par., 22, 21; Isaia, 37, 36); Irod lovit de moarte (Fapte, 12, 23), vestirea zamislirii lui Iisus Hristos si a nasterii Sfantului Ioan Botezatorul (Matei, 1, 20-21; Luca, 1, 31), vestirea nasterii lui Hristos (Luca, 2, 10), invierea Domnului (Matei, 28, 5-7), inaltarea si a doua venire a Domnului (Fapte, 1, 51); ingerii slujeau lui Iisus Hristos (Matei, 4, 11; Marcu, 1, 13), ei au vestit pastorilor nasterea Domnului (Luca, 2, 9), ei au vestit sfintelor mironosite invierea Domnului (Matei, 28, 1), ei vor desparti pe cei drepti de cei nedrepti in ziua judecatii celei de apoi (Matei, 13, 39-42; 24, 31) si inca multe, nenumarate minuni si puteri ale lui Dumnezeu s-au facut prin sfintii Lui ingeri - si se fac si se vor face pana la sfarsitul veacurilor.

Aceste binefaceri facute de Dumnezeu prin sfintii Sai ingeri ne obliga sa-i cinstim pe cei ce slujesc cu mila si cu blandete la mantuirea noastra (II Petru 2, 11; Iuda, 1, 9 , Ps. 67, 17; 90, 11; 102, 21 etc.).

INVATACELUL: Dar pentru care pricina Dumnezeu primeste pe sfinti si pe ingeri sa se roage si sa mijloceasca pentru mantuirea oamenilor, de vreme ce numai Mantuitorul nostru Iisus Hristos este singurul mijlocitor intre Dumnezeu si oameni ?

PREOTUL: Dumnezeu primeste rugaciunile si mijlocirile care se fac catre El, prin sfinti si prin ingeri, fiindca El voieste a-i slavi pe ei, precum si ei Il slavesc in cer si pe pamant. Fiindca sfintii au suferit pentru slava lui Dumnezeu, au primit de la El nu numai slava, ci si darul de a face minuni mari, chiar mai mari decat a facut El cand era pe pamant, implinindu-se astfel cuvantul Mantuitorului care a zis: “Cel ce crede in Mine va face si el lucrurile pe care le fac Eu, si mai mari decat acestea va face… (Ioan 14, 12). Noi ne inchinam sfintilor lui Dumnezeu nu ca unora care ar fi prin fire dumnezei, ci ca unor slujitori ai lui Dumnezeu, care au dobandit de la El deplina incredere, incat orice vor cere primesc de la El, ca unii ce I-au pazit poruncile (I Ioan, 3, 21-22).

Noi veneram (cinstim) pe sfintii lui Dumnezeu fiindca insusi imparatul Dumnezeu Se simte cinstit vazand ca sluga lui iubita este cinstita nu numai ca o sluga, ci si ca prieten al lui Dumnezeu (Ps., 138, 17; Ioan, 15, 14). Noi credem ca Domnul nostru Iisus Hristos este unicul nostru Mijlocitor si ca El S-a dat pre Sine pret de rascumparare pentru toti si cu Sangele Sau a facut impacarea omului cu Dumnezeu, ca El este ingrijitorul, mangaietorul si curatitorul pacatelor noastre. Dar marturisim, de asemenea, ca sfintii intervin pentru noi in rugaciuni si cereri si, din iubire pentru ei, Mantuitorul ne comunica si prin ei ceea ce are in Sine pe seama noastra, inaintea tuturor ne comunica prin Prea Sfanta Sa Maica, ascultandu-i cuvantul cu care se roaga pentru noi.

Tot astfel zicem si despre sfintii ingeri si pazitorii nostri; despre apostoli, prooroci, martiri, ierarhi, drepti si despre toti aceia care au preamarit pe Dumnezeu si care ii sunt slugi credincioase. Cu ei impreuna numaram pe arhierei, pe preoti, ca pe unii ce stau la dumnezeiestile altare, precum si pe barbatii drepti, distinsi prin virtuti. Domnului Ii place sa ne rugam unii pentru altii, ca mult poate rugaciunea dreptului (Iacov, 5 16). Ca Dumnezeu asculta mai mult pe cei sfinti, decat pe cei ce raman in pacate, aceasta o aflam din Sfintele Scripturi (Ioan, 9, 31).

Marturisim ca sfintii sunt ajutatori si mijlocitori pentru noi inaintea lui Dumnezeu nu numai aici, in timpul petrecerii cu noi, ci inca mult mai mult dupa moarte, cand ei, dupa indepartarea “oglinzii” (de care pomeneste Sfantul Apostol), contempla curat Sfanta Treime si nemarginita Ei lumina. Caci nu ne indoim nici de sfintii profeti care, in trup muritor fiind, au vazut lucrurile cele ceresti, prin care se prevesteau cele viitoare.

INVATACELUL: Dar se spune in Sfanta Scriptura ca Dumnezeu ii asculta pe sfinti cand acestia se roaga pentru noi?

PREOTUL: Am aratat ca sfintii sunt slaviti de Dumnezeu cu cinste (Rom., 2, 10), ca vor judeca lumea (I Cor., 6, 3), ca sunt iubiti de Dumnezeu (Dan., 10, 19). Iar cum ca sfintii sunt ascultati de Dumnezeu cand se roaga pentru noi, cauta in Dumnezeiasca Scriptura la citatele pe care ti le insemnez aici: Fac., 27, 7; Iov, 42, 8-10; I Regi, 7, 9; Ier., 15, 15-21; Iacov, 5, 13, 15; Apoc., 8, 3, 4, 5; Fac., 20, 7; II Tim., 1, 3; Dan., 10, 12. De asemenea, cauta despre mijlocirea ingerilor pentru noi la: Fac., 24, 7; Dan., 3, 19-25; Evr., 1, 14; Ies., 19, 22; Num., 20, 16; Fac., 19, 13; II Regi, 24, 16-17; I Par., 21, 14-16. Dar vei gasi si inca alte multe marturii in aceasta privinta, in dumnezeiasca Sfanta Scriptura, care confirma cele de mai sus. Nu ramane la indoiala in aceasta privinta, ca sa nu te osandesti si tu ca cei ce stau impotriva adevarului invederat si dovedit.

STRĂINUL DIN GALILEA

De la un timp prin faţa casei mele
Trece-un străin venit din Galilea,
Şi-mi cere un pahar de apă rece
Şi-i obosit căci vine din Iudea.

Numele meu este Isus Hristos
Şi-aş vrea să intru de găseşti că-i bine
Ca să vorbim de lucrul cel frumos
Şi să chemăm iar zilele senine.

Şi mi-a plăcut şi vorba Lui şi faţa
Dar astăzi sunt cu treabă prin ogradă,
Mai treci pe-aici, pe mâine e posibil
Şi te-oi chema de cum te văd pe stradă

Şi-a mai venit, Isus din Galilea
Şi-am mai vorbit cu El printre ulucă
Atât de mult ar vrea să intre-n casă
Şi copilaşilor ceva să zică,

Am auzit de prin vecini străine
Că vindeci boli, că pui în suflet pace,
Te-aş invita de n-ar fi musafirii
Ca să vorbi de ceea ce îţi place

Tu biet sărman din neamul lui Adam
Ce în atâtea lucruri te complaci,
Văd că primeşti în casă încă-un an
Însă cu Mine ce-ai de gând să faci?..

De la un timp prin faţa casei mele
Trece-un străin venit din Galilea
Şi-mi cere un pahar cu apă rece
Şi-i obosit căci vine din Iudea.

Şi-aş vrea să intru de găseşti că-i bine
Ca să vorbim de lucrul cel frumos
Şi să chemăm iar zilele senine...
Numele meu este... ISUS HRISTOS!

Doamne, tinde-Ti patrafirul

Peste fata mea de lut,
Sufletu-mi neghiob si slut
Sa-l albesti cu tibisirul
Cand amurgu-si toarce firul
Peste-un pic de gand tacut.

Sa-Ti vorbesc, ne-aud vecinii,
Iar osanda e pacat;
Eu stau pe-un colt plecat
Si sa-mi scriu povara vinii,
Pe cand Tu, la vremea cinii,
Sa-mi soptesti ca m-ai iertat

Aciuiati pe-o vatra noua
Vom purcede spre nou cant;
 Eu, o mana de pamant,
Tu, lumina-n strop de roua,
Migali-vom cartea-n doua:
Tu, vreo trei, eu, un cuvant.

Si-ncaltandu-Te-n sandale
Sa pornesti pe drum stelar,
Intr-ale slovelor chenar
Eu opri-Te-voi din cale
Si-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar.

(Valeriu Anania)

Ai mila de mine

Stii suflete c-ai greşit,
Pe Domnul ai întristat,
Chiar nu vrei să realizezi,
Vrei să zaci tot în păcat?

Ridică-te la lumină,
Ca să primeşti iar iertare,
Plângi si pocăişte-te,
Domnul e a ta salvare!

Te rog din sufletul meu,
Mă iartă, Doamne, mă iartă,
Voi plânge neîncetat…
Ce-am să fac la Judecată?

Când voi sta în faţa Ta,
Fiind plină de păcate,
Te rog nu mă osândi,
Nu mă timite la moarte.

Milă cer, Iisuse Doamne,
Ştiu că Tu mult mă iubeşti,
Fie-Ţi milă de-a Ta fiică,
În Ceruri să mă primeşti.

De Cristina ONOIU

Abecedarul vietii duhovnicesti

(extras dintr-o carte de rugăciuni tradusă din limba rusă)

1. Trezindu-te din somn aminteşte-ţi, în primul rând de Dumnezeu şi însenmează-te cu semnul Sfintei Cruci.
2. Nu amâna pravila rugăciunii pe care o ai, ci începe-ţi cu ea ziua.
3. Pe parcursul zilei, în orice lucru, roagă-te lui Dumnezeu cu rugăciuni scurte.
4. Rugăciunile sunt aripile sunetului; sufletul prin rugăciune se face locaş al lui Dumnezeu.
5. Ca ruăciunea să fie auzită de Dumnezeu roagă-te din toată inima.
6. Nu părăsi rugăciunea atunci când vrăjmaşul te împresoară cu indiferenţă; cel ce se nevoieşte spre rugăciune, când sufletul cade în nesimţire, este mai presus decât cel ce se roagă cu lacrimi.
7. Să cunoşti Noul Testament cu mintea şi cu inima, studiindu-l permanent. Cele neclare să nu le tălmăceşti după mintea ta ci să citeşti tâlcuirile sfinţilor părinţi sau să ceri explicaţii de la părintele duhovnic sau de la preoţi.
8. Nu uita să bei cu sete duhovnicească agheasmă pentru sfinţirea sufletului şi a trupului.
9. Nu uita să ungi în semnul Sf. Cruci cu ulei Sfinţit de la moaşte, de la icoane făcătoare de minuni, de la litie: fruntea, obrajii,urechile, inima, mâinile, picioarele şi locurile bolnave, se poate să bei câte o linguriţă (pe nemâncate, după ce ai primit prescura şi aghiasma).
10. Salutarea Împărătesei Cerurilor: “Născătoare de Dumnezeu Fecioară …” rosteşte-o cât mai des sau măcar o dată în oră.
11. În timpul liber citeşte scrierile sfinţilor părinţi - învăţători ai vieţii duhovniceşti, iar dacă nu le ai, cere-le cu insistenţă de la cei care le au.
12. În ispite şi necazuri întăreşte-te cu Psaltirea şi Paraclisul Maicii Domnului “De multe ispite fiind cuprins …”. Ea este unica noastră Apărătoare.
13. Atunci când demonii aruncă în tine săgeţile sale, când se apropie păcatul de tine, cântă cântările Săptămânii Patimilor şi ale Sfintei Învieri, citeşte Canonul şi Acatistul Preadulcelui Iisus Hristos şi Domnul va surpa legăturile întunericului care te-au înfăşurat. Strigă către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi către Îngerul Păzitor. Rosteşte cât mai des “Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te….”.
14. Dacă nu poti nici cânta, nici citi, în clipele luptei, pomeneşte numele lui Iisus, stai neclintit lângă Crucea Lui şi te vei tămădui prin lacrimile tale. Chiar şi de nu înţelegi înţelesul cuvintelor rugăciunii lui Iisus, repetându-le necontenit,dracii înţeleg şi vor fugi.
15. Omul care îşi începe viaţa duhovnicească trebuie să ştie că este bolnav, mintea lui se află în rătăcire, voinţa e mai mult plecată spre rău decât spre bine, inima se află în afara curăţeniei din pricina fierberii patimilor, de aceea la începutul vieţii duhovniceşti totul trebuie să fie orientat spre dobândirea sănătăţii duhovniceşti dimpreună cu smerenia.
16. Postul ne aduce la porţile raiului, iar milostenia le deschide.
17. Când e post, posteşte, însă trebuie să ştii că lui Dumnezeu îi este plăcută nu numai abţinerea pântecelui, ci şi abţinerea urechilor, a ochilor, a limbii, precum şi abţinerea inimii de la patimi.
18. Viaţa duhovnicească este un necontenit şi neobosit război cu duşmanii mântuirii sufletului. Niciodată să nu dormi sufleteşte, duhul să-ţi fie întotdeauna treaz, şi cheamă neîncetat în orice luptă pe Mântuitorul tău, pe Maica Domnului şi pe îngerul păzitor.
19. Teme-te să te învoieşli la păcat şi să te împreunezi cu gândurile păcătoase pe care ţi le şopteşte vrăjmaşul, să ştii: aceste fapte sunt păcătoase.
20. Aminteşte-ţi că neglijenţa pentru mântuirea sufletului duce la pierzanie.
21. Cere neîncetat de la Domnul: “Frica Ta sădeşte-o în inima mea”. O, cât este de fericit cel ce are în inima sa frica de Dumnezeu.
22. Dăruieşte-ţi, fără de rezerve, întreaga ta inimă şi vei simţi raiul pe pământ.
23. Credinţa ta se va întări de la permanenta pocăinţa şi rugăciune, precum şi de la comunicarea cu oamenii ce au credinţă adâncă în Domnul.
24. Ca Dumnezeu să audă şi să primească cererile tale, roagă-te pentru vrăjmaşii tăi, dorindu-le binele, fără a-i chema pe nume: “Doamne, Tu ne-ai dat poruncă să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, Tu îi ştii pe ei, eu nu-i ştiu, dăruieşte-le lor credinţă adevărată, dragoste nefăţarnică, viaţă după poruncile Tale, smerenie, răbdare, blândeţe, înţelepciune, bună cugetare, rugăciunea inimii, luare aminte la rugăciune, dragoste pentru citirea Sfintei Scripturi şi ale scrierilor sfinţilor părinţi, agonisirea Sfântului Duh. Binecuvinteză-i pe ei cu pace şi dragoste, iar dacă este cu neputinţă ca cei înrăiţi să se întoarcă, pune hotar răutăţii lor şi apără-i de vrăjmaşi pe aleşii Tăi”.
25. Întotdeauna caută neobosit faptele milosteniei şi ale dragostei compătimitoare. Fără aceste fapte nu putem plăcea lui Dumnezeu. Fii ca un soare pentru toţi, mila e mai presus de orice jertfă.
26. Fără o necesitate deosebită, nu merge nicăieri, iar stând acasă nu fi plin de griji. Tendinţa de îmbogăţire, grija de multe sunt momelile vrăjmaşului vremurilor în care trăim.
27. Cât mai puţin vorbeşte şi râzi, nu fi curios şi interesat de deşertăciuni.
28. Nu te afla niciodată fără de lucru, cinsteşte duminicile şi sărbătorile bisericeştii făcând fapte bune şi citind Sfânta Scriptură.
29. Să îndrăgeşti sfânta singurătate.
30. Toate ocările să le rabzi, mai întâi, prin tăcere, apoi prin autoînvinuire, şi după aceea prin rugăciune pentru cei ce te obijduiesc.
31. Smerenia biruie toţi dracii, iar răbdarea învinge patimile sufleteşti şi trupeşti. Cerând prin rugăciune smerenie, noi rugăm, de fapt, ca Dumnezeu să încuviinţeze ca un om oarecare să ne insulte. Smerenia şi dragostea pentru duşmani nu vor veni de la sine. Ele trebuie dobândite, răbdând corect insultele şi defăimările.
32. La rugăciune, afară de Dumnezeu, nimănui să nu-i arăţi lacrimi de umilinţă şi râvna ta pentru mântuire.
33. Pe preotul ortodox să-l consideri înger, Binevestitor trimis să te bucure şi să-ţi aducă mântuire.
34. În relaţiile cu oamenii comportă-te precum cu moştenitorii Măreţei Împărăţii, dar şi cu teamă ca de foc. Aminteşte-ţi de cuvintele Mântuitorului că orice lucru pe care îl faci aproapelui, îl faci pentru El Însuşi. În aproapele nostru se află mântuirea sau pierzania noastră.
35. Toate le iartă tuturor şi compătimeşte-i pe toţi în suferinţele lor.
36. Nu-ţi uita aproapele.
37. În cel ce caută aici odihnă nu se află Duhul lui Dumnezeu, el nu are dragoste către Dumnezeu şi către aproapele său.
38. Tristeţea şi neliniştea vin de la puţinătatea rugăciunii.
39. În orice loc şi în orice vreme cheamă-l în ajutor pe îngerul tău păzitor.
40. Grijeşte-te necontenit de plânsul inimii pentru păcatele tale. Când le mărturisesti şi te vei împărtăşi cu Sfintele Taine bucură-te încetişor de slobozirea de ele.
41. Cunoaşte-ţi propriile păcate, iar de cele străine cu străduinţă să te fereşti. Nu te omorî prin osândirea altora, cel ce osândeşte este antihrist.
42. În ce păcat ai osândit pe aproapele tău în acela vei cădea şi tu.
43. Să nu gândeşti despre nimeni de rău, ca să nu devii şi tu rău.
44. În fiecare seară mărturiseşte-I lui Dumnezeu toate faptele, cuvintele şi gândurile păcătoase care s-au întâmplat în timpul zilei.
45. Înainte de somn, roagă-te cu lacrimi şi cu metanii şi împacă-te cu toţi din toată inima.
46. Nu se cuvine să-ţi povesteşti visurile altora şi singur nu le crede. Nu o dată vrăjmaşul a ademenit şi a dus la pieire pe cei ce se încredeau visurilor.
47. Să adormi însemnându-te cu Sfânta Cruce şi cu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
48. Rugăciunea de noapte este mai scumpă decât cea de zi.
49. Nu pierde legătura cu părintele tău duhovnicesc, ai grijă să nu-l jigneşti sau să-l ofensezi, nu tăinui de el nimic.
50. Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu întotdeauna şi pentru toate.
51. A mulţumi in scârbe, în boli şi în necazuri este mai presus decât a fi drept.
52. Plângerea lăuntrică a păcatelor este mai mântuitoare decât toate nevoinţele.
53. Nu există cuvânt mai bun pre limba noastră decât: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, “Doamne, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul”.
54. Să îndrăgeşti slujbele bisericeşti şi să-ţi apropii viaţa de Dumnezeu.
55. Obişnuieşte-te întotdeauna cu trezvie să-ţi urmăreşti simţirile exterioare. Prin ele vrăjmaşul intră în suflet. Cu multă atenţie ai grijă de gândurile tale.
56. Văzându-ţi slăbiciunea şi neputinţa de a face bine, aminteşte-ţi că te mântuieşte Mântuitorul tău, Domnul nostru Iisus Hristos.
57. Credinţa să-ţi fie cetate de neclintit. Să ştii că nu doarme vicleanul vrăjmaş şi îţi urmăreşte fiecare pas. Iar Dumnezeu iubeşte sufletul curajos care se încrede în El.
58. Cu Dumnezeu ne unesc scârbele, truda şi bolile. Nu cârti şi nu-ţi fie frică de ele.
59. Nimeni nu s-a suit la cer, aflându-se în bunăstare şi trăind căldicel.
60. Cât mai des, cu umilinţă şi cu inimă înfrântă, mărturiseşte-te şi te împărtăşeşte cu Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului Nostru Iisus Hristos. Numai prin ele trăieşti.
61. Dacă ne vom pocăi, toate se vor îndrepta.
62. De nu ar fi existat taina spovedaniei şi a pocăinţei nimeni nu s-ar fi mântuit, iar prin ele pământul s-a umplut de sfinţi.
63. În viaţa aceasta împărăţia lui Dumnezeu vine atunci când ne mărturisim păcatele duhovnicului.
64. Niciodată să nu uiţi că moartea ne poate răpi în orice clipă, nu uita că în curând va fi Judecata şi răsplata. Ţine minte că întotdeauna te afli în preajma Lui Dumnezeu şi sub Ochiul Lui Atotvăzător.
65. Adu-ti aminte de cele ce a gătit Domnul celor ce-L iubesc pe El şi îndeplinesc poruncile Lui.
66. Nu uita că pentru fiecare oră din această viaţă va trebui să răspundem în ziua Judecăţii.
67. Nu te încrede pornirilor, fie ele şi bune, până nu vei primi binecuvântarea unui duhovnic înţelept. Nu da crezare inimii, controlează-te citind scrierile sfinţilor părinţi ortodocşi.
68. E nevoie să te desparţi de vrăjmaşul din tine: fereşte-te de ceea ce doreşte vrăjmaşul tău.
69. Biserica este raiul pe pământ. Fericit este cel ce o cercetează cât mai des.

Citeşte acest Abecedar cel puţin o dată în săptămână.
/dervent.ro/