CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA POMENIREA CUVIOASEI PARASCHEVA

(14 octombrie)

Sfanta Parascheva s-a nascut in secolul al XI-lea, in satul Epivat din Tracia, pe tarmul Marii Marmara, in apropiere de Constantinopol (azi Istanbul). Se spune ca pe cand avea 10 ani, Cuvioasa Parascheva a auzit intr-o biserica cuvintele Mantuitorului: "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Aceste cuvinte o determina sa-si daruiasca hainele sale saracilor.

Dupa o vreme se retrage in pustie. Urmand sfaturile unor vietuitori alesi, se indreapta spre tinutul Pontului, oprindu-se la manastirea Maicii Domnului din Heracleea, unde va ramane cinci ani. De aici a plecat spre Tara Sfanta, in dorinta de a-si petrece restul vietii in locurile sfinte. Dupa ce a vazut Ierusalimul, s-a asezat intr-o manastire de calugarite in pustiul Iordanului.

Din putinele stiri privitoare la viata ei, aflam ca intr-o noapte, pe cand avea 25 de ani, un inger i-a spus in vis, sa se reintoarca in locurile parintesti. Sfantul Varlaam scrie in Cazania sa: "Sa lasi pustia si la mosia ta sa te intorci, ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit".

Din Constantinopol s-a indreptat spre Epivat, fara sa spuna cuiva cine este si de unde vine. Aici, impacata cu sine, cu oamenii si cu Dumnezeu, si-a dat sufletul.

A fost ingropata ca o straina. Potrivit traditiei se spune ca un marinar a murit pe o corabie, iar trupul i-a fost aruncat in mare. Valurile l-au aruncat la tarm, iar un sihastru care traia acolo, a rugat pe niste crestini sa-l ingroape dupa randuiala crestineasca. Sapand deci o groapa, au aflat trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputrezit si plin de mireasma. Cu toate acestea, au pus alaturi de ea si trupul corabierului. Dar in noaptea urmatoare, unuia din crestinii care sapasera groapa, cu numele Gheorghe, i s-a aratat in vis o imparateasa, sezand pe un scaun luminat si inconjurata de ingeri, iar unul dintre acestia il mustra pentru ca n-a scos din groapa trupul Cuvioasei Parascheva. Iar imparateasa pe care o vazuse in vis " si care nu era alta decat Cuvioasa Parascheva " i-a poruncit sa ia degraba trupul ei si sa-l aseze undeva la loc de cinste.

Credinciosii au inteles ca este un semn dumnezeiesc, fapt pentru care au luat trupul Cuvioasei din mormant si l-au asezat in biserica Sfintii Apostoli din Kallicrateia. Indata au avut loc vindecari minunate in urma rugaciunilor care se faceau langa cinstitele sale moaste.

In anul 1238, in ziua de 14 octombrie, moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate la Tarnovo, fiind asezate in Biserica cu hramul Maicii Domnului.

In anul 1393, Bulgaria cade sub ocupatia turcilor, iar bisericile bulgare au fost transformate in moschei. Este anul in care sfintele moaste sunt mutate la Vidin, pentru 5 ani.

Dupa lupta de la Nicopole din anul 1396, moastele Sfintei Parascheva vor ajunge din Vidin la Belgrad - Serbia, in anul 1398.

In 1521, sultanul Suleiman Magnificul cucereste Belgradul. Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva sunt duse la Constantinopol, fiind asezate in palatul sultanului. Au fost rascumparate de la turci de Patriarhia Ecumenica. Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost asezate in Biserica Panmakaristos, sediul de atunci al Patriarhiei Ecumenice. Dupa transformarea acestei biserici in moscheie, moastele au fost duse in mai multe biserici: Vlaherne (1586), Sfantul Dumitru de la Xiloporta (1597) si Sfantul Gheorghe din Fanar - noul sediu al Patriarhiei Ecumenice (1601).

Stramutarea moastelorCuvioasei Parascheva la Iasi

Vasile Lupu ctitorind la Iasi biserica "Sfintii Trei Ierarhi" si amintindu-si de Ioan Asan, care la vremea sa a stramutat moastele Prea Cuvioasei Parascheva de la Epivat la Tarnovo, de Alexandru cel Bun care a adus moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Cetatea Alba la Suceava, a facut demersurile necesare la Patriarhia din Constantinopol ca moastele Sfintei Parascheva sa fie stramutate la Iasi.

Plateste toate datoriile Patriarhiei Ecumenice, si astfel, patriarhul Partenie I si membrii Sinodului au hotarat sa-i ofere, drept recunostinta, moastele Cuvioasei.

Moastele Cuvioasei Parascheva au fost aduse in Moldova de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) si asezate pe 14 octombrie 1641, in Manastirea „Sfintii Trei Ierarhi“. In anul 1887, moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate in Catedrala mitropolitana din Iasi.


Cinstirea Cuvioasei Parascheva nu are granite


Bisericile care au ca ocrotitoare pe Sfanta Cuvioasa Parascheva sunt intr-un numar mare. Astfel, in Arhiepiscopia Bucurestilor sunt peste 33 de biserici, in Arhiepiscopia Targovistei 18, in Episcopia Buzaului 29, in Episcopia Dunarii de Jos 24, in Episcopia Alexandriei si Teleormanului 4, in Arhiepiscopia Iasilor 35, in Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor 5, in Episcopia Romanului 22, in Arhiepiscopia Sibiului 47, in Episcopia Maramuresului si Satmarului 6, in Arhiepiscopia Timisoarei 18, in Episcopia Caransebesului 5, in Mitropolia Basarabiei 6. Episcopia Ortodoxa a romanilor din Ungaria are la Gyula o biserica cu hramul "Sfanta Parascheva", construita in anul 1834. Romanii din Malovista (Macedonia), Torino (Italia), Paris (Franta), Wakefield, Massachusetts (SUA) au biserici al caror hram este Sfanta Parascheva.

Sursa text: http://www.crestinortodox.ro

O mărturisire cutremurătoare – Preotul Vasile Pătraşcu: „Am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu”

1 ianuarie 1922, Bârlad – † 23 septembrie 2006, Bucureşti

M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din români ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Bârlad, apoi Academia de Înalte Studii Economice din Bucureşti.
Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru „organizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii politici, la Legea nr. 209, „uneltire contra siguranţei statului”.
Am trecut prin următoarele temniţe ale „raiului bolşevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai multe rânduri.

La Ministerul de Interne am fost supus la anchete prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau odihnă. De la Interne, primul lot de condamnaţi am fost expediaţi la Piteşti, prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pentru România, secondat de generalul Dulgheru (pe numele adevărat, Dulbergher), şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici, şi alţii din echipa lor.
În timpul anchetelor, am fost dus în biroul lui Dulgheru în trei rânduri şi mi s-a zis: „Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori! Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!…” După noi, au mai venit alte loturi, de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov etc. Capacitatea celulelor era de maxim patru persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi şapte, şi nouă persoane într-o celulă de doi pe patru metri. În celulele negre au băgat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…
Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care nota capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi comandantul închisorii, Dumitrescu, împreună cu o ceată de gardieni, a năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i până la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca nişte pachete cu oase şi carne sfărâmate. După aceasta i-au dat în primire lui Ţurcanu şi echipei lui.
În camere se făcea „reeducarea”. Se juca „volei” cu tine şi nu conta unde te loveau. În faţa mea, unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în tineta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, flegme) şi îţi făceau „botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de trei kilograme de astfel de murdărie.
Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub buza superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fesele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dezumfla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridicându-le pe pereţi. Altădată au pus cincisprezece persoane deasupra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca strivitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coatele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta s-au rupt.
La Camera 1 Subsol, şef al „comitetului de reeducare” era Mărtinuş. La ordinul lui: „Bandiţilor, sub priciuri fuga marş!”, toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ce mai rămânea afară. Odată eu, nemaiavând unde intra, am rămas cu trei sferturi din corp afară – loviturile de drug s-au oprit în coloana mea vertebrală. Repetându-se în acelaşi loc, au făcut trei vertebre să cedeze, intrând înăuntrul coloanei, după care n-am mai putut mişca nici un deget. Însă Dumnezeu mi-a remediat mutilarea trupului… Tot la Camera 1 stăteam pe prici, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul deschis, iar eu învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stăteam sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pătura de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: „Ce faci, banditule?” Eu, liniştit şi simplu, i-am răspuns: „Mă rog” – ceea ce şi făceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de topor în cap. A amuţit.
În Camera 2 Subsol, unde era şef de „comitet” Leonida Titus, am fost „făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela şi o lingură ca să „împărtăşesc” cu murdărie din tinetă 70-80 de oameni. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă înfăşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi „întindă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea nişte dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe tinetă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajunsesem desfigurat, livid, nu mai semănam a om. Atunci am văzut broboane de sudoare ieşindu-mi din piele, cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: „Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”
În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut „demascarea” preoţilor şi călugărilor – cea mai mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad, dar ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău decât în iad…
La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Nicolae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bârlad, cu ieromonahul Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu ieromonahul Ioan Iovan de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de rugăciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul celulei, afară de închidere-deschidere şi mese. În felul acesta zburau zilele ca şi cum nu ar fi fost.
Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în rugăciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, de am stat numai cu el singur şi m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din saltea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrahil şi apoi m-a spovedit. În temniţă şi în prizonierat, aşa au făcut preoţii ortodocşi români…
Tot atunci, studentul la medicină Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum venise cu o condamnare nouă, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de paraşută, în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă, luam miezul şi îl frământam. După aceea, luam bucăţi cât mazărea şi le făceam plate. Cu acul, luam din punga cu Sfinte şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la „poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate. Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ştergeam niciodată sau la gulerul şi manşetele unei cămăşi. Erau cât un bob de linte mai mare. La percheziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez ale fiecăruia, iar la ora 6:00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în genunchi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare.
În 1953, la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut şapte zile şi şapte nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din camera ofiţerului de servici. Eu n-aveam treabă cu ei, programul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Paraclise, 15.000-20.000 de „Doamne Iisuse…” Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele, ca să nu le uit.
În timpul unei anchete, le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris: „N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumneavoastră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Vasile Pătraşcu”.
Seara mi-au dat varză cu carne. Când am gustat din zeamă cinci linguri, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri, în şase ore m-am făcut mai galben decât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în dubă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani, unde cincisprezece zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n-am murit. După alte cincisprezece zile m-au dus la infirmerie, unde un deţinut bolnav s-a oferit să-mi dea de la bagajul lui două tuburi mici de meteonină, care au fost salvarea ficatului meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în viaţa lui un astfel de icter. Am trăit 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era raţia – şi Dumnezeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.
După expirarea pedepsei, mi s-au mai dat doi ani de „administrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m-am eliberat împreună cu 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.
Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am sărit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ieşit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pusesem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era mai să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am întrebat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mine de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat, şi am întrebat-o din nou: „A murit?” Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în temniţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.
La ieşirea din temniţă, i-am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu:
- Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci „comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru a putea ierta”.
La ieşirea din temniţă, voiam să merg în nordul Moldovei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să rămân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am rămas în lume…

Spune legenda că a fost o ţară
Cu holde de aur şi cer fermecat,
Cu freamăt de codru şi cântec de ape,
Cu sfinte troiţe pe uliţi de sat.

Şi-n ţara aceea de vremi îngropată
Vegheau voievozi pe-ntinsele zări:
Ştefan la Suceava, Mihai dinspre Turda
La Olt Domnul Tudor şi vajnici flăcăi.

Porneşte furtuna şi iadul prin ţară,
Legenda nu spune câţi morţi au pierit.
Ne spun doar bătrânii c-ar fi cimitire
De morţi fără cruce, rodind însutit…

Amintiri cu Părintele Vasile

Părintele Vasile Pătraşcu a trecut „ca o lacrimă de sânge” la cele veşnice în miezul zilei de 23 septembrie 2006. Am pierdut atunci un duhovnic dăruit cu mult har, iubit, respectat şi uneori temut pentru atitudinea sa ortodoxă fermă, dar îmbinată cu o mare modestie şi, mai ales, plină de duhul blândeţii creştineşti.
Născut la 1 ianuarie 1922 la Bârlad, a studiat ştiinţele economice şi teologia. Spirit luptător încă din anii adolescenţei, a intrat în rândurile Frăţiei de Cruce, apoi s-a călit în cei 18 ani de închisoare, torturat continuu pentru intransigenţa şi pentru atitudinea sa fără compromisuri, continuându-şi apoi lupta pentru credinţă şi neam, ca preot, până la sfârşitul vieţii.
Părintele Vasile era de o mare modestie, sensibilitate şi bunătate sufletească – un suflet mare, gata oricând să-l ajute pe cel în nevoie. Torturile îndurate în închisoarea de la Piteşti nu au reuşit să-i spele creierul, să-i otrăvească sufletul, să-l transforme într-un „reeducat” care să nege tot ce avea mai sfânt. Dimpotrivă, iadul de la Piteşti l-a oţelit şi l-a întărit în credinţă. Ca şi altor „piteşteni”, nu-i plăcea să vorbească despre ce a pătimit acolo, dar în toate memoriile apărute Părintele Vasile Pătraşcu este citat ca un rezistent integru, care nu a cedat, nu s-a plecat în faţa Satanei.
L-am cunoscut la parohia din satul Nefliu-Măgurele, unde participam uneori la Liturghia de Duminică sau la Sfântul Maslu.
Primul lucru care îţi atrăgea atenţia când intrai în frumoasa şi înflorita curte a bisericii era mulţimea de cruci mici şi albe, care străjuiau osemintele unor preoţi, adunate de Părintele Vasile de pe la bisericile demolate în vremea comunismului.
Peste tot era evident spiritul de gospodar şi de gestionar al Părintelui. Dintr-o săracă biserică sătească, harul şi strădania sa au ctitorit un adevărat loc de pelerinaj, care aduna credincioşi de prin satele vecine, din Bucureşti şi chiar din alte colţuri ale ţării. Vechea biserică a fost consolidată, renovată şi pictată, iar în curtea acesteia Părintele Vasile a clădit o casă parohială, înconjurată de o frumoasă grădină cu flori şi arbori ornamentali. De asemenea, Părintele a realizat şi alte ctitorii şi a ajutat unele parohii în nevoie.
Crucile monumentale de neon pe care Părintele le-a ridicat în curtea bisericii, în faţa Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele şi în alte locuri bine chibzuite înfiorează cu lumina lor şi pe cel mai indiferent trecător, care parcă se trezeşte şi îşi face semnul Crucii.
Ca preot slujitor, Părintele Vasile se impunea prin sârguinţa cu care slujea, fără a omite nici o iotă din tipic. Fiecare slujbă era o jertfă, a sa proprie şi a credincioşilor din biserică – prin meticulozitatea cu care slujea, prin conştiinciozitatea cu care citea toate pomelnicele anului, prin ordinea şi disciplina care stăpânea în biserică. Liturghia de Duminică începea pentru el dis-de-dimineaţă şi se sfârşea pe la ora 14. Majoritatea credincioşilor stăteau în genunchi în tot timpul Liturghiei, ore întregi, nu pentru că Părintele le-ar fi impus aceasta, ci numai pentru că aşa simţeau ei nevoia să se roage în starea de cucernicie ce domnea în biserică.
Duhovnic cu har, neobosit şi căutat de multă lume, Părintele Vasile era de o severitate dreaptă, dar blândă, care te făcea să-ţi împlineşti canonul nu ca o pedeapsă, ci cu bucuria curăţirii sufleteşti şi a recunoştinţei.
Sfintele Masluri ce se slujeau în biserica de la Nefliu erau vestite ca fiind de mare folos celor ce veneau cu credinţa vindecării sufleteşti şi trupeşti, mergând până la exorcizări cutremurătoare, de neuitat pentru noi, aceia care le-am fost martori. Slujit în fiecare miercuri, împreună cu alţi doi preoţi, Sfântul Maslu aducea în biserică o atmosferă deosebită, de implorare a ajutorului Dumnezeieştii Puteri în lupta pentru înfrângerea celui Rău, care îi chinuieşte şi-i îmbolnăveşte pe credincioşi.
Aproape totdeauna în faţa altarului stătea o persoană chinuită, din care se auzea, din când în când, câte un strigăt neomenesc, ca un răget sau un urlet. Acestea se înteţeau atunci când Părintele ieşea în faţa altarului şi începea să citească dezlegările şi molitvele Sfântului Vasile cel Mare, cu blestemele adresate Satanei. Parcă îl văd şi acum pe Părintele Vasile cum se oprea din citit şi arunca o privire cruntă, pe deasupra ochelarilor, poruncind ca un tunet: „Taci !” – şi urletele amuţeau…
O doamnă care venea la fiecare slujbă a Sfântului Maslu povestea cum a vindecat-o Părintele de starea ei, căreia medicii nu-i aflaseră remediu. Simţea că arde toată, deşi temperatura corpului îi era cea normală. Venea la Părintele Vasile şi-l implora, plângând: „Ard, ard toată, fă ceva cu mine, Părinte!” Şi, cu multă rugăciune şi strădanie, Părintele Vasile a vindecat-o – iar acum ea venea la Sfântul Maslu ca să-i mulţumească lui Dumnezeu.
Eu, personal, îl iubeam şi îl cinsteam în mod deosebit pe Părintele Vasile; el simţea asta şi, deşi nu mi-a fost duhovnic, stăteam uneori şi povesteam împreună ore întregi. Odată mi-a vorbit despre o exorcizare grea, când Părintele i-a strigat duhului rău: „Cine eşti?”, la care acesta i-a răspuns: „Belzebut! Şi am să te ologesc!” În aceeaşi lună, un câine l-a muşcat pe Părinte de un picior, iar la celălalt i-a plesnit un varice. Vindecarea acestor răni a durat mai multe luni.
Biserica Părintelui Vasile era mereu plină, dar mai mult cu oameni veniţi de prin alte locuri decât cu cei din satul său. Motivul era că Părintele le arăta, fără cruţare şi cu icoane înspăimântătoare, consecinţele avortului, ale vrăjitoriilor, precum şi ale altor practici păcătoase din sat, din care cauză vrăjitoarele satului îi făceau o atmosferă rea printre locuitori.

*

Pentru mine, Părintele Vasile Pătraşcu a fost mult mai mult decât un prieten drag. Pentru familia mea a fost un duhovnic adevărat, bun şi drept, care ne-a ajutat neprecupeţit în momente grele. La mormântul plin de flori aflat în grădina bisericii vin mereu credincioşi, plini de recunoştinţă, ca să mulţumească pentru ajutorul duhovnicesc, moral şi material, primit de la acest preot fără pereche.
Dumnezeu să-l ierte şi să odihnească marele-i suflet în Grădina Raiului!

Erast Călinescu

Material apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă”

O minune a Sfântului Nectarie - mărturia unei preotese din Sibiu..

Sunt o fiinţă fericită! Fericită în primul rând pentru că Preabunul Dumnezeu m-a învrednicit să-L cunosc din fragedă pruncie, că a îngăduit să port numele Preasfintei Maicii Sale, apoi că mi-a dăruit bucuria maternităţii, prin cele trei fetiţe minunate: Anastasia (5 ani), Daria (3 ani) şi Nectaria (1 an) şi că în cele mai grele momente ale vieţii m-a purtat El Însuşi pe braţe prin sfinţii Săi, pe care i-a rânduit făcători de minuni şi doctori fără de arginţi tuturor celor care îi cheamă cu credinţă în ajutor.
Am văzut cu ochii mei fapte minunate săvârşite de unii dintre aceşti <> care, deşi mutaţi cu sufletul la cer, n-au uitat de noi cei de pe pământ, ci fie şi-au lăsat trupul îndumnezeit drept altar de închinare izvorâtor de tămăduiri trupeşti şi sufleteşti, fie au lăsat ca prin prăznuirea lor sau prin simpla pomenire a numelui lor, binecredincioşii aflaţi în nevoi, să-şi găsească de îndată izbăvirea. Aş aminti aici pe cei faţă de care nutresc o evlavie mai deosebită datorită grijii lor speciale faţă de noi: Sfântul Mare Mucenic Mina – izbăvitorul de pagube şi aducătorul lucrurilor furate sau pierdute, Sfânta Mare Muceniţa Varvara – patroana copilăriei mele, Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv (+ 15 nov, Edesa), Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina din Lesbos (+1463; martirizaţi de turci) şi, nu în ultimul rând, SFÂNTUL NECTARIE al Eghinei, grabnic ajutătorul şi aducătorul de blândeţe, pace şi bucurie în case şi în suflete.
Demn de remarcat este faptul că deseori sfinţii ne caută ei pe noi, înainte ca noi să dăm de ei. Aşa s-a întâmplat cu Sfântul Nectarie: “m-a căutat” în anul I de Facultate prin cineva care dorea o traducere succintă a vieţii Sfântului din franceză în română. Atunci auzisem pentru prima dată de acest mare taumaturg dăruit de Dumnezeu grecilor şi întregii lumi. Dar, din păcate, nu l-am pus la inimă. Am luat doar cunoştinţă de existenţa lui şi l-am uitat. Au trebuit să treacă încă 10 ani ca să mă întâlnesc efectiv cu dânsul.
Şi aceasta s-a petrecut pe 19 octombrie 2003, ziua în care am adus-o pe lume pe Daria. Înainte cu câteva ore de a naşte (deşi mai aveam încă o săptămână până la termen), printr-un telefon providenţial, bunele şi grijuliile mele surori mă înştiinţează că Sfântul Nectarie ajută pe toate femeile însărcinate care se roagă lui să nască în mai puţin de o oră. Până în acel moment ştiam despre Sfânt că este vindecător de cancer. Nimic mai mult. Aveam să constat, la scurt timp, că dacă nu-l strigam pe Sfânt în chinurile cumplite ale naşterii, aceasta n-ar fi durat numai 50 minute – spre marea surprindere a mea şi a personalului medical, iar eu nu aş mai fi fost acum în viaţă. Până la orele 22.00 nu am avut nimic, nici o durere. La 22.50 mă aflam deja în faţa miracolului: o fetiţă superbă, cu ten curat rozaliu, blondă, cu ochii albaştri... Nu-mi venea să-mi cred ochilor! I-am pus numele Daria pentru că 9 luni de zile mi-a stăruit în minte numele acestei Sfinte (+19 martie), dar încă pe masa de naştere fiind, nu am rezistat să nu-i făgăduiesc Sfântului Nectarie că dacă Dumnezeu îmi va mai dărui o fetiţă îi voi pune numele lui.
Timpul a trecut ...şi în primăvara anului 2005 eram din nou însărcinată. Ce-i drept, aceasta mă luase pe nepregătite. Planurile mele de viitor se îndepărtau unul câte unul, semn că voia lui Dumnezeu era alta. Starea de rău general, greţurile teribile, durerile abdominale m-au îndreptat, vrând-nevrând, spre medicul ginecolog care, în urma unei ecografii, a declarat soţului meu: “Soţia dumneavoastră are o sarcină extrauterină. Trebuie neapărat operată, altfel există riscul ca una din trompe să explodeze, iar doamna să ajungă în stare de şoc la spital. Mâine dimineaţă o voi opera chiar eu. Vă aştept cu o confirmare”. Am rămas cu gura căscată. Nu am putut lua nici o decizie imediată. Şi cum oare aş fi acceptat operaţia când ştiam că aş săvârşi un păcat la fel de mare precum avortul? Am ajuns acasă bântuită de gânduri şi de mustrări de conştiinţă : “Să fie o atenţionare a lui Dumnezeu că nu am primit de la bun început <> cu bucurie, cu linişte, cu recunoştinţă, că m-am întristat, că m-am descurajat? De ce a îngăduit pentru mine această încercare? Sigur, am greşit! Acum ce voi face? Voi avea atâta credinţă încât să merg înainte aşteptând clipa fatală şi lasându-mă cu totul în mâinile Ştiutorului a toate? Te-am mâniat, Doamne, iartă-mă!” – strigam în străfundurile fiinţei mele. Şi mi-am amintit din nou de Sfântul Nectarie. „Îl voi lua ca mijlocitor. El e cel mai potrivit pentru situaţia în care mă aflu. De va voi, va putea preschimba răul în bine...“ – mi-am spus cu o oarecare vioiciune de spirit. M-am aşezat în genunchi şi i-am citit acatistul cu lacrimi, rugându-l stăruitor să-l treacă pe copilaş “pârleazul”, aducându-l în mediul lui propice de dezvoltare. Ce nu e cu putinţă la Dumnezeu? După acest “botez” al conştiinţei m-a împins sufletul să-i făgăduiesc încă o dată că, dacă va decurge totul firesc, copilaşul îi va purta numele, iar minunea o voi propovădui verbal şi în scris ca să cunoască toţi cât de “minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”. După 48 de ore m-am prezentat cu un bilet de urgenţă la un alt doctor pentru o nouă ecografie. Nu mai aveam cum să stau liniştită acasă. Am intrat cu prioritate, şi, după efectuarea examenului clinic de rigoare, doctorul mi se adresează zâmbind: “Despre ce urgenţă e vorba? Sarcina este absolut normală, la locul ei...Totul e OK”. Am tresărit de uimire... Bătăile inimii mele se armonizau într-un dans înălţător cu bătăile grăbite şi vesele ale micuţei inimioare. Am răsuflat uşurată şi profund mulţumită. Parcă mă întorsesem dintr-o bătălie. Purtam steagul biruinţei obţinute de marele meu binefăcător, Sfântul Nectarie, al cărui nume îmi revenea necontenit pe buze.
A sosit cu paşi repezi şi praznicul Sfântului (9 nov), zi în care am purces spre racla cu părticica din sfintele sale moaşte, adăpostită de Biserica Spitalului TBC din Sibiu. Până în acea zi nu am ştiut că Sibiul are o asemenea avuţie. A avut grijă Sfântul şi de data aceasta să ne cheme la el ca să-l putem “îmbrăţişa” prin rugăciune. Naşterea era programată la sfârşitul lunii, dar mă bucur să cred că Sfinţii Gurie, Samona şi Aviv “s-au înţeles” cu Sfântul Nectarie să aibă şi ei o contribuţie la fericitul eveniment. Am născut chiar de praznicul lor (15 nov), în prima zi a Postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. La ora 10.00 dimineaţa, când s-au înteţit durerile, m-a sunat sora mea cea mică încredinţându-mă că imediat va începe să citească Acatistul Sfântului Nectarie. La 10.30 punct, când ea a terminat Acatistul, şi-a făcut apariţia “zâna zorilor”, minunata Nectaria, care, printr-un ţipăt unic şi de neuitat, ne dădea de veste că a părăsit întunericul pântecelui matern, dornică de lumina neînseratului soare. Încă nu coborâsem de pe “masa de jertfă” când a trebuit să depun mărturie despre adevăratul nostru Salvamar. “Nectaria sau Nectarina?” – mă întreabă doctorul mirat. “NEC-TA-RIA!” – îi răspund silabisit şi complet epuizată. “Dar ce nume e ăsta? N-am mai auzit...”. Pe moment m-a ispitit gândul să-i dau un răspuns simplu, real şi străin de tainică realitate a comuniunii noastre cu lumea cerească (ex: “în compensarea amărelilor groaznice pe care le-am avut în timpul sarcinii...”), dar conştiinţa nu m-a lăsat: “De la Sfântul Nectarie, care a vindecat-o pe fetiţa mea cea mare de o boală grea şi care m-a ajutat la naştere...” “Cine e? E mort sau viu?” – continuă să mă interogheze uimit doctorul. “Şi una şi alta. E un sfânt al secolului trecut, ale cărui sfinte moaşte se află în insula Eghina din Grecia şi o parte chiar la noi în ţară. A fost profesor, mitropolit, sfânt!...”. “Şi cum comunicaţi: în greacă sau în română? Ştie şi limba română?”. “Ştie toate limbile pământului, domnule doctor!”. “ Ei, lasă-mă! Cum aşa?”. L-am lăsat..., dar în grija Sfântului Nectarie, să-l călăuzească cum ştie el spre adevăr.
Dar să revin la dulcea mea Nectarie, cu câteva remarci: o privesc şi nu mă mai satur. Nu pentru că îi sunt mamă, ci asta o spun toţi cei cu care ne întâlnim. Sper să nu fiu prea îndrăzneaţă dacă afirm că chipul ei are multe în comun cu chipul Sfântului Nectarie: ochii mari, albaştri, extrem de blânzi, sprânceana stângă mai coborâtă decât cea dreaptă, zâmbetul galeş şi suav. “Copiii <> sunt cei mai reuşiţi” – mi-a şoptit odată un preot sibian, tată a 5 copii excepţionali, iar Nectaria a certificat acest lucru. Dumnezeu nu greşeşte niciodată cu noi, dar noi adesea... Dar noi adesea şi iremediabil. Dacă aş fi ascultat de primul glas, aş fi pierdut o comoară mai scumpă decât tot pamântul cu toate bogăţiile lui. Dacă aş fi acceptat condamnabila operaţie şi nu mi-aş fi pus nădejdea în Atotputernicul Dumnezeu, Nectaria acum nu ar mai fi fost. În prezent nu mi-aş mai fi îndulcit văzul, auzul, mintea şi sufletul cu “mierea” îngerească a acestei “albinuţe”, ci m-ar fi aşteptat, fără să ştiu, “cupa” plină de “fiere” a Judecăţii de pe urmă. Slavă Preabunului Dumnezeu, sfinţilor Săi şi îndeosebi Sfântului Nectarie că nu m-au lasat să cad în ispită!
Am amintit mai sus de o altă minune a Sfântului Nectarie şi nu numai a Sfântului Nectarie, ci şi a Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina: tămăduirea primei noastre fetiţe, Anastasia, diagnosticată de la vârsta de 2 ani cu megadori colon şi constipaţie cronică. Clismele regulate pe care am fost nevoiţi să i le facem tot la 2-3 zile timp de 1 an o înspăimântau şi o aduceau într-o stare critică, cu transpiraţii abundente, tremurături, urlete, lacrimi etc. Supozitoarele cu glicerină nu-şi mai făceau de mult efectul. Pe 27 aprilie 2004 am consultat un medic naturist din Bucureşti, după care am fost şi la racla cu moaştele Sfântului Nectarie de la mânăstirea Radu Vodă. De această dată Dumnezeu ne-a pus credinţa la încercare. Minunea întârzia. Au trecut câteva zile. Eram abătuţi şi nedumeriţi. Am citit de câteva ori, împreună cu fetiţa, Acatistul Sfântului Nectarie şi Paraclisul Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Aflasem de curând că Sfântul Rafail a vindecat o femeie care suferea de constipaţie cronică şi că Sfântul Nectarie “se pricepea” şi la boli intestinale. În marţea luminată, a 3-a zi de Paşti, când sunt sărbătoriţi Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, Anastasia a făcut la oliţă fără nici o intervenţie din partea noastră. Nici nu apucasem să-i administrăm tratamentul prescris de doctor. Am să redau cu exactitate dialogul pe care Anastasia l-a avut în februarie 2005 cu sora mea cea mică şi pe care l-am notat imediat:
N: - Am auzit că ai facut la oliţă. Vezi că te-au ajutat sfinţii dacă te-ai rugat?
A: - Da! Am visat că a venit la mine şi m-a ajutat să fac şi m-a împins aşa: hmmm!
N: - Cine a venit la tine?
A: - Sfântul Lafail!
N: - Şi cum arăta?
A: - Avea barbă lungă!
N: - Era mic sau înalt?
A: - Înalt!
N: - Şi cum era îmbrăcat?
A: - Ca tati!
(....)
N: - Ia să vedem, care din aceasta icoană?
A: - El! (l-a arătat exact pe Sfântul Rafail).
Se pare că sfinţii lucrează şi “în echipă”. Nu pentru că nu ar fi în stare să se “descurce” individual, ci pentru că le place smerenia, conlucrarea prietenească, intercomuniunea, ca unii ce sunt părtaşi ai Sfintei Treimi – “structura supremei iubiri”.
Şi în anul acesta (2006) Sfântul Nectarie ne-a avut sub oblăduirea sa. În luna iunie ne aflam în staţiunea Govora. Doamna doctor R.I. ne-a primit ca şi cum ne-ar fi cunoscut de când lumea. Asistenta dânsei era însărcinată; mai avea câteva zile şi trebuia să nască. Amabilitatea amândurora ne-a încurajat să orientăm discuţia spre tarâmul duhovnicesc al credinţei. Le-am povestit propria experienţă cu Sfântul Nectarie, sfătuind-o în special pe doamna asistentă să-l cheme în ajutor la naştere. Şi pentru ca să se convingă de cele spuse, le-am dăruit câte o carte cu viaţa, minunile şi Acatistul Sfântului. Apoi am urcat cu fetiţele cele mari la ultimul etaj. În ziua aceea mai aveam de făcut încă o procedură. Dar înainte de a o finaliza, din ispita şi răutatea diavolului care n-a suportat propovăduirea noastră, fetiţele au ieşit cu un minut mai repede. Am auzit în curând ţipete şi inima mi-a fost cuprinsă de nelinişte. Presimţeam că s-a întâmplat ceva rău. Când am coborât, Daria se afla în braţele unei femei care împreună cu doamna doctor R.I. ne-au spus, speriate, că fetiţa a alunecat pe scări şi s-a rostogolit de sus până la parter întocmai “ca un dovleac” şi, spre marea lor surprindere, n-a păţit nimic. Eu însămi am pipăit-o, am scuturat-o, am întors-o “pe toate părţile”: nici o lovitură, nici o vânătaie. Când am părăsit incinta spitalului, a început să zburde ca de obicei. Am ajuns în parc ca să ne întâlnim cu mama, care o avea în grijă pe Nectaria. Şi mama era oarecum tulburată. Ce se întâmplase? În acelaşi timp în care Daria căzuse, în căruciorul în care dormea Nectaria era gata-gata să intre o maşină care virase foarte aproape de banca pe care stătea mama. Câţiva centimetri în plus şi accidentul era inevitabil. Ne-a păzit însă Sfântul Nectarie, drept mulţumire....
Şi încă ceva foarte important: 7 luni de zile Nectaria nu dormea noaptea, iar ziua dormea doar 15-20 de minute. I-am administrat şi Romergan, dar degeaba. Căpătasem o oboseală cronică, vecină cu nebunia. Nu ştiam ce are. Mă scula din oră-n ora, certându-mă parcă... Cauza? Am făgăduit CEVA şi nu m-am ţinut de cuvânt, amânând în permanenţă din diverse motive. În momentul în care am început să scriu, Nectaria a început să doarmă. Concluzia? FĂGĂDUINŢELE FĂCUTE SFINŢILOR TREBUIESC ÎNDEPLINITE IMEDIAT, altfel apar atenţionările.
Binecuvântat eşti Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale! Amin.

Sfanta Cuvioasa Parascheva in cultul popular

         

In cultura populara contemporana se pot delimita mai multe probleme, intre care: dezvoltarea folclorului religios, cu categorii tot mai bine delimitate, coexistenta unor forme de cultura populara arhaica, precrestina, cu altele crestine, o evolutie rapida de la ritual la spectacol a obiceiurilor, rapide (si uneori pasagere) transformari in text si ritual, evolutia catre simplificare si stilizare a formelor, legatura dintre cultura populara si factorii social, istoric, religios, politic; reflectarea schimbarilor din societatea romaneasca, pe oricare plan ar fi ele, in cultura populara actuala. Toate aceste fenomene sunt asociate cu ideea pastrarii traditiei, a specificului zonal si local, in masura in care aceasta se mai poate realiza in lumea de astazi.

Tema pe care urmeaza sa o abordam, atat in domeniul folclorului si antropologiei, cat si in cel al teologiei, se refera la sesizarea dimensiunii "crestinismului popular" in societatea romaneasca actuala, a problematicii pe care o presupune vietuirea crestina intr-un mediu "traditional" si a celei pe care o implica destinul traditiei populare sub influenta crestinismului.

In perioada de dupa Revolutia din 1989, cea mai importanta, mai ampla si mai frapanta schimbare in domeniul culturii populare a fost cea care tine de legatura dintre aceasta si factorul religios. Fenomenul s-a datorat, pe de-o parte, libertatii religioase de dupa 1989, iar, pe de alta parte, implicarii Bisericii in performarea si chiar "corectarea" traditiilor populare romanesti. Ceea ce a permis apropierea atat de mare dintre folclor si religie a fost insasi ambivalenta obiceiurilor romanesti, al caror ritual folcloric este prilejuit, de multe ori, de o sarbatoare sau ceremonie religioasa.

Schimbarea pe care a produs-o factorul religios in folclorul contemporan este atat de insemnata si de profunda datorita prestigiului Bisericii Ortodoxe in societatea contemporana, rolului ei de legiuitor in privinta vietii si comportamentului membrilor comunitatilor romanesti si importantei pe care romanii o acorda legaturii lor cu Dumnezeu, impletind-o pe aceasta cu importanta acordata traditiei populare. Cele doua traditii, cea laica si cea crestina, devin, astfel, polii principali a ceea ce se poate defini drept viata privata si viata comunitara, trecand de la aspectul exterior al existentei omenesti la cele mai profunde implicatii mentalitare si sufletesti.

Amploarea si complexitatea relatiilor care exista intre latura laica si cea crestina in folclorul romanesc contemporan ne-au determinat sa alegem titlul proiectului "Religie si cultura" (din care face parte si studiul de fata), cu referire speciala la cultura populara, spatiu in care imbinarea dintre cele doua laturi este mai intima, mai stransa si se manifesta in toate domeniile existentei umane (traditii, obiceiuri, mentalitati, forme ale culturii materiale, etc.).

Indoiala lui Toma nu este identica cu indoielile noastre

                              Sfantul Apostol Toma este cinstit de Biserica pe 6 octombrie.

Apostolul Toma este cunoscut de multi dintre noi ca fiind "necredincios". "Necredinta" sa ar proveni din faptul ca nu da crezare marturiei Apostolilor ca Hristos a inviat: "Daca nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20, 25).

Insa, Apostolul Toma nu se indoieste de faptul ca Hristos a inviat, ci de faptul ca Hristos Se afla dupa invierea Sa intr-un trup care nu mai poate fi vazut. Sfantul Chiril afirma ca atunci cand Toma spune: "daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor nu voi crede...", el spune de fapt: "Nu voi crede ca El mai poate fi vazut, de nu voi pune degetul meu in urma cuielor".

Cuvintele Mantuitorului: "Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune coasta Mea si nu fii necredincios, ci credincios" (Ioan 24, 27), sunt o invitatie in a ne descoperi ca natura umana nu este desfiintata prin Inviere. Natura umana pe care Hristos a asumat-o nu s-a pierdut in dumnezeire, ci a fost transfigurata. Asadar, aratarea catre Toma a pus in lumina existenta celor doua firi in Hristos. Nu intamplator, in prima duminica dupa Pasti, se canta "Neparasind sanurile pamantesti, Te-ai aratat pe pamant purtator de trup" (Penticostarul, 1912, pag. 73)

Asadar, Toma nu cauta un temei palpabil pentru Invierea Domnului, ci pentru semnele stricaciunii din trupul nestricacios.

Din toate aratarile de dupa Inviere, nici una nu a atestat intr-un mod atat de evident, ca in descoperirea facuta lui Toma, ca Hristos se afla prezent in mijlocul ucenicilor nu ca o naluca, ci cu trupul Sau cu care patimise pe cruce.

Strigatul lui Toma "Domnul meu si Dumnezeu meu" (Ioan 24,28) nu exprima cainta pentru vina de a se fi indoit de Inviere, ci totala sa predare in mainile Aceluia pe care Il recunoaste drept Dumnezeu intrupat.

Indata dupa ce Toma s-a invrednicit sa-L priveasca pe Mantuitorul in chipul Sau de om si de Dumnezeu, Hristos spune: "Pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!" (Ioan 24, 29) Daca ne intrebam "in ce au crezut ca sa primeasca fericirea?”, raspunsul e simplu: in marturia Apostolilor. Asa ca eu nu vad in cuvintele "Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!" o mustrare adusa lui Toma. Dimpotriva, pe baza celor vazute de el si de ceilalti Apostoli, noi de vom crede, vom putea fi fericiti. Astfel, noi nu mai avem nevoie de alte aratari din partea lui Hristos, ci doar de a crede.

In Euharistie Hristos este prezent in mod real, dar nu-L vedem. Nevazutul in acest caz, nu este lipsa vazutului in El, ci coplesirea vazutului de lumina ce se naste din strabaterea trupului de spiritualitatea bunatatii, fiind un fenomen de mare si neinteleasa taina.

Daca Toma nu se indoieste de Invierea Domnului, ci de faptul ca Hristos dupa inviere nu mai poate fi vazut, apostolul nu trebuie privit ca o persoana cu care noi ne identificam atunci cand ne indoim de adevarurile de credinta. Framantarile noastre de a cere semne, de a-L vedea pe Hristos asa cum ne vedem unii pe altii, nu sunt framantarile lui Toma. Deci, daca ne vom recunoaste propriile indoieli, nu inseamna ca il vom intelege mai bine pe Toma.
                 
                                                        Cine este Apostolul Toma? 

Sfantul Apostol Toma este unul din cei doisprezece Apostoli ai Mantuitorului. Numele de Toma, in aramaica te’oma, tradus in greaca Didymos, inseamna geaman. In aramaica si in ebraica, Toma este doar un epitet. La unii crestini sirieni el este cunoscut sub numele de Iuda Toma (Iuda Geamanul). Nu cunoastem momentul cand a fost chemat la apostolat. Sfanta Scriptura il mentioneaza alaturi de Hristos de trei ori. Prima oara este mentionat, alaturi de ceilalti ucenici, cand pleaca in Betania ca sa-l invieze pe Lazar. Cu acest prilej, are loc si a doua mentionare. Mantuitorul este prevenit ca fariseii si carturarii vor sa-l omoare, iar Toma le spune: "sa mergem si noi sa murim cu El" (Ioan 11, 16).

Iar cea de-a treia mentiune are loc la Cina cea de Taina, cand Hristos le vesteste ucenicilor ca merge la Tatal sa le pregateasca loc. Atunci Toma intreaba: "Doamne nu stim unde Te duci si cum putem sa stim calea?", iar Mantuitorul ii raspunde: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine" (Ioan 14, 15-16).

Traditia canonica nu pastreaza informatii detaliate despre activitatea misionara a lui Toma dupa Invierea Mantuitorului. Cu toate acestea, in scrierile unor Sfinti Parinti Toma este numit "Apostol al Indiei".

Din informatiile provenite de la Origen si Eusebiu de Cezareea, Apostolul Toma a murit ca martir in India, strapuns cu lancea. Este interesant ca Toma atinge coasta Mantuitorului strapunsa cu sulita si moare strapuns de sulita.

Moaste ale Sfantului Toma sunt prezente in mai multe tari: capul sau in insula Patmos, in Italia (la Ortana) particele din trupul sau si o mana la biserica Sfantul Denis, din Paris. 

Mulţi oameni care citesc aceste rânduri îl blamează pe Toma fiindcă s-a îndoit şi făcând acest lucru uitã că nici unul dintre ceilalţi ucenici nu au crezut până nu au văzut la rândul lor dovada de netăgăduit a învierii. Toţi ceilalţi în afarã de Toma văzuseră deja mâinile şi coasta lui Isus. Un alt lucru semnificativ este şi faptul cã Isus nu îi spune lui Toma “Nu trebuie sã te îndoieşti niciodată”, ci, în loc sã rostească aceastã propoziţie, îi aratã şi acestui ucenic dovezile palpabile ale fostelor răni, după care îi spune, “nu fi necredincios”. Iar în cele din urmã, când Toma vede cu ochii săi ceea ce ceilalţi văzuseră deja (Biblia nu menţionează cã l-ar fi atins într-adevăr pe Isus pentru a împlini un gest crezut ca neapărat necesar), face una dintre cele mai spectaculoase mărturisiri de credinţã din istorie, numindu-l pe Isus, “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

Dintr-un motiv oarecare, ne lăsăm duşi de impresia că îndoiala nu poate fi în nici un caz asociatã credinţei. “Adevăraţii creştini nu se îndoiesc” spunem noi cu convingere. Dar acest lucru este o prejudecatã.
  
Îndoiala nu reprezintă opusul credinţei; ea este, plastic spus, strămoşul credinţei. Îndoiala nu anulează credinţa, ci îi face loc. De fapt, la fel ca în cazul lui Toma, îndoiala poate fi impulsul vital care sã ne conducă spre adevăr. “Căci este crez mai mult în dreaptã îndoialã”, spune Tennyson, “decât într-o credinţã doar pe jumătate”.
Gordon şi William Brown afirmã în cartea lor, Romani: o evanghelie a libertăţii şi harului: “Credinţa creşte prin căutarea adevărului, iar cel ce caută trebuie sã-şi formuleze o mulţime de întrebări care necesitã ‘dreaptã îndoialã’. Sensul originar al cuvântului grecesc skeptikos se traduce prin ‘căutător’, sau mai precis prin ‘cel care se întreabă’”.
Prejudecata de tip Toma necredinciosul, conform căreia “adevãraţii creştini nu au îndoieli”, nu are nici o bază scripturală. Lecţia care trebuie reţinutã din experienţa lui Toma este aceea cã îndoiala este un lucru natural şi că trebuie să fim sinceri privitor la propriile noastre îndoieli; pentru cã aceastã ‘dreaptă îndoială’ este cea care face loc credinţei ce se instaurează în urma adevărului pe care Isus ni-l descoperă în mod personal.

                                        Sfantul Apostol Toma, ocrotitorul intarziatilor
 
Interesant este ca intre Apostoli, Toma este mereu un intarziat. Nu este prezent la prima aratare a Domnului ucenicilor si nici la Adormirea Maicii Domnului. A fost randuiala lui Dumnezeu ca Toma sa intarzie, ca prin pipairea urmelor cuielor din trupul lui Hristos si a coastei Lui, sa se dea o dovada si mai hotarata despre invierea Sa. Tot prin pronie divina, Apostolul Toma nu a fost prezent la inmormantarea Maicii Domnului. Sosind trei zile mai tarziu, a cerut sa se deschida mormantul Maicii Domnului pentru a-i saruta mainile acesteia, dar intrand in mormant, l-a aflat gol. Asa am aflat ca Maica Domnului nu a fost supusa stricaciunii. Daca Sfantul Toma este numit ocrotitorul intarziatilor, e bine sa precizam ca nu este ocrotitor al celor care intarzie din comoditate, ci din dumnezeiasca randuiala.
In concluzie, nu trebuie sa ne indoim de credinta lui Toma. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne daruiasca necredinta lui Toma, ca sa putem marturisi si noi "Domnul meu si Dumnezeul meu"

Si acum voi scrie putin altfel,mai mirean,mai ca in popor,pe intelesul tuturor cu explicatii mai putin teologice si mai mult psihologice,mai emotionale

Toma,asa cum il vad si il explic nestiind tainele bisericii,ca simplu om al bisericii,dar fara cunostinte inalte.Nu ma intrebati de ce simt nevoia sa scriu si altfel,viata nu este numai alba sau neagra,ci cu bucurii sau necazuri,sau cu intelegeri intr-un fel sau altul,este "complexa,Domle*"

Fără rodnica îndoială a necredinciosului Toma nu am fi avut atât de repede dovada Învierii şi certitudinea ei. Toma era pe semne dintre intermediabili. Sau nu era dintre remarcabili. Trebuie să fi fost un om plăcut şi vorbăreţ care trecea cu turma. Altfel, cum să înţelegem că-n timp ce toţi ceilalţi ucenici ai Domnului se ascundeau din cauza prigoanei împotriva lor, el lipsea dintre ei. Sau poate el era iscoada lor; mergea afară să ia temperatura întâmplărilor. Oricum ar fi, el reprezintă lumea; el trebuie să vadă ca să creadă.

Venise seara după ce Maria le vestise ucenicilor că a văzut pe Domnul. Şi în ce condiţii; căci Ioan va scrie totul aşa cum s-a întâmplat în evanghelia sa, şi, neîndoielnic, cu talent şi participare. Maria însăşi povestise totul, în ascunzătoarea ucenicilor, cu o mare emoţie. Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (dumineca), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica Iudeilor, a venit Iisus şi a stat la mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând aceasta le-a arătat mâinile şi coasta sa. Deci, s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute.

Iisus apare, deci, în mijlocul ucenicilor săi, după Înviere, cu acest dar: Duhul Sfânt. Pe care l-a suflat; l-a împărtăşit ucenicilor. Le-a arătat întâi stigmatele sale. I-a salutat cu salutul Lui Consacrat, încă de pe când îi instruia, în drumurile lungi, de-a lungul şi de-a latul Palestinei: Pace vouă! Reprezentantul lumii, ca să-i zicem aşa, Toma, şi totodată intermediarul ei, n-a fost de faţă; era plecat; ieşise; era cu lumea infernală, afară, în zgomot şi-n zăbavă; luase tonul lumii, căci i se spunea Geamănul; în el era şi o parte a lumii. Serile se sfinţea însă, ajungând din nou la ascunzătoare, supus ordinii comunitare, a ucenicului. Trebuie să fi avut acest Toma ceva de copil mare, sau de băiat, veşnic în pragul adolescenţei.

Căci era curios. Lumea îl incita cu poveştile ei prea abrupte, adesea, deopotrivă cu lumea lăuntrică-n care se regăsea cu tovarăşii săi, ucenicii. De aceea, într-un târziu, va pleca să vestească împărăţia, departe, în Africa şi în India, după cum s-a spus. Atunci, în schimb, Toma, nu trăia ritmul aceloraşi emoţii, ca şi ceilalţi. Venise de afară târziu, în seara în care Iisus stătuse în mijlocul ucenicilor săi, fără de acesta. Şi nu fusese de faţă nici atunci când Maria Magdalena le adusese vestea cea mare, din Grădina Învierii.
Când Toma s-a întors acestea toate avuseseră loc fără prezenţa lui. El le spunea ucenicilor poveştile lumii; iscoadă iscusită, le aducea la cunoştinţă mişcările de la templu, sau chiar şi din pretoriu; faptul că inamicii Domnului ceruseră o gardă specială pentru a păzi mormântul lui Iisus; cum spuseseră ei că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă:

După trei zile mă voi scula. Deci, au cerut romanilor ca mormântul să fie bine păzit, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: s-a sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi. Acestea le povestea Toma ucenicilor, atunci când s-a întors la ascunzătoare. Deci, ucenicii, miraţi de cele ce auzeau, i-au spus lui; iar Toma, năucit de vestea pe care în lume încă nu o auzise, s-a repezit asupra lor, zicând: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, nu voi crede. Perechea lumii de afară vorbise acolo cu gura lui. Deci, lucrurile s-au şi petrecut aşa, cum teamă le fuseseră acelora, că se vor întâmpla; deci, înviase Domnul, fără ca el, Toma să afle acest lucru de afară, din afara lumii, şi bârfele ei; i se părea ciudat. Îl sechestrase lumea de afară cu îndoielile sale. Trăia efectul luciferic: înainte de a crede cercetează! De ce aceste căi ascunse ale Domnului? Nu are el toată puterea în cer şi pe pământ? Atunci de ce această conspiraţie?

     De ce în Învierea Lui nu a făcut un nou spectacol de grandoare, ca la intrarea în Ierusalim, din Dumineca Floriilor? S-au pus aceste întrebări de veacuri şi încă se mai pun. Şi dacă simpaticul de Toma, Geamănul lumii, n-ar fi existat, ar fi fost poate şi mai rău. Însă Dumnezeu ştie şi vede. Şi după opt zile, după prima arătare ucenicilor, s-a reîntors, Iisus cel înviat din morţi. Ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat la mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi pune în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Venise Domnul special pentru Toma. Şi special pentru tot restul, în afară de ucenici şi de Maria. Venise, uşile fiind încuiate. Venise de sus. Şi ceea ce Mariei, la mormânt, nu-i îngăduise, i-a îngăduit acestui zdurlubatec de Toma, umblător prin lume şi de-aiurea: Adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Dacă pe Maria am numit-o într-un joc poetic de cuvinte – Mireasa Învierii (şi asta şi este), Toma poate fi numit Notarul ei. El va certifica în lume şi de-a pururi Învierea Domnului Iisus.

A răspuns Toma şi i-.a zis: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu.
Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!

---

De Sfanta Maria, la Manastirea Nicula

DOAMNE AJUTA!


Cel mai mare pelerinaj al Ardealului
* Pelerinajul la Nicula, de Sfanta Marie Mare, rescrie, an de an, insusi drumul vietilor noastre. Un urcus greu, opintit, pe cai strajuite deopotriva de sfinti si de semne dumnezeiesti, dar si de infinite tentatii lumesti. Un drum cu ceturi grele, de nu mai vezi la doi pasi, dar si cu seninuri aducatoare de liniste. Un drum lung, foarte lung, pe care singura credinta te poate mana, iar la capatul drumului - speranta. Speranta in puterea facatoare de minuni a Maicii Domnului *

Minunea de la Nicula
O luna intreaga a plans Maicuta Domnului la Nicula. Ochii cei mari si milosi au prins a lacrima pe15 februarie 1699, siroind amarnic pe lemnul pictat cu har de preotul Luca din Iclod. Soldatii catolici din armata imperiala de Hohenzollern, cantonati langa Nicula, care veneau adesea sa se roage la biserica ortodoxa din sat, au fost primii care au bagat de seama minunea si i-au dat de stire preotului Mihail Popa. Intr-o saptamana, vestea s-a raspandit pana hat, departe, pe toate coclaurile Ardealului. S-au gasit multi carcotasi. Au cercetat atent icoana, in cel mai mic detaliu, la lumina sfesnicelor, apoi au sfarsit si ei prin a se inchina Maicii Domnului. Minune Curata! Fata cea lungareata, de culoarea spicului de grau, cu ochi negri si privire plina de gratie, in toata splendoarea si farmecul ceresc, cum nimeni pana la Luca din Iclod nu reusise sa cuprinda sub magia penelului sau, fata aceea a Maicii Domnului li se arata plansa toata, celor ce o priveau. Erau zile cand lacrimarea se oprea, ca sa inceapa mai dramatic dupa o vreme. Cum ii stergeau oamenii lacrimile, cum apareau altele. Intr-una din zile, niste soldati mai milostivi au pus o marama alba sub icoana. Dimineata, au gasit-o uda toata. Lumea privea infiorata si se ruga neincetat, in timp ce inaltii prelati de la Cluj strangeau marturii peste marturii, pentru a intari intru vesnicie adevarul nemaipomenit al minunii de la Nicula. Multi ardeleni au vazut atunci cu ochii lor minunea si au inteles ca Maica Domnului e alaturi de ei, de crestinii osanditi la asuprire straina, iar rugile la icoana facatoare de minuni n-au incetat nicicand, de atunci. Ochii cei mari si milosi ai Fecioarei au secat de lacrimi pe 12 martie, in acelasi an, dar ochii indurerati ai celor ce o cauta pentru alinare siroiesc mereu la Nicula.

Pelerinajele la icoana facatoare de minuni a Maicutei au luat amploare pe an ce trecea, pana la Marea Unire. Intre razboaie, pe timpul pastoriei Episcopului greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, pana la 50.000 de oameni se adunau pentru a se ruga la icoana facatoare de minuni a Fecioarei si pentru a se umple de chemarile la pace si dragoste de tara si de Dumnezeu ale Prea Sfintitului. Iar traditia marilor pelerinaje a fost reinnodata in mod fericit dupa Revolutie. Sute de mii de credinciosi, atat ortodocsi, cat si greco-catolici, iau drumul Niculei, in preajma zilei de 15 august. Aici, pelerinii au ascultat an de an faimoasele predici ale Mitropolitului Bartolomeu al Clujului. Vladica Bartolomeu a consacrat un adevarat cult in jurul manastirii, locul sau preferat de asceza si rugaciune, dar si locul in care, inspirat de Duhul Sfant, a realizat una dintre cele mai plastice diortosiri ale Bibliei in limba romana.

Calea crucilor

E lung si greu, ca un canon, drumul spre Nicula, dar Maica Domnului le da tuturor puterea sa-l duca la bun sfarsit. "O, Maicuta Sfanta, te rugam fierbinte sa ne-asculti de-a pururi marea rugaminte...". Glasuri de femei razbat tanguit din departare, vocile se opintesc la fiecare capat de vers, pana cand refrenul revine, izbavitor ca un balsam. "Nu lasa Maicuta sa perim pe cale, ca noi suntem fiii lacrimilor tale...".

Din Gherla pana sus, la manastire, sunt 7 kilometri, batuti pe jos, la pas, in ruga si in cantare, an de an, de Sfanta Marie Mare. Asa e traditia si nimeni nu iese din ea. "Drumul Niculei il facem pe jos de cand ii lumea. Vrednici de-am fi, in genunchi si pa coate l-am face, cu capul plecat si cu rugi la Maicuta Sfanta, asa cum vedeam oamenii cand eram io ficior", imi spune badea Toader Trif.



Moment de reculegere

Are 80 de ani si nu e vara lasata de la Bunul Dumnezeu sa nu vina la Manastire la Nicula, de Adormirea Maicii Domnului. E cocarjat badea Toader, dar nu se lasa. Trage dupa el doua basalagi cu merinde, sa dea pomana pelerinilor "care vin mai de departe, ca multi vin asa, bietii de ei...". Trage de basalagi si se strofoaca tot-tot-tot, cand vine vorba sa cante, tinandu-i isonul matusii Ana, nevasta lui, o femeie rosie ca para focului la fata, cu ochi scanteietori, plini de viata. Matusa Ana da tonul la cantat si tot ea rosteste cu voce tare rugile pe care ceilalti din jur, pelerini intalniti pe drum, le ingana piosi si rabdatori. "Ajuta-ne, Maicuta Scumpa, ca tu ne stii noua de grija!", incheie matusa Ana. Lumea din jur isi lasa pret de doua clipe bagajele grele pe marginea drumului, iar mainile se ridica spre cer, in chip de cruci.

Cat e drumul de lung, oamenii se lipesc unii de altii, grupulete-grupulete: sunt zece-douazeci de voci, iar cantecele de slava pentru Maica Domnului rasuna mai tare, scotandu-i pe la porti, muti de infiorare, pe satenii din Nicula, bucurosi ca va fi iarasi praznic mare, sus la manastire. Alte grupuri, cele mai frumoase, sunt organizate de la bun inceput: sate intregi de oameni din zona Gherlei care, cu preotul in frunte si cu prapori frumosi, cu icoane ale Maicii Domnului invelite in prosoape albe, au luat drumul Niculei cu noaptea in cap. E 7 dimineata, iar prin ceata deasa ce vesteste deja venirea toamnei in inima Ardealului, stalpii de pe marginea drumului par niste cruci nefiresc de inalte, ridicate pana sus, la Poarta Raiului.

Primele raze ale soarelui razbat abia dupa ce ai intrat de-a binelea in sat. Incepe urcusul greu, pe drumul ce serpuieste agale spre manastire. Mai e mult pana in varf, iar Dumnezeu s-a indurat de zecile de mii de pelerini ce s-au pus pe drum in sfanta zi de Adormirea Maicii Domnului. In lumina diminetii de mijloc de august, Nicula se arata in toata splendoarea sa: case frumoase, gazdacesti, gradini cu de toate, aranjate ca la carte, ardeleneste, si livezi din care roadele in parg, in culori dumnezeiesti, asteapta parca dinadins sa bucure ochii plansi ai pelerinilor inainte sa fie culese. Miroase a mir si a fan cosit, trebuie ca asa de minunat miroase si in Rai!

"Canonul"

Cum treci de poarta cea mare, primitoare, a manastirii, locul vuieste de rugi. Un murmur prelung si linistitor, peste care se instapaneste, din timp in timp, doar glasul clopotelor si-al cantarilor. E multa rabdare acolo sus, caci spiritul rabdator al Fecioarei Maria domneste ca nicaieri altundeva peste amfiteatrul natural de la Nicula. Un sir lung de oameni duce in biserica veche, acolo unde pelerinii pot saruta icoana facatoare de minuni. Pana la altar, printre rugaciuni, oamenii isi spun unii altora baiurile. Unii sunt betegi, unii nu se mai ajung cu banii, altii au copii cu probleme, altii nu-si gasesc linistea. Sunt si foarte multi credinciosi carora Maica Domnului le-a ascultat rugile fierbinti si care vin an de an la Nicula, sa-i aduca multumire si inchinaciune. Scoasa in fata altarului, icoana e scaldata intr-o aura de parfum si lumina. Mii de flori albe si galbene inconjoara rama de lemn sculptat cu migala. Se inainteaza incet, in ritmul mataniilor si al rugaciunilor pe care fiecare le inchina dinaintea Maicutei Sfinte.



Vechea bisericuta de lemn de la Nicula

Cei care au trecut deja pe la icoana sfanta isi muta rugile mai jos, la bisericuta de lemn de la intrarea in curtea manastirii, pe care o inconjoara in genunchi. Pietrele ce imprejmuiesc bisericuta par mai multe si mai ascutite pe an ce trece, dar si ravna celor ce-si cauta alinarea la Fecioara Maria e mai mare ca oricand. Matusa Teodora isi lasa catrafusele in grija unui jandarm tanar, de treaba, ce vegheaza urcarea pelerinilor spre icoana, apoi se pregateste de "canon". Isi sufleca manecile camasii albe, mirosind a levantica, isi aranjeaza poalele cat sa se poata pune in genunchi, apoi incepe, senina, sa inconjoare bisericuta de lemn. "Nici un sacrificiu nu e prea mare cand crezi cu adevarat", mi-a spus femeia de 70 de ani, inainte sa-si inceapa canonul. "Maicuta e sus si ne da inzecit!". A avut necaz mare matusa Teodora, a cazut la pat la inceputul lui '93 si au purtat-o copiii pe la doctori in zadar. Nimeni nu stia sa-i zica ce are. A citit acatiste si s-a rugat zile in sir, cum o invatase un preot batran, iar de Sfanta Marie, in acel an, au adus-o intr-un carut la Nicula. "Aici m-au pus ai mei langa bisericuta, si tau minte ca vedeam femeile cum merg pe genunchi si ma rugam sa pot si io sa fac asta intr-o buna zi. Venisem io la Nicula cat eram bine si inainte, dar niciodata nu m-am invrednicit sa inconjur bisericuta. Ase ca bucurie mai mare ca pot sa fac amu asta, ca m-am facut bine - multam lui Dumnezo si Maicutei Sfinte! - nu vad sa fie", imi marturiseste matusa. E ostenita, dar inca mai senina decat inainte, de "canonul" pe care singura si l-a pus, in urma cu aproape 20 de ani. La fel ca matusa Teodora, multi inconjoara pe genunchi si pe coate biserica de lemn. Si copii de scoala, si studenti, si batrani, care erau, la randul lor, tinerei cand traditia acestei frumoase jertfe de Sfanta Marie era la ordinea zilei. Cei care nu se simt in stare sa se roage in genunchi stau cu orele in picioare, sub acoperamantul de lemn al micutului salas de inchinaciune. Reazama cu fruntea lemnul aspru, in vreme ce se roaga Maicii Domnului, cu lumanari aprinse in maini.

Minuni de fiecare zi



Capat de drum - manastirea din varful dealului

Sus, pe marginea drumeagului ce duce catre chiliile calugarilor, si-au gasit loc de stat Maria si Floarea. Loc frumos, de unde se vede si dealul intesat de lume din fata scenei mari unde slujesc preotii, si se vede si bisericuta de lemn. Stau acolo amandoua si le vezi radiind de fericire ca Maica Domnului le-a dat puterea sa vina si anul asta la Nicula. La 57 de ani, sunt femei in toata puterea cuvantului. Sunt arse de soarele dogoritor al drumului lung pe care l-au batut pana la Nicula, dar ochii luminosi le insenineaza fetele. Au venit tocmai din Grosii Tiblesului, de langa Targu Lapus. Singure s-au pus pe drum si au ocolit pe la Manastirea din Cheile Turzii, sa se roage si acolo, inainte de Nicula. "Satul nostru e sat cu credinta mare. Peste tot pe unde mergem prin tara, pe la manastiri, gasim un satean de-al nostru calugar, de la Ramet pana la Ierusalim si la Muntele Athos. Nu mai zic aici, la Nicula, unde am avut staret, iar acum avem trei calugari. Nu-i an sa nu venim aici sa le cotam de grija", imi spune cu insufletire Maria Man, in vreme ce Floarea nu mai pridideste sa salute oameni ce trec prin preajma.



Pelerini cat vezi cu ochii

Sunt vecini si prieteni din Grosi la tot pasul, intreg satul lor maramuresean s-a mutat vreme de trei zile la Nicula! "Nu va dati dumneavoastra seama ce mult ajuta ca venim aici an de an si ne rugam la Maicuta Sfanta! Cred ca si de 20 de ani, satul nost' o fost ferit de rele si de prepestenii! Simti asa, o putere, cand vii aici... Numai saruti icoana facatoare de minuni si esti alt om! Plus ca si locul e mai frumos ca-n alte parti...", mi se destainuie Maria. Acum patru ani, si-a luat baiatul si a plecat la sotul ei in Italia, la cules de mere, sa mai faca un ban. "El mi s-o tot plans ca-i greu si ca nu-s conditii acolo, dar io in mintea mea am zis ca ce poate fi ase de greu sa culegi mere si m-am dus. Si ase-i, ca pana nu ajungi la vorbele batranilor nu te ostoi. M-am dus si am vazut cu ochii mei cat de greu era... Seara de seara, citeam Acatistul Sfantului Acoperamant al Maicii Domnului, si numai credinta si ajutorul Sfintei Maria ne dadea puterea sa o luam de la capat a doua zi. Si asa sa stiti, ca atunci am realizat ca Maicuta Sfanta face minuni zi de zi daca crezi si daca stii sa le vezi si stii sa le apreciezi", se destainuie Maria.

Maica si pruncii

Pe dealurile din jurul manastirii nu ai loc sa arunci un ac in ziua de Adormirea Maicii Domnului. Sunt credinciosi care au venit deja de trei zile. Cei mai multi n-au ratat, oricum, seara din ajun, cand slujbele si cantarile sunt mai frumoase ca oricand. Tinerii vin cu corturile, oamenii mai necajiti, de la tara, se intind sub cerul liber si pun sub ei ce au la indemana prin casa, folii si paturoaie groase, iar deasupra umbrele mari, "bune si de soare, si daca da Dumnezeu o ploita".



Cei mai evlaviosi credinciosi inconjoara pe coate si genunchi vechea bisericuta de lemn

Asa ii gaseste dimineata de praznic, pregatiti de slujba cea mare, condusa de Mitropolitul Andrei, dupa ce si-au limpezit ochii in curtea manastirii si dupa ce si-au zis rugaciunile de dimineata.

Momentul cel mai inaltator al slujbei e, inainte de predica Mitropolitului, acela in care lumea intreaga intoneaza, in frunte cu soborul de preoti, "O, Maicuta Sfanta...", minunata rugaciune inchinata Sfintei Fecioare Maria. Un diacon recita versurile, strofa cu strofa, iar lumea canta cu insufletire, ca intr-un cor de sarbatoare. "E plina lumea de azi de elevi si studenti care vor note mari, fara sa invete, de afaceristi care vor sa se imbogateasca, fara sa munceasca, si de oameni care vor mantuirea, fara sa faca nimic", spune, de pe scena, IPS Andrei, parafrazandu-l pe parintele Paisie Aghioritul, intr-o superba pledoarie pentru implicare religioasa. "Maica Domnului ne indeamna la actiune, la nevointa si implicare. Atunci cand a spus aceste cuvinte: "Faceti ce va va spune El!", la Nunta din Cana Galileii, nuntasii nu mai aveau bucate si vin, si Preabuna Maica a lui Dumnezeu le-a spus slujitorilor: "Faceti ce va va spune Hristos!", nu ramaneti in contemplatie sau in meditatie, pentru ca astfel nu au cum sa se rezolve problemele".



Credinta si suferinta

"Frumos a zis Prea Sfintitul", isi soptesc oamenii dupa predica, asteptandu-l pe marginea drumului pe noul mitropolit de Cluj, sa le dea binecuvantarea. Inalt Prea Sfintitul atinge bland si rabdator capetele plecate inaintea sa. Sopteste cate un sfat celor care ii cer cuvant de incurajare in credinta, strange la piept scrisori si petitii pe care oamenii i le intind cu necuprinsa incredere, apoi paseste usor, binecuvantand lumea pana sus, la capatul drumeagului, inspre chilii. Incet-incet, pelerinii incep sa coboare spre sat. Ultimele rugaciuni se inalta spre cer, oamenii se strang in brate si se saluta urandu-si sa se reintalneasca si anul viitor, de Sfanta Marie Mare, la Nicula. Maria si Floarea din Grosi sunt si ele gata de drum. Isi fac cate o cruce mare si o iau la vale, incredintate ca rugaciunile catre Maica Domnului le vor ajuta sa ajunga cu bine acasa, in Maramures, la ai lor. "Mare grija are de noi Maicuta Sfanta! Ca pe niste prunci ne tine in brate si ne grijeste zi de zi", imi spune Maria, impreunandu-si mainile in poala intr-un gest tandru, ca-ntr-o icoana.

"O, Maicuta Sfanta..."

O, Maicuta Sfanta
Te rugam fierbinte,
Sa ne-asculti de-a pururi
Marea rugaminte:

Refren:

Nu lasa, Maicuta,
Sa pierim pe cale,
Caci noi suntem fiii,
Lacrimilor tale.

Cand plangeai sub cruce
Maica-ndurerata,
Te-am primit de Mama,
Noi si lumea toata.

Calatori pe-o mare,
Vesnic tulburata,
Noi ne-am pus in Tine
Si nadejdea toata.

Tu esti steaua marii
Si ajuti s-o treaca;
Dintre cati Te roaga,
Nimeni nu se-neaca.

Fa sa-ti batem zilnic
La miloasa-ti poarta,
Cata vreme-n lume,
Valuri ne mai poarta.

Iar cand nori si ceata
Innegri-vor zarea,
Vino Tu Maicuta,
Sa ne-arati cararea.

Sa conduci luntrita
Printre stanci si valuri,
Sa ne scoti la portul,
Vesnicilor maluri.

O, Maicuta Sfanta,
Cea mai scumpa floare,
Fa din sir de lacrimi,
Dalbe lacrimioare.

Scapa-ne de patimi
Si de pofte rele,
Si ne schimba-n mandre
Margaritarele.

Sa ne duci cu Tine
Unde calea-Ti duce,
Sa ne dai in ceruri
Fiului Tau dulce.

Si sa-I spui, Maicuta,
C-aste floricele,
Le-au facut sa creasca
Chinurile grele.

Si cu ale Tale
Lacrimi de sub cruce;
Tu le esti Maicuta,
Maica cea mai dulce.

Inima-i Preasfanta
Mangaios ne-o strange;
Va uita de patimi,
Mai mult nu va plange.

Noi, cuprinsi de-o pace
Fara de hotara,
Lauda-te-om vesnic
Pururea Fecioara.

Un miracol adevarat
Cum s-a vindecat Adelina

 Marturia de credinta a doamnei Maria Pavel din Nicula *



Adelina si Maria, primitoare in poarta casei

"Dar din dar se face Raiul!", ii place sa spuna doamnei Maria. Ei, Maica Domnului i-a dat darul cel mai de pret: sanatatea nepotelei sale, iar doamna Maria da, la randu-i, celor ce-i trec pragul, tot ce are mai bun in casa. E ocrotitoarea pelerinilor care vin sa se roage de Sfanta Marie Mare la Nicula. Ii gazduieste pe cei fara adapost, ii hraneste pe cei istoviti si ii indruma pe cei rataciti. Si pe toti ii incurajeaza sa se roage si sa lupte, spunandu-le propria sa marturie de suferinta, de ruga si credinta.

"Sa credem si sa ne rugam!"

O clipa nu a incetat sa si-o imagineze marisoara pe Adelina. Nici nu implinise patru ani nepotica ei, insa Maria Pavel se incapatana sa o vada, ziua-n amiaza mare si noaptea-n vise, mare, voioasa, dandu-se cu bicicleta in vacante si buchisind serioasa carti in timpul scolii, jucandu-se cu orataniile din curtea casei sale de la Nicula, la sfarsit de saptamana, si pasind mandra, cu coronita de premianta pe cap, la sfarsit de an scolar, pe strazile Gherlei. Asa si-o imagina zi de zi si asa se ruga si la Maica Domnului, sus in deal, la icoana facatoare de minuni de la manastirea

din Nicula: sa o vada mare si voioasa pe copila care tocmai fusese diagnosticata cu leucemie limfoblastica.

Pe la 3 ani si ceva incepuse sa se simta rau Adelina. O durea un picior si devenise palida, nu mai avea deloc pofta de viata. Medicii din Gherla au pus simptomele pe seama unei anemii. "E in crestere fetita, se mai intampla din astea", au spus si medicii de la Cluj, la primul control. Dar Simona, fiica doamnei Maria si mama Adelinei, nu a fost impacata cu raspunsul. Dumnezeu i-a dat gandul cel bun sa intrebe mai departe, si asa au dat peste un conferentiar universitar. Noile analize au confirmat temerile ascunse ale Mariei: fetita era grav bolnava. Cumplita veste i-a lovit greu pe parintii Adelinei, dar Maria a luat-o deoparte pe fiica sa si a imbarbatat-o: "Hai sa credem ca se va face bine Adelina, hai sa dam slujbe la biserici si la manastiri si hai sa ne rugam la Maica Domnului!".
Icoana a vestit vindecarea

"Preotul de aici, de la biserica din sat, din Nicula, s-a rugat foarte mult pentru noi. Ne-a incurajat mereu, conteaza foarte mult sa te incurajeze cineva", isi aminteste doamna Maria momentele grele de acum 6 ani. "Indrumata de preotul din Bont, am tinut post si m-am rugat noua marti si noua vineri la rand. Martea citeam Acatistul Domnului Iisus, iar vinerea seara Acatistul Maicii Domnului, apoi citeam din Psaltire, cu lumanari aprinse, iar cand terminam Psaltirea, o luam de la capat. Am facut si sarindar la manastire, apoi mergeam si ma rugam la icoana facatoare de minuni, si nu era data sa nu vin de acolo incarcata de optimism, plina de incredere ca fetita se va face bine. Parca Fecioara din icoana se uita la mine si imi zicea ca nepotica se va insanatosi. Tot timpul am stiut ca va fi asa, pentru ca icoana imi vestea vindecarea, de fiecare data cand ma rugam la manastire", spune doamna Maria. "Apoi, preotul din Nicula si inca un preot, din Gherla, au facut trei masluri, acasa, la copiii mei, si sa stiti ca dupa toate rugaciunile si posturile acestea, deja a inceput sa se simta mai bine Adelina, nu i-au mai iesit niciodata analizele prost. Sigur ca ea, intre timp, incepuse tratamentul cu citostatice, la Cluj, la Oncologie, tratamentul a mers mana in mana cu rugaciunea, ca si la doctorii cei buni, tot Dumnezeu te indruma", imi povesteste doamna Maria cu lacrimi in ochi. In bucatarioara casei aflata la intrarea in Nicula, asezata langa soba, Adelina asculta neclintita povestea de credinta a bunicii sale, in vreme ce tine strans la piept o cruciulita primita de la un pelerin venit in sat, de Sfanta Marie Mare.



Adelina, fetita vindecata prin rugaciuni

Fetita si batranul

Adelina are acum 10 ani. O frumusete de fata, ascultatoare si constiincioasa, cu sclipiri de om mare, ori de cate ori vorbeste. E la varsta vacantelor pe bicicleta si a cartilor buchisite cu seriozitate in timpul scolii, asa cum si-o imagina bunica si cum si-o dorea in rugile catre Maica Domnului.E "cam prima" la invatatura, dupa cum singura spune, intr-o dragalasa incercare de smerenie, mostenita, fara doar si poate, de la doamna Maria. In toamna, va trece pe clasa a IV-a. In timpul luptei cu leucemia, a pierdut un an de gradinita, iar parintii, medicii si educatoarea au vrut cu totii sa-i dea un an in plus de copilarie micutei. Vremea suferintei, a punctiilor si a chimioterapiei, despre care doamna Maria isi aminteste cu ochii inlacrimati, vremea branulelor si a lunilor intregi petrecute in spital a trecut de mult. Analizele bune de la Cluj au fost imediat confirmate de o verificare facuta la o clinica din Franta. Atunci, in noaptea de dinaintea aflarii rezultatelor, mama fetitei a visat cum ea si sotul ei urcau pe o stanca mare, sub care se casca un hau adanc. Era grea urcarea, plina de incercari si de pericole, iar femeia auzea cum, mai jos de ea si de sotul sau, alti oameni se indemnau unii pe altii sa renunte sa mai urce, ca e imposibil de ajuns pana sus. Dar parintii Adelinei s-au tinut tari si s-au catarat pana sus de tot. Iar acolo, se facea in vis ca au dat de o pajiste lina si intinsa, verde toata. Un batran cu parul alb statea acolo pe o bancuta. "Pe voi va asteptam. Sedeti si odihniti-va, ca ati batut drum greu pana aici", le-a spus batranul.

Ingerul de pe cerul Niculei

Visul Simonei nu e singurul semn ce li s-a aratat celor din familia Mariei din Nicula. "Nu o spun spre lauda, dar simti lucruri minunate cand te rogi si crezi cu adevarat.



Doamna Maria, protectoarea pelerinilor de la Nicula

Am avut si eu recent o operatie la picior si m-am rugat inainte la Sfantul Nectarie. N-am mai zis asta la nimeni, dar cand am intrat in sala de operatie, am vazut sus, pe tavan, chipul sfantului. Si nici un pic nu m-a durut piciorul, nici la operatie, nici acuma, dupa. Daca ai credinta, atunci esti sanatos sufleteste, iar daca esti sanatos sufleteste, nu exista sa nu te faci bine si trupeste", spune Maria. Nici Adelina nu a fost ocolita de semne de sus. "Intr-o zi, mergeam cu tata la magazinul din Nicula. Si era tot cerul acoperit, negru de nori. Numai sus in deal, deasupra manastirii, era un nor alb, in forma de inger, cu aripi mari... Parca era inger adevarat! Apoi norul s-a transformat in cerc si din cerc in cruce", imi spune Adelina soptit, cand ramanem singuri. "Multa lume se roaga acolo, la Manastire, la Nicula, si atunci se intampla minuni", ma convinge fetita. Vorbeste frumos, rotunjind cuvintele si dandu-le, astfel, mai multa greutate. Stie inca din spital, de la Cluj, cat de mult ajuta rugaciunile. Cand veneau asistentele sa-i puna perfuzii, spunea repejor un "Tatal nostru" si, ca prin minune, doamnele nimereau vena din prima incercare si o scuteau de-o suferinta. "E foarte credincioasa...", imi spune doamna Maria cand Adelina pleaca din bucatarioara. "Si foarte miloasa, macar ca despre copiii care sufera mult s-ar zice ca devin mai insensibili dupa toate cate le-au patimit...", adauga, bucuroasa ca nepotica ii seamana in privinta asta si, deopotriva, fericita ca, iata, Adelina creste frumos si sanatos, multumita indurarii celei mari a Sfintei Maria cea facatoare de minuni.

Intoarcerea binelui

Casa Mariei e cum intri in sat, pe stanga, si multa lume ostenita, ce vine tocmai de la Gherla pe jos, se opreste aici sa-si traga oleaca sufletul ori sa ceara un pahar de apa in arsita amiezii.



Bunica si nepoata, impreuna si in suferinta si in bucurii

Doamna Maria ii intampina pe toti cu zambetul sau mamos si nu-i lasa sa treaca mai departe, pana nu-i vede omeniti cu ce are mai bun prin casa. Ii intreaba daca au unde sta peste noapte pe cei care vin pe trei zile la Nicula, iar de nu-s pregatiti sa doarma sub cerul liber, ii tine la ea. Cate paturi are in casa, unul nu sta gol de Sfanta Marie Mare! Asta e multamita ei: sa-i stie bine pe oamenii care vin si-i bat la poarta. E o priceasna frumoasa, ce se canta la biserica din Nicula, care spune ca sunt oameni care bat, poate, doar o data in viata la tine in poarta. Se cutremura toata doamna Maria, cand ingana versurile pricesnei. Imi marturiseste ca deunazi a strigat cineva din poarta, iar ea statea intinsa, caci tocmai fusese operata la picior. N-a avut putere sa se ridice din pat si regreta si acum ca n-a tras de ea sa mearga pana la poarta, sa vada cine era si ce voia omul acela. "Un leu daca-i dadeam sau un darab de paine, ce ma costa?", isi reproseaza doamna Maria, in timp ce pune masa pentru pelerinii pe care Dumnezeu i i-a trimis la poarta, in acest an, de Sfanta Marie. Si, slava Domnului, sunt destui!

Fotografii de CIPRIAN RUS, FLORIN TAMAS SI ANDREEA CAMPEANU


 Si eu am fost la aceasta Sfanta Manastire,si am  fost foarte impresionata de ce am vazut si simtit acolo...am fost pe postul Sfintelor Paste , in 2010 , am dormit o noapte la manastire, era tarziu si noi eram veniti de departe , preotul si maicutele au fost foarte binevoitori , am cerut parintelui sa ne faca o slujba de sanatate , care cred ca ne-a ajutat foarte mult...a fost o slujba deosebita . Ne-a cazat in una din chilii, am putut face un dus ,am fost foarte impresionati...am avut niste vise , mai mult aievea...care erau raspunsul Maicii Domnului la rugaciunile noastre...stiam raspunsul inainte de a merge la medic...a 2 zi trebuia sa mergem la spitalul oncologic din Cluj...unde eram programati si medicul ne-a spus ca este totul bine si nu avem de ce sa ne facem probleme....

Cuvinte de folos – Avva Sisoe cel Mare

1) Unui frate facandu-i-se strambatate de catre alt frate, a venit la avva Sisoe si i-a zis : mi s-a facut strambatate de cutare frate si eu voi sa-mi fac izbanda. Iar batranul il ruga zicand : nu, fiule, ci lasa mai bine la Dumnezeu izbanda. Iar el zicea : nu voi inceta pana nu voi face izbanda. Si a zis batranul : sa ne rugam, frate ! Si sculandu-se, a zis batranul : Dumnezeule, nu mai avem trebuinta de Tine, ca sa porti grija pentru noi, caci noi ne facem izbanda noastra. Deci, aceasta auzind fratele, a cazut la picioarele batranului, zicand : nu ma mai judec cu fratele, iarta-ma, avvo !

2) Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe, zicand : ce voi face, ca de multe ori merg la biserica si de multe ori se face pomana si ma tin ? I-a zis lui batranul : osteneala are lucrul. Deci l-a intrebat Avraam, ucenicul sau : in calatorie fiind sambata sau duminica si va bea vreun frate trei pahare nu cumva este mult ? Raspuns-a batranul : de nu este de la satana, nu este mult.

3) Zicea ucenicul lui avva Sisoe, catre dansul : parinte, ai imbatranit, si mergem de acum aproape de lume. I-a zis lui batranul : unde nu este femeie, acolo sa mergem. I-a zis lui ucenicul : unde este loc, care sa nu aiba femeie, decat numai in pustie ? Deci i-a zis lui batranul : la pustie du-ma !

4) De multe ori ii zicea ucenicul lui avva Sisoe : avvo, scoala-te, si mancam ! Iar el zicea catre dansii ! : dar n-am mancat, fiule ? Iar ucenicul ii raspundea : nu, parinte. Si zicea batranul : daci nu am mancat, ad-o sa mancam.

5) Zis-a odata avva Sisoe cu indrazneala : indrazneste, iata treizeci de ani ani de cand nu ma mai rog lui Dumnezeu pentru pacat. Ci asa ma rog, zicand : Doamne, lisuse, apara-ma de limba mea ! Si pana acum in fiecare zi cad printr-insa si pacatuiesc.

6) Un frate i-a zis lui avva Sisoe : cum de nu ma parasesc patimile ? I-a raspuns lui batranul : vasele lor inlantru ta sunt. Da-le lor arvuna si se duc.

7) Sedea odata avva Sisoe in muntele lui avva Antonie singur. Si zabovind slujitorul lui sa vina la dansul, timp de zece luni nu a vazut om umbland prin munte, a gasit un faranit, care vana dobitoace salbatice. Si i-a zis lui batranul : de unde vii si cita vreme ai aici ? Iar el a zis : cu adevarat, avvo, am unsprezece luni in muntele acesta si nu am vazut om decat pe tine. Si auzind batranul aceasta, intrand in chilia lui, se batea pe sine, zicand : iata, Sisoe, ai socotit ca ai facut ceva si nici ca mireanul acesta n-ai facut !

Citește restul acestui articol »