Interviu realizat de Ieromonahul Justin şi Monahul Kirion
Părinte, se vehiculează nişte proorocii în legătură cu apropiatul sfârşit al lumii, sfinţia voastră ce spuneţi?
Eu spun una care e mai veche şi mai sigură: va fi sfârşitul lumii cândva! «Nu se mişcă, spune Mântuitorul, fir de păr fără voia Mea» şi degeaba ne zbatem noi făcând legătură cu nişte informaţii, poate chiar false. Deci să ne grăbim încet.
Cum vedeţi prigoana care va să vină, mai ales că suntem în pragul unei dictaturi biometrice şi electronice?
Prigoana a şi venit. Din momentul în care te-ai creştinat, trebuie să ştii că a început prigoana. Degeaba ne frământăm acum, dacă la momentul potrivit strigi: «aoleu, aoleu!» Să fim integri mereu, de la botez până la moarte! Noi una şi bună ştim: nu ne lepădăm! În problema asta mi-a plăcut răspunsul patriarhului Greciei: „Miroase a 666! N-a precizat data. Miroase a 666”. Pe urmă vin actele mai directe, până te prinde de tot. Şi dacă ştie că eşti împotrivă, te atacă mai greu, dar dacă vrei să mori, mori mai uşor. Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ţinut 14 ani în închisoare numai în Zarcă, la Aiud, în regim de exterminare. Greu, foarte greu. Să nu-ţi dea să mănânci ca să mori şi te şi dezbrăca, şi era iarnă când te băgau acolo, ca să mori de frig. În trei zile după socoteala lor,verificat mureai. Eu n-am murit. Mi-au dat cinci, mi-au dat şapte ani la izolare şi n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Şi nu mi-ar fi ruşine să mă tem acum? Nici vorbă să mă lepăd de Hristos! Şezând pe poziţia aceasta poate veni şi decapitarea. Ştiţi că e cea mai uşoară moarte, să-ţi taie capul.
În ideea aceasta a prigoanei, mulţi se gândesc cum să se pregătească, ce strategii să găsească…
Ne-am învăţat să consumăm timpul în loc să îl folosim. Haideţi să ne facem crucea cum trebuie, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne înmoaie inimile, să ia de pe faţa pământului răul. Nu să stăm şi să aşteptăm prigoana. Prigoana trebuie să ne găsească luptând. Dar trebuie să ştii când să acţionezi. Eram într-un moment din acesta, faţă în faţă cu duşmanul şi unul a băgat baioneta în mine la câţiva centimetri de burtă. Dar a scăpat baioneta din mână, iar eu am tras baioneta şi el a căzut în şanţ. Şi i-am zis: „Îţi dau puşca să nu te condamne că te-am dezarmat”. Dacă îl împuşcam acolo, ce câştigam? Mi-ar fi sunat ca un clopot în conştiinţă, că am omorât un om.
Altădată am scăpat o fetiţă de o ursoaică. Nu mi-a fost uşor. Ursoaica avea un pui cu ea. Fetiţa era mică şi tot către ursoaică trăgea. Pe ursoaică o puneam în situaţia strategică să pot să-i fur fetiţa care nu mai putea nici să vorbească. Nu spunea decât: „au buba, am buba!” Îmi sună în cap vorbele acelea că o fi zgâriat-o ursoaica pe undeva, dar eu n-aveam vreme să o controlez. O ţineam la subsioară şi am ieşit la luminiş şi apoi la şosea. Şi a venit un autocar. Am zis: salvarea mea. Dar n-a vrut să mă ia de teama ca fetiţa să nu facă pe ea în maşină şi să-i miroasă. M-am luptat cu fiarele în pădure şi cu oamenii, altă luptă… Asta era problema, că mirosea un copil? De ce trebuie să fim neatenţi cu tot ceea ce e în viaţă?
Sunt multe lucruri de spus, dar vă recomand o veselie interioară care ar putea să fie rugăciunea neîncetată, o dispoziţie interioară continuă. Nu velerim şi veler Doamne!
În zilele noastre nu mai vin să-ţi ia capul direct. Vin cu viclenie…
Nu e bine să provocăm noi prigoana înainte, şi nici să trâmbiţăm, pentru că duşmanul aude şi vede şi el poziţia noastră. Şi îi dăm elemente noi ca să ia măsuri noi. Nu e bine să te descoperi. Vreau să mă lovească duşmanul unde vreau eu, nu unde vrea el!
Eu am făcut armata. E o realitate pe care nu-mi pare rău că am trăit-o. Născut în 1914, în 1936 m-au luat militar. Eu făceam dreptate. Pe front, eram sergent pe lângă un maior, Artur Popescu care a murit. Şi cu mortul lângă mine am preluat comanda batalionului, ceea ce nu putea face decât un ofiţer. Dar în situaţia aceea, deşi eram un simplu soldat, am luat comanda şi am raportat generalului după ce am făcut un desen al poziţiei duşmanului şi al poziţiei mele. După ce s-au terminat toate, m-a chemat generalul şi mi-a zis aşa: „Primeşti să te fac general?” „Primesc.” „Şi ce-ai face?” „I-aş învăţa să moară, domnule general! Că dacă un soldat nu ştie să moară, e biruit dinainte de a intra în luptă”. Ei, dar nu… a fost doar un joc de prezenţă. Însă pentru viaţa mea un amănunt din acesta era foarte important. În sfârşit, mulţumesc lui Dumnezeu. Aşa cum sunt, slab, prost, nu mă interesează. Important e să fiu prezent. Nu să ştiu multe şi să am sufletul precupeţit. Acum vorbesc ca un om slab, nu anticipez. Dar nu pot să-mi închipui cum aş trăi fără Hristos.
Aţi fost în Mişcarea Legionară?
Am fost şi nu îmi pare rău. Însă nu am suprapus Mişcarea Legionară peste învăţătura creştină. Ar fi o greşeală de moarte. Vrei să fii un legionar bun? Trebuie să fii un bun ostaş creştin, asemenea mucenicilor ostaşi din vechime. E ca în armată. Faci întâi armata la regulile armatei şi când eşti liber, te întorci de unde eşti. S-au făcut greşeli şi în Mişcarea Legionară pentru că se încuraja uciderea, dar eu nu cunosc ce a fost în spatele acestor crime şi nici comploturile din interior, despre care se vorbea. Erau legionari adevăraţi de mare valoare. Eu sunt prezent ca monah şi bucuros că am fost legionar înainte. Când m-am dus eu – un copil de 18 ani – la Casa Verde din Bucureştii Noi, m-am prezentat Căpitanului. Codreanu era o personalitate remarcabilă şi te cucerea pe loc, un adevărat erou. După ce am terminat, mi-a zis: „Treci la făcutul temeliei!” Alături de mine era un camarad foarte voinic, pe nume Zăpadă, rece şi milităros care m-a certat că n-am stat drepţi în faţa Căpitanului când am pus mâna pe lopată. Eu, care eram milităros din fire, pentru că nu poţi să rezişti cu jumătăţi de măsură în viaţă – mi-am zis în sinea mea că n-am venit aici să fac armată şi i-am spus: „Am să-ţi dovedesc, camarade, că ştiu să stau şi drepţi, dar deocamdată sunt un copil şi nu ştiu cum trebuie să mă comport”. În sfârşit… Sunt fericit că mi-a ajutat Dumnezeu de m-am făcut călugăr. Nimic nu-i mai important decât a dărui viaţa lui Hristos. Călugăria este peste Mişcarea Legionară. Toate acestea sunt experienţe de viaţă, istorie personală. Îi mulţumesc lui Dumnezeu prin toate câte am trecut.
Aţi fost în tabăra de muncă de la Carmen Silva, unde era şi Căpitanul?
Am fost, cum să nu? Eram la targă cu generalul Cantacuzino. Eram la Carmen Silva când a venit Căpitanul şi a zis: „Să nu mai rămână piatră peste piatră aicea!” Şi am plecat cântând cu el, la Ghiol. Se cheltuise mult ca să se scoată pietrele de la Ghiol, dar fără rezultat. Şi am scos toate pietrele în… jumătate de ceas. Şi v-am spus ce mult s-a cheltuit ca să se scoată toată piatra. Deci problema vieţii nu e a zice, ci a mişca. Vrei să ajungi? Mişcă! Nu sta pe loc! Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge. Şi trebuie să mergi, nejudecând lucrurile. Nu ştii cu cine lupţi, că peste tot e nevoie de o armă, de o poziţie, de o strategie. E o mare greşeală să nu ştii cu cine lupţi. Înseamnă că nici nu te cunoşti. Neamul românesc e cel mai adaptabil învăţăturii creştine. Are el o smerenie, undeva…Opinca asta care nu suportă naţiile, ungurii. Opinca asta românească… Atât de frumoasă e poezia asta românească! Nu poţi să concepi un Horea …în cizme ungureşti.
Când nu reuşeşti să-ţi faci canonul primit la spovedanie şi te mustră conştiinţa, ce mai este de făcut?
Nu ţi-l poate face nimeni decât personal. Eu, ca duhovnic, nu prea dau canoane. Degeaba le dai: să facă atâtea metanii, să postească. Nu! Eu sunt pentru o stare de prezenţă continuă întrucât eşti neatent când nu trebuie, dintr-o inerţie a vieţii materiale, cu problemele ei la care vrând, nevrând trebuie să participi. De aceea, starea interioară trebuie asigurată.
E bine să ceri micşorarea lui?
Dragă, asta e negustorie, nu călugărie. Nu pun pe cântar cât am de făcut. Nimic nu te poate scuti. Îl faci şi gata. Însă problema nu e asta, ci dacă inima e prezentă sau nu. Venea un preot bătrân la mănăstire şi mi-a zis: „Eu nu pot să mai vin la Biserică – nu mai vedea – de aceea fac de o mie de ori pe zi Doamne Iisuse”. Nu scăpaţi momentul nefolosit. Că vedem la morţii ăştia, că am fost la multe căpătâie de morţi cu vârsta mea. Fiecare vrea să mai trăiască. E această inerţie a lucrurilor. Măcar o zi. Şi noi care ne scăldăm în ani zicem: ce poţi face într-o zi? Nu într-o zi dragii mei, într-o clipă poţi să faci foarte mult. Că Dumnezeu nu are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. O dispoziţie continuă. Nu nevoinţa, ca o dorinţă de împlinire, neapărat. Prezenţa, starea de viaţă continuă, nu nevoinţa. Omul nevoitor consideră că se achită: Doamne, am făcut o mie de metanii, sau o sută… Starea de prezenţă e nejignitoare şi-ţi dă identitate. Rugăciunea nu e o raţiune, rugăciunea e o fiinţă divină în tine. Rugăciunea e partea divină şi nu avem alt ideal decât de a ne dărui Dumnezeu fericirea să murim sfârtecaţi şi chinuiţi pentru scânteia de adevăr ce ştim că o avem în noi.
Cum trebuie să facă monahul sau creştinul ascultare de duhovnic în aceste vremuri?
Eram profesor la Turnu şi comuniştii au vrut să schimb programa analitică şi n-am primit. Din călugăr să mă fac drac? Stareţul care şi el era profesor, dar la alte clase, mi-a făcut mizerii, că de ce n-am primit?” „Păi, cum să primesc? Părinte, pe sfinţia voastră vă ascult, dar numai până la a nu mă lepăda de Hristos. Ori asta nu fac”. Ei bine, a priceput, că nu era prost şi m-a scos din rândul fraţilor, m-a băgat sub cerdacul lui Mircea la Cozia, unde bătea Oltul. Iar stareţul m-a izolat pentru 150 lei leafă şi m-a schimbat, trimiţându-mă la Comanca. De multe ori sunt uimit cum Dumnezeu îmi dă toate mărunţişurile, şi tocmai mărunţişurile astea dau suflu sau dau importanţă vieţii. Mai ales când ai şi idei şi vrei să le împrăştii. Pentru că şi împrăştierea unei idei trebuie să fie şi pe înţelesul şi pe placul altora. Şi trebuie să-i dai drumul în aşa fel, ca să fie el vinovat că nu o înţelege, nu autorul.
Iertaţi-ne, Părinte, pentru timpul zăbovit, poate v-am obosit.
Omul nu oboseşte când foloseşte. Oboseşte altceva: o tăcere mârşavă, o privire la buzunarul altuia… şi vicleşugul acesta dintre oameni. Să fiţi binecuvântaţi!
Interviu realizat la sfârşitul anului 2010, mănăstirea Techirghiol.
articol apărut în revista ATITUDINI, nr. 18
