4 iulie – Sfantul iconograf Andrei Rubliov

Sfantul Andrei, cel mai de seama dintre sfintii iconografi, s-a nascut in jurul anului 1360. Dorind viata monahiceasca inca din copilarie, a mers la Lavra Sfintei Treimi, care era ocarmuita in acea vreme de sfantul Nicon (praznuit in 17 nov.). Acesta din urma l-a trimis la manastirea Serpoukov, sub ascultarea ucenicului sau Atanasie, care l-a tuns in monahism. In urma hirotonirii intru preot, cum Atanasie era plecat la Constantinopol, Andrei s-a intors la Lavra Sfintei Treimi pentru a vietui acolo in apropierea sfantului Serghie. Acolo a fost initiat in arta iconografica, in parte de catre impreuna-nevoitorul si fratele sau intru Hristos, Daniel cel Negru care, originar din Bulgaria, i-a transmis notiunile de baza ale traditiei mostenite din Bizant. Cei doi au mers adesea la Moscova, la manastirea Andronic, intemeiata tot de sfantul Serghie si unde Daniel isi incepuse viata monahiceasca, si s-au imprietenit cu marele maestru al artei iconografice al Scolii de la Moscova, Teofan Grecul. Au lucrat impreuna la pictarea bisericii cu hramul Nasterea Maicii Domnului, apoi la cea a catedralei Arhanghelului Gavriil din Kremlin. In anul 1399, cel de-al doilea fiu al sfantului Dimitrie Donskoï, Gheorghe Dimitrievici, care locuia la Zvenigorod, a randuit construirea unei catedrale si a unei manastiri in acest oras, si i-a invitat pe cei mai buni artisti ai vremii pentru a o picta. Sfantului Andrei i-au fost incredintate frescele catedralei. In anul 1405, Teofan l-a chemat inapoi de la Moscova la Kremlin pentru a picta iconostasul catedralei Bunei-Vestiri. Trei ani dupa aceea, impreuna cu Daniel cel Negru, au lucrat la impodobirea catedralei Adormirii Maicii Domnului de la Vladimir. In jurul anului 1420 s-au intors la Lavra, unde au primit din partea egumenului ascultarea de a picta biserica principala a manastirii Sfintei Treimi. Sfantul Daniel a realizat frescele iar sfantul Andrei iconostasul, care cuprinde minunatele icoane ale Arhanghelului Mihail si ale sfantului Pavel, si mai ales binecunoscuta icoana a Sfintei Treimi, care se pare ca i-a fost inspirata de sfantul Serghie insusi.

Cei doi monahi iconografi dadeau dovada de atata ravna pentru post si rugaciune, incat erau plini de harul dumnezeiesc. Patrunsi intru totul de dragostea dumnezeiasca, isi intorceau mereu mintea si gandul spre lumina dumnezeiasca care stralucea in strafundul inimilor lor, singura lor grija fiind de a transpune in culoare, pe pereti si pe lemn, oglindirea acestei contemplari interioare. Cand nu se indeletniceau cu pictura, duminica, stateau asezati in fata cinstitelor icoane facute de sfintii lor predecesori, coplesiti de bucurie si lumina dumnezeiasca[1]. De aceea Domnul i-a proslavit in ceasul lor din urma: Andrei a adormit cel dintai (in jurul anului 1427), iar cum mai apoi si Daniel s-a imbolnavit, l-a vazut in clipa parasirii celor pamantesti pe fratele sau intru slava, chemandu-l cu bucurie la fericirea cea vesnica si fara de sfarsit. Au fost inmormantati impreuna la manastirea Andronic, la a carei pictura lucrasera impreuna[2].


Toate icoanele pictate de sfantul Andrei sunt pline de har, iar unele dintre ele s-au dovedit a fi facatoare de minuni; cea mai cunoscuta ramane fara indoiala cea a Sfintei Treimi, pe care Sinodul din 1551[3]a proclamat-o drept model pentru orice icoana ortodoxa. Aceasta icoana este mult mai mult decat o evocare a aparitiei celor trei Ingeri lui Avraam; in ea sfantul reprezinta, cu o maiestrie neasemuita si o putere teologica inegalabila, dragostea inefabila care uneste Persoanele divine. Miscarea circulara sugerata de inclinarea capetelor Ingerilor si de copacul din spatele scenei, precum si perspectiva inversata, al carei punct de plecare este privirea spectatorului, fac din credinciosul care sta cu evlavie in fata acestei « icoana a icoanelor » un participant la acesta „hora dumnezeiasca”. Este poftit sa ia loc la aceasta masa, ca al patrulea oaspete, si sa guste din cupa aratata cu delicatete de catre Inger, in care se disinge un animal jertfit, simbol al Ospatului euharistic.

[1]. Dupa Sfantul Iosif de Volokolamsk, Regula X, 29 trad. in limba engleza de D. M. Goldfrank, The monastic Rule of Iosif Volotsky, « Cistercian publications 36 », Kalamazoo 20002 p. 236.

[2]. In timpul lucrarilor din biserica acestei manastiri, in anul 1992, s-au gasit in fundatia altarului bisericii acestei manastiri moastele intemeietorului ei, Andronic (praznuit in 13 iunie) si a trei alti igumeni. Ulterior, un al cincilea mormant a fost descoperit, care adapostea trupurile a doi monahi care fusesera ingropati din nou in acest loc la un timp dupa moartea lor, si se pare ca este vorba de moastele Sfantului Andrei Rubliov si ale lui Daniel cel Negru.

[3]. Un teolog rus, parintele Paul Florensky, a ajuns sa spuna : « Trinitatea lui Rubliov exista, deci Dumnezeu exista ! » (L’Iconostase, Lausanne, 1992, p. 144). Conform interpretarii judicioase a parintelui G. Bunge inL’Iconographie de la sainte Trinité. Des Catacombes à Andreï Roublev, Paris 200, p. 115, aceasta icoana ar fi reprezentarea Pogorarii Sfantului Duh dupa Evanghelia Sfantului Ioan (In 14, 16) : Fiul, in centru, aratandu-I Tatalui paharul jertfei Sale, Ii cere sa trimita Duhul Sfant, ca Persoana, si nu ca „putere” ca pana atunci.

Semnificatia spirituala a icoanei ’Sfanta Treime’ a lui Andrei Rubliov

Icoana Treimii lui Andrei Rubliov[i] este adesea considerata ca punctul culminant al iconografiei ruse si chiar acei care sunt putin pregatiti sa perceapa incantatoarea frumusete a desenului si a coloritului ei, sa patrunda profunzimea simbolismului ei, nu pot sa nu fie impresionati de prospetimea, tandretea, emotia continuta de aceasta capodopera. Aceasta a dat loc unei literaturi abundente, in care accentul este pus pe istorie si tehnica mai degraba decat pe interpretarea spirituala. Pe acest ultim punct de vedere am vrea sa ne plasam acum. Am vrea sa raspundem in termeni foarte simpli la intrebarea: ce ne spune icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov?
Pentru a fixa ideile, sa ne amintim dispozitivul icoanei. Trei ingeri, recunoscuti dupa aripile lor, sunt asezati in jurul unei mese. Pe aceasta masa este asezat un platou. In spate, un peisaj, mai degraba schitat decat precizat – vedem acolo un arbore si o cladire. Este vorba de reprezentarea episodului descris in capitolul 18 din Geneza. Domnul, se spune acolo, i-a aparut lui Avraam in campia lui Mamvre, sub forma a trei barbati (Biblia nu pronunta cuvantul „ingeri”). Avraam i-a invitat sa se odihneasca si le-a oferit o masa. Traditia patristica a vazut in acesti trei vizitatori un simbol a celor trei persoane divine. Pe urma ei, traditia iconografica bizantina a ales sa reprezinte Treimea sub aspectul a trei barbati, deveniti ingeri, asezati la masa lui Avraam. Icoana lui Rubliov se insereaza deci intr-o lunga traditie consacrata. Dar poate ca ne vorbeste mai mult decat altele din acest lant.
Sa remarcam ca inca de la inceput ritmul miscarii circulare care pare sa antreneze toate elementele icoanei. Pozitia jilturilor , intrevazute lateral, cea a treptelor, pozitia insasi a picioarelor celor doi ingeri din prim plan, inclinarea capetelor lor: toate acestea evoca, sugereaza o miscare „dirijata” (in sens contrar acelor ceasornicului) aceasta miscare se manifesta si in planul din spate. Arborele inclinat spre stanga (spectatorului), ca sub suflul unui vant puternic. Spre stanga, la fel, se inclina panourile taiate ale acoperisului cladiri. Acest ritm exprima circulatia si comunicarea aceleiasi vieti divine intre cele trei persoane. Dar acestea nu se retrag intr-un sistem inchis. Ritmul lor este un ritm de adoptare, de efuziune, de daruire, de generozitate si de gratie. Condescendenta lor admite, invita, in cercul divin, fiinta creata, dar ea va ramane acolo distincta, pe locul ei propriu. Aplecand arborele, miscarea circulara a vietii divine atinge natura. Inclinand acoperisul edificiului (pe care judecandu-l dupa stilul lui general si mai ales dupa cel al ferestrelor si usilor, este o biserica), ea atinge umanitatea care se roaga, umanitatea la cea mai inalta putere a sa. Lumea „adoptata” constituie intr-un fel periferia. Cele trei persoane ocupa centrul. Aceasta este indicata printr-o subtila degradare a culorilor. Tonurile inchise – albastru, bordo, oranj, verde – ale vesmintelor ingerilor sunt inconjurate de galben-ul viu, mai usor, al aripilor si al jilturilor, si de fundalul pal, transparent aurit. Realitatea maximala este a celor trei persoane. „Eu sunt cel ce sunt” (Ex 3,14).
Sa privim acum trasaturile acestor trei persoane. Ele nu au varsta si totusi produc o impresie de tinerete. Nu au sex si totusi ele imbinã robustetea precisa cu gratiea. Fizionomiile si gesturile nu au fost „construite” in vederea farmecului, si totusi farmecul care se degaja este imens. Alte simboluri trinitare - de exemplu Cel Batran de zile, mielul, porumbelul, trei barbati asezati pe acelasi tron – au fost reprezentate. Dar, dupa parerea noastra, nici o reprezentare nu este atat de apta ca icoana lui Rubliov, sa-l introduca pe credincios in realitatea vie a celor trei persoane. Pentru ce? Pentru ca Rubliov a stiut sa exprime intr-o maniera unica vesnica tinerete si eterna frumusete a celor trei. In teorie se stie bine aceasta. Dar cand in locul unui batran cu barba si par de zapada si al unui porumbel de nepatruns, regasim, datorita unei opere de arta, frumusetea si tineretea Fiului in Tatal si in Paraclet, o primim ca pe o revelatie practica, nu de concepte, ci de atitudini. De acum inainte o „vedem” diferit ne-o apropiem diferit, ii „simtim” pe cei trei diferit, pentru ca ne-a fost sugerat acum ca ei sunt altii, nu sunt de loc ceea ce credeam, ci ceea ce ne imaginam (de altfel mai mult sau mai putin in pofida noastra). Si, in viziunea noastra noua, cea a tineretii si frumusetii vesnice, cea a farmecului indescriptibil al celor trei, exista mai multa caldura, mai multa atractie, mai multa bucurie, mai multa realitate personala decat intr-o „pictura abstracta” pe care am dedus-o din schemele teologice. „Ochii tai il vor vedea pe Imparat in frumusetea lui” (Is 33,17).
Fiecare din cei trei ingeri poarta in mana un toiag lung si foarte subtire. Adica fiecare persoana divina este un calator, un pelerin. Numai Verbul s-a facut trup, dar daca s-a facut trup a fost prin puterea si vointa Tatalui si a Duhului. In nici un moment celelalte doua persoane nu au fost straine de lucrarea de salvare a Fiului, in nici un moment ele nu au incetat sa vina pana la noi si sa actioneze de o maniera invizibila. Icoana pune in lumina participarea intregii SfinteTreimi la intrupare. Cele trei bastoane constituie o declaratie si o promisiune. Ele declara ca cei trei au venit deja printre oameni. Ele promit ca cei trei vor veni inca. Dumnezeul nostru in trei persoane vine, vine pentru totdeauna.
Scopul acestei veniri este locuirea celor trei persoane printre oameni. De aceea cei trei ingeri au acceptat ospitalitatea lui Avraam. Ei s-au asezat la masa lui, aproape de cortul lui (Gen 18, 1-2), sub un arbore (Gen 18,3). Arborele si biserica reprezentate in icoana semnifica inca arborele si cortul din povestirea biblica. Icoana evoca viata divina a celor trei, dar ea o pune in legatura cu o masa omeneasca, cu nevoile omenesti. Cele trei persoane vor sa fie pentru noi mai mult decat vizitatori sau oaspeti in trecere. Exista o locuire a Treimii in sufletul slujitorilor lui Dumnezeu. Ospatul imparatiei mesianice se implineste acolo in mod invizibil. „daca cineva imi deschide usa voi intra la el si voi cina cu el si el cu mine” (Ap 3,20). „Noi vom veni la el si vom locui impreuna cu el” (Ioan, 14,23).
Dar ce exista pe aceasta masa in jurul careia sunt asezati cei trei ingeri? O farfurie este asezata acolo. Discernem greu ce contine aceasta. Totusi, studiul icoanei facut cu mijloace specializate deceleaza capul unui vitel. Avraam a pregatit pentru oaspetii sai trei masuri de floare de faina, un vitel tanar cu carnea frageda, unt si lapte (Gen 18,6-8). Sa fie deci aceasta ofranda a patriarhului ceea ce vrea sa indice farfuria? In povestirea Genezei, ingeri au venit la Avraam pentru a-i anunta promisiunea divina al carei obiect este Isaac. Avraam insusi sta in picioare, in jurul ingerilor in timpul mesei lor, si Sara foarte aproape, sub cort. Dar icoana ignora prezenta lui Avraam.
Felul de mancare oferit ingerilor si pus pe masa capata o semnificatie care depaseste infinit gestul ospitalier al patriarhului. Nu este vorba aici de Avraam si Isaac. Trebuie sa cautam in vitelul sacrificat un alt sens, mai inalt. Dumnezeu ii va prescrie mai tarziu lui Avraam sa ofere un vitel tanar ca jertfa pentru pacat (Lv 9,2,11). Mai tarziu si Mantuitorul insusi va povesti, intr-o parabola, cum tatal fiului risipitor a cerut sa se taie un vitel pentru festinul prin care celebra intoarcerea fiului sau (Lc 15,23). Astfel, vitelul din icoana este un simbol al sacrificiului si al mantuirii. Si, prin aceasta, icoana ne face sa ne apropiem de misterul Rascumpararii. Caci acesti trei termeni, Treimea, Intruparea, Rascumpararea, nu sunt de loc separabili. Printr-un anume mister noi am inceput sa contemplam opera divina, aceasta contemplare (sprijinita nu pe ratiune, ci pe Revelatie) va chema pe celelalte mistere in virtutea unei necesitati interne. Pelerinajul celor trei ingeri purtatori de toiege de calatorie n-ar fi complet daca nu ar ajunge la Calvar. Icoana evoca deci sfatul celor trei persoane divine in vederea mantuirii neamului omenesc. In locul unei farfurii asezate pe o masa, o cruce ar fi putut pictorul sa ridice in mijlocul celor trei ingeri. O spiritualitate a Intruparii sau a Treimii este mincinoasa daca nu mentine Sangele Rascumparatorului in centrul operei de mantuire. Si iata de ce este drept si sugestiv ca toiegele ingerilor sa fie atat de subtiri, aproape ca un fir, si colorate in rosu. Caci acelasi fir stacojiu care a fost o garantie de salvare pentru Rahav, prostituata (Ioan 2,17; 6,23), uneste slabiciunea noastra cu Sangele pretios varsat pentru noi.
Acum, ca stim asupra carui obiect precis icoana concentreaza atentia celor trei ingeri, sa observam nuantele pe care le exprima atitudinile lor respective. Ele se aseamana uimitor. Trasaturile lor sunt aproape identice. Si totusi privirea lor si gestul lor exprima maniera proprie in care fiecare dintre ei este implicat in misterul Rascumpararii [ii] .

Ingerul care sta fata in fata cu spectatorul si care, raportat la acesta, sta dincolo de masa il reprezinta pe Tatal. Mana lui desemneaza farfuria; ea sugereaza sacrificiul, ea invita la acesta. Dar acest gest al mainii este mai degraba schitat decat afirmat, nu este un gest deschis, ci un gest retinut si ca retractil. Si privirea, incarcata de tristete, se intoarce.

Ingerul asezat in fata si la dreapta mesei, totdeauna in raport cu spectatorul, il reprezinta pe Fiul. Privirea Fiului este, de asemenea, trista. Dar ea nu se intoarce. In timp ce capul se inclina bland, in semn de acceptare, ochii, in acelasi timp fascinati si tristi de moarte – „Sufletul Meu este trist pana la moarte” (Mt 26,36) – se fixeaza asupra farfuriei. Mana se intinde spre aceasta; dar acolo inca gestul este stapanit, retinut; nu este ezitant, este intr-un anume fel ganditor, tatonant. Toata atitudinea exprima un fiat ascultator, resemnat, dureros.
Ingerul asezat la stanga, in fata mesei, reprezinta Paracletul. Este cazul sa spunem Paracletul mai degraba decat Duhul, caci aici cea de-a treia persoana isi exercita la modul suprem slujba ei de consolator. Mainile nu se intind direct spre farfurie, chiar daca doua degete ale maini drepte par a puncta spre aceasta; cele doua maini tin cu o anume solemnitate delicatul toiag rosu in fata Fiului. Ca si cum acest toiag i-ar fi prezentat pentru a-i vorbi despre pelerinajul terestru si despre sangele varsat. Ochii fixeaza fata Fiului. Au o expresie ranita. Atentia celei de-a treia persoana este profunda, in totalitate concentrata asupra ceea ce Fiul va face. Toata fiinta ingerului a treilea emana, in tãcere, simpatia si mila. Oricine are dificultati in a-si reprezenta pe Duhul ca persoana ar trebui sa contemple indelung acest al treilea inger al icoanei. Contemplarea globala a acesteia ar fi de altfel deosebit de eficace pentru a ajuta sa intelegem cum Treimea este in acelasi timp una si distincta.

Prin raport cu farfuria asezata pe masa, cei trei ingeri au un gest si o privire diferita. Dar o armonie perfecta – acelasi fiat – insufleteste decizia lor interioara. Nimic nu este aici „comandat” din afara, impus de una din cele trei persoane. Exista numai consimtire unanima a celor trei la o exigenta a generozitatii lor, comuna supunere unei legi aplicate pana la consecintele ultime: „Nu este mai mare dragoste decat sa-ti dai viata” (Io 15,13). Icoana – bineinteles – exprima de o maniera antropomorfica realitati (mila, durere etc) care nu ii pot fi atribuite lui Dumnezeu asa cum ii sunt atribuite omului; avem aici, pictate pe o imagine, simboluri foarte inadecvate, dar pe care limbajul divin insusi le-a consacrat.

O ultima remarca. Nimic n-ar distinge una de cealalta, fizionomiile celor trei ingeri, daca n-ar fi relatia pe care fiecare fizionomie o exprima in privinta „alteia”. Avem aici trei generozitati care nu sunt nici opuse, nici juxtapuse, ci „puse” una prin raport cu cealalta – puse nu in fata celeilalte, ci in cealalta, in asa fel ca tocmai in aceasta relatie de iubire, in care fiecare persoana divina „se gaseste” ca si distincta, se afirma si se bucura de fericirea ei. Fiecare persoana divina tinde spre cealalta ca spre termenul in care isi obtine plenitudinea. Icoana lui Rubliov, pentru ca ne face sa intrevedem misterul Treimii, ne reveleaza misterul iubirii supreme pe care iubirea noastra creata n-ar sti sa o intalneasca, dar de la care poate primi inspiratia si orientarea ei.
Andrei Rubliov nu intelegea sa sugereze ganduri, ci o rugaciune. Intalnirea noastra cu cea mai celebra dintre operele lui nu va fi ceea ce a vrut el ca aceasta sa fie decat daca, luand cu aceasta ocazie, un contact mai profund cu cele trei persoane, sa repetam cuvintele lui Avraam adresate vizitatorilor divini, in campia lui Mamvre: „Domnul meu, daca am gasit bunavointa in ochii tai, nu trece mai departe, te rog, de slujitorul tau” (Gen 18,3). Si, daca noi ii primim pe cei trei din toata inima noastra, vom putea, ca Avraam, sa primim din gura lor asigurarea ca aceasta experienta binecuvantata, departe de a fi un episod izolat, ne va fi acordata din nou: „Negresit Mã voi intoarece la tine” (Gen 18,19).

Extras din revista Irenikon,nr.26, 1953, reprodus in revista Contact, nr.116, 1981.
dupa orginalul in limba franceza se gaseste pe site-ul: www.pagesorthodoxes.net

Calugarul Andrei Rubliov a trait aproximativ in perioada 1370-1730. Icoana Treimii a fost pictata spre 1410 pentru Manastirea Sfanta Treime si Sfantul Serge, aproape de Moscova. A fost restaurata in 1906 si 1918.
Nu ignoram ca identificarea celor trei ingeri a fost dezbatuta. Unii interpreti au vrut sa-l vada pe Cristos, si nu pe Tatal, in ingerul central. Noi credem ca identificarea ingerului central si a tatalui este conforma cu cea mai veche, cea mai constanta traditie orientala, si am putea aduce dovezi in sensul acesta. In ceea ce priveste icoana lui Rubliov, vom cita marea autoritate a lui Alpatov in favoarea acestei identificari.

Biserica Sfanta Eufimia - Rovinj

 

Bazilica Sfanta Eufimia este o biserica in stil baroc afla in centrul istoric al orasului Rovinj din Croatia. Biserica domina intreaga panorama a orasului. Biserica, formata din trei nave, a fost contruita in 1736 pe ramasitele unui fost lacas de cult crestin. Fatada bisericii dateaza din 1883. Moastele Sfintei Eufimia sunt pastrate intr-un sarcofag roman, datat din secolul al VI-lea.

Biserica contine numeroase opere de arta. Printre acestea se numara statuile gotice din secolul XV, picturile din secolul XVI si icoanele "Cina cea de taina" si "Hristos in gradina Ghetsemani", din secolul XVII. Turnul clopotnitei este asemanator celui al Bazilicii Sfantul Marc din Venetia. Turnul, inalt de 60 de metri, a fost construit in perioada 1654–1680, dupa planurile lui Antonio Manopola. In varful turnului se afla statuia Sfintei Eufimia.

Conturul orasului Rovinj este imposibil de imaginat fara turnul inalt al bisericii care strajuieste si pare ca protejeaza intregul oras. Lunga istorie a orasului este in stransa legatura cu venerarea Sfintei Eufimia. Sfinta Eufimia se celebreaza in fiecare an pe data de 16 septembrie. Pelerinii vin la moastele Sfintei Eufimia sa se roage si sa aprinda o lumanare. In cinstea ei, localnicii si-au botezat fetele cu numele de Eufemia, Fuma sau Fumica.

Sfanta Eufimia din Calcedon

Sfanta Eufimia s-a nascut in Calcedon, in apropiere orasului Constantinopole. In timpul domniei imparatului roman Diocletian Eufimia a fost acuzata ca venereaza idoli crestini. A fost arestata, torturata si trasa pe roata. In ciuda tuturor torturilor la care a fost supusa, Eufimia nu si-a tradat credinta in Dumnezeu. Pentru credinta sa, Eufimia a fost aruncata la lei, in amfiteatru. Leii au omorat-o insa nu i-au devorat trupul, spre uimirea spectatorilor. Eufimia a fost martirizata pe data de 16 septembrie 304, la doar 15 ani.

Sfanta Eufimia a fost inmormantata in Calcedon, iar deasupra mormantului, crestinii au construit o biserica. In anul 620, atunci cand orasul Calcedon a fost cucerit de catre persi, crestinii s-au temut ca relicvele Sfintei Eufimia vor fi distruse si au mutat cosciugul cu ramasitele Sfintei Eufimia la Constantinopole. In timpul Imparatului Nicefor, cosciugul cu ramasitele Sfintei Eufimia a disparut din Constantinopole.

In anul 800, cosciugul Sfintei Eufimia a ajuns pe tarmurile orasului Rovinj. Legenda spune ca Sfanta Eufimia a aparut in visele unui baiat. "Sunt Eufimia din Calcedon. Sangele meu a fost varsat pentru Isus" au fost cuvintele pe care baiatul le-a auzit si care l-au manat spre locul in care plutea cosciugul Sfintei Eufimia.

Biserica Sfanta Eufimia din Rovinj

Crestinismul a patruns in aceasta partea a lumii in primul secol dupa Hristos, prin intermediul calatorilor, comerciantilor, misionarilor si soldatilor care au venit in Rovinj in timpul Imperiului Roman. La inceput, in micul orasel, locuitorii au construit o biserica inchinata Sfantului Martir Gheorghe. Cel mai important eveniment religios pentru intreaga comunitate a fost in anul 800, atunci cand ramasitele Sfintei Eufimia au ajuns pe malurile orasului.

Localnicii au construit o biserica inchinata Sfintei Eufimia. In anul 1725 a fost construita o noua biserica dedicata Sfintei Eufimia, care domina intreg orasul si oferea o frumoasa panorama asupra Marii Adriatice.

Biserica are o lungime de 51 de metri, o latime de 30 de metri si o inaltime de 18 metri. In partea dreapta a bisericii se afla altarul si statuia Sfintei Eufimia, iar in spatele altarului se afla cosciugul cu ramasitele Sfintei Eufimia. Peretii din piatra care inconjoara mormantul Sfintei Eufimia sunt acoperiti cu doua mari picturi. Una dintre picturi o reprezinta pe Sfanta Eufimia in amfiteatru, alaturi de lei, iar cealalta cosciugul sfintei pe malurile orasului Rovinj.

Mormantul Sfintei Eufimia este punctul de atractie principal pentru numerosi pelerini si credinciosi. Printre atractiile acestei biserici se mai numara si picturile realizate in secolele XVI si XVII.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

DE CE INGADUIE DUMNEZEU SUFERINTA?

Aceasta este una dintre cele mai bune explicatii a faptului ca Dumnezeu îngaduie durerea si suferinta:

Un om a mers la frizer ca sa-si tunda parul si sa-si taie barba. În timp ce frizerul si-a început lucrul, ei au început sa poarte o conversatie interesanta. Au vorbit despre multe lucruri si despre diverse obiecte. În cele din urma au început sa vorbeasca despre Dumnezeu, iar frizerul a declarat :

“Eu cred ca Dumnezeu nu exista.”

“De ce spuneti asta?” a întrebat clientul. “Trebuie doar sa iesiti pe strada si veti realiza ca Dumnezeu nu exista. Spuneti-mi, daca Dumnezeu exista, ar fi atâtia oameni bolnavi? Ar fi atâtia copii abandonati?Daca Dumnezeu ar exista, nu ar fi nici suferinta si nici durere. Nu-mi pot imagina un Dmnezeu iubitor care sa îngaduie astfel de lucruri.”
Clientul s-a gândit un moment, dar nu i-a raspuns deoarece nu a vrut sa stârneasca o cearta. Frizerul si-a terminat treaba, iar clientul a parasit frizeria.

Chiar când a iesit din frizerie, a vazut pe strada un om cu par mare, încâlcit si murdar si o barba mare. Arata murdar si neîngrijit. Clientul s-a întors la frizerie si i-a spus frizerului :
“ Stiti ce? Frizerii nu exista.”
”Cum puteti spune asta? A întrebat frizerul surprins. “Sunt aici , sunt un frizer si tocmai te-am aranjat!”
”Nu!” a exclamat clientul. “Frizerii nu exista, si daca ar exista atunci nu ar fi nici oameni cu par lung si murdar si cu barba netaiata, cum e omul acela de afara.”

” Ah, dar frizerii exista! Asta se întâmpla când oamenii nu vin la mine.”

“Exact!” a afirmat clientul. “Asta e ideea! si Dumnezeu exista! Asta se întampla când oamenii nu vin la El si nu-L cauta pentru a-i ajuta. De aceea este atâta suferinta si durere în lume.”

BOLILE SI VINDECAREA LOR

        De-a lungul miilor de ani de cruntă pătimire în neamul omenesc, Sfinţii Părinţi ai Bisericii n-au încetat niciodată a aminti tuturor că vindecarea oricăror boli, patimi sau suferinţe nu se poate afla decât numai în dragostea şi milostivirea Lui Dumnezeu faţă de făptura mâinilor Sale.

Dintre nenumăratele daruri pe care Ziditorul cerului şi al pământului le-a revărsat din preaplinul vistieriilor adâncului iubirii Sale nemărginite asupra omului, cel mai sfânt - şi, prin aceasta, cel care ar trebui preţuit cel mai mult - este sănătatea. Fără nici cea mai mică îndoială, echilibrul desăvârşit dintre puterile trupului şi cele ale sufletului pe care îl reprezintă starea de sănătate, descoperă ochiului vigilent prezenţa fină, discretă (dar deloc lipsită prin aceasta de eficienţă şi valoare) a harului dumnezeiesc, a binecuvântării şi bunăvoinţei Celui Atotputernic. Pe parcursul celor trei ani şi jumătate de activitate mesianică, Iisus Fiului Lui Dumnezeu a adeverit prin mulţimea minunilor preaslăvite şi a tămăduirilor nemaiîntâlnite până atunci pe care le-a săvârşit că este şi rămâne Unicul Doctor al trupului şi al sufletului deopotrivă, Doctorul Cel Mare: „Crezi tu că pot Eu face aceasta ?” (Ioan 11, 26). Tot ceea ce a fost consemnat de către Sfinţii Apostoli în cuprinsul celor patru Sfinte Evanghelii are o profundă relevanţă în acest sens. Asemeni unei „Enciclopedii Medicale” sau unui „Atlas al patologiilor psihosomatice”, ne sunt prezentate toate bolile timpului aceluia, în toată complexitatea şi cruzimea lor, tocmai pentru a putea înţelege că la rădăcina lor stă pricina căderii noastre duhovniceşti. Cauza oricărei boli care roade necruţător făptura umană este păcatul acesteia. De altfel, şi în ansamblul vieţii terestre, la scară planetară, urmarea căderii omului primordial din starea de har originar în cea de biologic stricăcios şi muritor, a fost faptul că recunoaşterea de către omul căzut a valorilor spirituale ale propriei sale existenţe în Univers s-a limitat şi s-a opacizat într-o măsură direct proporţională cu îndepărtarea sa de Creatorul său. Harul sfânt a mai strălucit de atunci în lume doar prin adevăraţii nevoitori. Căderea în timpul istoric din starea paradisiacă originară a atras după sine nesfârşitul cortegiu nefast al tuturor relelor, chinurilor şi pătimirilor care au lovit neîncetat în cele ce s-au numit ulterior „afectele firii omeneşti”: foamea şi setea, vulnerabilitatea la ger şi arşiţă, oboseala, boala şi îmbătrânirea - toate acestea nefiind decât cele mai mici şi nevinovate suferinţe, în comparaţie cu cele care au vătămat sufletul omenesc, cum ar fi:ura, răutatea, lăcomia, zgârcenia, zavistia, invidia, pizma şi multe altele asemenea lor, care ucid omenescul din noi precum oarecând mândria a făcut din înger demon iar neascultarea a golit omul de har şi l-a umplut de patimi.
Cu alte cuvinte, rătăcirea căii celei drepte şi abaterea de la adevăr este consecinţa imediată a întunecării minţii şi a pervertirii vederii duhovniceşti la o viziune trupească, secularizată, înrâurită demonic, asupra rostului suprem al existenţei. Dovadă stă răspunsul Mântuitorului la cererea a doi dintre ucenicii Săi: ”Nu ştiţi ce cereţi !” (Marcu 10, 39) De altfel, atunci când Iisus Hristos era confruntat cu o situaţie-limită, de boală incurabilă a vreunei persoane, de fiecare dată diagnostica cu precizie dumnezeiască substratul duhovnicesc implicat. Orbiri, infirmităţi trupeşti, demonizări, hemoragii, cangrenări, gârboviri, epilepsii şi paralizii - toate acestea sunt prezentate asemeni unui inventar monstruos şi înfricoşător al bolilor care devastau poporul de rând, toate având însă motivaţii de fond în plan duhovnicesc: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” (Ioan 8, 11) „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21) - deci nevoinţă şi curăţire sufletească; „Mare e credinţa ta !- şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15, 28) - deci de trăire în Dumnezeu este nevoie; „Iertate îţi sunt păcatele, ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan 5, 8) - deci dezlegarea păcatelor nespovedite era cauza suferinţei; „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 3) - deci minune de preamărire a lucrării Lui Dumnezeu în lume prin credinţă; „Au lăsat-o frigurile şi slujea Lui”(Marcu 1, 31) - deci a sluji Lui Dumnezeu cu viaţa, cu trăirea; şi exemplele de acest fel ar putea continua. Dumnezeu este Cel Care ne dăruieşte starea de sănătate ca stare de armonie între toate puterile trupeşti şi sufleteşti.
Vedem aşadar din toate aceste pilde de viaţă relatate în Sfintele Evanghelii că rătăcirea de la calea Lui Dumnezeu şi pierderea luminii pe care o aduce cunoaşterea Lui Hristos sunt legate deopotrivă şi de boli ale sufletului, nu doar ale trupului: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele !” (Marcu 9, 24); „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14); „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă ?” (Matei 22, 12); „Ce ai cu noi Iisuse ?” (Luca 8, 28) „şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc.” (Luca 8, 31)
Ca răspuns la toate acestea (şi la multe altele asemenea lor) Mântuitorul afirmă limpede: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37) „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” (Ioan 3, 17). „Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 26-28). „Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi.” (Marcu 10, 31) căci „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7, 21).Rezultă destul de evident aşadar, că sufletul care boleşte este ucis duhovniceşte de uitare, de necredinţă şi de lene - cei trei uriaşi omorâtori de suflet, după cum îi numesc Sfinţii Părinţi. Există însă şi patimi ale minţii - mai ales cea chinuită de înălţare, de mândrie, de fălire cu raţiunea şi înalta „teologhisire”, căci prin mândrie rătăcirea duce la înşelare duhovnicească, la orbire sufletească şi până la pierderea dreptei credinţe, adică la erezie, adică la pierderea Duhului Sfânt şi întunecarea minţii prin necunoaşterea Scripturilor: „Vă rătăciţi neştiind scripturile” (Matei 22, 29); „Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar.” (Ioan 10, 1); „Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine.” (Ioan 10, 27); „Eu sunt uşa oilor” (Ioan 10, 7); „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă.” (Ioan 10, 10); „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54) - iată, acesta este Medicamentul Suprem ! Credinţa curată şi adevărată, rugăciunea curată şi adevărată, trupul curăţit prin înfrânare şi suflet virtuos prin nevoinţă. Aceasta este fericirea de a cunoaşte calea: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 8)

Omul milostiv

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă, ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim:

- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie ? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa ...

- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe
frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila ? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

†

“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul.

Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin,

ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire.

Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!”

( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Criminalul

La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.

Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.

Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.

- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.
- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! - i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată:
- Ce faci ?
- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!

Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:

- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.

După câteva zile, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.

Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om - cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate - a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem.

“Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie.”
( Sfântul Ioan de Kronstadt )

Răspunsuri duhovniceşti: Ispita teologului

Părinte profesor, cum sunt ispitiţi teologii de către diavol?

Lect. dr. Gheorghe Şanta, Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca

Vorbim de o ispită care poate să vină în rândul celor care au studiat sau studiază teologia, sau al celor care au o cunoaştere a lui Dumnezeu şi din punct de vedere raţional, care au făcut anumite cercetări legate de această cunoaştere a lui Dumnezeu, dar s-au dus mai mult pe partea raţională a cunoaşterii, încercând să aducă argumente, anumite definiţii chiar ale cunoaşterii lui Dumnezeu, pentru a putea lămuri anumite stări create în sânul Bisericii, în viaţa socială sau eclesială ca răspuns la această situaţie. Dacă un teolog, fie el student, profesor la teologie sau chiar preot, nu împreunează această cunoaştere raţională pe care o are în legătură directă cu Dumnezeu, raportându-se în permanenţă prin argumentarea existenţei lui Dumnezeu în lume, cu starea de rugăciune, care este de fapt o legătură intimă a noastră cu Dumnezeu, s-ar putea să ajungă la o stare de ispită.

Cunoaşterea sa poate fi într-adevăr bună, dar el este detaşat de aceste concepte şi atunci nu se poate vorbi de o viaţă duhovnicească. Eu zic că un teolog care are partea lui de inteligenţă şi de înţelepciune poate să cadă în această capcană a ispitirii, încât să pună totul doar pe seama înţelegerii raţionale, să-i fie mai puţin afectată trăirea lui interioară. Dacă, însă, cunoaşterea lui raţională este împreunată cu rugăciunea care porneşte din inimă, atunci lucrarea teologului, a celui care a pornit pe drumul cunoaşterii lui Dumnezeu, se desăvârşeşte în cunoaşterea profundă printr-o rugăciune şi stare de evlavie aparte, care îl conduce pe teolog şi la starea aceea de smerenie, care de fapt îl face conştient că înaintea lui Dumnezeu el este doar un lucrător, un misionar, un trimis care vorbeşte cu Dumnezeu, îl înţelege pe Dumnezeu, dar care trăieşte cu Dumnezeu.

Înţelepciune biblică: A câştiga oferind

Ce este cunoaşterea profundă a lui Dumnezeu?

Apare atunci când înţelegerea raţională coboară în inima noastră şi lucrează spre slava lui Dumnezeu şi Hristos, cel care vine în viaţa teologului, este într-adevăr o plenitudine, o împlinire. Mă gândesc acum la ispita pe care o poate avea orice teolog, de orice statut ar fi el, în momentul în care rugăciunea rămâne pe un plan secund. Sfântul Evraghie spune: "Dacă eşti teolog, te rogi şi dacă te rogi, eşti teolog", aceasta este cunoaşterea lui Dumnezeu profundă.

Noi ştim foarte bine, din ceea ce citim şi din ce ne-au prezentat Sfinţii Părinţi, legat de ispitirile celui rău, că diavolul l-a ispitit şi pe Mântuitorul Hristos, în pustie. Imediat ce ai luat o hotărâre de a te ruga, de a posti, de a fi mai aproape de Dumnezeu, cel rău se apropie de tine imediat şi te ispiteşte acolo unde încerci să fii mai puternic.

Sunt câteva lucruri pe care noi le putem vedea oarecum în lucrarea noastră de cunoaştere şi de înţelegere a lui Dumnezeu pentru a nu cădea în păcatul mândriei. Aici este scopul urmărit de diavol în ispitirea teologului, de a ajunge să cadă în păcatul mândriei, să creadă că inteligenţa este a lui, că înţelepciunea este a lui, că nu sunt darurile lui Dumnezeu şi este dincolo de Dumnezeu. Deci, trebuie să fim foarte atenţi, încercând acea lucrare deosebită, de aprofundare a cunoaşterii raţionale, teoretice cu această cunoaştere afectivă care se manifestă prin rugăciune. Aici intervine cealaltă dimensiune a sufletului omenesc, voinţa, care pune în mişcare şi raţiunea, şi starea afectivă, totul lucrând în cele din urmă spre înţelegerea personală a celui care a pornit pe drumul acesta de a se forma el ca om al lui Dumnezeu, răspunzând preceptelor lui Dumnezeu şi neanulându-i Dumnezeu libertatea. Dumnezeu, fiind primit în sufletul nostru, ne scapă dându-ne adevărata libertate, să ajungem la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine".

CHEIA POTRIVITA

La un călugăr a venit o femeie să-i ceară ajutorul, fiindcă nu avea înţelegere în casă.
- Ce-ai făcut în această situaţie, a întrebat-o călugărul ?
- Am încercat să-mi conving bărbatul, certându-l.
- Când aţi avut iar probleme, ce-ai mai făcut ?
- Acelaşi lucru, i-a răspuns din nou femeia. I-am reproşat şi l-am certat. Şi de fiecare dată am făcut la fel.
Atunci, călugărul a scos o grămadă de chei şi dându-i una femeii a rugat-o să deschidă uşa din faţa lor. A încercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectivă, i-a cerut călugărului altă cheie.
- Poate n-ai ştiut cum să deschizi, i-a spus călugărul, mai încearcă!
Dar oricât s-a străduit femeia, nu a putut deschide.
- Părinte, daţi-mi toată grămada de chei şi aflu eu care-i cea potrivită - l-a rugat aceasta. Privind-o cu căldură, duhovnicul i-a răspuns:
- Acum înţelegi ce-am vrut să-ţi dovedesc ? Cum nu poţi tu deschide acea uşă cu o cheie nepotrivită, oricât ai încerca, tot aşa nu poţi deschide sufletul bărbatului tău cu aceeaşi vorbă de ceartă cu care încerci mereu. Caută cheia potrivită şi, dacă o vei găsi, sigur vei putea deschide!

“Învăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când învăţăturile primite în suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi.”
( Sfântul Vasile cel Mare

Doamne, indurate si milostive, asculta rugaciunea mea si ia aminte la glasul cererii mele : Fa cu mine semn spre bine, povatuieste-ma pe calea Ta, ca sa umblu intru adevarul Tau ! Veseleste inima mea ca sa se teama de numele Tau cel sfant, ca mare esti si faci minuni. Tu singur esti Dumnezeu si nu este asemenea Tie, intre dumnezei, Doamne : puternic intru mila si bun intru tarie, spre a ajuta si a mangaia si a mantui pe toti cei ce nadajduiesc intru numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin

SISOE CEL MARE

 

Sfantul Sisoe cel Mare a fost ucenicul Sfantului Antonie cel Mare. A primit de la Dumnezeu puterea de a vindeca bolnavii, a scoate duhurile rele si a invia mortii. Sfantul Sisoe s-a nevoit in pustia Egiptului vreme de 72 de ani. Cuviosul Sisoe postea atat de mult, incat ajungea sa nu manance nimic timp de mai multe zile.

Intr-una din zile, un om se indrepta cu fiul sau spre chilia Sfantului Sisoe pentru a lua binecuvantare. Pe drum, copilul muri, insa tatal, fara a se tulbura si-a continuat drumul pana la batranul Sisoe. A intrat in chilia acestuia cu fiul sau in brate. A cazut la pamant pentru a fi binecuvantat. Dupa acest gest, tatal s-a ridicat, lasandu-l pe copil la picioarele Sfantului Sisoe.

Batranul, necunoscand ca fiul acestuia este mort, i-a spus:

- Ridica-te si du-te afara!

Dupa ce a rostit aceste cuvinte, copilul s-a ridicat si a iesit. In urma acestei minuni, tatal i-a spus Cuviosului Sisoe cele petrecute cu fiul sau, iar batranul i-a spus sa nu vesteasca nimanui despre cele petrecute pana la moartea sa.

Cuviosul Sisoe a trecut la cele vesnice in anul 429.

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfintei Mucenite Lucia, fecioara, si a lui Rix, vicarul;
- Sfintilor 24 de mucenici care impreuna cu Lucia si cu Rix au marturisit pe Hristos;
- Sfintitului Mucenic Astie, episcopul Dirahiei;
- Sfintilor Arhip si Filimon;
- Sfintilor Mucenici Apolonie, Alexandrion, Epimah si Onisim.

Maine, facem pomenirea Sfintei Mucenite Chiriachi.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Sfintii Atanasie si Chiril, patriarhii Alexandriei

 

Sfantul Atanasie cel Mare (295-373) a fost unul dintre cei mai de seama episcopi care au condus Biserica crestina din Alexandria. S-a nascut la Alexandria in anul 295 sau 296, unde este instruit in cultura clasica si in teologie, probabil chiar la scoala catehetica din localitate. A fost hirotonit diacon in 319 de catre Alexandru, episcopul locului, si devine secretarul sau. in aceasta calitate, il insoteste pe Alexandru la primul sinod ecumenic de la Niceea (325), unde se impune in disputa impotriva arienilor. La moartea lui Alexandru (328), ii succede la tronul episcopal, intrucat refuza sa faca orice compromisuri cu partida arienilor, isi atrage ura acestora. Sunt raspandite impotriva lui o serie de calomnii, imparatul Constantin ii porunceste sa-l reprimeasca pe Arie, revenit din exil, in comuniunea Bisericii. Atanasie refuza.

Dusmanii sai se aduna la un sinod in Tyr (335) si il depun din treapta, pentru ca nu dupa mult timp imparatul insusi sa-l exileze la Treveri, in Galia. Revine in scaunul episcopal din Alexandria in 337, dupa moartea imparatului Constantin. Oponentii sai, strang insa randurile si il depun din nou din treapta la Sinodul de la Antiohia (339). Atanasie se retrage la Roma. Papa luliu I convoaca un sinod la Roma (341), care il achita de toate acuzele, iar sinodul de la Sardica (343) il repune in treapta. Nu se poate intoarce la Alexandria decat in 345, dupa moartea episcopului Grigorie din Capadocia, instalat de adversarii sai. Ajunge la Alexandria in 346. Intre timp ocrotitorul sau, imparatul Constans, decedeaza (350). Noul imparat, Constantius, care stapanea peste intreg imperiul roman, sustinator al arianismului, convoaca un sinod la Arles (353) si un altul Ia Milano (355), unde il condamna pe Atanasie si il inlocuieste cu un oarecare George din Capadocia. Atanasie paraseste scaunul episcopal pentru a treia oara. De aceasta data se retrage printre calugarii din desertul egiptean.

Ramane printre calugari timp de sase ani, cand revine din nou la Alexandria, in timpul imparatului Iulian, care recheama pe toti episcopii aflati in exil. Se dedica pacificarii taberelor semiariana si ortodoxa, tinand, in acest scop, un sinod la Alexandria (362). Iulian nu dorea ca pacea sa domneasca printre crestini, in consecinta el il expulzeaza pe Atanasie prin decret imperial, numindu-l "distrugator al pacii si dusman al zeilor". Iulian moare in 363, iar Atanasie revine pe tronul episcopal, insa nu pentru multa vreme. Va fi din nou exilat de imparatul Valens in 365. El se retrage intr-o casa in afara cetatii, unde ramane patrii luni de zile. Locuitorii Alexandriei il ameninta pe imparat cu rascoala. Temandu-se de consecinte, imparatul Valens il recheama pe Atanasie. De aceasta data, el ramane in scaun pana la moarte, in ziua de 2 mai 373, dedicandu-si intreaga putere de munca pentru intarirea si promovarea crezului niceean. Biserica Ortodoxa il praznuieste la 18 ianuarie, impreuna cu Sf. Chiril al Alexandriei. Aducerea moastelor Sf. Atanasie Ia 2 mai.

In pofida unei vieti nespus de zbuciumata, Atanasie a lasat mostenire o opera deosebit de bogata. Majoritatea lucrarilor sale au ca obiect lupta pentru apararea credintei niceene. El supune argumentele exegetice si dialectice ale oponentilor sai unei analize critice, scrupuloase, dovedindu-le netemeinicia. Ajutat de vastele sale cunostinte scripturistice, teologice si filosofice, el a izbutit sa puna pe temelii solide credinta crestina ortodoxa.

Chiril al Alexandriei (+ 444), patriarh al Alexandriei, succesor al lui Teofil (+15 oct. 412). S-a nascut in jurul anului 370 la Alexandria. Este educat la scolile din localitate. Sederea in una din comunitatile monahale egiptene, pare a nu fi un eveniment sigur, desi Isidor Pelusiotul vorbeste despre o astfel de petrecere. De altfel, el insusi nu pomeneste in corespondenta sa purtata cu diversi monahi, cum ca ar fi petrecut vreo perioada oarecare in manastire. Unul din primele evenimente certe din viata sa este calatoria, in compania patriarhului Teofil, al carui nepot era, la Constantinopol spre a participa la sinodul de la Stejar (403), unde a fost depus pe Sf. Ioan Hrisostom. Se pare ca de la unchiul sau, Chiril a mostenit un duh neostoit in ale razbunarii si ranchiunei. Sentimentul de ura fata de Sf. Ioan Hrisostom, a carui singura vina fata de scaunul Alexandriei a fost aceea de a fi dat gazduire, din caritate, celor patru 'frati lungi', fara a intra in comuniune cu ei (Coman), a dainuit cu cerbicie pana in anul 417, cand, dupa multe ezitari, concede, trecand numele acestuia in dipticele Bisericii din Alexandria.

Dar nu numai in acest caz Chiril a aratat un spirit de intansigenta exagerata. Aceleasi manifestari aspre le dezvaluie fata de necrestini, iudei, sau novatieni. Fata de iudei a mers pana la a le distruge sinagogile si a-i alunga din cetate, confiscandu-le averile. Uciderea Hypatiei, fiica filosoful Theon, vestita conducatoare si profesoara a scolii de filosofic pagana (Mouseion) din Alexandria, a fost o actiune de care cercurile intime ale lui Chiril, daca nu cumva si el personal, data fiind cerbicia lui, nu au fost straine. Chiril ramane in istoria gandirii crestine nu atat prin aceste gesturi mai putin explicabile daca avem in vedere ca 'uciderile, luptele si cele asemenea acestora sunt cu totul straine de cei ce cugeta la lucrurile lui Hristos' (Socrate, Ist. bis.,VII, 15), ci pentru atitudinea sa, tot atat de ferma, in apararea ortodoxiei invataturii hristologice impotriva ereticului Nestorie. Ajuns patriarh la Constantinopol in 428, Nestorie incepe sa invete ca in Hristos exista doua persoane, o persoana divina, care se salasluieste in Iisus omul, si in consecinta Fecioara Maria nu este Theotokos, Nascatoare de Dumnezeu, ci cel mult Hrisiotokos sau Nascatoare de Hristos. In scrisoarea sa pascala din 429 Chiril ataca invatatura lui Nestorie, atac preluat intr-o scrisoare mai lunga adresata monahilor egipteni.

Urmeaza un schimb de scrisori cu Nestorie care nu are nici un rezultat si de aceea, cei doi vor apela la Episcopul Romei, Celestin. Acesta condamna invatatura lui Nestorie la Sinodul de la Roma din 430 si aproba hristologia lui Chiril. Chiril ii trimite lui Nestorie hotararea sinodului de la Roma, insotita de 12 anateme prin care ii condamna invatatura, cu avertismentul ca, daca in 10 zile nu va retracta si nu-si va indrepta erorile doctrinare, va fi caterisit si excomunicat. Pentru a se evita o schisma in sanul Bisericii, singura posibilitate care a mai ramas era convocarea unui sinod ecumenic, imparatul Teodosie II, la indemnul lui Nestorie, ii convoaca pe toti mitropolitii si episcopii la Efes in anul 431, pentru ziua de Rusalii. Acesta va fi cel de al treilea sinod ecumenic al Bisericii crestine. Nestorie este depus si condamnat, iar cele 12 anateme confirmate. Sinodul recunoaste titlul de Theotokos in mod oficial. Dupa numai 4 zile, loan de Antiohia, sosit cu intarziere, tine un alt sinod impreuna cu sustinatorii lui Nestorie. Acestia il excomunica pe Chiril.

Afland vestea, Teodosie II ii declara pe ambii prelati depusi din treapta si ii pune in inchisoare. Dupa o reanalizare a situatiei, Chiril primeste permisiunea de a se intoarce la Alexandria, unde a fost primit cu mari onoruri, fiind considerat al doilea Atanasie, iar Nestorie se retrage la o manastire in Antiohia. In 433 se realizeaza o reconciliere intre Ioan de Antiohia si Chiril al Alexandriei, primul acceptand condamnarea lui Nestorie, iscalind impreuna o marturisire de credinta, un Simbol de unire (Coman), intocmit probabil de Teodoret din Cyr, in care se recunoaste ca Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu. Chirii se stinge din viata la 27 iunie 444, nu fara a evita inainte de moartea sa o noua izbucnire a controversei hristologice. Chiril a lasat o opera deosebit de vasta. Desi o parte din ea s-a pierdut, ceea ce a supravietuit cuprinde nu mai putin de 10 volume din Migne (68-77). Opera sa a fost tradusa in latina de Marius Mercator, in siriaca de Rabbulas din Edessa, in armeana, etiopiana si araba. Datorita acestor traduceri, o serie din lucrarile pierdute au fost recuperate. Putem sesiza in periodizarea operelor chiriliene doua etape. Pana in anul 428 ele se ocupa de polemica antiariana, iar dupa aceasta data si pana la sfarsitul vietii sale, sunt dedicate hristologiei, in speta polemicii anti-nestoriene.

Prof. Dr. Remus Rus

ANDREI CRITEANUL

              Canonul Sfantului Andrei Criteanul


            Cine este Sfantul Andrei Criteanul ?

Sfantul Andrei Criteanul s-a nascut la Damasc, in jurul anului 660, sub stapanire musulmana, intr-o familie crestina care i-a dat o educatie aleasa. Mai tarziu, el devine monah in "Fratia Sfantului Mormant" - Ierusalim, fapt pen­tru care a fost mai tarziu supranumit si "Ierusalimiteanul".

Curand devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar in 685, in calitate de delegat al acestuia, semneaza la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat in 681 erezia monotelita (a unei singure vointe in persoana Domnului nostru Iisus Hristos).

Monahul Andrei ramane in Constantinopol, unde i se in­credinteaza conducerea unei importante opere social-filantropice, in special conducerea unui orfelinat si a unei case pentru batrani, lucrare sociala foarte populara pentru Biseri­ca bizantina din acea vreme.

In anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, in Creta. De aici a primit si numele de "Cretanul" sau "Criteanul", pe care i l-a dat traditia bisericeasca. Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A con­struit biserici, a infiintat manastiri, a dezvoltat lucrarea filantropica a Bisericii, s-a ocupat de educatia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe crestinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor in insula etc. A fost un bun pre­dicator, iar pentru a incuraja participarea poporului la viata liturgica a Bisericii a compus o multime de imne liturgice. El este considerat cel dintai autor de canoane liturgice, intre care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat in cartea Triodul si constituie o piesa liturgica deosebit de importanta pentru perioadaPostului Sfintelor Pasti.

Sfantul Andrei Criteanul a trecut la viata vesnica in anul 740, pe cand se intorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormantul sau nu se afla in Creta, ci in localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).

Ce este Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul ?
Este vorba de un canon de pocainta, adica un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcatuit din 9 cantari bogate, com­puse, la randul lor, din stihiri scurte de pocainta, ritmate de invocatia: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!", cerere care aminteste de rugaciunea vamesului din prima duminica a perioadei Triodului.

Canoanele liturgice au aparut la sfarsitul secolului al VII-lea si inceputul secolului al VIII-lea, inlocuind, in mare masura, imnele liturgice numite Condac. Totusi, intre cantarea a 6-a si a 7-a a fiecarui Canon se mai pastreaza un Condac urmat de un Icos. Canoanele, care au fost compuse la inceput de crestini sirieni elinizati din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical si au un continut teologic mai accentuat.

Canonul liturgic are noua cantari lungi, formate din multe stihiri scurte, iar acestea noua intercalau la inceput cele noua cantari biblice folosite in viata liturgica rasariteana:

1. Cantarea lui Moise (Iesirea 15, 1-19);
2. Noua cantare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43);
3. Rugaciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10);
4. Rugaciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19);
5. Rugaciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20);
6. Rugaciunea lui Iona (Iona 2, 3-10);
7. Rugaciunea celor Trei tineri;
8. Cantarea celor Trei tineri;
9. Cantarea Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) si ruga­ciunea lui Zaharia, tatalSfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68-79).

Fiecare cantare a Canonului incepe cu un Irmos (o strofa datatoare de ton), se continua cu stihiri mai scurte si se incheie cu o lauda de preamarire adresata Sfintei Treimi (doxastikon) si o lauda adresata Maicii Domnului (theotokion).

La Canonul initial al Sfantului Andrei Criteanul, mai precis la cantarile a 3-a, a 4-a, a 8-a si a 9-a, au fost adaugate de timpuriu cateva canoane mai mici, formate din trei cantari (trei ode), compuse de "Teodor" si "Iosif", adica Sfantul Teodor Studitul (+826) si Iosif de Sicilia (+886).

In secolele XI-XII, un canon de doua stihiri pentru o cantare a fost adaugat in cinstea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, din vremea in care duminica a V-a din Postul Sfintelor Pasti a fost inchinata pomenirii Sfintei Maria Egipteanca. Apoi a fost adaugata la sfarsitul fiecarei cantari o stihira de cerere catre Sfantul Andrei Criteanul insusi. Dupa sinaxar se canta sau recita 16 stihiri, toate interca­late intre Fericiri.

Cum si cand se canta / citeste Canonul cel Mare ?

Acest canon al Sfantului Andrei Criteanul se canta pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se canta de doua ori, la inceputul si la sfarsitul cantarii. Rugaciunea "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!" este insotita de metanie mica si de semnul sfintei cruci.

Canonul Sfantului Andrei Criteanul se citeste pe frag­mente in prima saptamana a Postului Sfintelor Pasti, in zilele de luni, marti, miercuri si joi, in cadrul Slujbei Pavecernitei; iar in intregime se citeste la Denia de joi din saptamana a 5-a a PostuluiSfintelor Pasti, la Utrenie.

                                                    Ce contine Canonul cel Mare ?

Acest bogat si frumos canon este, in acelasi timp, medi­tatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.

Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea jude­cata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata, deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletu­lui din moartea pacatului.

Rugaciunea vamesului "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!" devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!"

Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: "Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale" ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: "Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul." (Cantarea a II-a, 2)

Pacatul este alipirea sufletului de cele pamantesti, incat: "toata mintea tarana mi-am facut" (Cantarea a II-a, 6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din Rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de Dumnezeu se preface in instrainare de El.

Pacatul pe care il descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, incepand cu Adam si Eva. De aceea, Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia la caderile in pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea in Sfanta Scriptura. Canonul cel Mare se canta in Biserica in timpul perioadei de pocainta a Postului Mare al Sfintelor Pasti, tocmai pentru a se arata ca toti oamenii au nevoie de pocainta si de iertare a pacatelor pentru a ajunge la mantuire.

Marii pacatosi care s-au pocait si s-au ridicat din pacat si patimi devin nu numai dascali ai pocaintei pentru intreaga Biserica, ci si rugatori pentru cei ce se lupta cu pacatul sau se curata de el prin pocainta.

Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocata in Canonul cel Mare in stihul: "Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!". Iar mai tarziu, Biserica a adaugat in Canonul Sfantului Andrei Criteanul si stihul-ru-gaciune adresat chiar lui, autorului: "Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!"

Rugaciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Dom­nului si Sfintilor Apostoli arata, in general, legatura dintre pocainta si inviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor. "Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugaciunea lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savarsind rugaciuni de umilinta si savarsind virtuti cu osardie; ca in acest chip sa ajungem sa vedem invierea cea slavita a lui Hris­tos Dumnezeu, slava si lauda aducand."

Maica Domnului, care a purtat in pantecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul, aratandu-L lumii, impreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arata aici insasi taina Bisericii, in care puterea si darul pocaintei devin pregatire si dor de inviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de iubire a omului cu Dumnezeu.

Marturisirea si preamarirea Sfintei Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniu­nii oamenilor cu Sfanta Treime. Botezati in numele Sfintei Treimi, crestinii reinnoiesc Taina Botezului prin lacrimile po­caintei, mor pentru pacat si inviaza sufleteste pentru Hristos.

Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sfintei, Celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca "usile pocaintei" sa devina "portile imparatiei cerurilor" deschise in inimile celor ce cauta mantuirea si viata vesnica.

Un alt element care sustine rugaciunea de pocainta si, in acelasi timp, constituie semnul pocaintei profunde este plan­sul sau lacrimile caintei. Lacrimile sunt un dar de la Dum­nezeu. Lacrimile care sustin rugaciunea de pocainta sunt numite intristarea cea dupa Dumnezeu, dupa expresia Sfintilor Parinti.

Sfantul Ioan Damaschinul explicand fericirea a doua, "Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mangaia", arata clar ca nu orice plans aduce fericire, nu orice tanguire si lamentare este o virtute, ci plansul pentru pacate, numai acela aduce mangaiere. Nu plansul celui ce este suparat pentru ca ar fi dorit sa castige mai multi bani, dar a castigat mai putini, sau a ratat o sansa de a ajunge intr-un rang mai mare, dar nu a reusit.

Sfantul Ioan Damaschinul arata ca nu acesta este plansul adevarat, ci acesta este un plans egoist, un plans din orgoliu. Plansul adevarat este regretul sau cainta pentru pacatele pe care le-am facut, regretul si cainta pentru timpul pierdut, pentru energiile sufletesti si trupesti pe care le-am cheltuit in zadar, fara nici un sens duhovnicesc si fara nici o roada folositoare altora.

In timpul Postului Mare in Triod se subliniaza legatura deosebita dintre taina smochinului neroditor care s-a uscat pentru ca l-a blestemat Hristos Domnul si existenta umana cea indepartata de Dumnezeu, care nu aduce roada faptelor bune.

Sfantul Andrei Criteanul si alti Sfinti Parinti, meditand la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile pocaintei ca sa ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu se usca definitiv. Iar Sfantul Efrem Sirul ne spune ca sufletul omului pacatos este plin de spinii pacatelor si de uscaciunea lipsei de iubire smerita fata de Dumnezeu si fata de semeni, iar lacrimile pocaintei vin peste sufletul acesta plin de spini si de uscaciune ca o ploaie curatitoare si roditoare. in acest sens, Parintii duhovnicesti vorbesc despre curgerea lacri­milor nevoitorilor sau ascetilor din pustie care au facut rodi­toare pustia prin rodirea virtutilor. Nu e vorba doar de pus­tia fizica, exterioara, ci, in primul rand, ei au facut roditoare pustia sufletului pacatos, transformand-o intr-un sol fertil al virtutilor.

Parintii Bisericii, mari dascali si traitori ai pocaintei, au impartit lacrimile in doua categorii: lacrimile de intristare numite si "strapungerea inimii" si lacrimile bucuriei. Lacrimile de intristare ard pacatul si spala sufletul pacatos precum focul curata fierul de rugina. Aceste lacrimi pot con­tinua si dupa ce au fost iertate pacatele lor, ele transformandu-se in lacrimile bucuriei care izvorasc din rugaciunea curata. Insa in viata spirituala ortodoxa, lacrimile bucuriei se dobandesc, in general, dupa ce credinciosul a trecut prin lacrimile pocaintei. Acest adevar ni-l arata Sfantul Ioan Scararul care, in lucrarea sa Scara virtutilor, vorbeste despre "lacrimile pocaintei celei de bucurie aducatoare", adica despre bucuria iertarii, bucuria ridicarii, bucuria invierii sufletului din moartea pacatului.

Dupa impacarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocaintei aduc pace in suflet. Lacrimile nu sunt un scop in sine, dar sunt semnul caintei profunde si semnul bucuriei iertarii si al refacerii comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.

Cantarile noastre bisericesti compuse, in general, de monahi care au plans o viata intreaga, care s-au invrednicit de lacrimile pocaintei si de lacrimile bucuriei, contin o bucurie pasnica si pacificatoare. Ele nu urmeaza ritmul naturii impatimite de placeri, ci urmeaza ritmul metaniilor, acela al pocaintei. O astfel de muzica ne ajuta la sustinerea rugaciu­nii de pocainta.

Muzica din timpul Postului Mare este adaptata acestei perioade, dupa cum sivesmintele liturgice, de culoare cernita, inchisa, ne antreneaza in interioritatea pocaintei; ele ne cheama sa privim nu atat la solemnitatea slujbelor exterioare, cat la saracia sufletului nostru slabit de pacate, pentru a aduna, prin smerita rugaciune, comori de lumina in inima.

Totusi, intrucat pocainta are ca scop bucuria invierii, sambata si duminica din timpul Postului Mare, Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur si cea a Sfantului Vasile cel Mare se savarsesc in vesminte luminate, iar miercurea si vinerea, Liturghia Darurilor mai Inainte Sfintite unita cu Vecernia, ca semn de pocainta, se savarseste in vesminte cernite. Aceasta Liturghie este savarsita pentru impartasire euharistica mai intensa intrucat si postul acesta este mai intens sau mai sever.

In Biserica veche nu se savarsea Liturghia Darurilor mai inainte sfintite dimineata, ci seara, la vecernie. In mediul rural, primavara, oamenii mergeau in timpul zilei la camp, iar dupa munca de la camp, seara, veneau si se impartaseau, ca pregatire pentru inviere, deoarece perioada Postului Sfintelor Pasti este potrivita pentru invierea lenta a sufletului din moartea pacatului si cul­mineaza cu explozia bucuriei invierii Domnului din noaptea de Pasti.

Sa rugam pe Hristos Domnul si pe toti sfintii Lui sa ne ajute cu rugaciunile lor si sa ne daruiasca puterea de a simti in suflet roadele pocaintei din Postul Mare, adica sfintirea vietii, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: "Noi daruim ceea ce avem, postirea, ca sa primim ceea ce nu avem, nepatimirea."

+ Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane
Canonul Sfantului Andrei Criteanul - Audio

Sfantul Ierarh Iachint de Vicina

 

Sfantul Ierarh Iachint, Mitropolitul Tarii Romanesti

Sfantul Iachint de Vicina este praznuit pe 28 octombrie. Propunerea de canonizare a Sfantului Iachint a fost inaintata Sfantului Sinod al Bisericii noastre de Mitropolia Munteniei si Dobrogei pe data de 19 iunie 2008. In sedinta Sfantului Sinod din 8 iulie 2008 s-a facut canonizarea sa, iar proclamarea solemna a sfinteniei sale a avut loc pe 26 octombrie 2008. Sfantul Iachint de Vicina este trecut in calendar cu cruce neagra, ca sfant cu polieleu.

Argumente pentru canonizare

Vicina a fost o cetate importanta in secolele XIII-XIV, asezata in regiunile de nord ale Dobrogei, cel mai probabil pe o insula din fata asezarii actuale Isaccea (odinioara orasul Noviodunum). Astazi ruinele ei nu sunt cunoscute, poate au disparut pentru totdeauna in apele Dunarii. Insula se afla chiar pe cursul principal al Dunarii, inainte de ramificarea ei in bratele prin care se varsa in Marea Neagra. Vicina a devenit un important port comercial, unde negustori bizantini, occidentali (in special genovezi), dar si altii din jurul Marii Negre faceau afaceri profitabile.

In acest centru dependent de Imperiul Bizantin a luat fiinta pe la inceputul secolului al XIII-lea o mitropolie, care a avut un rol spiritual major pentru populatia romaneasca din zona. Catre mijlocul secolului al XIV-lea, oricum dupa anul 1348, preia scaunul de mitropolit al Vicinei Iachint. Era o vreme de mare criza politica si economica, fiindca cetatea Vicina, protejata pana atunci de puterea Bizantului, ramane acum fara aceasta protectie. Bizantinii mult slabiti de razboaie interne nu pot impiedica stabilirea pentru prima oara a turcilor in Europa, care cuceresc in 1352 fortareata Tzimpe, asezata in stramtoarea Dardanelelor (Helespontul), iar doi ani mai tarziu in 1354 in aceeasi zona, cetatea Galipoli. Anul 1352 este nefast pentru bizantini si pentru faptul ca flota lor este distrusa intr-un razboi cu genovezii, iar apararea Vicinei si a altor cetati de la gurile Dunarii - Kilia si Lykostmion - nu se putea face fara ajutorul ei. Putin mai inainte, prin anii 1337-1338, Vicina fusese cucerita si pradata de tatari incat mitropolitii si populatia, in general, faceau cu greu fata acestei situatii.

Inainte de Iachint, scaunul mitropolitan al cetatii fusese ocupat de personalitati de seama, al caror nume il cunoastem partial: Teodor (1285), Luca (1303), Macarie (1340-1343) si Kiril (mentionat in anii 1347-1348). Iachint succede acestuia din urma si putem aprecia inceputul pastoririi lui prin anii 1349-1350. Nu stim cat a putut ramane in scaun, caci dupa 1352 Vicina intra, se pare, sub ocupatie genoveza. Este posibil ca Iachint sa sefi retras la curtea domnitorului Basarab I (1330-1352) si a fiului sau Alexandru Basarab (1352-1364). Profitand de slabirea puterii militare a tatarilor, Tara Romaneasca isi largise mult teritoriul spre rasarit, ajungand sa aiba in stapanire sudul Moldovei pana la Chilia si Marea Neagra. Teritoriul Basarabiei de astazi isi trage numele de la cei doi basarabi, tata si fiu, adevarati ctitori ai Tarii Romanesti. In acest vast teritoriu isi exercitau activitatea pastoral-misionara mitropolitii Vicinei, precum si ai altor centre urbane importante de pe malul drept al Dunarii, ca Durostorum (Silistra) si Vidinul. In secolul al XIII-lea, populatia romaneasca din vastul teritoriu nord-dunarean era indrumata spiritual de episcopi si preoti aflati in stransa legatura cu mitropoliile de pe malul drept al Dunarii. In unele documente papale ei sunt amintiti cu denumirea de pseudo-episcopi ori de schismatici, denumiri care reflecta conceptia confesionala a papalitatii. Clerul acesta episcopal si preotesc asigura slujirea religioasa a populatiei autohtone, ferind-o de atragerea ei spre credinte eterodoxe, ca aceea a cumanilor ori cea catolica. Este ceea ce rezulta dintr-un document emis de papa Grigorie al IX-lea in noiembrie 1234 si un altul dat de regele Bela al Ungariei in 1247. Activitatea aceasta pastoral-misionara condusa la romani din Vicina si alte centre sud-dunarene i-a apropiat pe ierarhii ortodocsi de sefii formatiunilor politice romanesti, ajutandu-i pe acestia sa-si creeze structuri organizatorice bisericesti, necesare cultului si statorniciei in credinta.

Este greu de precizat cata vreme a putut Iachint sa activeze la Vicina, dar in 1359 il gasim in Tara Romaneasca la curtea voievodului Alexandru Nicolae Basarab, ca mitropolit al Ungrovlahiei. Actul patriarhal din mai 1359, prin care este aprobata mutarea lui, mentioneaza ca domnitorul "l-a chemat la sine acum catva timp, pe cel care se afla in vecinatatea lui", facand aluzie la apropierea teritoriala dintre ei. Din acelasi document reiese ca Iachint era prieten al domnitorului, fiindca in scrisorile repetate adresate de acesta patriarhului Calist al Constantinopolului si Sinodului il "cere numai pe el, nu pe altul, cu multe rugaminti, fiind foarte agreat de marele voievod". Dorinta voievodului era ca Iachint "sa fie arhiereu, pastor si dascal al locului".

Sinodul Constantinopolitan, patriarhul Calist si imparatul Ioan al V-lea Paleologul aproba cererea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, numindu-l pe Iachint "pastor legiuit a toata Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit (hypertimos), spre binecuvantarea si indreptarea duhovniceasca a domnitorului, copiilor lui si a intregii sale domnii". Aluzia la indreptarea duhovniceasca a domnitorului si a casei lui sugereaza influentele eterodoxe care se exercitau asupra lui de catre regele maghiar Ludovic cel Mare (1342-1382), cunoscut ca zelos slujitor al prozelitismului catolic. Acelasi lucru il indica referirea la grija pe care trebuia s-o aiba mitropolitul de a indruma poporul nu numai spre "implinirea preceptelor mantuitoare ale lui Hristos, tinandu-l departe de faptele cele neingaduite ale pacatului, ci si de la orice dogma dinafara si straina Bisericii luiHristos, intru pastrarea ferma a credintei noastre".

Cand patriarhul se adreseaza direct domnitorului intr-o scrisoare din luna mai 1359, el nu uita sa-i recomande "sa se pazeasca de adunarile eretice si de dogmele dinafara si straine credintei". Referirile constante la pericolul ereziilor si al dogmelor straine de credinta ortodoxa trebuie intelese in contextul istoric al timpului, cand romanii de la oamenii simpli pana la capetele incoronate si la nobili erau supusi unor presiuni prozelitiste puternice.

Consider ca Iachint a avut un rol hotarator in orientarea religioasa spre Constantinopol a domnitorului Nicolae Alexandru Basarab, iar legamantul facut in scris si cu juramant fata de patriarh, Sfantul Sinod si imparatul bizantin si apoi respectat, a asezat pentru vecie crestinismul romanesc in vatra Bisericii Ortodoxe a Rasaritului. Mitropolia nou infiintata a contribuit la unificarea si centralizarea statului din punct de vedere bisericesc, dar si politic, constituind un fel de proclamare a independentei politice fata de Ungaria catolica. De altfel, voievodul roman este numit in actele constantinopolitane cu titluri care reflecta noua stare de lucruri: "Preanobilul, preainteleptul, prea-viteazul, mare voievod si domn de sine statator (independent) a toata Ungrovlahia ". Patriarhul Calist spune in scrisoarea catre Alexandru ca "Domnitorul ca fiu legitim al Sfintei Biserici a lui Hristos ortodoxa si apostolica, trebuie sa tina dogmele din Marturisirea de credinta transmisa de Sfintii Parinti, precum si Dum-nezeiestile si Sfintele canoane si Legile iubitoare de credinta".

Informatii despre profilul spiritual-moral al lui Iachint sunt foarte putine. Actul sinodal si scrisoarea patriarhului Calist catre voievodul Alexandru il numesc "Preasfintitul mitropolit a toata Ungrovlahia, preacinstit (hypertimos), frate iubit in Domnul si coliturghisitor al nostru ".

Ultimii ani din viata i-au fost grei din cauza bolilor si a supararilor provocate de unii rauvoitori. Faptul ca nu a putut participa la sedintele Sinodului Patriarhal, al carui membru era de drept, nu s-a datorat orgoliului si relei vointe, ci slabiciunilor batranetii. Intr-o scrisoare de justificare catre patriarh din anul 1370 scrie: "O slabiciune grozava m-a cuprins si sufar cele multe", "sufar si sunt jignit tocmai la batranetile mele"... fiind considerat "profanator si dispretuitor al Bisericii lui Dumnezeu ". Ca nu a venit la sinod s-a datorat si faptului ca "voievodul l-a oprit de la aceasta, pretextand lungimea drumului si teama de ceva neasteptat", "iar in vremea din urma, datorita slabiciunii peste masura de care sunt cuprins, sunt neputincios cu totul si fara vlaga". Ultimele cuvinte adresate patriarhului sunt: "sa nu treci cu vederea batranetea mea inaintata si asprimea bolii mele, iar rugaciunile preasfintiei tale sa-mi fie pavaza pentru totdeauna". Iachint a murit la Arges intre octombrie 1370 si august 1372, dupa ce a pastorit cu ravna, a sfatuit cu intelepciune si a patimit cu rabdare si smerenie. Pentru credinta sa ortodoxa, viata sa sfanta si dragostea sa fata de Biserica si neam, Iachint merita sa devina sfant!

Bibliografie selectiva:

Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, Bucuresti, 1982, p. 197-211
Joh, Koder-Marin Hinterberger, Otto Kresten,
Das Register des Patriarhats von Konstantinopel, vol. III, Wien, 2001, p. 409-425.
V. Iorgulescu, Le sud-est europeen entre Byzance et occident, X - XIV siecle. Le cas des Roumains, Trinitas, Iasi, 2005.

Academician Profesor Doctor Emilian Popescu

Troparul Sfantului Ierarh Iachint, Mitropolitul Tarii Romanesti

Glasul 1 - Podobie: Ceea ce esti bucuria...

Vrednic urmator al ierarhilor dobrogeni si intaiule intre mitropolitii Tarii Romanesti, Sfinte Ierarhe Iachint, te-ai aratat marturisitor al dreptei credinte, lucrator al virtutilor si rugator pentru sufletele noastre.

Condacul Sfantului Ierarh Iachint, Mitropolitul Tarii Romanesti

Glasul 8 - Podobie: Aparatoare Doamna...

Pe aparatorul dreptei credintei, pe Sfantul Ierarh Iachint, cel ce s-a aratat ca un luceafar stralucitor al Mitropoliei Tarii Romanesti si a implinit cele duhovnicesti ale pastoritilor sai, sa-l laudam cu inimi curate la praznuirea sa cea de peste an, zicand: Bucura-te, sfinte slujitor al lui Hristos pe pamant romanesc.

Nota: Troparul si Condacul Sfantului Ierarh Iachint, Mitropolitul Tarii Romanesti au fost alcatuite de P.S. Ioachim Bacauanul, Arhiereu Vicar al Episcopiei Romanului si diortosite de Sinodul Mitropolitan al Munteniei si Dobrogei (19 iunie 2008).

Sursa: CrestinOrtodox.ro