Abecedarul vietii duhovnicesti

(extras dintr-o carte de rugăciuni tradusă din limba rusă)
1. Trezindu-te din somn aminteşte-ţi, în primul rând de Dumnezeu şi însenmează-te cu semnul Sfintei Cruci.
2. Nu amâna pravila rugăciunii pe care o ai, ci începe-ţi cu ea ziua.
3. Pe parcursul zilei, în orice lucru, roagă-te lui Dumnezeu cu rugăciuni scurte.
4. Rugăciunile sunt aripile sunetului; sufletul prin rugăciune se face locaş al lui Dumnezeu.
5. Ca ruăciunea să fie auzită de Dumnezeu roagă-te din toată inima.
6. Nu părăsi rugăciunea atunci când vrăjmaşul te împresoară cu indiferenţă; cel ce se nevoieşte spre rugăciune, când sufletul cade în nesimţire, este mai presus decât cel ce se roagă cu lacrimi.
7. Să cunoşti Noul Testament cu mintea şi cu inima, studiindu-l permanent. Cele neclare să nu le tălmăceşti după mintea ta ci să citeşti tâlcuirile sfinţilor părinţi sau să ceri explicaţii de la părintele duhovnic sau de la preoţi.
8. Nu uita să bei cu sete duhovnicească agheasmă pentru sfinţirea sufletului şi a trupului.
9. Nu uita să ungi în semnul Sf. Cruci cu ulei Sfinţit de la moaşte, de la icoane făcătoare de minuni, de la litie: fruntea, obrajii,urechile, inima, mâinile, picioarele şi locurile bolnave, se poate să bei câte o linguriţă (pe nemâncate, după ce ai primit prescura şi aghiasma).
10. Salutarea Împărătesei Cerurilor: “Născătoare de Dumnezeu Fecioară …” rosteşte-o cât mai des sau măcar o dată în oră.
11. În timpul liber citeşte scrierile sfinţilor părinţi - învăţători ai vieţii duhovniceşti, iar dacă nu le ai, cere-le cu insistenţă de la cei care le au.
12. În ispite şi necazuri întăreşte-te cu Psaltirea şi Paraclisul Maicii Domnului “De multe ispite fiind cuprins …”. Ea este unica noastră Apărătoare.
13. Atunci când demonii aruncă în tine săgeţile sale, când se apropie păcatul de tine, cântă cântările Săptămânii Patimilor şi ale Sfintei Învieri, citeşte Canonul şi Acatistul Preadulcelui Iisus Hristos şi Domnul va surpa legăturile întunericului care te-au înfăşurat. Strigă către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi către Îngerul Păzitor. Rosteşte cât mai des “Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te….”.
14. Dacă nu poti nici cânta, nici citi, în clipele luptei, pomeneşte numele lui Iisus, stai neclintit lângă Crucea Lui şi te vei tămădui prin lacrimile tale. Chiar şi de nu înţelegi înţelesul cuvintelor rugăciunii lui Iisus, repetându-le necontenit,dracii înţeleg şi vor fugi.
15. Omul care îşi începe viaţa duhovnicească trebuie să ştie că este bolnav, mintea lui se află în rătăcire, voinţa e mai mult plecată spre rău decât spre bine, inima se află în afara curăţeniei din pricina fierberii patimilor, de aceea la începutul vieţii duhovniceşti totul trebuie să fie orientat spre dobândirea sănătăţii duhovniceşti dimpreună cu smerenia.
16. Postul ne aduce la porţile raiului, iar milostenia le deschide.
17. Când e post, posteşte, însă trebuie să ştii că lui Dumnezeu îi este plăcută nu numai abţinerea pântecelui, ci şi abţinerea urechilor, a ochilor, a limbii, precum şi abţinerea inimii de la patimi.
18. Viaţa duhovnicească este un necontenit şi neobosit război cu duşmanii mântuirii sufletului. Niciodată să nu dormi sufleteşte, duhul să-ţi fie întotdeauna treaz, şi cheamă neîncetat în orice luptă pe Mântuitorul tău, pe Maica Domnului şi pe îngerul păzitor.
19. Teme-te să te învoieşli la păcat şi să te împreunezi cu gândurile păcătoase pe care ţi le şopteşte vrăjmaşul, să ştii: aceste fapte sunt păcătoase.
20. Aminteşte-ţi că neglijenţa pentru mântuirea sufletului duce la pierzanie.
21. Cere neîncetat de la Domnul: “Frica Ta sădeşte-o în inima mea”. O, cât este de fericit cel ce are în inima sa frica de Dumnezeu.
22. Dăruieşte-ţi, fără de rezerve, întreaga ta inimă şi vei simţi raiul pe pământ.
23. Credinţa ta se va întări de la permanenta pocăinţa şi rugăciune, precum şi de la comunicarea cu oamenii ce au credinţă adâncă în Domnul.
24. Ca Dumnezeu să audă şi să primească cererile tale, roagă-te pentru vrăjmaşii tăi, dorindu-le binele, fără a-i chema pe nume: “Doamne, Tu ne-ai dat poruncă să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, Tu îi ştii pe ei, eu nu-i ştiu, dăruieşte-le lor credinţă adevărată, dragoste nefăţarnică, viaţă după poruncile Tale, smerenie, răbdare, blândeţe, înţelepciune, bună cugetare, rugăciunea inimii, luare aminte la rugăciune, dragoste pentru citirea Sfintei Scripturi şi ale scrierilor sfinţilor părinţi, agonisirea Sfântului Duh. Binecuvinteză-i pe ei cu pace şi dragoste, iar dacă este cu neputinţă ca cei înrăiţi să se întoarcă, pune hotar răutăţii lor şi apără-i de vrăjmaşi pe aleşii Tăi”.
25. Întotdeauna caută neobosit faptele milosteniei şi ale dragostei compătimitoare. Fără aceste fapte nu putem plăcea lui Dumnezeu. Fii ca un soare pentru toţi, mila e mai presus de orice jertfă.
26. Fără o necesitate deosebită, nu merge nicăieri, iar stând acasă nu fi plin de griji. Tendinţa de îmbogăţire, grija de multe sunt momelile vrăjmaşului vremurilor în care trăim.
27. Cât mai puţin vorbeşte şi râzi, nu fi curios şi interesat de deşertăciuni.
28. Nu te afla niciodată fără de lucru, cinsteşte duminicile şi sărbătorile bisericeştii făcând fapte bune şi citind Sfânta Scriptură.
29. Să îndrăgeşti sfânta singurătate.
30. Toate ocările să le rabzi, mai întâi, prin tăcere, apoi prin autoînvinuire, şi după aceea prin rugăciune pentru cei ce te obijduiesc.
31. Smerenia biruie toţi dracii, iar răbdarea învinge patimile sufleteşti şi trupeşti. Cerând prin rugăciune smerenie, noi rugăm, de fapt, ca Dumnezeu să încuviinţeze ca un om oarecare să ne insulte. Smerenia şi dragostea pentru duşmani nu vor veni de la sine. Ele trebuie dobândite, răbdând corect insultele şi defăimările.
32. La rugăciune, afară de Dumnezeu, nimănui să nu-i arăţi lacrimi de umilinţă şi râvna ta pentru mântuire.
33. Pe preotul ortodox să-l consideri înger, Binevestitor trimis să te bucure şi să-ţi aducă mântuire.
34. În relaţiile cu oamenii comportă-te precum cu moştenitorii Măreţei Împărăţii, dar şi cu teamă ca de foc. Aminteşte-ţi de cuvintele Mântuitorului că orice lucru pe care îl faci aproapelui, îl faci pentru El Însuşi. În aproapele nostru se află mântuirea sau pierzania noastră.
35. Toate le iartă tuturor şi compătimeşte-i pe toţi în suferinţele lor.
36. Nu-ţi uita aproapele.
37. În cel ce caută aici odihnă nu se află Duhul lui Dumnezeu, el nu are dragoste către Dumnezeu şi către aproapele său.
38. Tristeţea şi neliniştea vin de la puţinătatea rugăciunii.
39. În orice loc şi în orice vreme cheamă-l în ajutor pe îngerul tău păzitor.
40. Grijeşte-te necontenit de plânsul inimii pentru păcatele tale. Când le mărturisesti şi te vei împărtăşi cu Sfintele Taine bucură-te încetişor de slobozirea de ele.
41. Cunoaşte-ţi propriile păcate, iar de cele străine cu străduinţă să te fereşti. Nu te omorî prin osândirea altora, cel ce osândeşte este antihrist.
42. În ce păcat ai osândit pe aproapele tău în acela vei cădea şi tu.
43. Să nu gândeşti despre nimeni de rău, ca să nu devii şi tu rău.
44. În fiecare seară mărturiseşte-I lui Dumnezeu toate faptele, cuvintele şi gândurile păcătoase care s-au întâmplat în timpul zilei.
45. Înainte de somn, roagă-te cu lacrimi şi cu metanii şi împacă-te cu toţi din toată inima.
46. Nu se cuvine să-ţi povesteşti visurile altora şi singur nu le crede. Nu o dată vrăjmaşul a ademenit şi a dus la pieire pe cei ce se încredeau visurilor.
47. Să adormi însemnându-te cu Sfânta Cruce şi cu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
48. Rugăciunea de noapte este mai scumpă decât cea de zi.
49. Nu pierde legătura cu părintele tău duhovnicesc, ai grijă să nu-l jigneşti sau să-l ofensezi, nu tăinui de el nimic.
50. Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu întotdeauna şi pentru toate.
51. A mulţumi in scârbe, în boli şi în necazuri este mai presus decât a fi drept.
52. Plângerea lăuntrică a păcatelor este mai mântuitoare decât toate nevoinţele.
53. Nu există cuvânt mai bun pre limba noastră decât: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, “Doamne, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul”.
54. Să îndrăgeşti slujbele bisericeşti şi să-ţi apropii viaţa de Dumnezeu.
55. Obişnuieşte-te întotdeauna cu trezvie să-ţi urmăreşti simţirile exterioare. Prin ele vrăjmaşul intră în suflet. Cu multă atenţie ai grijă de gândurile tale.
56. Văzându-ţi slăbiciunea şi neputinţa de a face bine, aminteşte-ţi că te mântuieşte Mântuitorul tău, Domnul nostru Iisus Hristos.
57. Credinţa să-ţi fie cetate de neclintit. Să ştii că nu doarme vicleanul vrăjmaş şi îţi urmăreşte fiecare pas. Iar Dumnezeu iubeşte sufletul curajos care se încrede în El.
58. Cu Dumnezeu ne unesc scârbele, truda şi bolile. Nu cârti şi nu-ţi fie frică de ele.
59. Nimeni nu s-a suit la cer, aflându-se în bunăstare şi trăind căldicel.
60. Cât mai des, cu umilinţă şi cu inimă înfrântă, mărturiseşte-te şi te împărtăşeşte cu Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului Nostru Iisus Hristos. Numai prin ele trăieşti.
61. Dacă ne vom pocăi, toate se vor îndrepta.
62. De nu ar fi existat taina spovedaniei şi a pocăinţei nimeni nu s-ar fi mântuit, iar prin ele pământul s-a umplut de sfinţi.
63. În viaţa aceasta împărăţia lui Dumnezeu vine atunci când ne mărturisim păcatele duhovnicului.
64. Niciodată să nu uiţi că moartea ne poate răpi în orice clipă, nu uita că în curând va fi Judecata şi răsplata. Ţine minte că întotdeauna te afli în preajma Lui Dumnezeu şi sub Ochiul Lui Atotvăzător.
65. Adu-ti aminte de cele ce a gătit Domnul celor ce-L iubesc pe El şi îndeplinesc poruncile Lui.
66. Nu uita că pentru fiecare oră din această viaţă va trebui să răspundem în ziua Judecăţii.
67. Nu te încrede pornirilor, fie ele şi bune, până nu vei primi binecuvântarea unui duhovnic înţelept. Nu da crezare inimii, controlează-te citind scrierile sfinţilor părinţi ortodocşi.
68. E nevoie să te desparţi de vrăjmaşul din tine: fereşte-te de ceea ce doreşte vrăjmaşul tău.
69. Biserica este raiul pe pământ. Fericit este cel ce o cercetează cât mai des.

Citeşte acest Abecedar cel puţin o dată în săptămână.
/dervent.ro/

Iisuse, nu ma osandi

În faţa Ta, o, scumpul meu Iisus,
Iar am greşit şi regret nespus.
Păcătuit-am Doamne în fiecare zi
Dar Te rog Iisuse, nu mă osândi.

Am păcătuit cu fapta şi cu gândul,
Am păcătuit cu lucrul şi cuvântul
Şi câte am greşit, doar Tu Doamne ştii,
Dar Te rog Iisuse, nu mă osândi.

Am păcătuit şi îmi pare rău,
Cer iertare preasfânt Numelui Tău,
Merge-voi la preot şi mă voi spovedi,
Dar Te rog Iisuse, nu mă osândi.

Voi face fapte vrednice de pocăinţă,
Îmbrăca-mă-voi întru umilinţă,
Voi merge la biserică, mă voi împărtăşi,
Dar Te rog Iisuse, nu mă osândi.

Voi fi că porumbelul, pur, nevinovat,
Voi fi cinstit şi sincer, creştin adevărat,
Pe toţi vrăjmaşii mei îi voi iubi,
Dar Te rog Iisuse, nu mă osândi.

Voi fi calm şi paşnic, şi inofensiv,
Voi fi cuminte, bun şi milostiv,
Aşa voi fi, o, Doamne, în fiecare zi,
Dar Te rog Iisuse, nu mă osândi.

Căci cine poate oare suferi
Veşnicia iadului, de nu-l vei izbăvi,
Iisuse, Iisuse, milostiv îmi fii
Iartă-mă Iisuse şi nu mă osândi !

SF. MUCENIC EUPSIHIE

9 S Sf. Mucenic Eupsihie din Cezareea; Cuv. Vadim (Pomenirea morţilor)

1. Sântul Mucenic Eupsihie († 362) – Era originar din Cezareea Capadociei şi a trăit în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363). În anul 362 împăratul a dorit să desfiinţeze creştinismul din imperiu. Acesta era mânios pentru că aflase că aproape toată cetatea era creştină, dar şi pentru faptul că unii locuitori creştini dărâmaseră un templu păgân chiar cu prilejul nunţii lui Eupsihie. Şi cum dărâmarea unui templu era considerată ca o necinstire adusă împăratului, ocrotitorul păgânismului, Eupsihie s-a pregătit pentru ce avea să vină asupra lui. Astfel, şi-a împărţit averea la săraci şi a început a se pregăti pentru pătimire, în post şi rugăciuni. La scurt timp a fost prins şi supus la torturi, sfârşind muceniceşte. Sfântul a fost îngropat cu cinstea cuvenită, iar pe mormântul lui au construit o biserică.

2. Sfântul Cuvios Mucenic Vadim, Arhimandritul, împreună cu şapte ucenici ai săi († 376) – Aceşti cuvioşi au pătimit în cetatea Vitlapata în timpul regelui Sapor II al Persiei (310-381). Vadim fusese un om foarte bogat. Îşi vânduse toată averea. O parte o împărţise la săraci, iar cu cealaltă parte zidise mănăstirea de lângă cetate. Vadim a fost întemniţat împreună cu ceilalţi monahi şi bătut în toate zilele timp de patru luni pentru mărturisirea credinţei în Hristos. La scurt timp, la porunca regelui, a fost ucis de un bogat creştin pe nume Nirsan care s-a lepădat de credinţă în temniţă. Trupul lui Vadim a fost ridicat noaptea în taină şi îngropat creştineşte. Ucenicii lui Vadim au mai stat în temniţă încă patru ani când au fost eliberaţi, deoarece regele murise.

3. Sfinţii mucenici cei ce s-au săvârşit în robie în Persia († 364) – În anii 362-362 au pierit din porunca lui Sapor II, Disan, episcopul cetăţii Visada şi Maniav (Mariav) preotul împreună cu alţi 270 mucenici, pentru că n-au vrut să aducă jertfă focului.

4. Sfântul Mucenic Avdiisus († 364) – Acest mucenic din cei 270 nu a murit. Era orânduit să predice cuvântul, ceea ce a şi făcut, suferind moarte martirică.

Sfantul Mucenic Caliopie; Pomenirea mortilor - Sambata lui Lazar

Sfantul Caliopie a vietuit la sfarsitul secolului al III lea si inceputul secolului al IV lea. A fost unicul fiu al unui parinte de rang senatorial din Perga Pamfiliei. Din cauza persecutiilor impotriva crestinilor, mama sa l-a asezat intr-o corabie, i-a dat aur si l-a trimis in cetatea Pompeiopolis. Ajuns in aceasta cetate, refuza sa ia parte la o sarbatoare in cinstea zeilor. Motiv pentru care este dus la comandantul Maximus. Sfantul Caliopie va marturisi inaintea acestuia ca este crestin. Va fi supus la diferite chinuri, ca in cele din urma sa fie osandit la moartea pe cruce.

Cand a fost dus la locul rastignirii, mama sa a strecurat cinci bani mari de aur in mana calaului, spunandu-i sa-l aseze pe fiul ei cu capul in jos, nu in felul in care a stat Mantuitorul. Caliopie a fost rastignit cu capul in jos in Sfanta si Marea Zi Joi. A doua zi, cand au coborat de pe cruce trupul neinsufletit al Sfantului Caliopie, mama sa a cazut imbratisandu-l si a murit. Ei au luat mucenicia cu cinste in anul 304.

"Diavolul este un maniac. El loveste intotdeauna in acelasi loc."

Fiecare crestin este luptat intr-un mod unic.

Un vechi proverb spune cam asa: "Diavolul este un maniac. El loveste intotdeauna in acelasi loc." Si este si de inteles aceasta strategie rea. Daca diavolul l-ar lovi pe crestin in locuri diferite - cand cu o patima, cand cu o alta, foarte diferite intre ele -, omul ar avea vreme sa-si revina, pana la urmatorul atac, insa, lovind tot timpul in acelasi loc, omul nu gaseste intotdeauna puterea de a-si reveni.

Un om este lovit in invidie, iar un altul este lovit in zgarcenie, un om este lovit prin concurenta cu cei de langa el, iar un altul prin mandrie si slava de sine. Este foarte important ca fiecare om sa isi vada cea mai persistenta patima, anume aceea in fata careia este cel mai slab si usor de biruit. Atunci, el va sti unde sa se pazeasca cel mai bine.

Spun ca diavolul se multumeste si numai cu o singura patima deoarece putin rau este in stare sa strice mult bine. Daca intr-un vas cu apa curata se arunca o picatura de necuratie, toata apa va fi de lepadat.

Insa niciodata o patima nu se va salaslui singura in inima omului. Mandria va aduce slava de sine, slava de sine va aduce mania, mania va aduce cu ea judecata, judecata va aduce cu ea pizmuirea, lacomia va aduce zgarcenia, zgarcenia va aduce cu ea invidia, invidia va aduce ura si chiar violenta, etc.

Imaginea pastrata de Traditie, cu cele 24 de vami ale vazduhului, mentionata in Viata Sfintei Teodora, arata destul de clar modul in care numai si o singura patima este de ajuns spre a-l impiedica pe om sa ajunga la portile raiului.

Ceea ce este insa si mai rau, in omul care este tinut de putine patimi, fie chiar si numai de una singura, sunt gandurile insuflate de cel viclean. "Uite-l pe acela cate patimi are. Si pe celalalt. Insa tu ai numai una, ba inca si aceasta mica." Daca omul primeste asemenea ganduri, degeaba are el doar p patima, oricat de mica ar parea ea. Mai bine i-ar fi fost lui sa fie plin de patimi, insa sa se pocaiasca precum vamesul si femeia desfranata, care a uns cu mir picioarele Mantuitorului.

Cand o patima nu isi gaseste locul in inima omului, o alta patima cauta sa se nasca inlauntru. Omul nu poate trai nici macar o zi pe pamant, fara sa pacatuiasca. Drept aceea, lupta omului trebuie sa fie neincetata si indreptata pana si spre cele mai mici miscari rele ale inimii si ale mintii.

Teodor Danalache

Duhovnicul

 

Un frate s-a mărturisit avvei Sisoe:
- Am căzut, părinte, ce să fac? - Ridică-te, i-a spus sfântul.
- M-am ridicat, dar iar am căzut. - Să te ridici din nou!
- Până când? a întrebat ucenicul.
- Până când moartea te va găsi, ori în cele căzute, ori în ridicare, căci scris este: în cele ce te voi găsi întru acelea te voi şi judeca. Roagă-te lui Dumnezeu să te găsească însă ridicat prin pocăinţă.”128
127 Ibidem,

,,Odată, într-un pustiu, trăia un ieromonah împreună cu ucenicul său. Faima de duhovnic a aceluia se răspândise peste tot. Mulţi veneau de departe, să-şi mărturisească înaintea lui păcatele. De aceştia s-a apropiat într-o zi şi un mare păcătos.
Acest om era îngreuiat de un mare păcat, care-1 îngrozea şi pe el însuşi. De aceea şovăia mereu să se mărturisească duhovnicului, dar de vreme ce pe timp ce trecea vocea conştiinţei îl apăsa din ce în ce mai mult, se hotărî să-1 cerceteze pe duhovnicul din pustiu. Atunci când a venit vremea să-şi arate căderea i-a fost foarte greu. Şi-a făcut cunoscute toate păcatele, pe rând, dar păcatul cel mare, pentru care venise la duhovnic nu găsea curaj să-1 mărturisească. Deschidea gura, dar nu-i ieşea vorba din gură. Înăuntrul său se luptau două puteri, una o izgonea pe cealaltă, dar aceasta se întorcea mereu, astfel că până la sfârşit s-a supus puterii răului şi a lăsat nemărturisit păcatul cel greu, în vreme ce pe celelalte toate le spusese. Astfel acest om a plecat cu o conştiinţă mai grea decât cea cu care venise la duhovnic.
Duhovnicul se pregătea după spovedanie să se întoarcă la chilia sa când s-a apropiat un ucenic de-al său şi i-a zis:
- Părinte, trebuie să vă spun o vedenie ce-am avut-o de curând.
- S-auzim, copile, a zis bătrânul.
- Citeam din Scriptură, când de departe v-am văzut stând cu un necunoscut sub copacul acela. Părea că vroia să se mărturisească. Eram gata să-mi continui citirea, când, deodată, văd ceva înfricoşător. Ceva foarte mare care ieşea din gura celui care se spovedea, mai mare ca un şarpe. Dar nu asta este ceea ce m-a îngrozit ci un cap uriaş pe căre 1-am văzut ieşind din gura lui şi apoi întorcându-se înăuntru. De trei ori s-a repetat această vedenie, iar la sfârşit a rămas şarpele înăuntrul omului şi nu şi-a mai scos capul.
Cu uimire priveam cum ceilalţi şerpi, ieşiţi din gura lui intrau din nou în om, înnebuniţi de bucurie."

Atunci Iubitorul de oameni a pus mâna Sa pe capul îndureratului păcătos şi i-a zis cu blândeţe:
- Dacă tu pentru Mine te întristezi atât de mult, atunci Eu nu Mă mai întristez de cele trecute ale tale.
Tânărul a ridicat privirea să-i mulţumească Mântuitorului său, dar Acela se făcuse nevăzut. Cu recunoştinţă în suflet s-a închinat apoi.
Apoi, după acea vedenie, a coborât iarăşi în lume, ca să fie fierbinte propovăduitor al pocăinţei şi să-i, îndrume către Hristos pe mulţi alţi rătăciţi.”

Gradina sufletului

Un om l-a întrebat pe duhovnicul său:

- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?

- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi ca ele să crească aşa, fără să faci nimic?

- Nu, părinte, trebuie să le ud...

- Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari şi frumoase?

- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni...

- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?

- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.

- Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi însă trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.

Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea. Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!

Ei, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important din toate câte ţi-am spus? Oare nu toate sunt importante? Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta! Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.

 

Rugaciune pentru o moarte buna

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul îndurării, îngenunchez înaintea Ta, cu inimă înfrântă şi zdrobită; ţie îţi încredinţez ceasul cel din urmă al vieţii mele şi ceea ce urmează după aceea.
Când picioarele mele slăbite vor face să înţeleg că această corabie a vieţii mele se apropie de ţinta călătoriei, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!
Când ochii mei slăbiţi şi tulburaţi de apropierea morţii, vor privi stăruitor către Tine, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!
Când mâinile mele tremurânde şi amorţite, nu vor mai putea ţine bine crucea Ta, şi fără voia mea o voi lăsa să cadă peste patul durerii mele, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!
Când urechile mele nu vor mai auzi vorbele oamenilor, ca să asculte glasul Tău care va rosti judecata de care va depinde soarta mea, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!
Când gândurile mele vor fi întunecate de frica morţii, când sufletul meu se va lupta cu duhul întunericului care vrea să-mi acopere ochii inimii pentru a pierde îndurarea Ta şi astfel să mă arunce în chinurile deznădejdii, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!
Când inima mea obosită abia va mai bate, luptându-se cu vrăjmaşii mântuirii mele, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!
Când voi varsa lacrimile cele din urmă, semn al nimicniciei mele, primeşte-le ca o jertfă de pocăinţă, şi în clipele acelea, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!
Când cei din jurul meu, simţind sfârşitul vieţii mele Te vor chema în ajutor pentru mine, Doamne Iisuse Hristoase ai milă de mine!
Când sufletul meu îşi va lua rămas bun de la lumea aceasta şi va lăsa trupul meu fără de viaţă primeşte întoarcerea fiinţei mele la Tine ca o jertfă ce ţi se cuvine: Doamne, Iisuse Hristoase ai milă de mine!
Când, în sfârşit, sufletul meu se va înfăţişa înaintea Ta şi va vedea pentru prima dată strălucirea negrăită a Dumnezeirii tale, nu-l îndepărta de la Faţa Ta; binevoieşte a mă primi în locaşurile Tale cele cereşti ca în veci să-ţi cânt şi să Te slăvesc!
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine! Amin!

Sfantul Ioan Scararul-Despre bucuria plansului

Despre bucuria plansului

Cea de-a saptea treapta a Scarii Duhovnicesti a Sfantului Ioan, in traducerea inalt Prea Sfintitului Mitropolit Nicolae Corneanu

Plansul cel dupa Dumnezeu este intristarea sufletului si indurerarea inimii care pururea cauta cu infrigurare pe Cel dupa care inseteaza (scil. Dumnezeu); vazand ca nu L-a gasit, se pune cu putere a-L urmari, jalnic tanguindu-se inapoia Lui. Sau inca: plansul constituie boldul cel de aur al sufletului, care il libereaza de pironirea pe lemnul grijilor lumesti si de orice impatimire si care, printr-o cuvioasa intristare, il face sa se indrepte continuu spre supravegherea inimii.

Umilinta este o neincetata remuscare a constiintei care, prin marturisirea gandurilor, usureaza focul inimii. Marturisirea este uitarea firii, de vreme ce printr-insa cineva (scil. David) a uitat sa-si manance painea (Psalmul 101, 5). Pocainta este neintristata lipsire de toata mangaierea trupului.

Celor care voiesc a spori in fericita plangere, le sunt necesare doua virtuti: infranarea in toate si tacerea buzelor; celor care au infaptuit deja un progres: calmul si nepomenirea de rau; iar celor desavarsiti: smerenia, dorinta (gr. setea) de a fi umiliti, acceptarea de bunavoie a necazurilor nevoite, si dragostea, care nu numai ca nu osandeste pe cei care pacatuiesc, dar are o nemarginita mila pentru cei ce gresesc. Bine primiti sunt cei dintai, vrednici de lauda cei de-al doilea, fericiti cei ce sunt flamanzi de suferinta si setosi de a fi umiliti, caci acestia se vor satura de hrana care nu-i va mai flamanzi in veci.

Avand darul lacrimilor, trebuie tinut cu toata taria spre a nu-l pierde, caci inainte de a se fi inradacinat bine intru tine poate sa-ti fie rapit cu multa usurinta. Galcevile, grijile trupesti si lenevirea, dar mai ales vorbaria si prea multa veselie, alunga lacrimile tot atat de repede, precum piere ceara dinaintea focului.

Izvorul lacrimilor, pe care-l dobandim dupa botez, este inca mai puternic decat botezul, daca nu este cumva prea indrazneata aceasta afirmatie a mea; pentru ca acela este curatitor al relelor facute inainte de dansul, iar acesta al celor de dupa botez; pe cel dintai, primit in copilarie, noi l-am intinat si de aceea avem nevoie de o noua curatire prin cel de-al doilea. Daca nu ni l-ar fi daruit noua Dumnezeu din iubirea sa de oameni, putini si greu de aflat ar fi fost cei mantuiti.

Gemetele si intristarea noastra sunt ca un glas ce striga catre Domnul. Lacrimile pe care le varsam de frica judecatii Sale sunt ca niste soli ai nostri catre Dansul; dar cele provocate de prea sfanta Sa dragoste ne dau asigurarea (scil. ne descopera) ca staruitoarele noastre cereri au fost primite. Daca nimic nu-i sunt mai potrivite smereniei decat lacrimile, apoi nimic nu-i este mai potrivnic decat rasul.

Pastreaza cu grija aceasta fericita tristete a cuvioasei pocainte care produce o adevarata bucurie si nu inceta a o lucra in tine pana ce nu te va ridica deasupra tuturor celor lumesti si te va prezenta curat inaintea lui Hristos.

Nu inceta sa-ti inchipuiesti si sa cercetezi abisul focului intunericului, pe slujitorii cei nemilostivi, pe judecatorul neindurat si neiertator, prapastia nesfarsita a vapaii celei de sub pamant si dintru infricosatele adanci locuri, cum si alunecarile nenorocite in haurile cele fara de fund. Intipareste-ti in minte marginea tuturor acestora, astfel ca prin multa cutremurare sa se micsoreze desfranarea ce exista in suflet, sa dobandesti curatia nestricacioasa si sa primesti intru tine aratarea luminii celei fara de materie, care straluceste mai vartos decat focul.

Cand stai la rugaciune cutremura-te ca si vinovatul ce sta inaintea judecatorului, pentru ca prin infatisarea si simtirea ta sa stingi mania Dreptului Judecator. Caci Acesta nu poate trece cu vederea sufletul care ca si vaduva indurerata se prezinta inaintea Lui, oferindu-I ostenelile sale Celui neostenit.

Cel ce a dobandit plansul sufletesc, acestuia ii este potrivit orice loc pentru a varsa lacrimi (scil. acesta poate plange oriunde). Iar daca Plansul sau este doar al omului celui dinafara (scil. daca plange numai cu ochii trupesti), acesta nu va mai inceta cautandu-si locurile si felurile. Dupa cum comoara ascunsa este mai greu a fi jefuita decat cea care este aratata in piata, tot astfel acelasi lucru trebuie sa-l intelegem si despre cele spuse mai inainte.

Sa nu devii si tu precum cei care, ingropand mortii, o data ii bocesc, alta data benchetuiesc in urma lor, ci sa fii intocmai cu cei condamnati a lucra intr-o mina si care in fiecare ceas sunt biciuiti de catre slujbasii statului. Cel care uneori plange, iar alteori se desfateaza si rade, este asemenea celui ce alunga cu paine cainele iubitor de placeri si care in felul acesta face impresia ca-l goneste, pe cand prin fapta sa il indeamna a starui inainte.

Fii adunat cu mintea si neiubitor a te arata, pentru a iesi cu totul dintru inima ta. Demonii se tem de omul nerisipit cu mintea, ca si hotii de caini.

Fratii mei, noi n-am fost chemati aicea (scil. in viata monahiceasca) ca la o nunta, cu adevarat nu; ci acela care ne-a chemat aici ne-a chemat pentru a ne plange pe noi insine.

Sunt unii care se silesc nebuneste sa nu gandeasca absolut nimic in fericitele momente cand plang, uitand ca lacrimile ce nu vin in urma unei cugetari a mintii sunt proprii firii nerationale (scil. a animalelor). Lacrima este frica gandurilor; iar tatal gandului este mintea rationala.

Cand stai culcat in pat, inchipuieste-ti ca zaci in mormant si vei dormi mai putin. Cand mananci, nu uita ca tu insuti vei servi de hrana viermilor acelora si nu te vei mai imbuiba. Iar cand bei apa, aminteste-ti de setea pe care o indura cei ce se chinuiesc in vapaia aceea si-ti vei stapani cu desavarsire firea. Iar cand indrumatorul nostru ne umileste, ne mustra si ne pedepseste, sa avem in minte infricosata sentinta a Marelui Judecator. Prosteasca tristete si amaraciune ce s-a semanat intru noi o vom ucide prin blandete si rabdare, ca si cu un palos cu doua ascutisuri.

"Cu vremea apele din mare scad" a spus Iov (14, 11) dupa cum, tot cu vremea si cu rabdare, cele spuse le primim si se desavarsesc intru noi putin cate putin.

Seara cand te culci si dimineata cand te scoli fii mereu cu gandul la focul cel vesnic, atunci nu vei mai fi stapanit de lenevie in vremea cantarii psalmilor.

Chiar haina pe care o porti ar trebui sa te indemne sa plangi, deoarece toti cei ce jelesc pe morti poarta haine de culoare neagra. Daca nu plangi, ar trebui sa versi lacrimi tocmai pentru ca nu ai acest dar; daca insa plangi, pentru aceasta mai mult sa versi lacrimi, pentru ca datorita pacatelor tale ai cazut din starea de liniste si nepatimire in cea de chinuire.

Fara indoiala ca aparand in fata Lui, bunul si dreptul Judecator va tine seama de puterea firii noastre atat in ceea ce priveste lacrimile cat si toate celelalte. Spun aceasta pentru ca am vazut pe unii care varsau putine picaturi de lacrimi dar cu atata durere incat pareau picaturi de sange, dupa cum am vazut si pe altii care raspandeau rauri (scil. izvoare) dar fara nici o greutate. Eu personal insa am apreciat pe cei ce se ostenesc nu atat dupa lacrimile lor, cit mai mult dupa chinurile lor. Si cred ca Dumnezeu face la fel.

Celor care plang nu li se cuvine a teologhisi, caci daca se indeletnicesc cu aceasta isi pierd lacrimile. Cel ce cuvanteaza despre Dumnezeu se aseamana celui ce sade in jetul invatatoresc, pe cand cel ce plange se aseamana celui ce petrece in sac si deasupra gunoiului. De aceea, cred, a si raspuns David - cel care desi plangea era totusi invatator si intelept- celor care l-au intrebat: "Cum voi canta cantarea Domnului in pamant strain" (Psalmul 136, 4), adica in pamantul impatimirii.

Dupa cum in natura sunt lucruri care se misca prin sine sau sunt miscate de altcineva, tot astfel si in cazul umilintei sunt lacrimi care ne vin de la noi insine, si lacrimi pe care ni le cauzeaza altcineva. Cand sufletul nostru plange, lacrimeaza si devine bun, fara ca sa ne sarguim si grijim, sa alergam, deoarece Domnul a venit la noi nechemat si ne-a daruit buretele instrainarii celei de Dumnezeu iubitoare si apa racoritoare a lacrimilor celor pioase ca sa ne putem sterge zapisul greselilor. Sa pazim deci acest dar al lacrimilor ca si lumina ochilor, pana ce ni se va lua, caci el are mai multa tarie decat sarguinta si cugetarea noastra.

Nu acela a dobandit adevaratul dar al lacrimilor care plange atunci cand voieste, ci acela care varsa lacrimi pentru ceea ce voieste; si nu pentru ceea ce el voieste, ci pentru ceea ce voieste Dumnezeu. Deseori Plansului celui placut lui Dumnezeu i se alatura lacrima slavei desarte, care nu-I este placuta. Iar pe aceasta o vom cunoaste prin cercare si piosenie, cand ne vom vedea ca, desi plangem, totusi mai pacatuim inca.

Adevarata umilinta este durerea neimprastiata a sufletului care nu-i aduce nici o mangaiere, dar care in fiecare ceas ii pune inaintea ochilor mintii moartea, si care asteapta ca pe o bautura racoritoare mangaierea cu care Dumnezeu mangaie pe monahii smeriti.

Toti cei care au dobandit Plansul (scil. darul lacrimilor) intru simtirea inimii lor, acestia si-au urat insasi viata lor, iar de la trup s-au intors ca si de la un vrajmasa.

Cand observam manie si mandrie la cei ce par a plange dupa Dumnezeu (scil. cei care plang un plans bineplacut lui Dumnezeu), lacrimile acestora le vom socoti potrivnice celor pe care le da Domnul. "Ce partasie are lumina cu intunericul?" (II Corinteni 6, 1.4).

Mandria este odrasla nelegitima a falsei smerenii, iar mangaierea cerului este fiica smereniei celei laudate. Precum focul mistuieste paiele (in gr. singular: paiul), tot astfel lacrimile curate consuma toata intinaciunea vazuta si nevazuta.

Multi dintre Parinti afirma ca este greu a deosebi, mai ales la incepatori, care sunt lacrimile cele adevarate, acest lucru fiind insotit de multe intunecimi si greutati. Caci ei spun ca lacrimile pot sa izvorasca din felurite pricini: de la natura (scil. din fire), de la Dumnezeu, din necaz, din lauda, din pricini de slava desarta ori desfranare, din iubire, din aducerea aminte de moarte si din multe altele. Dupa ce prin frica de Dumnezeu ne-am scuturat de toate aceste feluri de lacrimi, sa cautam a ne agonisi noua lacrimile curate si sincere ale gandului la moarte, deoarece in acestea nu se afla aici inselaciune. Si nici mandrie, ci dimpotriva ele ne curata, ne sporesc dragostea fata de Dumnezeu, ne spala de pacate si ne libereaza de patimi.

Sa nu ne fie de mirare intalnind pe unii care incep prin a varsa lacrimi bune, dar sfarsesc cu cele rele. Vrednici de lauda sunt insa aceia care trec de la lacrimile firesti (scil. naturale, trupesti), la cele duhovnicesti. Cei care sunt inclinati spre slava desarta inteleg prea bine cele ce le-am aratat.

Nu te increde in bogatia lacrimilor tale (in gr.: in izvoarele tale) pana ce n-ai fost cu desavarsire curatit, dupa cum nu te poti pronunta asupra calitatii unui vin cand este inca inchis in teasc.Nimeni nu poate sa nege folosul ce ni-l pricinuiesc lacrimile noastre cele placute lui Dumnezeu; folosul pe care ni-l pricinuiesc ele insa, il vom cunoaste abia in momentul mortii.

Cel ce-si petrece viata neincetat plangand lacrimile placute Domnului, pentru acesta fiecare zi este o mare sarbatoare (in gr. acesta nu inceteaza a face praznic in fiecare zi). Dar cel ce nu inceteaza a praznui mereu intru desfatarile trupesti, acesta va plange mereu in viata de apoi.

Osanditii n-au nici o bucurie in inchisoare, iar monahii adevarati n-au nici un praznic pe pamant. Poate de aceea bunul acela plangator a spus suspinand: "Scoate din temnita sufletul meu" (Psalmul 141, 10), ca sa se bucure apoi intru negresita Ta lumina.

Fii ca si un imparat intru inima ta, stai ridicat intru smerenie, poruncind rasului din tine: "Du-te, si se duce" (Matei 8, 9), gemetelor dulci: "Vino, si vin", iar robului nostru si tiranului trup: "Fa aceasta, si face".

Cel ce s-a imbracat pe sine cu fericitul si de bucurie datatorul plans ca sa cu o frumoasa haina de nunta, acesta a cunoscut (scil. a simtit) care este rasul duhovnicesc al sufletului. Cine este cel care petrecandu-si intreaga viata ca monah intru piosenie n-a pagubit nici o zi, nici un ceas, nici o clipa, ci le-a daruit pe toate Domnului, gandind ca nu va mai putea intalni a doua oara in viata sa aceasta zi?

Fericit este monahul care poate sa priveasca atent, cu ochii sufletului, puterile inteligibile (adica ingerii); cu adevarat fara pacat, pururea amintindu-si de moarte si de greselile sale, el varsa lacrimi prin ochii cei simtiti (scil. ocarii trupului) si isi spala obrazul cu apele cele vii. Iar pentru mine este de la sine inteles ca, spre a ajunge in starea cea dintai, trebuie sa treci prin cea de-a doua. Am vazut cersetori si saraci nerusinati care, cu oarecare cuvinte prefacute, cu usurinta au plecat spre milostenie insesi inimile imparatilor. Si am vazut scapatati si saraci in virtute care nu prin cuvinte prefacute ci mai degraba smerite, modeste si fara de indrazneala, se adresau din adanca si deznadajduita inima catre imparatul cel ceresc, fara de rusine si cu statornicie; astfel, cu puterea lor sileau indurarea si firea Lui cea nesupusa silei.

Cel ce se ingamfa cu sufletul pentru lacrimile sale si osandeste pe cei ce nu plang, este asemenea celui care, cerand arme de la imparatul sau pentru a lupta impotriva vrajmasului, se ucide pe sine cu acestea.

Fratii mei, Dumnezeu n-are trebuinta de lacrimile noastre si nici nu voieste ca omul sa planga din durerea inimii; ci mai mult sa se veseleasca intru dragostea catre El prin rasul sufletului.

Inlatura pacatul si atunci toata amaraciunea lacrimilor varsate din ochii trupesti va fi de prisos. Nu este nevoie de medicament acolo unde nu exista rana. Inainte de cadere, Adam n-a varsat nici o lacrima, dupa cum la fel nu se va mai plange dupa inviere si dupa distrugerea pacatului, "pentru ca atunci nu va mai exista nici durere, nici intristare, nici suspin" (cf. Apocalipsa 9,4).

Am vazut pe unii care-si plangeau pacatele si am vazut pe altii care plangeau pentru ca nu li s-a dat si lor darul lacrimilor. Cu toate ca acestia din urma aveau si ei darul lacrimilor, totusi se umileau inchipuindu-si ca le lipseste, si astfel din pricina acestei bune nestiinte ramaneau feriti de primejdia jefuirii. Acestia sunt cei despre care s-a zis: "Domnul intelepteste pe orbi (Psalmul 145, 8).

Se intampla deseori ca lacrimile sa inalte (scil. sa faca semeti) pe cei putin intariti in virtute (gr. pe cei "usori"). De aceea ele nici nu se dau oricui. Daca insa unii dintre acestia le cauta, sa se socoteasca pe sine nenorociti si sa se osandeasca cu suspine, cu tanguire, cu scarba si cu adanca intristare a sufletului, cu nesiguranta (scil. incertitudinea de a fi obtinut mantuirea), care toate sunt in stare a tine locul lacrimilor, ferindu-i in acelasi timp de orice primejdie, ca unii ce socotesc ca nu le sunt de "nici un ajutor."

Fiind atenti, vom afla deseori cat de amarnic isi bat joc demonii de noi. Dupa ce ne-am saturat bine, ne umilesc pana ce ne fac sa plangem; postind, ne invartoseaza inima de nu mai putem plange; prin aceasta ei nu urmaresc altceva decat ca, inselandu-ne prin aceste lacrimi neadevarate, sa ne dedam lacomiei la mancare, care este mama patimilor. Dar nu ni se cade a ne pleca lor, ci mai vartos a ne impotrivi.

Cugetand la insusirile pe care le are umilinta m-am minunat cum ceea ce numeste mahnire si intristare cuprinde in sine bucuria si fericirea, intocmai ca si initierea in fagure. Ce invatatura tragem de aici? Ca intr-adevar o astfel de umilinta este un dar de la Domnul. Iar ceea ce face ca durerea aceasta din suflet sa fie insotita de placere, este ajutorul pe care-l ofera Domnul intr-ascuns celor zdrobiti cu inima.

In legatura cu atat de vaditele pricini care ne fac sa plangem si in legatura cu folosul pe care ni-l procura durerea, sa ascultam o trista dar folositoare de suflet povestire:

Un oarecare Stefan ce locuia aicea, imbratisand viata retrasa si linistita si petrecand multa vreme in manastire (scil. campul de exercitii - palestra monahiceasca), s-a impodobit prin postiri, dar mai ales prin lacrimi, si s-a inconjurat pe sine si cu multe alte virtuti. Iubind viata eremitica se retrase intr-o chilie in apropiere de valea sfantului si de Dumnezeu vazatorului Ilie, in acest sfant munte al Horebului. Iar dupa ce renumitul acesta a voit sa inceapa a practica o pocainta inca mai lucratoare, mai aspra si mai cu multe osteneli, se retrase in regiunea unde salasluiau anahoretii, care se numea Sidin; si a petrecut aici intru aspra si neobisnuita nevointa numai vreme de cativa ani, pentru ca locul acela era lipsit de orice mangaiere si cu neputinta a fi strabatut de om, aflandu-se la 70 mile de cetate. Dar spre sfarsitul vietii, batranul se urca iarasi in chilia sa de pe varful sfantului munte. Si avea acolo cu dansul doi ucenici din Palestina foarte piosi, care au si pazit chilia batranului. Putine zile in urma batranul se imbolnavi de o boala care-i aduse si sfarsitul. Dar cu o zi inainte de a muri, fu rapit cu mintea si tinandu-si ochii deschisi se uita in dreapta si in stanga patului si, ca si cand ar fi dat cuiva socoteala, spunea, astfel incat am auzit toti cei ce stateam imprejurul lui: "Da, este adevarat, am postit atatia ani pentru aceasta". Apoi iarasi: "Nu, cu adevarat mintiti, aceasta nu am facut". Si iarasi: "Da, asa este, da; insa am plans, insa am slujit". In urma: ,"Nu, ma acuzati pe nedrept", iar altora zicea: "Da, este adevarat, da; la aceasta nu stiu ce sa raspund; dar Dumnezeu este indurat!" Si era intr-adevar o priveliste grozava si infricosatoare aceasta nevazuta si neiertatoare interpelare. Iar ceea ce a fost mai infricosator fu aceea ca i se aduceau invinuiri pentru fapte pe care nu le-a facut. Vai Doamne!, daca un monah si un sihastru spunea in legatura cu unele din pacatele sale: "la acestea nu stiu ce sa raspund", desi era monah de 40 ani si a dobandit darul lacrimilor, ce sa mai zic eu nenorocitul?! Dar unde era atunci glasul lui Iezechiel, ca sa zica acelora care-l osandeau: "Asa cum te-am aflat, asa te voi judeca", zise Domnul (cf. Iezechiel 7, 8). Desigur, nici unul din aceste cuvinte nu le-a putut spune. Pentru aceea, sa dam marire Celui care singur cunoaste pricina. Iar unii mi-au povestit ca fiind ceva neindoielnic ca, fiind el (scil. Stefan) in pustie, hranea cu propria-i mana un leopard. Si astfel, dand socoteala de faptele sale, s-a despartit de trup. Care a fost judecata, sau rezultatul, sau hotararea, sau sfarsitul tragerii lui la socoteala nu ni s-a aratat noua.

Precum vaduva care pierzandu-si barbatul gaseste toata mangaierea in unicul ei fiu, dupa Domnul, tot astfel si sufletul care a pacatuit nu dobandeste alta mangaiere in vremea mortii decat postirile si lacrimile.

Unii precum acestia (scil. care se pocaiesc), nici canta vreodata si nici nu-si vor sili glasul intru cantari, caci asa ceva se impotriveste Plansului. Daca prin acestea te straduiesti a dobandi (scil. a chema la tine) Plansul, inca si mai mult se departeaza de la tine. Caci Plansul reprezinta durerea sufletului celui infocat de dumnezeiasca dogoare. Multora lacrimile s-au facut inaintemergatoare ale fericitei nepatimiri pregatind, potrivind si consumand materia pacatelor.

Odata, un iscusit lucrator al lucrului acestuia bun (scil. al Plansului) mi-a povestit urmatoarele: Deseori eram hotarat sa ma las stapanit de slava desarta, de manie sau de imbuibarea pantecelui, dar cugetul Plansului se impotrivea inauntrul meu si zicea: "Nu te mandri, caci plec de la tine", si de asemenea in cazul celorlalte patimi. Iar eu ii raspundeam: "Nu voi iesi din voia ta, pana ce nu ma vei infatisa lui Hristos".

Durerea profunda pentru pacatele savarsite a vazut (scil. a primit) mangaiere; curatia inimii a primit iluminarea (cerului). Aceasta iluminare este o lucrare negraita, ceva ce ratiunea percepe dar nu intelege, ceva ce se vede de catre ochiul sufletului nu insa si de catre cel al trupului. Mangaierea este inviorare a sufletului indurerat, care ca si un prunc plange si in acelasi timp zambeste vesel. Sprijinul este reinnoirea sufletului, suportarea tristetii, transformarea minunata a lacrimilor durerii in lacrimi lipsite de durere.

Lacrimile produse de gandul mortii nasc teama; teama naste netemerea; netemerea naste bucuria; iar bucuria aceasta sfarsind - desi ea este fara de sfarsit, rasare floarea iubirii celei cuvioase. Leapada cu mana smereniei bucuria ce s-a cuibarit intru tine, socotindu-te nevrednic de dansa, pentru ca nu cumva, primind-o prea usor, sa gazduiesti in tine lupul in loc de pastor.

Nu te sargui sa dobandesti contemplatia inainte de vreme, ci indeparteaza-te de ea printr-o adevarata smerenie, pentru ca tot ea va fi aceea care te va urmari si, prinzandu-te pentru vesnicie se va impreuna cu tine intr-o preacurata nunta.

Intru inceputuri, cunoscand pruncul pe tatal sau, este cuprins de nesfarsita bucurie. Cand mai apoi insa, potrivit iconomiei divine, el se indeparteaza si din nou se intoarce, copilul este (scil. devine) plin si de bucurie si de intristare; de bucurie vazand pe cel dorit, de intristare fiind lipsit atata vreme de frumusetea frumusetilor.

O mama se ascunde dinaintea pruncului, dar acesta o cauta cu durere pana ce o gaseste; iar ea, bucurandu-se, il invata sa nu se desparta niciodata de dansa, si mai mult ii aprinde dragostea pentru ea. "Cine are urechi de auzit, sa auda", zice Domnul (Luca 14, 35).

Unui osandit care si-a primit sentinta de condamnare la moarte nu-i mai arde sa priveasca spectacolele de teatru. Cel ce cu adevarat plange nu va mai lua seama vreodata la desfatare, la marire, la manie, ori la furie. Plansul constituie durerea profunda a sufletului ce s-a pocait, care adauga zilnic o durere langa alte dureri, fiind ca si femeia in chinurile nasterii. Drept si cuvios (scil. sfant) este Domnul; pe cel ce cu chibzuinta se sihastreste, tot cu chibzuinta il smereste; pe cel ce cu chibzuinta se supune, in fiecare zi il veseleste. Cel care nu urmeaza sincer unul din aceste doua feluri de vietuire (scil. sihastrie sau viata de obste), este lipsit de darul lacrimilor.

Alunga de la tine pe cainele (scil. diavolul) care se apropie de tine cand te afli intru plangere, soptindu-ti ca Dumnezeu este neindurator si nemilostiv. Observa-l cu atentie si vei descoperi ca acelasi, inainte de a te fi tras in pacat, numea pe Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv si indurator.

Plansul neincetat da nastere la obisnuinta (scil. dispozitie permanenta a sufletului); trecand apoi in simtirea inimii, cu greu ne mai poate fi luat. Oricat de mari ne-ar fi virtutile pe care le practicam, ele sunt zadarnice si false (scil. stricate), daca nu dobandim inima indurerata.

Pe bun drept putem deci spune ca cei ce dupa baia botezului iarasi s-au intinat au nevoie de un neincetat foc al inimii de indurarea lui Dumnezeu, pentru a-si curati mainile murdarite de smoala nelegiuirilor.

Am vazut pe unii care aveau darul lacrimilor intr-un grad maxim; pe acestia i-am vazut varsand pe gura sangele inimii lor indurerate si ranite. Si mi-am adus aminte de cel ce-a zis: "inima imi este ranita si ca iarba se usuca" (Psalmul 101, 5).

Lacrimile care sunt produse in noi datorita fricii de judecata lui Dumnezeu se pastreaza prin teama si buna paza. Daca sunt insa de iubire, intrucat aceasta iubire nu este desavarsita, cu multa usurinta pot unii sa le piarda. Nu stiu insa daca nu cumva li s-a aprins inima in vremea lucrarii (scil. in vremea plangerii) de focul cel pururea pomenit. Si este minunat a spune cum cela ce este mai smerit este totodata si cel mai neclatinat, in vremea in care frica este aceea care naste lacrimile noastre.

Sunt patimi care seaca izvoarele lacrimilor si sunt altele care nasc in ele (scil. in izvoarele lacrimilor) noroi si serpi. Datorita celor dintai s-a impreunat Lot in mod nelegiuit cu fiicele sale; datorita celorlalte a cazut diavolul din cer.

Multa rautate au intr-insii vrajmasii nostri; datorita lor, lacrimile, care sunt mamele virtutilor, devin mamele rautatilor, iar lucrurile care ar trebui sa nasca in noi smerenia le arata facatoare de mandrie. Se intampla insa deseori si aceea ca vederea chiliilor noastre si a singuratatilor sa cheme mintea noastra spre umilinta; despre aceasta te va convinge exemplul lui Iisus, Ilie si Ioan, care se rugau in astfel de locuri pustii.

Am vazut deseori cum diavolul a facut pe unii sa planga gasindu-se in orase in mijlocul galcevilor, pentru ca astfel sa ne faca sa credem ca zarva (zgomotul, tumultul) n-ar fi vatamatoare si deci sa ne convinga a ne apropia de lume. Acesta este telul pe care-l urmaresc dusmanii nostri.

Deseori un singur cuvant a secat Plansul; ar fi o minune insa daca tot un cuvant l-ar putea readuce. Nu vom fi invinuiti, fratii mei, nu vom fi invinuiti cand vom muri pentru ca nu am facut minuni, nici pentru ca n-am patruns inaltele taine ale teologiei, nici pentru ca n-am ajuns sa dobandim contemplatia, ci cu adevarat vom da seama lui Dumnezeu de ce n-am plans mereu.

Cel ce s-a invrednicit a urca treapta a saptea, sa-mi ajute si mie a o urca; caci el insusi a urcat treapta a saptea prin ajutorul altuia, spalandu-se de intinaciunile veacului acestuia.

Multe lucruri nebune sunt in lumea asta

: http://www.youtube.com/watch?v=QtVMHe1_w4c&feature=player_embedded#at=12 Ceva despre cutremurele provocate … Te miri cat ne mai rabda Dumnezeu


Asa ar putea zice un suflet pierdut in fata vesniciei: ”Imi pare rau de clipa risipita, in mucegaiul orelelor tarzii, de cartea viatii, ramasa necitita, de vorba buna ,ramasa nerostita. de ce nu sant, si as fi putut sa fiu. Imi pare rau, de tine gram de viata, te-am impartit cu truda-n vant, puteai sa-mi fii pe veci mireasa, si inteleapta si frumoasa, nascuta-n taina , din cuvant! Imi pare rau, de inima bolnava, de gandul vesniciei , nenteles, ce mi-L cantai, ca pe-o balada, a dragostei ce-mi porti, dovada, ca mai iubit pe inteles. Mai cer un ceas, mai cer o zi, mai cer intelepciune, sa ma pot ruga sa pot iubi, sa invat verbul, a starui, mai fa inc-o minune.”

Asa ar putea zice un suflet pierdut in fata vesniciei: ”Imi pare rau de clipa risipita, in mucegaiul orelelor tarzii, de cartea viatii, ramasa necitita, de vorba buna ,ramasa nerostita. de ce nu sant, si as fi putut sa fiu. Imi pare rau, de tine gram de viata, te-am impartit cu truda-n vant, puteai sa-mi fii pe veci mireasa, si inteleapta si frumoasa, nascuta-n taina , din cuvant! Imi pare rau, de inima bolnava, de gandul vesniciei , nenteles, ce mi-L cantai, ca pe-o balada, a dragostei ce-mi porti, dovada, ca mai iubit pe inteles. Mai cer un ceas, mai cer o zi, mai cer intelepciune, sa ma pot ruga sa pot iubi, sa invat verbul, a starui, mai fa inc-o minune.”

Paradoxul credintei in zilele noastre

O rusine-i azi credinta la poporul romanesc
Ca e “dumnezeu” stiinta si dezmatul sufletesc!
S-a uitat credinta sfanta cu traditii stramosesti
Azi la moda-i desfranarea si slujirile trupesti!

Sa te-nchini azi “e rusine”,lumea rade de pacat
Dumnezeu e-nchipuire,fiindca de …ne-am cultivat!
De!Stramosii din vechime nu erau prea cultivati,
Astazi merg sa se inchine numai cei inapoiati!

Azi,cu-atata invatatura,cum sa crezi in Dumnezeu,
Cand cunosti perfect atomul si-i despici nucleul sau!
Azi,cand munca grea cu bratul e facuta de motor,
Azi,cand vezi in casa lumea,privind la televizor?!…

Ce castig ai din credinta cand azi ai tot ce doresti?
Cum,tu om cu-nvatatura,iarasi sa te umilesti?…
O,dar iata ca azi omul s-a schimbat fundamental,
Este drept,are cultura,dar e rau,nedrept,brutal..

Iata,lipsa de credinta de la cei ce-s cultivati,
Ca ajung sa se ucida chiar si rude,chiar si frati!
Ce frumos era romanul,milostiv,cinstit,smerit,
Crdincios si cu nadejdea vietii fara de sfarsit!

Toti stramosii cei din veacuri,iata ca au fost uitati,
Sau,sunt defaimati de unii,ca n-au fost prea cultivati!
Oare limba romaneasca care-o scriem si-o vorbim
Nu din cartile lor sfinte,ce le-au scris,o mostenim?

Prima fraza tiparita in iubitul nostru grai
Este-o sfanta rugaciune pe acest picior de plai.
Oare nu aveau cultura?Varlaam era ateu?
N-aveau minte sanatoasa de chemau pe Dumnezeu?

Dosoftei n-avea cultura,sau Ivireanul Antim?
Oare nu erau tot oameni,despre dansii noi ce stim?
Dosoftei cu-a lui cultura peste tot recunoscut
Purta moaste in trasura ca odor nepretuit.

Mucenicul din Suceava peste tot l-a insotit,
Pentru ce-l purta cu dansul Marele Mitropolit?
Oare asa de scurta minte sa fi fost la Dosoftei!?
Cati ca ei au azi cultura dintre cei mai mari atei?

Poate Stefan Voievodul de cultura-a fost lipsit,
El,doar conducea poporul,prin Sihastrul cel sfintit!
Cati din cei ce au cultura cunosc azi amanuntit
Ce averi avea Sihastrul care Stefan l-a iubit?

Dar cati stiu ca Sfantu-acesta intelept si luminat,
Stia pe de rost Psaltirea si pe cati i-a vindecat!?!
Si cati stiu ca atunci Stefan sta la usa lui smerit
Asteptand,el domn,la usa obosit si istovit?

Stiti ca-n ruga lui umila a cerut lui Dumnezeu
Ca s-ajute Voievodul,izbavind poporul sau?
Tot poporul cu credinta apara acest pamant,
Mii si mii sunt sub tarana,un popor martir si sfant!

Au zdrobit paganatatea cu puterea Sfintei Cruci,
Tot pamantul tarii noastre este plin de mucenici!
Sfantul Gheorghe pe drapele intarea pe-acesti strabuni,
Presarand urgia mortii in puhoaie de pagani!

Mircea,Alexandru,Stefan,brazi ziditi de Dumnezeu
Stavila paganatatii-au slavit numele Sau!
Pan-la noi razbeau adesea milioane de pagani,
Dar cadeau zdrobiti de Domnul prin acesti crestini romani!

Brancoveanu,om cu carte,intre voievozi cinstit,
A murit pastrand credinta,un “crestin desavarsit”!
O,dar astazi Sfintii nostri,ce putin sunt cunoscuti,
Au sfintit aceste plaiuri in cumplite suferinti!

Azi cand gradul de cultura este mult mai ridicat,
Toti stramosii Sfinti ai nostri,neamul nostru i-a uitat.
Cate vieti fara prihana,vrednice azi de urmat.
Sunt trecute cu vederea,cati romani le-au cercetat?

De la Daniil la Iacob,de curand mort la Iordan,
Un popor intreg de Ingeri sunt in plaiul Dunarea!
La Cernica,un luceafar este Sfantul Calinic,
Teodora de la Sihla si Nicodim cel sfintit!

Mosu Gheorghe de la Piatra,din clopotnita de sus
Sau Vichentie la Secu,si cati sunt intru Iisus!?
Doar o parte dintre dansii poate-s scrisi in Pateric,
Despre care,lumea culta,n-a aflat inca nimic!

O,dar tara noastra-i plina de sfintite ctitori

Ale Domnului Altare,ale noastre bucurii!
Iata-n zilele de astazi au ramas fara de pret
Vin strainii sa se-nchine frescelor la Voronet,

Vin strainii si se mira de asa minunatii
Care…,cei fara cultura,le-au zidit ca marturii!
Cati cunosc ca la Iordan,indurand vanturi si ploi,
De curand Iacob-Ioan este Sfant din Dorohoi?!

Care-i viata lui sfintita,stiu ca pentru noi a scris
O comoara numa-n versuri pana-n clipa cand s-a stins!
Trupul lui plin de miresme si de Dumnezeu Sfintit,
Se gaseste la Hozeva,de straini astazi cinstit!

Mai cer unii azi dovada sa arate Dumnezeu
Cum sa creada doar in semne azi poporul cel ateu?
Daca nare-n el vointa sa citeasca din Scripturi,
Nu urmeaza nici credinta sfintelor invataturi:

Ei cred tot ce spune lumea,far-sa ceara dovediri,
Iar Scriptura,Patericul,nu-s decat inchipuiri!
Iata cum cinstim credinta si pe Bunul Dumnezeu
Noi romanii,crestini de astazi,am ajuns popor ateu!

Iata cum cinstim stramosii si pe toti ai nostri Sfinti
Tavalindu-ne in rele si-n spurcatele dorinti.
Pentru ce-au luptat strabunii sa ne scape de pagani,
Daca noi traim ca Hunii,dar ne socotim crestini…???

(Vietile Sfintilor)
În Atena 150.000 de greci au protestat timp de patru ore împotriva cardului cetățianului (potrivit celor declarate de Părintele Nektarios Moulatsiotis)

http://graiulortodox.wordpress.com/2011/03/28/32-in-atena-150-000-de-greci-au-protestat-timp-de-patru-ore-impotriva-cardului-cetatianului-potrivit-celor-declarate-de-parintele-nektarios-moulatsiotis/

Sfantul ..ILARION CEL NOU

 

Sfantul Ilarion cel Nou s-a nascut in jurul anului 773, din parinti drept-credinciosi. Sfantul Ilarion s-a calugarit la varsta de 20 de ani, in Manastirea Xirochipiu, din Constantinopol. Pleaca la Manastirea Dalmat si ajunge staretul acesteia. El a fost ucenicul Sfantului Grigorie Decapolitul si urmatorul vietii Sfantului Ilarion cel Mare, al carui nume cu cinste l-a purtat.

In anul 813 Ilarion l-a certat pe imparatul Leon Armeanul (813-820) pentru ca nu cinstea icoanele. Din acest motiv va fi supus la multe chinuri.

Leon Armeanul a fost omorat cu sabia de propriile lui garzi, in locul din biserica in care el a aruncat icoana Mantuitorului la pamant. Dupa moartea acestuia, la conducerea imperiului vine imparatul Mihai al II-lea Rangabe (820-829), care ii elibereaza pe toti cei care patimisera in temnite din cauza luptei impotrica sfintelor icoane.

Cand pe scaunul imperial va urca fiul lui Mihai, Teofil (829-842), Sfantul Ilarion cel Nou va fi exilat pe insula Afusiei, pana cand la putere a venit binecredincioasa imparateasa Teodora (842-856), care a reintrodus icoanele in Biserica si a permis convocarea unui sinod in martie 843, la Constantinopol. Hotararile acestui sinod sunt citite in Biserica, in prima duminica din postul Sfintelor Pasti, numita de atunci Duminica Ortodoxie.

Sfantul Ilarion cel Nou a revenit la Manastirea Dalmat si a trecut la cele vesnice la varsta de 70 de ani.

Duminica SFINTEI CRUCI

Cea de-a treia duminica din Postul Mare este inchinata de Biserica Sfintei Cruci. Lecturile de la Sfanta Liturghie din aceasta duminica sunt Evrei 4, 14-16; 5, 1-6 (Apostolul) si Marcu 8, 34-38; 9,1 (Evanghelia). La Utrenie, Sfanta Cruce este scoasa in procesiune din sfantul altar in mijlocul bisericii, unde este asezata spre inchinare. La Sfanta Liturghie, Trisaghionul („Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fara-de-Moarte miluieste-ne!”) este inlocuit cu imnul „Crucii Tale ne inchinam Stapane si sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim!”. Cinstirea Crucii Mantuitorului marcheaza injumataţirea Postului Mare, perioada care conduce catre praznuirea Patimilor si Invierii lui Hristos. De aceea, atat duminica aceasta, cat si intreaga saptamana care o urmeaza, sunt centrate pe inchinarea si contemplarea lemnului de viaţa facator al Crucii lui Hristos.

Întelepciunea Călugărului…

Odată, un domnitor renumit pentru mintea sa luminată, a aflat că, departe, într-o mânăstire retrasă, trăieşte un călugăr bătrân, om de o rară înţelepciune, şi, dorind să vadă el însuşi cât de adevarată este această veste, se duse neîntârziat în acel sfânt lăcaş şi ceru să-l vadă pe călugăr. Când acesta veni supus şi smerit, domnitorul, vrând să-l încerce într-o situaţie mai puţin obişnuită, îi spuse:
- Părinte, pot să te întreb ceva ?
- Desigur, Măria-ta, întreabă-mă!
- Vezi, deja te-am întrebat.
- Iar eu deja ţi-am răspuns.
- Ce mi-ai răspuns ?
- Dar tu ce m-ai întrebat ?

Văzând înţelepciunea acestuia, domnitorul a petrecut, de atunci, mult timp împreună cu bătrânul călugăr, care, pentru poveţele sale, era mereu preţuit şi căutat atât de boieri, cât şi de cei simpli şi umili, ce veneau de departe pentru sfaturile sale folositoare, izvorâte din credinţa şi înţelepciunea sa.

“Înţelepciunea este izvor de viaţă.” (Sfânta Scriptură)

Arhanghelul Favriil, Minunile Arhanghelului Gabriel

Gabriel, crainicul Bunei Vestiri Îngerul Gabriel apare pentru prima dată în Cartea lui Daniel: arătându-se profetului, el îşi manifesta misiunea cu care este însărcinat: aceea de Înger al revelaţiilor divine. El nu este Îngerul lucrurilor mărunte, pentru că acestea se referă la timpul cel de pe urmă. Celelalte două intervenţii ale sale relatate de Scriptură – în Evanghelia după Luca- se situează în aceeaşi perspectivă escatologică. El i-a apărut bătrânului Zaharia pentru a-i anunţa naşterea lui Ioan Botezătorul, Precursorul lui Iisus , al cărui lait-motiv era: Pregătiţi-vă , că regatul lui Dumnezeu este aproape! ( Matei 3, 2) Arhanghelul Gabriel i-a apărut de asemenea Mariei, în momentul Bunei Vestiri, pentru a-i anunţa Naşterea Mântuitorului: El va domni în casa lui Iacob în toate secolele, iar regatul său nu va avea sfârşit!(Luca1, 34) Deoarece el a fost purtătorul Bunei Vestiri în Încarnarea Verbului, Îngerul Gabriel este considerat patronul telecomunicaţiilor civile şi militare. Pe 9 sepembrie 1972, reluând demersul predecesorului său, Papa pius al-XII-lea, Papa Paul al-VI-lea l-a numit pe Gabriel patronul sfânt al telecomunicaţiilor. Ambasador al Domnului pentru Fecioara Maria în Nazaret, el este de asemenea şi patronul diplomaţilor. Pentru a-l onora, Biserica ne invită să ne rugăm lui Dumnezeu în termenii următori: Sfânt Arhanghel Gabriel, Înger al Încarnării, Deschide-ne urechile spre avertismentele blânde şi chemările calde ale Domnului Te conjurăm să fii mereu înaintea noastră Ca să înţelegem mai bine Cuvântul lui Dumnezeu Ca să Îl servim mai bine şi să ne supunem mai bine Voinţei Lui Şi ca să îndeplinim mai bine ceea ce El aşteaptă de la noi. Ajută-ne să rămânem trezi pentru ca atunci Când Domnul va veni să nu ne găsească adormiţi!Amin! Aceasta este rugăciunea pe care catolicii din Budapesta o recită atunci cand trec prin Piaţa eroilor, care domină Monumentul milenar: o coloană de 38 de metri înălţime pe care se află statuia Arhanghelului Gabriel. Îngerul care iubeşte florile Scripturile nu oferă mai multe descrieri ale acestui Înger teribil, dar profetul precizează că în timpul celei de a doua viziuni Îngerul s-a apropiat de el într-un zbor rapid, pe timpul serii ( Daniel 9, 21) dar acest lucru nu implică faptul că mesagerul celest a avut aripi: îngerii nu mai sunt înaripaţi încă de pe vremea Cărţii lui Enoh. Îngerii Bibliei –din Noul şi Vechiul Testament- sunt prezentaţi cel mai adesea sub forma unor oameni îmbrăcaţi în alb. Evanghelia după Luca nu aduce nici o precizare în acest sens, dar Gabriel i-a apărut fără îndoială Mariei sub acest aspect, în momentul Bunei Vestiri. Anne-Catherine Emmerick nu l-a văzut altfel atunci când a fost dusă să revadă scena: În dreapta Mariei se răspândea în linie oblică o asemenea lumină, încât m-am simţit împinsă spre peretele opus, dinspre uşă. Am văzut în acea lumină un adolescent cu părul blond fluturând şi înveşmântat în alb, care coboră spre Fecioară. Era arhanghelul Gabriel. Fără aripi aşadar, după cum îl descrie Anna Catherina care l-a distins mult mai clar decât Zaharia în viziunea anunţui său: În timp ce ardeam tămâie, am văzut coborând în dreapta altarului o lumină orbitoare în care se întrezărea o siluetă strălucitoare. ( Anna Catherina Emmerich,  viziunea din 23-24 iunie, 1820). Cele patru fetiţe care în datele de 8 şi 15 decembrie 1974 au beneficiat de apariţiile Mariei, descriu cu multe detalii asemănătoare personajul celest care se afla alături de Maria şi care se prezentase ca fiind arhanghelul Gabriel: Arhanghelul era la o mică distanţă de Doamna, în dreapta ei. El era îmbrăcat într-o robă albă şi avea aripi albe, mărginite cu auriu. Ţinea într-o mână un crin alb şi pe cealaltă şi-o odihnea pe piept. Părul său era blond şi buclat. Aripile Îngerului erau ca cele pe care misionarii ni le pun la Misiune. Mechtild Thaller îl evocă având crinul în mână: Sfântul Gabriel poartă un veşmânt sacerdotal, o robă mărginită cu aur.În mâna sa dreaptă el ţine un crin, iar mâna stângă o are pe piept.

AparamOrtodoxia: Profeţii despre România anului 2011 făcute de pust...

AparamOrtodoxia: Profeţii despre România anului 2011 făcute de pust...: "Pustnicii nevăzuți ai Athosului - Sihaștri Din Muntele Rarău"

BUNA VESTIRE

Buna Vestire (sau Blagovestenia, cum se mai numeste in popor, cu vechiul termen slavonesc) e o sarbatoare cu data fixa (25 martie), de la care incepe sa curga perioada de 9 luni - pana la Craciun - cat Maria L-a purtat in pantece pe Iisus. Fecioara din Nazaret, crescuta in Templu pana la 15 ani si apoi data in tutela dreptului Iosif (caci parintii ei murisera intre timp), a fost aleasa de Dumnezeu si a primit instiintare prin Arhanghelul Gavriil: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har! Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei... Si iata, vei lua in pantece si vei naste fiu, si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema...” (Luca 1, 28-32). Iar Fecioara, cutremurandu-se in sufletul ei, s-a smerit voii lui Dumnezeu, zicand: "Iata roaba Domnului! Fie mie dupa cuvantul tau!" (Luca 1, 38). Si Arhanghelul l-a vestit in vis si pe Iosif (tutorele si logodnicul Mariei, care nu se atinsese de ea, ci o avea doar in grija) de zamislirea si nasterea cea minunata: "Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant...” (Matei 1, 20).

Pe 26 martie, imediat dupa Buna Vestire, e sarbatorit Soborul Sf. Arhanghel Gavriil, crainicul lui Dumnezeu. Arhanghelii, cum le-o spune si denumirea de origine greceasca, sunt "ingeri intaistatatori". Echivaland termenul grecesc, traditia romaneasca ii numeste si Voievozi. Conform traditiei evreiesti, ei sunt in numar de 7, dar in Biblie nu sunt nominalizati decat 3 (Mihail, Gavriil si Rafail).
 

Predica la Buna Vestire - PF Daniel AUDIO

Biserica Greceasca Buna Vestire din Bucuresti