DESPRE FRICA DE DUMNEZEU, POST, RUGĂCIUNE, IERTARE, SUFERINłĂ, ASCULTARE, SI JUDECATĂ

EFREM ANTONITUL

Despre frica de Dumnezeu

* Frica de Dumnezeu este făclia care ne luminează ca să păsim pe drumul drept, care ne călăuzeste

la Împărătia lui Dumnezeu. Frica dumnezeiască este absolut necesară ca să înaintăm pe calea Domnului.

*Să ne ridicăm de la frica slugii si, sporind, să ajungem la frica fiului, care este cea mai nobilă

treaptă a fricii de Dumnezeu.

* Crestinii nostri, având frica de Dumnezeu în sufletul lor, păzesc legea lui Dumnezeu. Păzind legea

lui Dumnezeu, îsi păzesc sufletul si îl apără de cel viclean, si astfel se învrednicesc să ia parte la

mostenirea viitoare.

* După măsura fricii de Dumnezeu pe care o avem în noi, asa este si grija cu care ne trăim viata.

Despre post

* Postul este izgonitorul diavolilor. Cu post si rugăciune, a zis Domnul, diavolii sunt alungati.

* De pântecele plin, Sfântul Duh nu se apropie.

* Fiecare crestin care vrea să trăiască crestineste trebuie să pună la temelie postul, rugăciunea si

trezvia, căci atunci omul ajunge la o măsură mare a virtutii.

* Boala este un post fără de voie, bolnavul prin răbdare si multumire va înlocui postul pe care nu-l

poate face datorită bolii.

* Când postul este întărit si însotit de rugăciune, citirea cărtilor duhovnicesti, trezvie, participare la

slujbele Bisericii, spovedanie, Sfântă Împărtăsanie, fapte bune si milostenie, atunci se întregeste

frumusetea pregătirii sufletului pentru intrarea în Săptămâna Mare. Atunci va simti Sfintele Patimi. În

toată această perioadă, inima se va preschimba, sufletul va deveni sensibil si va simti mai intens Pătimirea

lui Hristos. Va cunoaste cât de puternică este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos

Dumnezeul nostru a trăit muceniceste viata Sa pe pământ, ca să ne ajute pe noi, trândavii, să ne nevoim.

Dacă Hristos a suferit, oare, noi, ucenicii Lui, vom alege alt drum?

* Dacă îl judecăm pe fratele nostru, postul nu ne e de folos. Nu ne e de folos să postim dacă nu

suntem atenti la gândurile, la cuvintele si la inima noastră. Postul e de folos când contine si dragoste către

fratele nostru.

* Numai prin smerenie vom înainta. Postul este bun, iubirea bună, milostenia este frumoasă, la fel si

îndurarea. Dar ce este mai presus de toate? Trebuie să devenim smeriti. Si mai sus de smerenie ce este?

Puterea de deosebire. Dacă puterea de deosebire lipseste din virtuti, gresim. Si virtutile au nevoie de

cârmuire. Binele, dacă nu se naste cu cuviosenie, nu este bine. Postul este bun, dar este mijloc, nu scop.

Mijloacele au scop si scopul este smerenia, si din smerenie vine puterea de deosebire.

De aceea trebuie să armonizăm tot ce facem, prin discernământul duhovnicului. Duhovnicul îti va

spune cât să postesti, când să te împărtăsesti, cum să cugeti, cum să-l lovesti pe vrăjmas, ce trebuie să faci

aici, si astfel, cu discernământul duhovnicului iluminat prin Sfântul Duh, pregăteste-ti sufletul tău. Deci

postul este sfânt, dar este o cale. O vom aranja cum ne spune duhovnicul si după puterile noastre

psihotrupesti. Să nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem face. Trebuie măsură în toate.

Pentru că lipsa de măsură nimiceste folosul.

Despre rugăciune

Rugăciunea dăruieste oxigen duhovnicesc. Crestinul nu poate să trăiască crestineste, cu nădejdea

vietii vesnice, dacă nu inspiră oxigenul rugăciunii. Trebuie să ne rugăm, să cugetăm la numele lui

Dumnezeu si al Maicii Domnului. Nu este greu. Cum ne putem gândi la orice lucru si nu ne putem gândi

la numele lui Hristos si al Maicii Domnului? Putem, e de-ajuns să vrem.

Desigur, avem piedicile diavolului, căci diavolul nu vrea rugăciune, ci vorbă lungă si desartă. Vrea

să rătăcim cu mintea noastră, să colindăm cu gândul prin toată lumea, ne permite intrarea oriunde, dar ne

împiedică intrarea către Hristos si Maica Domnului. Însă noi să ne străduim cu orice pret să comunicăm

într-una cu Dumnezeu, să luăm oxigen.

În orice necaz, supărare, ispită si problemă grea ne-am afla, să nu uităm rugăciunea. Să ne rugăm

cu râvnă si durere în suflet, si Dumnezeu ne va da de veste, si cererea noastră va fi împlinită...

Cu numele lui Hristos, ascetii au războit toate patimile; prin rugăciune au fost învredniciti de

eliberarea de patimi, au primit mari harisme. Când suntem săraci la suflet înseamnă că nu avem

rugăciune. Harul lui Dumnezeu vine prin rugăciune.

* Când mintea omului se întinează de aducerea aminte de Dumnezeu, când îl uită pe Dumnezeu,

când crestinul nu se roagă si nu împlineste voia lui Dumnezeu, când nu tine poruncile lui Hristos, atunci

se află în neascultare, cade în păcate.

* Mintea omului se molipseste lesne si se curăteste lesne. Inima se molipseste greu si se curăteste

greu. Inima este împovărată de rădăcinile împătimirii. Toate patimile sunt înrădăcinate în această inimă.

De aceea pe toti ne doare când Dumnezeu, Care voieste mântuirea noastră, încearcă din când în când să ne

scoată cu clestele duhovnicesc rădăcinile patimilor si să ne dăruiască sănătatea sufletească si eliberarea

duhovnicească.

* Toate ne sunt trimise si ni se dau prin pronia Preabunului nostru Dumnezeu, ca să dobândim

sănătatea sufletească pe care am pierdut-o. Sănătatea sufletului, a inimii, este eliberarea de patimi, este

sfintenia, adică adevărata sănătate.

* Când vedem în noi revolta egoismului si cugetele necuviincioase, atunci să întrebuintăm osândirea

de sine. Să ne osândim pe noi însine. Pentru că tulburarea si cugetele arată că fiara scârboasă a egoismului

locuieste înlăuntrul nostru.

* Cu toate că vedem fiara înlăuntrul nostru, de multe ori orbim de bunăvoie si ne prefacem că nu o

vedem; si într-un fel rămânem orbi sufleteste, si inima noastră, ca si când ar fi moartă duhovniceste, nu

simte.

* Când avem scandaluri, necazuri, ispite, primejdii, să îngenunchem si să ridicăm mâinile, rugândune

cu căldură si smerenie la Hristos si la Maica Domnului, si să lăsăm cererile noastre să fie rezolvate. Să

nu lăsăm mintea si gura noastră fără rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi. Preasfântă

Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne pe noi. Fără rugăciune, diavolul ne fugăreste, prin cugete murdare,

gânduri, cuvinte, trândăvie si atâtea altele. Si mai târziu ne înseală cu totul. De aceea rugăciunea noastră

trebuie să fie cât se poate de fierbinte si neîntreruptă.

* Cu cât se roagă cineva mai mult, rugăciunea devine mai adâncă, înmiresmată si plină de har,

schimbă inima omului si acesta îi iubeste pe semeni cum se cuvine si fără patimă.

* Fără trezvie si rugăciune, inima nu se curăteste. Inima curată Îl vede pe Dumnezeu, Îl vede prin

simturile ei. Această parte sensibilă a inimii, când este curătită prin nevointă si rugăciune, îl simte pe

Dumnezeu.

* În rugăciunea noastră să cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască iluminarea bună pentru a ne

cunoaste pe noi însine, pentru a cunoaste măretia noastră duhovnicească. Să ne străduim să împodobim

sufletul nostru binecuvântat si dăruit de Dumnezeu cu cât mai multe virtuti. Să îl hrănim, să îl adăpăm, să

îl învesmântăm, să îl gătim, încât în ochii lui Dumnezeu sufletul nostru să fie frumos.

* Când ne apropiem de Dumnezeu cum se cuvine, luăm, simtim, gustăm însusirile lui Dumnezeu.

De pildă: când ne rugăm, simtim iubirea lui Dumnezeu, bucuria Lui, milostivirea Lui, devenim si noi

milostivi. Devenim si noi luminati, plini de dragoste, curati, pentru că luăm de la Dumnezeu puterea de a

ne curăti... Când omul se tăvăleste prin păcat, sufletul se sluteste.

* Omul împătimit are nevoie de vindecare ca să scape de patimi, căci acestea sunt adevărati tirani.

* Mare valoare duhovnicească are rugăciunea făcută cu credintă si lacrimi.

* Când inima omului se roagă si se uneste cu Dumnezeu, se simte bine. Trebuie neapărat ca inima

să se facă precum un tron al lui Dumnezeu, ca un jertfelnic pe care să se aducă jertfă si să se pomenească

numele lui Hristos. Si la fel cum jertfa lui Hristos pe sfânta masă aduce binecuvântări multimii din

biserică, asa si numele lui Hristos, pomenit în inimă, aduce binecuvântări dumnezeiesti în ea si, în felul

acesta, inima se simte unită cu Dumnezeu.

* După cum spune Sfântul Apostol Pavel, suntem templu al lui Dumnezeu. Pentru a păstra templul

lui Dumnezeu curat, asa cum se cuvine fată de Dumnezeu, trebuie să ne rugăm în continuu. Să-l tinem pe

diavol departe. Nici un hot nu poate fura o sobă aprinsă si încinsă, pentru că se va arde pe de-a-ntregul;

însă când o vede fără foc în ea, o fură usor. Asa si diavolul, cel ce vrea să ne fure sufletul. Când îl vede pe

acesta mort, rece, înghetat, ne fură lesne curătia si neprihănirea, ne fură orice lucru bun avem în noi. Ne

fură sufletul cu totul. Dar când îl vede aprins cu flacăra rugăciunii, îi este greu să îl fure si chiar să se si

apropie de el. Trebuie să reaprindem mereu în noi dorinta si râvna pentru rugăciunea mintii.

Rugăciunea mintii si, în general, trezvia aduc rezultate bune si cu un efort ascetic mai mic; dar

efortul ascetic mare, fără rugăciunea mintii, are folos foarte mic. Trezvia si rugăciunea aduc mari bunuri

în suflet, rodnicie duhovnicească, mângâiere în vreme de necaz si alinare pe calea mântuirii.

Despre iertare

* Pe pământ nimeni nu este fără păcat, toti suntem păcătosi, vinovati si purtăm cu noi păcatele cu

care ne-au împovărat neatentia, patimile si slăbiciunile noastre. Toti avem nevoie să luăm iertare de la

Dumnezeu. Ca să reusim iertarea si împăcarea cu Dumnezeu trebuie să tinem seama de cuvântul

evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greselile lor, Părintele Ceresc ne va ierta si nouă

greselile noastre. Împlinind acest cuvânt vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a

păcatelor pe care le purtăm în spate. Ducem toti un catastif cu păcate diferite, grele sau usoare, multe sau

putine, si nimeni nu face exceptie, în afară de Dumnezeu. Asadar, dacă iertăm, vom fi iertati, dacă lăsăm,

ne va lăsa si nouă Părintele Ceresc greselile noastre. Nu e cu putintă, în nici un caz, să luăm iertare de la

Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru.

* Iertarea nu cere efort si greutate. E nevoie doar de smerenie. Vom primi iertarea nenumăratelor

noastre păcate dacă îi dăm si noi iertare fratelui nostru.

* Asa cum vrem să ne iubească Dumnezeu, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne apere si să ne

ocrotească prin Pronia Lui, dacă oferim toate acestea aproapelui nostru, să fim siguri că le vom lua de la

Dumnezeu când ne vom întâlni cu El. Toată viata noastră continuăm să păcătuim, cu gândul, cu inima, si

cu toate simturile trupesti si duhovnicesti ale sufletului. Gânditi-vă cât de mare este izvorul păcatelor

noastre. Dacă îi iertăm păcatele aproapelui nostru, secăm tot acest izvor al păcatelor.

* Când nu avem iubire si iertare, harul lui Dumnezeu ne părăseste.

* Iertarea pe care Dumnezeu o dă omului este necuprinsă, si vine acum omul sărman, omul de lut,

cel vinovat si împovărat cu osândă grea si îndepărtat de Dumnezeu, si nu vrea să-i ierte seamănului său un

cuvânt, o greseală mică. Cum îi va da Dumnezeu dacă el nu dă, dacă nu-l iartă pe aproapele lui?

* Dumnezeul nostru este ocean nesfârsit de iubire, milă si iertare. Gânditi-vă ce Dumnezeu avem!

De aceea să nu pierdem îndrăzneala si nădejdea pocăintei si întoarcerii noastre. Dacă ne pocăim, iubirea

Lui ne primeste cu inima deschisă... Dacă tâlharul a deschis poarta Raiului cu cheia cuvintelor lui, cu atât

mai mult pocăinta, întoarcerea si lacrimile vor deschide usor poarta Împărătiei Cerurilor.

* Dacă noi iertăm greselile fratelui nostru, avem tot dreptul să spunem: “si ne iartă nouă greselile

noastre, precum si noi iertăm gresitilor nostri“. Asa cum eu iert greselile celorlalti, Doamne, iartă si Tu

păcatele mele. Adică cu puterea, cu inima si cu hotărârea cu care am dăruit iertarea noastră, înmiit o vom

primi înapoi. Iată calea pe care ne putem mântui!

* Cât putem, fiii mei, să iertăm cu toată inima noastră, ca să ne ierte si nouă Dumnezeu. Aceasta

este conditia, învoiala lui Dumnezeu cu oamenii.

* PărinŃii Bisericii au avut grijă să îl iubească pe aproapele lor, asa cum învată Evanghelia, si

izbutind aceasta, au ajuns la sfintenie. Iertând din toată inima noastră, vom fi iertati de Dumnezeu.

* Unul singur este adevărul, că fiecare om va sfârsi odată viata sa si va ajunge în vesnicie. Si

întrucât asa se va întâmpla, să avem grijă. Trebuie să fim pregătiti, curătiti, spovediti, iubitori si celelalte.

Să facem asta acum, când avem timpul la dispozitia noastră. Să ne silim să credem acest adevăr, că vom

muri si vom fi judecati după Evanghelie. Să luăm Evanghelia si să ne străduim să o punem în practică.

* Omul care are dorinta de a se mântui va fi urmărit de mila lui Dumnezeu. Îl va urmări până în

ultima clipă, pentru că Dumnezeu găseste cu lupa pe care o are moleculele dorintei de mântuire din inima

sa. Le va pune pe acestea în valoare si îi va da omului puterea de a se mântui până la urmă. Sfânta

34

Evanghelie a lui Hristos aduce multă mângâiere si vă povătuiesc mereu să o cercetati ca să aveti lumina

Lui în viata voastră.

* Cum va sterge Dumnezeu toate volumele în care sunt scrise păcatele noastre, când noi nu vrem să

stergem nici măcar o pagină din greselile fratelui nostru? E nevoie de luptă împotriva tinerii de minte a

răului, împotriva dusmăniei si a răzbunării.

Ce au câstigat toti cei care au plecat fără să-i ierte pe ceilalti? Nu se vor căi acum amarnic, fără folos

si fără îndreptare?... De vreme ce ne aflăm încă în această t, de vreme ce cortina teatrului lumii

prezente nu a căzut si firul vietii noastre nu s-a rupt, mai putem încă ierta.

* Hristosul nostru este o rugă desăvârsită, mângâiere înaltă, largă si întinsă; nu are măsură. Prin

urmare trebuie să-L iubim si să pomenim cât putem de des numele Lui sfânt.

* Hristos a venit să ne învete cu întreaga Lui viată si exemplul Lui, cu felul în care a trăit, cum

trebuie să trăim si noi. Hristosul nostru este îndurare, dragoste si milostivire către aproapele nostru... De

aceea noi toti ar trebui, cu duhul recunostintei noastre, să-L iubim pe Hristos, să-L cinstim, să cugetăm la

El. Să-I promitem că vom asculta voia Lui. Să ne recunoastem păcatele si să-I multumim pentru îndurările

Sale. Multumirea noastră împlineste o datorie de recunostintă către Dumnezeu si totodată Îl provoacă si Îl

îndeamnă pe Dumnezeu să ne dea si mai multe harisme decât ne-a dat până acum.

* Noi, oamenii, vrem multe de la Dumnezeu. Vrem să ne iubească, să ne ierte, să ne poarte de grijă,

să ne ocrotească... Dar pentru a dobândi acestea de la Dumnezeu, trebuie să le dăm noi mai întâi

aproapelui nostru si atunci le vom primi. Vom dărui iubire, blândete, nejudecare, milostivire, ajutor si le

vom primi cu sigurantă de la Dumnezeu.

Va trebui să ne petrecem cât mai mult timp cu Hristosul nostru. Să-L iubim, să-L cinstim, să-L

slăvim, să ne închinăm Lui, să-L mărturisim si să-L urmăm în exemplul Său. Când vom face toate

acestea, să credem neîndoielnic că luăm în noi însusirile lui Hristos.

Despre necazuri

* Când aveti un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie

ispită sau orice alt rău, îngenuncheati si rugati-vă să se facă voia lui Dumnezeu si nu a voastră... Domnul,

Care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului si mijlocul prin care să o depăsească.

* În orice ispită am cădea, dacă nu îngenunchem, dacă nu ridicăm mâinile si nu vărsăm lacrimi de

implorare, ispita nu se îndepărtează... Ajutorul îl vom lua de la Hristos numai prin rugăciune.

* Dacă suntem nepăsători si trândavi în înfruntarea ispitelor, acestea se întăresc, devin mai

amenintătoare, si păcatul devine mai primejdios.

* Rugăciunile pe care le facem cu căldură, de bunăvoie, cu durere si lacrimi vor fi ascultate.

* E cu neputintă ca Dumnezeu să-l lase să piară pe omul pocăintei si al rugăciunii; e imposibil.

* Ceea ce vrea Hristos de la noi e să întelegem păcătosenia noastră, să avem cunoastere de sine, să

cerem iertare si să-L iubim sincer. Această iubire o cere Dumnezeu de la om, că altfel îl iubim pe diavol si

ne ducem în iad.

* Dumnezeu nu va nesocoti rugăciunea smerită în duhul adevărului, ci se va îngriji si o va răsplăti.

Când rugăciunea noastră este smerită, când este însotită de faptele iubirii si milosteniei, Dumnezeu o va

asculta si va răspunde.

* Prin ispitele de folos trebuie să trecem ca să ne mântuim, dar să ne rugăm la Dumnezeu să nu ne

lase să trecem prin cele fără de folos si primejdioase.

Despre ascultare

* Ascultarea dăruieste lipsa de griji, căci grija este o tuberculoză duhovnicească, care încet-încet,

precum microbul tuberculozei otrăveste viata omului, sufletul si trupul, si treptat aduce moartea. Asa face

grija vietii, îl macină pe om ca microbul si îi ucide sufletul.

* Ascultarea se raportează la Hristos si nu la omul de care ascultă cineva. Si când ucenicul ascultă

fără gânduri ascunse, ci doar din iubirea pentru Hristos, atunci ascultarea lui este cuviincioasă înaintea lui

35

Hristos. Să ascultăm doar din iubire pentru Hristos, si astfel drumul nostru către Hristos va deveni

statornic si fără povârnisuri.

* Care om de pe pământ nu a făcut greseli si nu a fost rănit în lupta cu diavolii, cu patimile si cu

lumea? Nu e vorba despre aceste răni, ci despre faptul că trebuie să vedem încontinuu locul unde trebuie

să ajungem. Cu cele două virtuti, ascultarea din iubire pentru Hristos si rugăciunea, vom reusi să

dobândim iubirea lui Hristos. Si când iubirea lui Dumnezeu va veni în sufletul nostru, atunci vom primi

lumină pe drumul nostru. Atunci dragostea lui Hristos îndepărtează orice greutate si simtim că suntem

foarte fericiti în viată.

Ascultarea îl smereste pe om si smerenia alungă orice lucrare ispititoare. Unde este smerenie,

diavolul piere. Unde este mândrie si egoism, acolo îsi face aparitia diavolul, ispitele si patimile.

Ascultarea este o virtute foarte frumoasă, deoarece îl înarmează pe om cu multă smerenie atunci când

ascultă din iubire pentru Hristos, cu luare-aminte.

Despre judecare

* Părintele Ceresc a lăsat judecata Fiului, ca Acesta să judece lumea, si Hristos ne spune să nu

judecăm. Vine omul si ia judecata lui Dumnezeu si judecă. Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă

omul!

* Rădăcina păcatului judecării începe din egoism si mândrie, care sunt mari boli duhovnicesti. Toate

patimile, păcatele si căderile îsi au punctul de plecare în egoism.

* Să nu judecăm si să nu osândim, căci acesta este păcat înfricosător. Avem atâtea păcate asupra

noastră, suntem atât de împovărati, avem atâtea greseli personale, si nu trebuie ca din cea mai mică

pricină, când auzim ceva, să începem să bârfim, si în felul acesta să-i dăm diavolului dreptul de a scrie

învinuiri în catastiful greselilor noastre. Să nu judecăm lesne. Părintele meu Iosif spunea: “Omul care nu-l

judecă pe fratele său se va mântui. Căci dacă îsi cârmuieste cum se cuvine limba sa, înseamnă că se

cârmuieste pe sine după voia lui Dumnezeu“.

Mântuirea noastră este foarte importantă si este o lucrare plină de primejdii

Pilda crestinilor bulgari, care au fost muceniciti pentru ca nu au vrut sa manance carne in Postul mare

Fratilor si parintilor, vreau sa indemn dragostea voastra spre fapte bune cu o istorioara folositoare. Povestirea este aceasta: in tara Bulgariei s-a dat porunca aspra de la domnul locului, precum ne-am incredintat de la multi, pentru crestinii si fratii nostri ce sunt robiti, ca de vor vrea sa manance carne in sfantul si marele post, isi castiga viata, iar de nu vor vrea, pe toti o sa-i treaca prin sabie. Deci acel pagan a pus toata puterea ca sa se plineasca cuvantul lui. Atunci s-au adunat la un loc multimea robilor, copiii si femeile. Si mare jale era intre ei, caci pe de o parte socotind cum sa calce legea crestineasca si sa manance carne, se intristau si plangeau, iar pe de alta parte vedeau primejdia mortii si se tanguiau cu amar. In scurt timp s-au supus si au hotarat cei mai multi sa se supuna poruncii tiranului. Dar dintre ei s-au osebit patrusprezece familii, zicand ca nicidecum nu vor face porunca paganului, ca sa manance carne in sfantul post. Ceilalti crestini se rugau de ei si-i indemnau sa nu piara pentru atata greseala, ci deocamdata sa faca voia tiranului si pe urma se vor indrepta prin spovedanie si pocainta, insa acestia nicidecum n-au vrut, ci nadajduiau la Dumnezeu si la castigul bunatatilor vesnice.Iar domnul cel barbar, daca a vazut taria mintii lor, s-a sfatuit sa omoare pe unul din ei si sa-i imparta femeia si pe copiii lui robi tatarilor, socotind ca doar si ceilalti se vor infricosa si vor face voia lui. Si dupa cum a poruncit indata s-a facut. Dar ceilalti nu s-au infricosat, ci mai mult s-au intristat si ziceau: „crestini suntem si un cuget avem cu fratele nostru ce a marturisit”. Deci pentru aceasta buna marturisire li s-au taiat si lor capetele si s-au savarsit in Domnul.

Vedeti fratilor ca si pana astazi se implineste Evanghelia imparatiei lui Dumnezeu, caci zice Domnul: „Cel ce iubeste pe Tatal sau si pe mama sa mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine, si cine nu ia crucea sa si sa vie dupa Mine nu este Mie vrednic!”. Si iarasi zice: „nu va temeti de cei ce omoara trupul, iar sufletul nu pot sa-l omoare, ci mai vartos sa va fie frica de Dumnezeu care poate si sufletul si trupul sa-l chinuiasca in gheena focului”. Asa si acestia au ascultat poruncile Evangheliei si savarsind porunca lui Dumnezeu au castigat, fericitii, cununa muceniciei. S-au numarat cu sfintii Macabei, indoindu-li-se numarul, ca aceia erau sapte, iar acestia patrusprezece. Aceia au marturisit sa nu manance carne de porc, dupa legea lui Moisi, iar acestia sa nu guste nicicum carne in sfantul si marele post. Cu mult mai de cinste este lauda acestora, decat a sfintilor Macabei, ca legea atunci oprea pe evrei sa nu manance carne de porc, iar acestora era cu putinta sa guste deocamdata, si pacat nu ar fi avut, precum zice marele Vasile. Dar, de vreme ce scopul acestor pagani era batjocura credintei crestinesti, pentru aceea acesti fericiti n-au vrut sa defaime legea lui Hristos, pentru dragostea lui. O lucru minunat! O fericitilor barbati! Intr-un ceas au castigat imparatia cerurilor. Ce vor raspunde despre aceasta cei ce se intovarasesc cu ereticii si cu iconomahii, desi spun ca nu smintesc credinta? Unde sunt cei ce zic, ca nu se socoteste mucenicie de va muri cineva pentru icoana lui Hristos? Ca de vreme ce aceia nevrand sa manance carne in post, s-au invrednicit sa fie mucenici, cu atat mai mult se vor invrednici de cununa stralucitoare cel ce se vor da spre moarte pentru ca sa nu se lepede de icoana lui Hristos, Dumnezeul nostru. Dar iconomahii ca niste intunecati ce sunt voiesc sa faca si pe altii sa cada in adancul pierzarii.

Iar noi, fratilor, sa slavim pe Dumnezeu, Care cinsteste pe cei care-L cinstesc, si care si acum in vremurile noastre face mucenici. Dar sa socotim, ca daca aceia, fiind oameni simpli si neinvatati, avand femei si copii, toate le-au lasat pentru dragostea lui Hristos, cu atat mai vartos noi care pazim fecioria, ne trudim si lumea am parasit cu toate ale ei (trebuinta vremii intamplandu-se) sa ne facem urmatori sfintilor mucenici, iar aceasta se va face in ziua, cand ne va chema Hristos. Acum sa stam cu rabdare, cu barbatie, la cercarea cugetului nostru, sa nu ne inchinam lui Baal, adica iconomahilor, precum se inchinau evreii lui Baal, idolul. Sa nu fugim de razboiul gandurilor, ci mai vartos cand diavolul ne sageteaza cu sagetile aprinse ale poftelor trupesti, sa ne imbarbatam si sa le stingem cu lacrimi, cu pocainta, cu rugaciuni si cu alte patimiri rele ale trupului, ca si noi sa putem zice cu Apostolul: „In toate zilele ma omor spre lauda voastra, pe care o am in Hristos Iisus Domnul nostru”. Si cu sfantul David: „Ca pentru Tine, Domnul meu, ne omoram in toata ziua, ca niste oi spre junghiere ne-am socotit”. Cu care sa ne invrednicim a ne face mosteni imparatiei cerurilor, in Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia este slava si puterea, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfanta Casiana, prima femeie imnograf

Vreme de un mileniu multi barbati si numai cateva femei au scris imne bisericesti in Bizant. Unele dintre aceste imne inca sunt cantate si astazi in cadrul slujbelor din Biserica Ortodoxa.


Cunoastem numele a sute de barbati imnografi care provin in toate partile lumii crestine, din Grecia, Italia, Palestina, Siria, Cipru, Creta si Sicilia. Acesti imnografi provin din toate clasele societatii bizantine, de la omul necunoscut care si-a semnat imnul “pacatosul”, pana la Imparatul Iustinian (527-565), care a scris cu cerneala rosie imperiala imnul Unule Nascut, ce a fost inclus ulterior in randuiala Sfintei Liturghii.

Cea mai cunoscuta femeie imnograf - si singura - ale carei cantari sunt pana in zilele noastre intalnite in cartile de cult, este Sfanta Casiana (Casia, Icasia), o monahie care a trait in secolul al IX-lea, pe care Biserica Ortodoxa o praznuieste pe 7 septembrie. Mai sunt cunoscute si alte femei care au compus imne liturgice, precum Marta (mama Sfantului Simeon Stalpnicul), Tecla (o maica ce a trait in jurul sec. al IX-lea si este cunoscuta pentru scrierea unor canoane), Kouvouklisena ( o femeie psalt si probabil compozitor, amintita intr-un manuscris al Marii Lavre din Athos), insa ele sunt amintite numai in documente, fara a ni se pastra opere ale lor.

Faima Sfintei Casiana este documentata de catre Nichifor Kalist Xantopoulos (imnograf si preot la Marii Biserici din Constantinopol). In catalogul acestuia din sec. al XIV-lea in care sunt mentionati cei mai importanti imnografi bizantini, Sfanta Casiana este singura femeie imnograf cunoscuta.

De asemenea, Sfanta Casiana este singura femeie imnograf reprezentata pe prima pagina a unui Triod, tiparit la Venetia in 1601, care include reprezentari ale celor mai cunoscuti imnografi ai Bisericii.

Despre "Casiana monahia“, pr. prof. Petre Vintilescu precizeaza ca ii intrece cu mult pe imnografii secolului al IX-lea, care, desi manuiau foarte bine condeiul, adoptau un stil bombastic. "Cassia“, "Icassia“ sau "Cassiana monahia“, asa cum este amintita de cartile de cult, era "inteligenta si inzestrata cu un remarcabil talent poetic“, stralucind "prin originalitate in opera sa, in care stia sa uneasca delicatetea simtirii cu o adanca religiozitate si cu o energica francheta“ (pr. prof. Petre Vintilescu, "Poezia imnografica“). 


Viata Sfintei Casiana


Sfanta Casiana s-a nascut intre anii 805-810 in Constantinopol intr-o familie de aristocrati. Trei cronicari bizantini - Pseudo-Grigorie Logothethul, Gheorghe Monahul (Gheorghe Pacatosul) si Leo Gramaticul, amintesc faptul ca ea a participat la o "infatisare a mireselor” organizata pentru tanarul Teofil Iconoclastul de mama lui vitrega, Eufrosina.

Captivat de frumusetea Casianei, tanarul imparat s-a apropiat de ea si i-a zis: "Prin femeie [au intrat in lume] cele josnice", facand aluzie la pacat si la suferinta care la care a dus pacatul Evei. Casiana a raspuns prompt: "Si prin femeie [au venit si] cele mai alese", trimitand astfel la nadejdea de mantuire adusa in lume de intruparea lui Hristos prin Nascatoarea de Dumnezeu. Ranit in orgoliul sau de replica severa a Casianei, Teofil s-a razgandit si a ales-o drept sotie pe Teodora.

Casia a intemeiat un asezamant monahal in 843 in vestul Constantinopolului, langa zidurile Imparatului Constantin, devenind totodata stareta a acestuia. Chiar daca multi cercetatori atribuie aceasta decizie insuccesului cu privire la relatia cu imparatul Teofil, o scrisoare a Sfantului Teodor Studitul indica faptul ca ea avea alte motivatii pentru a alege viata monahala. Sfanta Casiana Avea o relatie apropiata cu manastirea vecina a studitilor, ce conata intr-un rol central in re-editarea cartilor litrugice bizantine in sec. IX-X.


Astfel, ea a avut relatii stranse cu apropiata Manastire Studion care avea sa joace un rol crucial in reeditarea cartilor liturgice bizantine in secolele IX-X si care a permis astfel supravietuirea operei Casianei. 


Se crede ca a trecut la cele vesnice inainte de 865 i.Hr.

Sfanta Casiana - Opera imnografica

Sfanta Casiana a compus un numar mare de imne liturgice, o parte din ele fiind incluse in cartile de cult ortodoxe, precum Mineiele si Triodul. Traditia si cercetarea manuscriselor atribuie Sfintei Casiana 49 de imne religioase si 261 versuri profane in forma epigramelor si a versurilor gnomice sau sentinetelor morale (Ex: Urasc bogatul ce se vaita de parc-ar fi sarac.). Aceste opere se gasesc in numeroase manuscrise datand din secolele XI – XVI, si poarta numele Casia, Eicasia sau Icasia.

In cartile bisericesti nu se afla acum canoane cu numele sau, ci numai irmoase, anume irmoasele Canonului Sambetei celei Mari pana la oda 6. Unii cercetatori ii atribuie si textul “Canonului pentru cei morti”. Sfintei Casiana i se mai atribuie stihirile: la Nasterea lui Hristos, la sarbatoarea Sfintilor Mucenici Samon si Aviv (15 noiembrie), la Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, la sarbatoarea Sfintilor Mucenici Eustratie si Auxentie (13 decembrie).


Cantarea Casianei - "Doamne, femeia ceea ce cazuse”


Sfanta Casiana a scris multe cantari liturgice, dintre care cea mai cunoscuta este cea care-i poarta numele, anume Cantarea Casianei, unul dintre cele mai frumoase imne din Saptamana Patimilor, cantat la Denia din Marea Miercuri: "Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita, si tanguindu-se a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand: Vai mie! Ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune. Ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Al caror sunet auzindu-l cu urechile Eva in rai in amiazazi, de frica s-a ascuns. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu? Sa nu ma treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel ce ai nemasurata mila."
Modul in care a fost alcatuita stihira este, potrivit traditie, unul inedit. Astfel, expresia "de frica s-a ascuns“ este un adaos al imparatului bizantin Teofil (829-842), care se afla in vizita la manastirea in care Casiana se retrasese (manastire fondata, de fapt, de ea insasi), tocmai in momentul in care ea compunea aceasta idiomela. Din dorinta de a nu-l intalni pe imparat, Casiana a fugit in timp ce Teofil vizita chiliile. Intrand in chilia Casianei si gasind pe masa aceasta idiomela, imparatul a adaugat cuvintele: "de frica s-a ascuns“. Se pare ca ele nu se refereau in mod expres la Eva (care L-a auzit pe Dumnezeu umbland prin gradina raiului "in amiazazi“), ci mai de graba la Casiana, care, auzind ca imparatul se apropie de chilii, a fugit si s-a ascuns. Vazand la intoarcerea in chilie acest pasaj, Casiana nu l-a sters, ci a continuat scrierea stihirii.


Acest imn este considerat a fi o capodopera a poeziei religioase. Nu este pentru intaia oara cand “femeia pacatoasa”din Evanghelia dupa Luca, apare in imnografia greaca. Si Sfantul Roman Melodul i-a inchinat un condac. Potrivit bizantinistului rus Alexander Kazhdan, imnul nu se refera la Maria Magdalena, deoarece numele Mariei nici nu a fost vreodata mentionat. In timp ce Roman Melodul, potrivit lui A.R.Dyck, urmeaza linia evanghelica, Casia, pe de alta parte, prezinta mai ales relatia metafizica dintre pacatos si Dumnezeu: eroina imnului ei nu are pretentia de a fi mai dreapta decat altcineva (un fariseu de exemplu), insa, cu umilinta, ea ingenuncheaza inaintea Domnului si isi cere iertare.


Limbajul troparului este un mozaic compus din cuvinte, fraze si ecori din Sfanta Scriptura, in special din Psaltire. Structura si stilul troparului Casiei sunt influentate de cei sapte psalmi penitentiali (6, 31, 37, 50, 101, 129, 142), dintre care trei (37, 50,142) sunt cantati in timpul Utreniei din Marea Miercuri. Ca si acesti psalmi, troparul este adresat lui Dumnezeu, implorand mila Sa.


Radu Alexandru

Rugaciunea Sf. Efrem Sirul - rugaciunea Postului Pastelui

In acesta perioada a Postului Pastelui sau Postul Mare se citeste aceasta rugaciune de umilinta si adevarata smerenie a unui mare invatator al vietii duhovnicesti Parintele Efrem Sirul. Rugaciunea se citeste de doua ori la sfarsitul fiecarei slujbe din post de Luni pana Vineri(nu si Sambetele si Duminicile). Ea poate fi citita insa si de fiecare crestin in fiecare zi, la rugaciunile de dimineata si de seara, dar si in alte momente ale zilei.Cand o citim, facem cate o metanie dupa fiecare cerere.

Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert, nu mi-l da mie.(o metanie) Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei daruieste-mi-l mie, sluga Ta.(o metanie) Asa Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad greselile mele si sa nu osandesc pe fratele meu. Ca binecuvantat esti Tu in vecii vecilor. Amin.(o metanie)

Apoi facem 12 inchinaciuni si spunem: "Dumnezeule curateste-ma pe mine pacatosul!(o inchinaciune)

Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului.(o inchinaciune)

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule miluieste-ma.(o inchinaciune)

Fara de numar am gresit, Doamne iarta-ma.(o inchinaciune)

CONON GRADINARUL,Sfantul Mucenic Conon din Isauria

 

Sfantul Conon a trait pe vremea Sfintilor Apostoli. S-a nascut in Isauria. Cei de aici au primit credinta in Hristos de la Sfantul Apostol Pavel. Parintii sai, Nestor si Nadia, l-au casatorit fara voia sa. Inainte de a se casatori, i s-a aratat Sfantul Arhanghel Mihail, in chip de barbat prealuminos, care, dupa ce l-a invatat sfanta credinta, l-a botezat in numele Preasfintei Treimi, l-a impartasit cu dumnezeiestile Taine si l-a insemnat cu semnul Sfintei Cruci.

Dupa nunta, Sfantul Conon a luat o lumanare, a pus-o sub un vas si a intrebat-o pe sotia sa: „Ce e mai bun, lumina, sau intunericul?" Iar ea a raspuns: "Lumina." Din acel moment el a inceput sa-i vorbeasca despre Hristos si despre viata vesnica. Atat sotia, cat si parintii sai, au primit datorita lui, credinta in Hristos. Conon a trait o vreme cu sotia lui ca frate si sora. Dupa putin timp sotia si parintii lui au murit, iar el s-a retras complet din viata lumii, daruindu-se deplin vietii de rugaciune. A facut multe minuni, intorcand pe multi la Hristos. Atat de mare era puterea sa asupra duhurilor necurate, incat au ajuns chiar sa-i slujeasca. Pe unele duhuri le-a pus sa sape pamantul in gradini, sa smulga buruienele, spinii si palamidele; pe altele sa are tarinele si sa le semene, sa pazeasca roadele; sa pasca cireada dobitoacelor si s-o apere de fiare, sa taie si sa aduca lemne; sa faca tot lucrul casei ca niste robi.

In timpul unei prigoane este torturat si injunghiat peste tot cu cutite. Cei bolnavi se ungeau cu sangele lui si se faceau sanatosi. Dupa aceasta mucenicie Sfantul Conon a mai trait doi ani in cetatea Isauria.

Ion UNTARU : Călugărul

Nu se mai văzuseră de pe băncile facultăţii când fuseseră prieteni buni, viaţa îi despărţise aruncându-i la mare distanţă unul de celălalt şi acum după 55 de ani (!) unul din ei îl descoperise din America pe celălalt prin intermediul internetului.

- Spune-mi Cristiane mă mai recunoşti?

- Dacă închid ochii şi te ascult, vocea nu ţi s-a schimbat aproape deloc.
- Şi dacă deschizi ochii?
- Mă uit atent şi încerc să văd în tine pe prietenul meu de la jumătatea secolului trecut. Încerc să dau timpul înapoi, fruntea voluntară, nasul acvilin, linia usor sarcastică a buzelor sunt uşor de recunoscut. Avem amândoi părul alb, şi fiecare bate pe ‘şapte’ş’patru.

Teo fusese co-director din partea română al unei societăţi franco-române în domeniul prospecţiilor, lucrase un timp detaşat şi în Atlanta, călătorise mult prin lume şi după ieşirea la pensie, făcuse numeroase excursii dintre care două în jurul lumii, Machu Pichu, Tibetul, Taj Mahalul, Hawaii, Bermude, sfinxul, piramidele, Kuweitul, Sharm El Şeic-ul.

Cristian arăta mai vârstnic.

- Cu mine a şters viaţa mai multe străzi decât cu tine! Şi mi-am zis mereu că mai rău decât atâta nu se poate, dar uite că viaţa a ţinut cu orice preţ să mă contrazică, eşuând de fiecare dată. Cinci copii în total, trecut fărămiţat, riduri şi cearcăne din cele mai timpurii, şomaj înaintea pensiei, vinde casa, plăteşte datoriile şi cumpără repede cu diferenţa o casă undeva în lunca Dunării, pensie cam treisute treizeci si trei de dolari, după reajustare se înţelege. Asta ca să-ţi dau o idee ceva mai exactă pe ce picior dansez, deşi mie acum numai de dans nu-mi arde.

Zi-mi despre tine: te-ai căsătorit, ai familie, copii?

- Hai să vorbim despre lucruri mai vesele.

- Cum ai dat de mine?

- Ţi-am citit pe internet romanul Călugărul, am tresărit la numele autorului, ţi-am aflat adresa şi ţi-am scris. M-a tulburat, m-a pus pe gânduri. Mă trezeam noaptea gândindu-mă la ce-am citit. Bietul om! L-ai cunoscut sau numai fantezia scriitoricească?

- Goana după un ideal. Alergi toată viaţa după el şi el fuge din calea ta, la fel ca linia orizontului, amândoi cu viteze constante. Toată viaţa şi-a dorit să ajungă călugăr şi n-a reuşit. Viaţa nu se poate să fie numai o orbecăială în întuneric. Mai este ceva care ne scapă. Şi el căuta acest ceva, Adevărul absolut să zicem. Familia şi restul lumii l-au acuzat că se derobează de obligaţiiile civice, cap de familie, pensii de întreţinere şi altele asemenea. Şi s-a revoltat. Împotriva tuturor şi împotriva lui însuşi pentru nereuşită. El a vrut să devină călugăr cu orice preţ. Şi când şi-a dat seama că nu reuşeşte, s-a izolat într-o casă părăsită, luând numai Biblia cu el şi trăind ca un pustnic. Hrănindu-se cu ce putea să-i ofere pădurea din apropiere şi o dată la două zile câte un pachet de jumătate kilogram de pesmet. Curgea prin apropiere un izvoraş, aşa că de apă nu ducea lipsă.
- Nu se poate trăi cu atât de puţin.
- Când eram copil, am cunoscut oameni din satul meu care veneau de pe front sau din prizonierat, şi care se hrăniseră la fel cu crenguţe de pomi tăiate, rădăcini de copaci, cu iarbă. Pentru ei ar fi fost o delicatesă pesmetul, dar nu aveau cum să ajungă la el. Patericul e plin de pustnici care au trăit cu zecile de ani în câte o grotă de care ştia numai Dumnezeu, împletind coşuri de nuiele sau rogojini numai pentru pâine. Pâine şi apă. Şi i-a ţinut Dumnezeu sănătoşi. Confortul pentru ei era un cuvânt necunoscut.
- Bine, dar bine, corpul are nevoie de o hrană cât mai variată şi bogată în calorii, vitamine, proteine, minerale. Nutriţioniştii susţin că omul trebuie să includă peste patruzeci de ingrediente pentru un regim adecvat. Ca să nu strice un anume echilibru energetic. Altminteri te anemiezi obligatoriu. Îmi dai dreptate?

- Da. Dar dacă vrea, pune Dumnezeu restul.

- Aici m-ai blocat… Nu ştiu ce să mai zic. Şi amănuntele de unde le cunoşti?

- Îşi fixase singur canon de chilie, nu slujea pentru că nu era preot, iar cu lucrurile acestea nu se glumeşte, dar se ruga continuu. Trăia în lume, dar se considera în mănăstire. Şi un călugăr nu se laudă niciodată cu faptul că posteşte. Dar îl mai căuta soţia şi de la ea am aflat. Până când şi-a zis că nu e pustnic acela care locuieşte la marginea satului, aşa că într-o bună zi şi-a aflat adăpost într-o peşteră neştiută de lume. Asta aşa pe scurt ca să închei.

- Bine dar ca cititor încerc un sentiment de insatisfacţie. De fapt cum se termină povestea?

- Nu e nici un fel de poveste. Ea continuă. Continuă pentru fiecare dintre noi. Chiar şi pentru tine, deşi tu nu voieşti să devii călugăr. Acelaşi adevăr pe care l-ai căutat şi tu toată viaţa. Mai bine să ne punem întrebări, chiar dacă acum nu suntem în stare să răspundem la ele, decât să vegetăm. Sufletele noastre tânjesc după un zbor anume. Şi la capătul acestui zbor ne aşteaptă Dumnezeu. Vorbeşte-mi despre tine. Tot ce crezi că merită să ştiu.

- Parcă-mi este ruşine că am trăit mai bine decât călugărul tău. Dar am muncit şi mi-am câştigat cinstit pâinea zilei. Am vrut şi eu să văd toate monumentele importante din catalogul istoriei şi să descifrez simbolurile, semnificaţiile pe care le ascund. Quo Vadis Domine? Şi să învăţ ce se poate învăţa din acestea. Mi-a plăcut numai partea plină a paharului şi când se golea îl umpleam repede la loc. Mai bine sătul decât flămând, mai bine sănătos decât suferind. Am acasă albume peste albume cu locurile vizitate. Le privesc uneori şi-mi pare că este vorba despre un altul. Poate că într-o zi am să-mi scriu şi eu un fel de jurnal. Dar sunt prea lenş. Nu cred că o voi face. De ce să-l scriu? Ce-am căutat, am găsit, ce-am vrut să văd, am văzut.

- Ce-ţi mai doreşti?

- Poate ţi se pare ciudat că nu duc ca cei mai mulţi grija traiului de mâine. Şi cu toate astea parcă port un gol în spate, un balon imens. Nu e greu, ci numai incomod. Îl simt umplut cu heliu pe care scrie cu Times new roman font 15:,,Standard“. Ăsta e poate stigmatul meu. Şi cine ştie, cum spui tu la capătul drumului poate rolurile noastre se vor inversa.

- Lazăr şi bogatul nemilostiv? Nu e cazul aici.

- Dacă sachimbăm locurile poate că este.

- Atunci căutarea continuă. Pentru amândoi, nu?

- Desigur.

Înserarea cobora în falduri învăluindu-le treptat contururile.

Sfantul GHERASIM DE LA IORDAN

Sfantul Gherasim de la Iordan a trait in secolul al VII-lea. Dupa ce s-a calugarit, s-a retras in pustiul Tebaidei unde a intemeiat un asezamant monahal, prezent si in zilele noastre. Atat de mult s-a impartasit de viata dumnezeiasca, incat si fiarele salbatice i se supuneau. Din scrierea vietii sale aflam ca intr-o zi, pe cand mergea prin pustia Iordanului, a intalnit un leu fioros care ragea cumplit din cauza ca ii intrase in laba un spin. Sfantul Gherasim ii scoate spinul si din acel moment leul nu-l mai paraseste pe Cuvios, il urmeaza pretudindeni, ca un adevarat ucenic.

In acel timp, la manastire, Parintii aveau un catar cu ajutorul caruia aduceau apa de la raul Iordan. Cuviosul Gherasim l-a pus pe leu sa il pazeasca pe catar. Leul indeplinea cu bucurie aceasta sarcina. Insa, intr-o zi, leul s-a departat cam mult de catar si a adormit. Cativa negustori, trecand cu o caravana de camile pe acolo si vazand catarul singur, l-au luat si si-au continuat drumul.

Cuviosul Gherasim, vazand ca lipseste de la manastire catarul si crezand ca leul l-a mancat, i-a spus acestuia: "lucrul pe care il facea catarul il vei face tu, slujind trebuintele manastirii“. Si leul s-a facut de indata ascultator si cara zi de zi apa de la Iordan pentru manastire.

Dupa o vreme, negustorii s-au intors pe acelasi drum. Si pe cand treceau Iordanul, s-au intalnit cu leul care implinea lucrul catarului. Negustorii, vazand leul, s-au speriat si au fugit. Leul a luat catarul de frau si s-a intors la Sfantul Gherasim si cu cateva camile.

Cuviosul Gherasim s-a bucurat de cele petrecute, nu atat pentru ca isi recuperase catarul, ci mai ales pentru faptul ca a cunoscut ca leul nu a mancat catarul. Cuviosul Gherasim l-a eliberat pe leu de sarcinile pe care le primise. Cu toate acestea leul, desi parasise manastirea, venea o data pe saptamana la Cuviosul Ghersim, plecandu-si capul inaintea lui, ca si cum i s-ar fi inchinat.

Dupa ce Sfantul Gherasim a trecut la cele vesnice, leul s-a dus la mormantul lui, si, racnind cu putere, a murit.

In asezamantul monahal de la Ierihon, Sfantul Gherasim a asezat anumite randuieli in manastire, potrivit carora cinci zile din saptamana, monahii trebuiau sa sada in chiliile lor si sa impleteasca cosnite si presuri din trestie. In tot acest timp, ei nu trebuiau niciodata sa aprinda focul si sa se hraneasca doar cu putina paine uscata si curmale. Usa chiliei trebuia sa ramana in permanenta deschisa, ca oricine ar fi vrut sa poata sa intre si sa ia orice doreste. Sambata si duminica ei trebuiau sa se adune in biserica manastirii. In aceste zile ei aveau masa de obste cu putine legume si putin vin spre slava lui Dumnezeu. Fiecare monah aducea la picioarele staretului lucrul lui savarsit peste saptamana. Fiecare monah avea o singura haina. Sfantul Gherasim insusi se conforma acestor randuieli, fiind un exemplu pentru toti.

„Profeţia Sf. Nifon:

„Profeţia Sf. Nifon: Până la sfârşitul lumii nu vor lipsi profeţii lui Dumnezeu, dar nici slujitorii diavolului. Însă în zilele din urmă câţi vor sluji cu adevărat, cu credinţă lui Dumnezeu, cu multă înţelepciune se vor ascunde de oameni. Şi cu toate că nu vor face semne şi minuni ca sfinţii cei de demult, vor merge însă pe calea cea anevoiasă cu multă smerenie şi se vor afla mai mari decât cei din vechime care au făcut minuni. În zilele în care trăim noi astăzi, ale lui antihrist, nu se află nimeni ca să facă minuni, ca să se înfierbânte râvna lor spre nevoinţele cele duhovniceşti. Pentru ca în toată lumea, câţi vor ocupa tronurile arhiereşti vor fi cu totul nevrednici şi nu vor avea nici o idee de fapte bune. Dar şi subreţii vor fi la fel. Vor fi biruiţi de lăcomia pântecelui şi de slava deşartă şi vor fi pricină de sminteli oamenilor, mai mult decât pildă de fapte bune. Peste tot va stăpâni iubirea de arginţi. Dar vai de monahii care se străduiesc să adune bani, ca unii ca aceştia nu vor vedea faţa Domnului. Căci iubirea de arginţi e urâciune înaintea Lui. Monahii şi mirenii vor da bani cu dobândă. Nu vor vrea să-i dea la săraci, ca să aibă răsplată în cer. Dacă nu vor părăsi această lăcomie se vor cufunda în iad. Din neştiinţă se vor înşela cei mai mulţi şi vor merge pe calea cea largă şi netedă, care duce la pierzare.” (Sf. Ioan Iacob, Hrană duhovnicească)
O altă pildă a Sf. Ioan Iacob, tristă de data asta: „La o mânăstire de maici (în număr de 700), care erau sub povăţuirea Sf. Pahomie cel Mare, a venit un croitor să întrebe dacă au de lucru pentru el. O maică l-a întâmpinat şi i-a zis că mânăstirea are maici croitorese, aşa că nu-i nevoie. Altă maică a văzut-o cu acela şi a bârfit-o altora, zicând că a curvit cu croitorul, şi s-a răspândit vorba asta în toată mânăstirea. Biata monahie n-a mai suportat ruşinea şi s-a aruncat în râu, înecându-se. Văzând asta, cea care a bârfit-o s-a spânzurat. Morala e următoarea: Iata unde poate duce o „mică” minciună!” (Sf. Ioan Iacob, Hrană duhovnicească)
„Povestit-a oarecare dintre bătrâni că un frate ce petrecea în Egipt mergea pe drum şi sosind noaptea a intrat într-un mormânt să se apere de frig. Trecând şi demonii pe acolo, au grăit unul către altul: „Vedeţi câtă îndrăzneală are acest călugăr, ia să-l îngrozim pe el!” Şi a răspuns altul: „La ce să-l mai înspăimântăm pe el, că acesta este al nostru , făcându-ne voia noastră: mâncând, bând, clevetind şi negrijindu-se de slujba sa. Ci mai vârtos, până când va zăbovi el în acestea, noi să mergem şi să necăjim pe cei ce ne necăjesc pe noi şi ne luptă cu rugăciune ziua şi noaptea!” Din asta putem înţelege că pe cei care nu suportă grija de mântuire îi trec cu vederea şi demonii, că ei se grăbesc să câştige vânat gras, adică pe nevoitorii care îi supără totdeauna şi-i rănesc.” (Sf. Ioan Iacob, Hrană duhovnicească)

Sfintii IOAN CASIAN SI GHERMAN

Cuviosul Ioan Casian, nascut pe la anul 365, si Cuviosul Gherman, nascut pe la anul 368, erau amandoi straromani din partile Dobrogei (dupa traditie, din Casimcea-Tulcea), iar numele celui dintai se regaseste in toponimia zonei respective: Podisul Casian, Pestera lui Casian, de nu cumva si numele localitatii Casimcea sta tot in legatura cu el. Nedespartiti toata viata, cei doi au apucat de tineri calea calugariei, mergand mai intai la Locurile Sfinte (BetIoan Casianleem), apoi in pustia schetica (Egipt), unde au deprins nevointa duhovniceasca de la marii anahoreti ai timpului. 

Pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Procopie Decapolitul

(27 februarie)

Tara Decapoliei, care se numeste astfel dupa numarul celor 10 cetati, este langa marea Galileii. Despre ea se pomeneste in Evanghelia Sfantului Marcu, ca a venit Iisus la marea Galileii, care este intre hotarele Decapoliei. Din acele parti era de fel Cuviosul Procopie Marturisitorul, care, petrecand mai intai in viata monahiceasca si cercand toata pustnicia cu dinadinsul si impodobindu-se cu desavarsita curatie, era vestit intre cuviosii parinti. Iar cand s-a ivit eresul luptarii contra sfintelor icoane, al carui iscoditor a fost Leon Isaurul, nelegiuitul imparat al grecilor, care pe sfintele icoane si pe cei ce le cinsteau si se inchinau lor ii numea inchinatori de idoli si pe multi din credinciosii imparati si arhierei si pe popoarele cele numite cu numele lui Hristos, care au fost mai inainte de el si pazeau cu dreapta credinta inchinarea icoanelor le da anatemei, singur fiind blestemat de toti.

Atunci acest mare si nemiscat stalp si tare aparator al dreptei credinte a stat cu barbatie impotriva taberelor eretice, care cu paganatate huleau intruparea Cuvantului lui Dumnezeu si cu necinste nesocoteau asemanarea lui Hristos, cea dupa omenire inchipuita pe icoana. Dar Cuviosul Procopie ii facea pe toti de rusine, mustrandu-le socoteala lor cea nebuna si cu nebiruite cuvinte insuflate de Dumnezeu ii biruia, rupandu-le ca pe o panza de paianjen impletiturile lor cele mestesugite. Pentru aceasta a pornit spre manie pe imparatul cel cu numele si cu naravul de fiara, care ca un leu iesind din pustie racnea, cautand sa inghita pe cineva.

Deci prin porunca aceluia, Cuviosul a fost prins si batut, apoi strujit amar cu unelte de fier peste tot trupul, aruncat in temnita intunecoasa si necurata; si toata chinuirea cea rea care i se facea in legaturi, cu marime de suflet o rabda, avand intru toate patimirile sale prieten si impreuna patimitor pe Cuviosul Vasile, pe care si in pustnicia sa, mai inainte, l-a avut partas iubit si impreuna vietuitor. Cu acela, dupa multe rani ce le-a luat pentru sfintele icoane, a rabdat multa vreme legaturi in temnita pana la pierzatorul sfarsit al tiranului. Iar dupa ce acel rau-credincios imparat s-a lipsit de viata cea vremelnica si de cea vesnica, murind cu trupul si cu sufletul, atunci Sfantul Procopie si Vasile si cu alti sfinti cuviosi parinti, au fost eliberati din legaturi si din temnita. Si au petrecut restul vietii lor in obisnuitele osteneli pustnicesti, povatuind pe toti la fapta cea buna si aducandu-i la mantuire. Apoi, la adanci batranete, s-a dus la Domnul nostru Iisus Hristos, ca sa-L vada, acum nu in icoana ci in fata si sa primeasca plata cea dorita a ostenelilor sale, ca un pustnic si ca un patimitor al lui Hristos, care pentru sfanta lui icoana s-a nevoit pana la sange.
Pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Talaleu
(27 februarie)

Sfantul Talaleu era cu neamul din latura Ciliciei. El, defaimand desertaciunea lumii acesteia, a mers mai intai in locasul Sfantului Sava. Iubind pustniceasca petrecere in calugarie, a luat asupra-si ingerescul chip si, pentru imbunatatita sa viata, s-a invrednicit treptei preotesti. Apoi, dupa cativa ani, a mers in cetatea Siriei ce se numea Gavala, care era sub mitropolia Laodiciei. De la acea cetate, ca la 20 de stadii, era o movila mare si o capiste idoleasca veche, ca cimitir vechi elinesc, si erau o multime de idoli acolo. Acel loc era infricosat tuturor celor ce treceau pe acolo, caci diavolii nu numai cu naluciri si cu aratari mincinoase infricosau, ci si cu ucideri de oameni vatamau pe multi oameni si dobitoace. De acest lucru auzind Cuviosul Talaleu, s-a dus acolo si s-a salasluit, facandu-si o coliba mica, nevoindu-se cu pustnicesti osteneli si cu rele patimiri, rugandu-se neincetat ziua si noaptea. Iar diavolii, nesuferind sa aiba langa dansii un vecin ca acesta, au adunat toate taberele cele infricosatoare si, pornindu-se cu mare manie, navaleau asupra lui, infricosandu-l cu glasuri fara de randuiala si cu ucidere ingrozindu-l. Apoi cu toate puterile cele viclene se sarguiau sa izgoneasca pe sfant din acele locuri pe care le aveau de demult ale lor. Iar Cuviosul Talaleu, intarindu-se si ingradindu-se cu credinta in Dumnezeu, cu rugaciunea si cu semnul Crucii, statea ca un ostas viteaz si nebiruit in ziua de razboi si batjocorea puterea lor cea slaba.

Un razboi ca acesta avand cu diavolii in toate zilele si mai ales in toate noptile, viteazul nevoitor i-a biruit in sfarsit cu ajutorul Celui inalt si au fugit cu rusine, neputand sa biruiasca pe ostasul cel viteaz al lui Hristos. Gonind pe diavoli, placutul lui Dumnezeu si-a facut o chilie strimta, nu dupa masura staturii sale, ci de doi coti de inalta si de un cot de larga, in care nu numai a sta, dar nici a sedea drept nu putea, pentru ca, fiind mare cu trupul, totdeauna tinea capul plecat la genunchi. Petrecand el aproape zece ani intr-o strimtoare ca aceasta, a venit Teodorit, episcopul Cirului, sa-l cerceteze si l-a gasit adunandu-si folos din Sfanta Evanghelie. Si intrebindu-l episcopul, pentru care pricina si-a ales o viata ca aceea, sfantul a raspuns: "Eu sunt vinovat de multe pacate si crezand ca ma asteapta multe munci vesnice, mi-am aflat o inchisoare ca aceasta, de buna voie, ca pedepsind trupul acesta cu muncire putina, sa ma izbavesc de muncile cele mari, care vor sa fie". Iar episcopul a primit mult folos de la dansul.

Apoi a daruit Dumnezeu Cuviosului Talaleu si darul facerii de minuni, ca sa tamaduiasca toate bolile si neputintele, nu numai la oameni, ci si la dobitoace. Pentru aceasta, multi mergeau la dansul, ca la un izvor tamaduitor si castigau sanatate trupeasca si sufleteasca. Caci elinii, care erau in satele dimprejur, se intorceau la Hristos Dumnezeu si toti inchinatorii de idoli care se aflau intre crestinii din toate hotarele cetatii Gavaliei - care erau inca o multime pe atunci -, s-au luminat desavarsit cu sfanta credinta, prin minunile cele facute de Sfantul Talaleu, venind la cunostinta adevarului. Iar cu ajutorul popoarelor celor ce de curand crezusera, Cuviosul a stricat templul cel paganesc. Apoi cimitirul elinesc l-a darimat si, curatind locul de acele vechi lucruri diavolesti, a zidit pe el o biserica in numele tuturor sfintilor mucenici si a dat slava lui Dumnezeu intr-insa. El a vietuit celelalte zile intru nevointele sale cele obisnuite si placand lui Dumnezeu desavarsit, s-a mutat la El intru adanci batranete.

Despre acest cuvios, Sfant Sofronie al Ierusalimului, in Limonar scrie astfel: Ava Petru, preotul lavrei Sfantului Sava, ne-a spus noua despre ava Talaleu Cilicianul ca a petrecut 70 de ani in chipul monahicesc, neincetand din plangere niciodata si zicea catre toti totdeauna: "Dumnezeu ne-a dat noua vremea aceasta, fratilor, spre pocainta si, de o vom pierde pe ea, vom fi foarte mult intrebati de dansa".

INFRICOSATOAREA JUDECATA

Parintele Petroniu Tanase - Duminica Infricosatei Judecati

 

Pilda Fiului Risipitor ne va uimi cat va fi lumea, prin milosti­virea si negraita dragoste pe care ne-a aratat-o Dumnezeu. De aceea, poate, Mantuitorul a voit sa moara rastignit, adica cu bratele intinse si Biserica mereu il infatiseaza astfel, pentru ca sa ne arate ca de-a pururi sta cu bratele deschise, ca sa imbratiseze pe toti pacatosii care se intorc la Casa parinteasca.

Iubirea insa nu-i unilaterala, ea cere raspuns din partea celui iubit, iar raspunsul cel mai firesc nu poate fi altul decat tot iubirea. Daca Duminica Fiului Risipitor ne-a pus inainte dragostea cea preamilostiva a lui Dumnezeu fata de oameni, duminica a treia, a infricosatei Judecati, ne face sa meditam la raspunsul omului fata de dumnezeiasca dragoste; raspuns care se indreapta deopotriva catre Dumnezeu si catre aproapele.

Iubirea fata de Dumnezeu e datoria cea mai sfanta a omului. Nu-si iubesc oare copiii pe parinti? si animalele si fiarele salbatice iubesc pe binefacatorul lor; dar cum sa nu iubeasca omul pe Dum­nezeu, Facatorul sau si datatorul a tot binele? "Dragostea de Dum­nezeu e miscarea cea mai fireasca a inimii: trebuie sa te constrangi, sa-ti faci sila, sa te chinuiesti, ca sa nu iubesti pe Dumnezeu" (Peguy).

De aceea, inca din Vechiul Testament iubirea de Dumnezeu sta in fruntea Decalogului, este cea mai mare porunca, in care se cu­prinde toata Legea si Proorocii: "Sa iubesti pe Domnul Dumne­zeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau" (Matei 22, 37). Iar Mantuitorul Hristos nu recomanda nici o alta porunca asa de mult ca porunca dragostei.

Dar oare cum se impaca libertatea si cu porunca? Dumnezeu a facut pe om fiinta libera, aceasta este cununa demnitatii sale, si Dumnezeu nu intelege sa nesocoteasca aceasta libertate, in Sfanta Evanghelie, Mantuitorul vedem ca nu porunceste ci invita: "Daca vrei sa intri In viata...; Cine vrea sa vina dupa Mine.." si totusi, in alta parte, Mantuitorul spune lamurit: "Cel ce ma iubeste, ace­la pazeste poruncile Mele" (loan 15, 14), aratand ca exista porun­ci si ca implinirea lor este semnul cel mai sigur al iubirii de Dumnezeu. Ce sunt deci, "poruncile" Domnului si care-i rostul lor?

"Implinirea poruncilor" ascunde o adanca taina dumnezeiasca. Dumnezeu a dat putere celor ce cred in numele Sau sa se faca fii ai lui Dumnezeu (loan l, 22). De aceea Sfintii Parinti zic ca Dum­nezeu este ascuns in porunci sau ca "Dumnezeu este fiinta virtuti­lor". Pe masura ce omul implineste dumnezeiestile porunci, puterea dumnezeiasca dintr-insul se face tot mai vadita; cu orice fapta buna ce o face omul,iese tot mai mult la iveala chipul dumne­zeiesc ce se afla in el, devine tot mai mult asemenea cu Dumnezeu, se face fiu al lui Dumnezeu si mostenitor al vietii vesnice.

Dum­nezeu nu sileste pe om si cu atat mai mult nu-i porunceste sa-L iu­beasca; dar prin iubirea - implinire a poruncilor, omul se face mostean al vietii de veci. si fiindca Dumnezeu pentru om a gatit imparatia Sa de la intemeierea lumii si voieste ca toti sa o dobandeasca, de aceea porunceste: "Fiti desavarsiti", "Fiti sfinti", "Fiti milostivi, asemenea Tatalui Celui ceresc, ca sa fiti de-a pururi impreuna cu El", implinirea poruncilor deci, nu este un lucru datorat Iui Dumnezeu, cum se intampla cu poruncile omenesti, ci este datorie fata de noi insine, interesul cel mai de te­melie al vietii noastre.

Sunt insa oameni care, neintelegand aceasta, vad in poruncile -dragoste de Dumnezeu, o povara grea de purtat, ca pe ceva facut pentru altcineva si nu pentru sine si-si fac socoteala gresita ca pot duce o viata pacatoasa, straina de Dumnezeu si totodata vor putea sa se bucure si de bunatatile ce le aduce vietuirea impreuna cu Domnul. "Nu te grabi cu pocainta, il indeamna vrajmasul, ai des­tula vreme pana la moarte! Nu stii ca Dumnezeu este indelung rabdator si mult milostiv?" si omul neintelept asculta soapta celui rau, duce mai departe casnicie cu pacatul, traieste o viata crestina searbada, mangaindu-se cu socotinta mincinoasa ca Dumnezeu il va ierta, cu mila Sa cea nemasurata, precum a iertat pe Fiul risipi­tor, pe desfranata si pe talhar. Doar pentru cei pacatosi, si nu pen­tru cei drepti, a venit Hristos!

Grozava inselare! Daca deznadejdea, care vine din neincrede­rea in bunatatea lui Dumnezeu, este mare primejdie pentru mantuire, apoi increderea nesocotita in dumnezeieasca milostivire este si mai vinovata si mai primejdioasa. Prin deznadejde omul isi taie orice putinta de indreptare, iar prin nesocotita incredere nu mai vrea sa faca fapte bune si pacatuieste cu stiinta si cu voie libera; amandoua sunt pacate grele impotriva Duhului Sfant si duc la pieire vesnica.

Duminica Infricosatei Judecati tocmai asupra acestei primejdii ne atrage atentia. Da, Dumnezeu este nespus de bun, iubitor si mi­lostivirea Lui este fara de margini; dar totodata este nespus de drept. "Milostiv si drept este Domnul" zice Psalmistul (Psalm 114, 5) si "dreptatea Domnului ramane In veac", in curgerea vietii pamantesti, noi vedem mai mult milostivirea Sa cea nemarginita, dar va veni ziua cand Dumnezeu se va arata mai ales in lumina dreptatii Sale, ziua infricosatei Judecati. "Toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos", zice Apostolul (Romani 14, 10); atunci, "Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate, va judeca neamurile fara strambatate".

Dar ce este "dreptatea dumnezeiasca"? In cantarile de la utre­nia acestei duminici auzim: "Cand se vor aseza scaunele si se vor deschide cartile si Dumnezeu va sedea la judecata. O, amar va fi atunci, pacatosilor! O, ce ceas va fi atuncea!" Dar despre ce carti este vorba? Este cineva care scrie tot ce face omul in viata? Da, cu adevarat sunt carti si este scriitor si nimic nu ramane nescris. Si aici se cuvine a pomeni un lucru plin de mirare:

Oamenii de stiinta, tot iscodind sa afle tainele vietii omenesti, au descoperit ca tot ceea ce face omul, tot ceea ce gandeste si vorbeste, dar absolut tot, lasa o urma in alcatuirea cea mai ascunsa a omului; se inscriu in adincul fiintei noastre ca intr-o carte. Astfel, noi insine suntem cartea si tot noi, cei ce o scriem. Mare taina se ascunde aici !

La infricosata Judecata se va deschide aceasta carte, adica cele scrise acum in taina nevazut de nimeni, se vor vedea la aratare: si cele bune si cele rele vor fi vazute de toata lumea. Atunci ranile mucenicilor vor straluci ca margaritarele, nevointele si faptele dreptilor si ale cuviosilor "vor straluci ca soarele" (Matei 13, 43), precum ne incredinteaza Domnul Hristos. Iar chipurile pacatosilor vor arata pocite si schimonosite de toate pacatele si patimile pe care le-au facut. "Cine va putea rabda acea nesuferita rusine!"

Iata dreptatea dumnezeiasca. "Te-am facut fiinta cinstita si inzestrata cu libertate deplina, de care nici Eu nu am indraznit sa ma ating; ti-am dat putere ca sa fii asemenea cu Mine, dumnezeu prin har; iata dar, acum ai singur ceea ce ai ales!" Tot ce face omul cu voia sa libera il apropie sau il departeaza de Dumnezeu. Omul se modeleaza singur, prin tot ceea ce inscrie el in cartea vietii sale cu care se va infatisa la Judecata.

Atunci, uitandu-se la icoana dumnezeiasca pe care trebuia sa o realizeze, cu darurile primite de la Dumnezeu si vazand chipul pocit si schimonosit pe care l-a fau­rit in viata sa de pacat, omul singur va recunoaste rasplata ce i se cuvine. "O, ce ceas va fi atuncea!" Judecata este constatarea a ceea ce am facut noi in viata pamanteasca si totodata o pecetluire pe ve­cie a acestei stari. Iata dreptatea dumnezeiasca. Dumnezeu nu poate schimba alegerea noastra. De aceea, spune cineva ca iadul in primul rand e marea durere a lui Dumnezeu, vazand pe fiii Sai, pentru care S-a jertfit, carora le-a gatit imparatia de la intemeierea lumii, ca totusi au preferat focul cei vesnic, gatit diavolului si ingerilor lui.

De aceea, pomenirea Infricosatei Judecati este totdeauna un indemn hotarat de a iesi din nepasarea de mantuire. Sa nu ne inselam cu credinta mincinoasa ca Dumnezeu ne va ierta fiindca este bun si milostiv. Bunatatea Lui nu poate fi prilej de pacat. El iarta cu nemasurata milostivire, dar nu nesocoteste demnitatea li­bertatii omenesti si contributia ei la mantuire. Pacatul, noi il inscriem in carte si numai cel ce l-a scris il poate sterge, nimeni al­tul, nici chiar Dumnezeu. si daca omul nu si-a impodobit chipul sau cu nici o virtute, nici Dumnezeu nu-l poate impodobi. Este deci in interesul cel mai adanc al vietii noastre sa stergem din carte tot inscrisul pacatului cu pocainta sincera, cu incetarea raului, cu spovedanie curata, cu implinirea canonului, prin rugaciune si cu lacrimi.

Si pentru tot pacatul sa ne intrebam cu ingrijorare si cu teama: oare s-a sters el din carte? Si dupa ce l-am sters, sa scriem si fap­tele cele bune ale virtutilor, prin implinirea poruncilor lui Dum­nezeu, caci ele ne impodobesc si ne gatesc chipul nostru cel de vesnicie. Toata fapta buna este o agonisita de mare pret, de care ne vom bucura in vecii vecilor. "Cum ti-ai crescut aici aripile, asa vei putea zbura catre cele de sus; cum ti-ai curatit aici mintea, asa vei vedea acolo slava Lui si masura in care L-ai iubit aici, in aceeasi masura te vei indulci de dragostea Lui."

A doua fata a raspunsului nostru la dragostea lui Dumnezeu pentru noi este dragostea fata de aproapele, de care iarasi vom da seama la infricosata Judecata. Icoana acestei iubiri ne-o arata cat se poate de limpede Mantuitorul, cu pilda vietii si cu cuvantul. "Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau, Cel Unul- Nascut, L-a dat pentru dansa" (loan 3, 16). "De aceea si voi datori sunteti sa va iubiti unul pe altul, asa cum v-am iubit Eu pe voi" (loan 15, 12). "Dupa aceasta va vor cunoaste oamenii ci sunteti ucenicii mei, daca veti avea dragoste Intre voi" (loan 13, 35). Nu iubeste pe Dumnezeu cel ce nu iubeste pe aproapele; "pentru ci cel ce nu iubeste pe fratele sau pe care il vede, nu poate iubi nici pe Dumnezeu pe care nu-L vede" (I loan 4, 20), iar "cine iubeste pe Dumnezeu, iubeste si pe fra­tele sau" (I loan 4, 21).

Cat de mult tine Mantuitorul la porunca iubirii, ne-a aratat-o cand ne-a descoperit taina Judecatii celei din urma. Atunci intreaga omenire va fi impartita in doua, dupa cum a implinit sau nu porun­ca dragostei de aproapele.

Sa ascultam cu cutremur hotararea Dreptului Judecator. "Atunci va zice celor de-a dreapta: Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu de mosteniti imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii. Ca am flamanzit si Mi-ati dat de am mancat, am insetat si Mi-ati dat de am baut, strain am fost si M-ati primit, gol si M-ati imbracat, bolnav am fost si M-ati cercetat, in temnita am fost si ati venit la Mine. Adevarat zic voua, intrucat ati facut acestea unuia dintr-acesti frati ai mei prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci va zice si celor de-a stanga: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Ca am flamanzit si nu Mi-ati dat sa mananc, am insetat si nu Mi-ati dat sa beau, strain am fost si nu M-ati primit, gol si nu M-ati imbracat, bolnav si in temnita si nu M-ati cercetat., intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut" (Matei 25, 34-45).

Ar fi o greseala sa intelegem din cuvantul Domnului ca dra­gostea fata de aproapele sta numai in milostenia trupeasca. Milos­tenia este semnul vazut al dragostei de Dumnezeu si fata de aproapele si cine o are, implineste toata virtutea, impreuna cu mi­lostenia are si celelalte virtuti. si iarasi am gresi daca, vazand pre­tuirea cea mare pe care o da Domnul milosteniei, am socoti ca toate celelalte fapte bune, mucenicia, rugaciunea, ostenelile pentru virtute, vor fi trecute cu vederea. Toate vor fi cantarite si rasplatite: faptele, cuvintele, gandurile. Dar in pretuirea asa de mare data unor fapte asa de simple, se ascunde o taina de mare pogoramant si de dragoste de oameni din partea lui Dumnezeu. Acestea reprezinta pretul cel mai scazut de mantuire ce se cere omului, ca sa nu ramana nici un om pe lume care sa spuna ca nu a putut sa se mantuiasca, stiind ca nu se afla om pe pamant care sa nu poata savarsi asemenea fapte de milostenie. Viata pamanteasca este un mare dar al lui Dumnezeu. Ea este scurta, dar cu ea putem agonisi vesnicia. "Putina este osteneala, dar vesnica odihna", ziceau Parintii. Tot binele pe care il facem acum va merge cu noi si ne va bucura in vesnicie.

De aceea, cugetarea la infricosata Judecata este izvor de mare putere sufleteasca, ne smulge din nepasare si ne imboldeste spre toata fapta buna. Despre Sfantul Macarie cel Mare se spune ca era slab si uscat ca o smochina. "De ce, Parinte, il intreaba un frate, esti mereu slab, si cand postesti si cand mananci?". La care, Cuvio­sul raspunde: "Cociorva cu care intorci lemnele este toata parlita si arsa. Tot asa mananca trupul omului, cugetarea la infricosata Judecata."

Pomenirea mortilor din sambata dinaintea Duminicii infri­cosatei Judecati, este un prilej de fapta buna si de a ne arata dra­gostea fata de Dumnezeu prin dragostea fata de cei adormiti. Daca cei vii ne pot intoarce aici dragostea si bunavointa aratata lor, cei plecati din viata nu o mai pot face si rasplata ne ramane intreaga.

Dar pomenirea mortilor este totodata si un indemn de cugetare la moarte, pe care Sfintii Parinti o socotesc cea mai inalta filosofic si foarte prielnica smereniei, rugaciunii si pocaintei. Meditarea la zadarniciile vietii pamantesti, la scurtimea vietii noastre, la stricaciunea vietii omenesti, ne trezeste din nepasare, ne duce la cainta si indreptare. "Cugeta la cele mai de pe urma ale tale, ne indeamna Sfantul loan Scararul, si in veci nu vei gresf. Cine vrea sa scape de moartea vesnica sa aiba de-a pururi aducere aminte de moarte. Ca "precum painea este cea mai de trebuinta din toate bu­catele, asa si aducerea aminte de moarte este fata de celelalte fapte bune". "Sa-ti fie moartea doctor" zice Fericitul Augustin, aratand ca filosofarea la moarte este taietoare de toata patima.

"Plang si ma tanguiesc cand gandesc la moarte!"

"Vai mie, innegritule suflete! Pana cand nu te mai opresti de la rautati? De ce nu-ti aduci aminte de infricosatorul ceas al mortii? De ce nu te cutremuri de infricosatoarea Judecata a lui Hristos?"

"Mi-am adus aminte de ceasul acela, iubitilor, se tanguia Sfantul Efrem sirul, si m-am cutremurat; m-am gandit la acel grozav judet si m-am infricosat; m-am dus cu mintea la veselia raiului si am oftat; m-a cuprins plansul si am plans pana n-a mai ramas in mine putere de plangere."

"Juru-te cu indurarile Tale, lubitorule de oameni, Bunule, sa nu ma pui de-a stanga cu caprele ce Te-au amarat. Nu-mi spune: nu te stiu! Ci, dupa indurarile Tale, daruieste-mi lacrimi meince-tate, da-mi frangere de inima si umilinta si o curata, spre a se face Biserica, si Prea Sfantul Tau Har. Ca desi sunt pacatos si nevrednic, nu contenesc a bate la usa milostivirii tale!" (Sfantul Efrem Sirul).

Parintele Petroniu Tanase
Schitul romanesc Prodromu, Sfantul Munte Athos