Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan
Frati crestini,
In seara aceasta se incheie slujba sfintilor Trei mari Ierarhi, cei trei luminatori ai lumii, Vasile cel Mare, Grigorie si Ioan Gura de Aur si se deschide slujba pentru sfintii doctori fara de arginti Chir si Ioan.
In cinstea Sfintilor Trei Ierarhi s-a mai vorbit si de-a lungul lunii acesteia: la 1 ianuarie sfantul Vasile, la 25 sfantul Grigorie si la 27 sfantul Ioan Gura de Aur. S-a vorbit si aseara si astazi, insa ei sunt inepuizabili. Asa de bogati in viata lor asa de multe fapte au facut si asa de frumos au scris, asa de mult au scris, incat oricand se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este intinsa, volume intregi. E o colectie numita Migne, in greceste si latineste, volume intregi din operele lor. Si acesti barbati au trait putin in comparatie cu multi altii, sfantul Vasile cel Mare a trait numai cincizeci de ani, sfantul Grigorie mai mult, optzeci de ani si sfantul loan Gura de Aur saizeci si ceva de ani. Insa in acesti ani au lucrat si s-au consumat pe ei, asa cum o lumanare de ceara curata arde luminos si nestingherit pana cand se topeste, pana la ultima picatura de ceara. Asa au stralucit asa si-au mistuit viata acesti mari sfinti ai Bisericii. Ii praznuim si separat, ii praznuim si impreuna. Ii praznuim separat pentru ca au niste deosebiri intre ei, fara indoiala, sunt trei mari personalitati. Dar ii sarbatorim si impreuna, pentru ca au si niste calitati care ii unesc. Vi s-a mai spus, ceea ce-i uneste pe ei, pe acesti trei sfinti luminatori ai Bisericii, sau trambirele Duhului Sfant, este in primul rand cultura lor extraordinara. Pentru ca au invatat si stiinta veche, pagana, de pana la ei si au adancit foarte mult sfintele Scripturi care sunt izvor nesecat de intelepciune si de idei. Deci aceasta cultura, pe care toti au avut-o, Vasile, Grigorie si loan, ii uneste pe roti. Mai ales ca traiesc in acelasi veac, veacul IV: cei doi se nasc, sfantul Vasile si sfantul Grigorie, in 329; sfantul loan mai tarziu, 347 si la 407 moare, se stinge undeva in Cucuz.
Deci traiesc in aceeasi epoca si in aceleasi probleme de atunci: era lumea pagana care trecea catre crestinism incet, incet si, in acelasi timp, [erau] foarte multe erezii, indeosebi erezia lui Arie care a tulburat foarte mult Biserica lui Hrisios [si] care castigase convingand si pe imparatii vremii de atunci. Mai ales pe Constantiu, fiul lui Constantin cel Mare. Si pe Valens, care a fost contemporan cu acestia; cu sfantul Vasile cel Mare a avut [Valens] niste scanteieri, niste dialoguri, incat si-a dat seama ca atunci abia se intalnea cu niste episcopi care cu adevarat stiau sa-si apere credinta lor, doctrina in care cred si pentru care mor.
In aceasta epoca traiesc toti [trei], adapati din vechea cultura si din cea noua, crestina. Insa fiind asa de culti, erau totusi niste oameni extraordinar de smeriti, umili. Stiau ca totul le vine de la Dumnezeu si nu-si insuseau nimic din meritele lor. In acelasi timp, erau niste oameni foarte generosi, iubitori de straini, iubitori de bolnavi, iubitori de saraci, si unii si altii, si sfantul loan, in capitala imperiului si sfantul Grigorie - a fost si el patriarh la Constatinopol - si sfantul Vasile cel Mare in Cezareea Capadochiei, patria lui. Foarte milostivi, au indemnat si cu cuvantul, rupand pungile bogatilor si revarsandu-le saracilor, unificand, cat au putut ei sa faca intr-un timp destul de scurt, rupand aceste diferente intre bogati si saraci, cum nu ne putem inchipui noi astazi. Erau mari latifundiari care aveau mosii prin alte continente si robi cu miile si erau in acelasi timp saraci si necajiti care abia isi castigau painea de toate zilele. Au lucrat cu foarte multa energie, cu foarte multa putere, ca sa deschida inimile bogatilor, sa daruiasca acestor multimi sarace si flamande. Deci foarte generosi si iubitori de oameni, foarte omenosi, acesti sfinti Trei Ierarhi.
Si inca o calitate care a uimit lumea pagana: sfintenia vietii lor. Prin post, prin rugaciune, prin renuntarea la sine au devenit cu adevarat vase ale Duhului Sfant, temple ale Duhului Sfant cum spune sfantul apostol Pavel, niste oameni cu adevarat sfinti, plini de mireasma Duhului Sfant, in roata fiinta lor. De aceea au rodit asa de mult in viata lor si a ramas nemuritor tot ce au facut ei, si faptele si scrisul lor.
Acestea ar fi, in general, calitatile care ii apropie, insa... totusi erau deosebiti. Sfantul Vasile avea statura inalta, slab, negricios la fata, cu o barba mare, neagra - n-a avut timp sa se inalbeasca, a trait numai cincizeci de ani. Un om insa cu o extraordinara energie, incat nu se puteau ascunde de la ordinele lui: porunca lui era porunca, trebuiau s-o implineasca numaidecat. Daca si imparatul Valens, si Iulian Apostatul, dusmanii crestinilor, ai dreptei credinte, nu aveau incotro! Vasile era cu adevarat un stalp puternic peste care nu se putea trece, o mare autoritate omeneasca si dumnezeiasca, acest mare Vasile.
Grigorie - colegul lui de studii si prieten iubit despre cate se spunea: "sunt doua trupuri, Vasile si Grigorie, insa un singur suflet", asa era de mare aceasta unitate intre dansii, asemanare in ceea ce este frumos si bun. Sfantul Grigorie era de statura mijlocie, batran catre sfarsitul vietii sale, cu par alb, plesuv... Un ochi era bolnav, a fost lovit de cineva, anume cand vorbea in Constantinopol despre Sfanta Treime... Arienii aruncau cu pietre in el, ca intr-un netrebnic iar el nu s-a aparat, mergea si vorbea in cinstea Sfintei Treimi. L-au lovit si a suferit acest ochi. Insa era un om cu ochi duhovnicesti care au vazut clar Sfanta Treime si a scris niste lucruri cu mintea lui agera care au ramas doctrinarii, au ramas niste stalpi, niste faclii de luminare pentru toate veacurile crestine
Sfantul Vasile cel Mare, intre altele, pune bazele vierii calugaresti de obste; el insusi, ca si sfantul Grigorie au fost niste mari calugari in acelasi timp. Insa cum traiesc...
Sfantul loan Gura de Aur, cu statura mijlocie -spune in Viata lui - avea capul marisor, era putin chel, cu parul negru, ochii stralucitori, patrunzatori si avea indeosebi o mare energie in a spune adevarul pe fata. A mustrat pe Eudoxia cea vicleana si trufasa, imparateasa Bizantului care l-a si aruncat de doua ori in exil; datorita ei sfantul loan a murit mai devreme decat trebuia, aruncat intr-un exil departe de patria lui si de tronul sau patriarhal. Insa sfantul loan avea o fire totusi blanda cu cei saraci, cu cei necajiti, cu cei bolnavi, cu cei care aveau nevoie de ajutor, dadea tot ca sa fie ajutati cu adevarat. Era foarte bogat, ca si Grigorie si ca Vasile cel Mare [care] au dat tot. Sfantul loan si-a vandut averea sa si a impartit-o la saraci toata. A facut case de milostenie, case de ingrijire a bolnavilor, a saracilor, a bolnavilor irecuperabili din Constantinopol, incat era un om cu adevarat daruit altora. In predicile lui pe care le-ati mai auzit, gasea toate mijloacele oratoriei lui extraordinare ca sa-i convinga pe pacatosi sa se intoarca la calea cea buna, placuta lui Dumnezeu. El mustra, insa mustra cu foarte multa blandete, foarte multa bunatate, incat de la el plecau oamenii convinsi ca trebuie sa asculte de cuvantul lui, ca e cuvantul lui Dumnezeu. Spre deosebire de ceilalti, sfantul loan Gura de Aur ne covarseste cu graiul lui, cu puterea lui de evocare, de orarorie. Din ceea ce spun biografii lui de atunci si de mai tarziu, sfantul loan a ramas neintrecut ca orator al Bisericii. Un mare orator in vremea aceea, Libanius, care i-a fost profesor de oratorie in vremea lui, insa de la el, de la Libanius incoace, sfantul loan a ramas cel mai mare orator al lumii, crestine in special.
Se distinge sfantul loan Gura de Aur printr-o mare putere de a evoca, in care se vede toata grija lui pentru sufletele care il ascultau si care doreau sa afle pe Dumnezeu. In seara aceasta am ales sa va citesc aici, de veti avea rabdare sa ma ascultati, un cuvant din sfantul loan Gura de Aur, in care arata ce l-a indemnat pe el sa vorbeasca lumii, ce l-a mistuit pe el sa spuna cuvantul lui Dumnezeu celor din vremea lui. Si dupa aceea, cuvantul lui a rodit mereu de-a lungul istoriei pana astazi. Si profetii si apostolii au fost manati de un foc launtric sa spuna, nu de trufia lor, nu incapea trufie la ei, insisi ii ardea acest foc al Duhului Sfant care ii obliga sa rosteasca. Spune Sfantul Pavel undeva: "Vai mie, daca nu voi vesti cuvantul lui Dumnezeu! Vai mie!" Asa spune sfanta! acesta mare, loan Guta de Aur. Si o sa va citesc un cuvant despre aceasta grija de a vesti cuvantul lui Dumnezeu si ce folos se urmareste prin aceasta vestire a cuvantului lui Dumnezeu: Tot crestinul trebuie sa fie osardnic in sfatuirea celor rataciti. Si acuma incepe cuvantul lui: "Cand pacatosii, inca dupa sfatuirile noastre, raman in pacatele lor, totusi noi nu trebuie sa incetam a le impartasi sfatul nostru." Asculta unul si pleaca, nu-i place, pleaca; insa cuvantul pe care l-a auzit din cand in cand il bate la ureche si la inima. Si ascultati cum se compara cuvantul rostit cu cele din natura: "Fantanele curg chiar cand nimeni nu scoate apa din ele, izvoarele clocotesc cand nimeni nu ia apa dintr-insele si cand nu beau, si paraiele curg chiar si cand nimeni nu inseteaza." Ce frumoase figuri de stil si cat adevar poarta! Sunt izvoare reci, e pe Ceahlau Duruitoarea, apa limpede si foarte buna si sanatoasa, cine bea din ea? Beau calatorii in timpul verii, care au indrazneala sa urce pe Ceahlau. Curg insa mereu aceste izvoare, asa curge si cuvantul invataturii. Spune Sfantul loan mai jos: "Asa si predicatorul trebuie sa-si faca datoria sa din toate puterile, desi nimeni nu-l baga in seama." [Invatatorul] vorbeste, lasa-l in treaba lui! "Asa Dumnezeu cel plin de dragoste a dat lege, ca noi, cei care suntem pusi a predica cuvantul cel ceresc, sa nu lasam nimica din cate stau in puterile noastre. Sa nu tacem niciodata, asculta-ne cineva sau nu. Cand Ieremia prorocul", marele proroc Ieremia, "ameninta pe iudei si le predica nenorocirile care veneau asupra lor..." Din cauza pacatelor lor (...) - se departasera de la Dumnezeul cel adevarat si-si insusisera baalii, acei zei pagani, le aduceau jertfe si ucideau pe copiii lor, fete si baieti, aduceau jertfe acestor baali - S-a maniat Dumnezeu pe ei si i-a amenintat cu robia Babilonului. Profetul Ieremia le-a spus cu foarte multa putere si precis ce-i asteapta. Insa desi a spus un cuvant (in capitolul 19), le-a spus toata aceasta veste din partea lui Dumnezeu, cel care era stapanitor acolo l-a bagat in temnita. De ce-a facut asa? Sperie poporul. Si a iesit dupa aceea din temnita si a amenintat pe cel care il aruncase in temnita, Pashur: Tu insuti si prietenii tai o sa fiti dusi in Babilon si acolo o sa mori.
Deci "cand profetul Ieremia ii ameninta pe iudei si predica nenorocirea ce avea sa vie, el era batjocura si ras" contemporanilor sai. Toti radeau de profetul Ieremia: a mai venit si asta. "El se hotarase a se lasa de dregatoria sa profetica", sa-l lase in pace, "caci prinsese slabiciune omeneasca si nu mai vroia sa sufere deraderea si batjocura. Dar ascultati-l pe el insusi, zice asa: "M-au facut spre ras, toata ziua am fost batjocorit si-am zis: Nu voi mai numi numele Domnului, si mai mult nu voi mai grai in numele Lui in fata acestui popor. Dar s-a facut ca focul ce arde in inima mea si se aprindeau oasele mele si era sa pier, pentru ca nu vorbeam"." Nu voi mai pomeni de El si nu voi mai grai de numele Lui, dar iata, era in inima mea ca un foc, ca un fel de foc aprins, inchis in oasele mele si eu ma sileam sa-l infranez dar n-am putut. Cu adevarat vroia foarte mult pe dinlauntru sa vorbeasca, sa le spuna, chiar daca nu le convine. "El voieste sa zica", talmaceste Sfantul loan ""gandeam sa ma las de dregatoria profeteasca, caci iudeii nu ma ascultau. Dar indata ce mi-am facut acest plan, puterea Duhului s-a aprins in sufletul meu ca un foc care a invapaiat tot launtrul meu si asa de tare imi mistuia oasele, incat eu n-am putut suferi acest parjol". Deci daca acel profet care in toate zilele fusese ras, batjocorit si ocarat, a trebuit sa sufere o astfel de pedeapsa cand s-a hotarat sa taca, de ce iertare ne vom invrednici noi care nu suferim asa de mult cum suferea el, ca ne imputinam cu duhul pentru usuratatea mintii unora dintre ascultatori si voim sa incetam de a-i invata, atunci cand inca multi altii ne asculta?" - cum sunteti dumneavoastra acum.
"Eu stiu ca unii vor zice in batjocura sau in deradere dispretuitoare: "tu ai intors pe toti cu predica ta?" Ce zici, omule? Am fagaduit noi oare ca intr-o zi sa dobandim pe toti? Daca noi am miscat numai zece, ori numai cinci, ba chiar numai pe unul din ascultatori, nu este oare aceasta indeajuns spre a ne da un curaj bun? Dar eu voi zice inca trai mult. Presupuneti ca noi, prin cuvantarea noastra, n-am dobandit pe nimeni, cu toate ca este cu neputinta ca o cuvantare semanata in atatea auzuri sa ramana cu totul fara roada. Insa fie si asa. Cuvantarea noastra si atunci, totusi, n-ar ramanea nefolositoare. Cand ascultatorii nostri iarasi vor fi pacatuit, o vor fi facut aceasta nu asa, fara de rusine, ca mai inainte. Totusi isi vor fi adus aminte", de pilda in timpul unei betii, "de mustrarea noastra, de dojanele noastre, iar aceasta amintire negresit a produs rusine, ei au rosit inlauntrul lor si au savarsit pacatul lor nu cu obraznicia cea mai dinainte" h-au dat seama ca pacatuiesc, gresesc. "Iar aceasta esre inceputul indreptarii si al intoarcerii celei desavarsite, cand cineva se rusineaza de pacatul savarsit si singur osandeste cele facute." Deci inca un folos: chiar atunci cand nu-i bagar in seama, atunci, cuvantul insa ii vine mai pe urma in minte. Cuvantul, frati crestini, are o mare putere asupra noastra, a oamenilor. Cuvantul te poate rataci, cuvantul te poate indrepra, te poate mustra, te poate reinvia.
"Afara de aceasta, urmeaza pentru noi si un alt castig care este nu prea mic. Noi am facut pe cei luatori aminte mai imbunatatiti si i-am convins ca aceia mai bine s-au gandit, care nu se amagesc de multimea cea mare. Asadar eu, desi n-am vindecat pe cei bolnavi, totusi am facut mai tari pe cei sanatosi." I-a convins de adevarul faptei bune si al gandului celui bun. "Cuvantul meu, negresit, pe multi nu i-a oprit de la pacat, totusi el a intarit pe cei imbunatatiti.
Voiesc a cumpani inca si un al treilea punct. Eu astazi nu am miscat, dar poate voi misca maine. Si daca nu maine, poate poimaine, sau inca mai tarziu. Cine ne asculta si ne respinge astazi, poate ne va asculta si primi maine. Cine nu ne baga in seama astazi si maine, poate dupa mai multe zile va darui ascultare cuvantarii noastre. Inca si pescarul adeseori toata ziua a aruncat mreaja sa in zadar si seara voia chiar sa plece, dar totusi la urma a prins pesti multi, seara tarziu. Daca noi, pentru neizbutirea intreprinderilor noastre, indata am inceta si ne-am lasa de lucru, atunci s-ar prapadi toata viata noastra, si cea trupeasca si cea duhovniceasca. Daca de pilda, lucratorul de pamant pentru o vreme rea intamplata o data, de doua ori sau de mai multe ori, ar parasi lucrarea pamantului, atunci noi toti curand ar trebui sa pierim de foame. Si daca corabierul pentru o furtuna intamplata o data, de doua sau de mai multe ori ar fugi de mare, si viata noastra ar pierde foarte multe indemanari".
N-ar mai calatori lumea pe mare. Au fost niste accidente de avion si ar trebui sa stea lumea, sa nu mai mearga cu avionul. Cu trenul la fel, cate accidente nu sunt, cu masinile, insa lumea merge. Asa si cu aceste cuvinte. "Daca la toate mestesugurile, meseriile, ar lua cineva aceeasi hotarare, ar trebui totul sa piara si pamantul s-ar face o pustietate, fiindca toti oamenii pricep aceasta, de aceea ei totdeauna cu barbatie se apuca iarasi, din nou, de indeletnicirile lor si adeseori nu au avut de pierdut. Pe langa acestea se adauga ca acestia, in caz de neizbutite au numai paguba, la noi insa nu se intampla asa, ca predicam si sfatuim. Cand tu imprastii samanta invataturii si ascultatorii nu au primit si n-au adus rod ascultarii, totusi tu primesti de la Dumnezeu plata cuvenita pentru sfatuirea ta. Si cand aceia nu vor sa te asculte, tu vei primi tot atata de mare rasplatire, precum ai fi primit cand ei ti-ar fi urmat, caci tu ai facut tot ce atarna de tine". "Noi suntem datori sa semanam", spune sfantul Pavel "si Dumnezeu sa faca sa rodeasca." Noi nu suntem raspunzatori de ceea ce fac ascultatorii nostri. Ci suntem datori numai a le da sfaturi drepte, a-i indruma, a-i indemna e datoria noastra, a urma si-a face este datoria lor - adica a dumneavoastra.
"Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur si sa ispraveasca toate". Aici e un lucru foarte important pe care o sa-l ascultati acum. E vorba de aceasta lucrare a dumneavoastra care ascultati cuvantul lui Dumnezeu, care cunoasteri niste lucruri si le puteti impartasi altora care nu vin sa asculte. Noi nu putem intra in anumite case, dumneavoastra insa puteti face acest lucru. Asta spune mai departe sfantul Ioan: Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur sa ispraveasca, sa faca toate. El nu poate sa fie la toti, in toate zilele spre a-i sfatui." Intr-o comuna mare sau intr-un oras, el nu se poate duce la fiecare familie, insa "daca voi veti voi sa impartiti intre voi lucrarea intoarcerii, daca fiecare va voi sa ia asupra-si ingrijirea pentru unul dintre fratii sai, atunci curand zidirea Bisericii va spori mai bine.
Asadar, vorbeste cu fratele tau si-l indeamna, chiar daca el nu te-ar asculta, totusi tu vei dobandi prin aceasta plata cuvenita. Insa numai atunci cand nu vei inceta si vei continua cu indemnarea, cu sfatuirea". Chiar daca s-ar plictisi sau te-ar repezi. Sa-i spuna cu binisorul, ii mai lasa putin, iar ii spune cu dragoste si cu un accent, nu de porunca, ci de compatimire. Si atunci primeste, adica cu un duh smerit. Asa erau sfintii acestia care au lasat cuvantul, ni l-au spus de la inima lor, sufereau impreuna cu cei care erau in necazuri. De aceea au fost primite cuvintele lor. Asa si noi cand predicam, cand spunem altuia la ureche, intre patru ochi sau intre sase ochi, sa-i spunem cu aceasta compatimire, cu acest duh umilit, cu aceasta dragoste sincera de a-l ajuta, de a-l indrepta si atunci el primeste.
"Fara obosire pandeste satana" - ascultati acum alt aspect al lucrurilor: "Fara obosire pandeste satana mantuirea omului si noi nu trebuie, oare, sa ne rusinam de a fi nepasatori de manuirea oamenilor celor asemenea noua, cand satana de-a pururea gandeste la pierzarea lor?" E o lupta aici intre duhul rautatii, al vicleanului si aceasta lucrare a lui Dumnezeu in lume pe care trebuie sa o facem intre noi - suntem toti frati in Hristos si de aceea ne rugam cu Tatal Nostru, avem un singur Tata ceresc.
"Satana ne ingrozeste cu lupta impotriva oamenilor, desi Dumnezeu il opreste de la aceasta, iar tu oare te vei feri cu lenevire, macar ca Dumnezeu insusi te indeamna si cere ca iarasi sa dobandesti pe cei cazuti? Pe cand satana arata o astfel de ravna pentru pierzarea oamenilor, noi n-aratam nici cea mai mica parte din asemenea ravna pentru mantuirea fratilor nostri? Pentru aceasta, cand tu vezi un frate invartosat si neplecat care nu voieste sa te asculte, atunci zi intru sine-ti: "Oare nu-l voi putea dobandi cu timpul?" Aceasta si Pavel ne-a poruncit sa facem cand scrie asa: "Slugii Domnului nu i se cade sa se sfadeasca, ci bland sa fie catre toti, invatator si suferitor."" Se intampla in casele noastre crestine, de aici si din alte parti ale tarii, cineva din familie merge la biserica, citeste, se roaga, citeste Acatistul Maicii Domnului, insa nu poate convinse pe cei din familia sa sa mearga si ei pe aceeasi cale. De ce oare? Poate sa se ascunda un dram de mandrie in persoana care merge pe calea lui Dumnezeu.
Poate un pic de dispret catre ceilalti, poate porunceste cu autoritate si cu un accent de rautate si cu aceasta dorinta, de a face toti ca ea sau ca ei. Asta e foarte greu... Vezi cum creste un arbore, cat de mic, abia il vezi, abia rasare din pamant si astepti sa creasca. Creste, daca se indoaie la varfuri ii pui o proptea si incet-incet creste pana cand se instapaneste si creste singur. Cam asa crestem si noi, avem o viata nu prea lunga, insa o viata in care crestem mereu. Toata viata e o cumpanire intre bine si rau si daca cineva e in preajma noastra si ne ajuta pe arborele care se ridica din pamant, ca sa fie ocrotit de vanturi, sa creasca drept, e mare merit cu acela sau pentru aceea. Si asa sunteti dumneavoastra care stiti [si] ascultati din cand in cand cuvantul lui Dumnezeu. Insa sa se faca aceasta cu smerenie si cu dragoste, cu duhul umilintei si atunci va prinde cuvantul nostru, altfel [celalalt] intoarce capul si pleaca, ramanem singuri.
Spune sfantul Pavel aici, "slugii Domnului nu i se cade sa se sfadeasca". Cand il inveti pe cel din casa ta, nu mustra prea tare si nu bate la cap prea mult. Spune-i putin, lasa-l sa se mai odihneasca, iarasi revii, pandeste momentul.
Aceasta lucrare de indreptare a omului este foarte grea. Sunt [lucrari] speciale pentru educatia tineretului si a lumii. Foarte greu sa inveti pe altul. Daca tu pe tine nu te poti indrepta, si stii o multime de lucruri, cum poti sa ai pretentii sa faci pe altul ca tine? In primul rand sa nu se sfadeasca, "ci bland sa fie catre toti, invatator si suferitor, rabdator, cu indelunga rabdare, cu blandete certand pe cei ce stau impotriva, poate candva le va da Dumnezeu pocainta si cunostinta adevarului spunea sfantul Pavel catre Timotei, ucenicul sau".
"Nu vezi tu oare", spune sfantul loan, "ca un parinte, chiar cand este deznadajduit despre insanatosirea copilului sau, totusi plangand, suspinand, sade langa patul lui, il saruta cu dragoste si intrebuinteaza toate mijloacele de vindecare pana la suflarea cea mai de pe urma. Tot asa trebuie sa faci si tu cu fratele tau". Fratele tau, in intelesul de oricine, aproapele nostru. "Acela cu lacrimile sale nu poate sa alunge boala, nici sa respinga moartea ce se apropie. Tu insa pe un suflet bolnav de moarte poti adeseori a-l mantui si a-l scula, prin lacrimile si suspinurile tale, daca tu esti neobosit si nu te indepartezi de dansul. Tot asa face si Dumnezeu cu noi, desi noi suntem nebagatori de seama si totusi in toate zilele vorbeste catre noi prin profeti si apostoli si nu inceteaza a indemna pe cei cerbicosi" - mandri, trufasi - "neluatori aminte. Ganditi-va, in sfarsit, ca acel ce nu inceteaza cu sfatuirea, desi o face in desert, va secera o rasplata inca mai mare decat acela care prevede ca cuvintele sale vor fi ascultate. Caci acela care de-a pururea indeamna fara sa fie ascultat si totusi nu oboseste, da dovada de dragostea cea mai calduroasa si mai adevarata de aproapele sau".
Frati crestini, asa a invatat sfantul loan, asa invatau si sfantul Vasile, sfantul Grigorie si asa invatau si invata sfintii. Sa ne insusim duhul lor, duhul smereniei, duhul dragostei lor, sa ne facem si noi cat de cat asemenea lor. Amin.
Parintele Sofian Boghiu
