Parintele Selafiil, invatator al blandetii si al simplitatii neprefacute
Un "pateric viu"
Pentru prima data am intrat in chilia parintelui Selafiil cu totul intamplator, la indemnul unui frate, dupa un an de manastire. Asta pentru ca gluga neagra a batranului si legendele pe care le-am auzit despre schimonahi ma faceau sa ma rusinez de el si, poate, chiar sa ma tem, cum li se intampla, de altfel, tuturor celor care il vad prima oara, multumindu-ma numai sa-l privesc cu admiratie ascunsa de departe.
Crezandu-I vazator cu duhul, ma pregatisem sufleteste sa rabd toate ocarile pe care imi inchipuiam ca mi le va face pentru viata mea nedemna. Am intrat in chilie cu sentimentul ca traiesc un act istoric, fiind, poate, mai sentimental. Mai tarziu, insa, am inteles ca aceasta intalnire a insemnat intr-adevar foarte mult, daca nu pentru istoria intreaga, cel putin pentru istoria mantuirii mele personale, dar poate si a altora, care se vor folosi de cuvintele batranului, adunate din aerul chiliei in aceasta carte.
Am trait atunci o stare intr-adevar minunata. M-am aflat, fara sa exagerez, intr-un nor, daca nu de lumina reala, asa cum relateaza Motovilov despre Sfantul Serafim de la Sarov, caruia i s-a luminat fata de lumina taborica, in timp ce-i vorbea, atunci de un nor de caldura duhovniceasca si dragoste, pentru o vreme din care timpul s-a retras, lasand loc vesniciei.
Batranul era fara schima pe el, intr-un halat vechi, mosnegesc, si, in timp ce-mi vorbea, ma tinea de mana. Aveam impresia ca stau la raze si ca toate gandurile mele dinlauntru vuiesc in urechile batranului, si ca ochii inimii lui, caci cu ochii trupesti nu mai vede de 20 de ani, imi vad toate faptele savarsite de mine vreodata.
Parintele mi-a vorbit atunci despre virtutile pe care trebuie sa le aiba un calugar: blandetea lui David, rabdarea lui Iov, smerenia vamesului si dragostea care niciodata nu cade. Mi-a vorbit despre gandul mortii, dar mi-a povestit si cateva amintiri de-ale lui, chiar hazlii, si zambea, ceea ce descoperea o mare si neprefacuta simplitate.
A fost atat de uman si atat de dumnezeiesc ceea ce mi s-a intamplat in seara aceea, incat mi-am dat seama ca vreme de mai bine de o ora am fost rapit, si mintea mea, de altfel plina de necuratii, atunci nu a avut nici macar pentru o clipa vreun gand strain si necurat. Am inteles ca a fost lucrarea Duhului Sfant care poate sa curateasca toate si ca m-am impartasit de o astfel de stare numai stand langa acest batran si ascultand cuvintele lui.
Am plecat cu senzatia ca am fost in una din vietile Sfintilor, intr-un Pateric. Mi-am dat seama ca lecturile din Pateric, daca nu sunt insotite de un exemplu real, se aseamana cu o limba pe care o inveti din manuale, dar nu ajungi niciodata sa o vorbesti in tara ei de obarsie.
De altfel, chiar in Patericul Egiptean se relateaza cazul unui frate care era chinuit de gandul sa nu mai mearga sa-l intrebe pe batran ce sa faca, pentru ca si asa stia raspunsul. Si i s-a descoperit ca mai bine este sa mearga, pentru ca, atunci cand mergi dupa sfat la un batran, obtii nu doar un raspuns, ci iti castigi si un rugator inaintea lui Dumnezeu.
De atunci, am mai fost de multe ori pe la parintele, simtind aceeasi preschimbare launtrica de fiecare data.
De multe ori, noi, fratii, care suntem tineri si veniti dintr-o societate cum a fost cea sovietica, cand ne ducem la parintele Selafiil dupa vreun sfat sau pur si simplu sa vedem cum se mai simte, glumim, zicand ca mergem la "Patericul nostru", ca avem Patericul nostru viu.
O tentativa de clasificare
Daca ar fi sa-l clasificam cumva pe parintele Selafiil, trebuie sa spunem ca el imbina extraordinar duhul penitential si obsesia mortii al unui Efrem Sirul, de exemplu, cu sociabilitatea si diplomatia Sfintilor de la Optina din secolul trecut, cum sunt Ambrozie, Macarie, dar fara eruditia si aristocratismul acestora.
Poate tocmai pentru ca nu a avut alte studii, ci doar lecturile numeroase din Vietile Sfintilor si Patericuri, parintele Selafiil pare un calugardin secolele IV-V ratacit in zilele noastre. Zic asta nu pentru ca esenta monahismului s-ar fi schimbat cu timpul, ci pentru a-l deosebi pe parintele Selafiil de ceilalti batrani cunoscuti cititorului credincios de la noi, cum ar fi chiar si parintele Cleopa, caruia, pe langa virtutile monahale si simplitatea taraneasca, nu i-au ramas necunoscute terminologia si maniera de expunere a teologiei moderne.
Parintele Selafiil nu numai ca nu este scriitor, dar nu este nici macar predicator, adica nu vei vedea niciodata chilia lui plina de oameni si pe batran graindu-le cu voce tare, asa cum se intampla cu duhovnicii vestiti. Cu toate acestea, parintele este inzestrat cu darul vorbirii si al sfatuirii si doar smerenia l-a ascuns de ochii lumii.
De aceea, l-as incadra pe parintele Selafiil in randul predicatorilor postumi, care au predicat cu fapta mai mult decat cu cuvantul, pe linia Sfantului Pavel, pe care l-a descoperit Sfantul Antonie cel Mare in pestera, chiar inaintea mortii, a Mariei Egipteanca sau a Sfantului Marcu cel din munte, pe care Dumnezeu nu i-a lasat sa moara in anonimat, ci i-a descoperit spre folosul credinciosilor. Parintele Selafiil cred ca este un astfel de caz pentru zilele noastre, pe care Dumnezeu l-a smuls clin smerenia in care a petrecut pana la varsta de 93 de ani, pentru a-l reda unei lumi vaduvite de exemplele demne de urmat.
Smerenia si negrija care izvorasc din gandul mortii
Nucleul si punctul de plecare al trairii parintelui Selafiil, ca si al tuturor calugarilor, este chiar obsesia mortii si a desertaciunii bunurilor acestei vieti, in contrast cu vesnicia si bunurile vietii viitoare. Nu stiu daca s-a intamplat vreodata ca la intrebarea: "Ce mai faci, parinte?" sa raspunda altfel decat: "Ei, ce sa fac, cu osteneala si durere, ca ce zice Psalmistul? «zilele omului sunt 70 de ani, iar de va fi in putere, 80 de ani si ce este mai mult decat aceasta? - osteneala si durere»" (Ps. 89, 10-11).
Petrecerea permanenta cu gandul la moarte da nastere smereniei si a negrijei de cele pamantesti, aduce tacerea si cumpatarea si descopera cunostinta tainelor Dumnezeiesti -Taina invierii, prin care am fost trecuti "din moarte la viata". Gandul la moarte ne duce dincolo de moarte, ne scoate din timp si ne asaza in vesnicie, acolo unde se afla lacasurile Sfintilor si Dumnezeu insusi. intr-un cuvant, cu cat meditam mai mult asupra absurditatii si tiraniei mortii, descoperim maretia iubirii lui Dumnezeu care, El insusi murind, S-a pogorat dupa noi pana la iad ca sa ne izbaveasca de ea. Iar vederea dragostei cu care ne iubeste Cel care a binevoit a muri pentru noi seamana nadejde.
Parintele Selafiil pastreaza in memorie amintirea mortii multor oameni, unii morti pe drum, unii inecati, unii in timp ce mancau, altii prin somn sau in multe alte feluri si foarte des povesteste despre ele. Aceasta descopera si mai evident obsesia mortii care traieste in el.
Nejudecarea
Cel care, prin meditatia asupra mortii, a constientizat darul care i s-a facut, fiind "rascumparat cu sange", iarta cu usurinta datoriile mici ale aproapelui, adica supararile, nu judeca si nu ocaraste, ci propaseste in blandete.
Iubirea
Practicarea blandetii si a neosandirii te aseamana lui Hristos, care este "bland si smerit cu inima", facandu-te chip al iubirii Lui. Iubirea este izvor de fapte bune, energie care nu seaca si nu oboseste. Din aceasta stare izvoraste ravna pentru nevointe, dupa cum mai izvoraste si din teama de chinurile vesnice. Parintele Selafiil insa aproape ca nu vorbea deloc despre iad, ca unul ce "nu se mai teme de Dumnezeu, ci il iubeste pe El, ca dragostea scoate afara frica". in schimb vorbea necontenit despre setea de iertare a lui Dumnezeu si fericirea viitoare, trezind in ascultator dragostea pentru Dumnezeu si dorinta de a-si indrepta viata.
Pacea si dreapta judecata pe care le aduce iubirea
Iubirea te face asemenea cu Dumnezeu, care este Dragoste. Fiind asemenea cu Dumnezeu, ajungi la cunostinta lui Dumnezeu si a purtarii lui de grija. De aici izvoraste rabdarea si negrija cea buna. Un astfel de om nu se tulbura zadarnic pentru pacatele altora, ci ii vede pe toti sfinti, stiind ca Dumnezeu poate sa-i preschimbe pe toti cu harul Sau, daca nu acum, pe viitor. Nu este cicalitor, nu se grabeste sa-i mantuiasca pe ceilalti, nici pe sectanti, nici pe atei, stiind ca aceasta sta in puterea lui Dumnezeu, dar nu a lui. Se roaga pentru toata lumea, crezandu-se pe sine mai pacatos decat toti oamenii. Este aspru cu sine, dar ingaduitor cu ceilalti. in acest fel, omul propaseste si se permanentizeaza in nepatimire si dragoste.
Chezasia pacii, insa, este deasa marturisire a gandurilor, chiar si zilnica, daca se simte nevoia, si cuminecarea cu Sfintele Taine. Marturisirea de chilie, in fata icoanei, in fiecare seara inainte de culcare. Alergarea la Dumnezeu in rugaciune, cu gandul, de indata ce ai savarsit greseala, astfel incat intotdeauna sa porti in inima: "larta-ma, Doamne, ca nimic bun n-am facut, ajuta-ma sa pun inceput bun".
Simplitatea, ca semn al iubirii neprefacute
"Nepatimirea cea mai inalta face gandurile simple"*, la fel si purtarile. Simplitatea copilareasca ajunge sa vorbeasca cu indrazneala lui Dumnezeu si Dumnezeu ii indeplineste dorintele, caci dorintele ei corespund cu voia lui Dumnezeu. De exemplu, aceasta rugaciune copilareasca, dar foarte ajutatoare, impotriva maniei, pe care batranul mi-a spus-o mie: "Doamne, indeparteaza de la mine mania aceasta, ca nu-mi trebuieste ea mie". Alta data, batranul rostea aceasta rugaciune din Pateric: "Doamne, vrei, nu vrei, mantuieste-ma. Tu m-ai zidit, Tu mantuieste-ma". Si celelalte cereri ale parintelui erau tot atat de simple, vadind o mare apropiere de Dumnezeu.
De multe ori, ascultandu-l pe batran cum povesteste si stiind viata lui, ma intrebam daca nu ar putea si el sa raspunda ca avva Antonie, atunci cand a fost intrebat de avva Ammun nitriotul: "Vad ca eu mai multa osteneala am si cum de numele tau s-a marit intre oameni mai mult decat al meu? Zis-a lui avva Antonie: pentru ca eu iubesc pe Dumnezeu mai mult decat tine".
Cam aceasta ar fi teologia pe care am invatat-o pe viu din exemplul parintelui Selafiil. O teologie a seninatatii, a nadejdii nezdruncinate, chiar si pentru cei pacatosi, spre dragostea si setea de iertare a lui Dumnezeu, care este gata sa ne primeasca chiar si pentru un cuvant, numai sa i-L spunem, sa nu ramanem in impietrirea inimii noastre.
Extras din "Dragostea care niciodata nu cade" - Parintele Selafiil de la Noul Neamt
(relatarea apartine parintelui Savatie Bastovoi)
1. Unul din cei ce il ajutau la chilie pe părintele Selafiil a povestit următorul lucru:
Într-o zi, citindu-i părintelui dintr-o carte (părintele nu mai vedea de peste 20 de ani, dar îi plăcea să i se citească din cărţile duhovniceşti), a dat peste această povestire. Un om oarecare a căzut într-un păcat mare şi preotul l-a oprit pe viaţă de la împărtăşanie. Trecînd o vreme şi fiind omul cuprins de deznădejde, s-a dus la patriarh şi i-a povestit cele îmtîmplate, gîndind că poate patriarhul îi va dezlega păcatul. Însă patriarhul a încuviinţat legătura preotului. Într-o şi mai mare stare de deznădejde, omul păcătos a ajuns într-o mănăstire. Văzîndu-l stareţul în ce stare se află, l-a întrebat ce are. Omul i-a povestit toate şi cum a fost la patriarh şi că acela nu a primit să-i dezlege legătura. Stareţul, făcîndu-i-se milă de bietul om, i-a zis: „Uite, eu te dezleg de acest păcat şi voi duce mai departe ispăşirea pentru el, dar tu mîine dimineaţă să te duci la liturghie şi să te împărtăşeşti”. Aşa au şi făcut.Chileinicul, care citea povestirea, a intrat în nedumerire şi l-a întrebat pe părintele Selafiil: „Părinte, cum se poate ca stareţul să ia asupra lui un păcat legat de patriarh? Oare cîtă pocăinţă trebuia el să aducă şi în cît timp putea Dumnezeu să-i ierte pe amîndoi?” Părintele Selafiil i-a răspuns: „Ei, Dumnezeu i-a iertat chiar atunci pe amîndoi, că a văzut că stareţul a făcut asta din dragoste, că i s-a făcut milă de omul acela şi i-a iertat pe amîndoi îndată”. Credem că la acest fel de dragoste se referă şi Apostolul, cînd zice: „Dragostea acoperă mulţime de păcate”.
2. Odată un alt chileinic, mai tînăr, al Părintelui, ţinea cu tot dinadinsul să citească Scara Cuviosului Ioan Sinaitul. Părintele Selafiil nu dorea acest lucru, dar pentru că era foarte delicat şi nu strîmtora pe nimeni, nici măcar un copil, nu îndrăznea să-i spună. Chileinicul a făcut rost de carte şi a adus-o în chilie. Atunci m-am întîmplat şi eu în chilie. După ce m-a binecuvîntat, părintele a început vorba, fiind şi fratele mai tînăr de faţă. „Părinte – a zis bătrînul –, foarte bună carte este Scara Cuviosului Ioan Sinaitul, dar lucruri foarte înalte se grăiesc într-însa, că nu poate oricine să le priceapă. Eu, de-o vorbă, prima dată am dat peste cartea asta după ce s-o închis mănăstirea,[1] la un părinte. Am văzut că era pe masă şi am început s-o citesc. Părinte, am citit patru pagini, dar n-am înţeles nică, nică. Aşa lucruri înalte se grăiesc într-însa, carevasăzică. Da’ amu, dacă am ajuns la vîrsta asta, nu numa’ că pot să citesc din Scara Cuvioasului Ioan, da’ pot să şi tîlcuiesc ce scrie acolo”.Amîndoi ne-am mirat de cuvintele părintelui, pentru că ştiam că nu se laudă niciodată şi că acele cuvinte le-a zis spre folosul nostru. După această discuţie fratele a lăsat pe mai tîrziu citirea Scării.
3. Odată, după ce am citit Scrisorile Cuviosului Iosif Isihastul, i-am zis părintelui Selafiil: „Părinte, în obştea stareţului Iosif fraţii tăceau toată săptămînă şi numai sîmbătă şi duminică stătea stareţul puţin de vorbă cu ei, ca să-i povăţuiască şi pe urmă iar tăceau. Oare noi putem să tăcem aşa?” Părintele a răspuns: „Pentru noi îi destul dacă ne păzim de partea femeiască”.
4. Într-o noapte chileinicul s-a trezit pentru că l-a auzit pe părintele Selafiil cîntînd: „Învierea lui Hristos văzînd…” Aprinzînd lumina (părintele nu vedea lumina electrică), l-a văzut pe bătrîn ridicat în pat şi cîntînd. Chileinicul l-a întrebat: „Ce faci, părinte?” „Cum ce fac – a răspuns părintele – s-o deschis podu’ şi îngerii se suie şi se dau jos, şi cîntă „Învierea lui Hristos văzînd…”, şi cînt şi eu cu dînşii.
5. În ultimile luni de viaţă părintele scăpa de mai multe ori mărturisiri pe care mai înainte le tăinuia. Cam vreme de o săptămînă ne întreba aproape în fiecare zi dacă auzim şi noi cîntarea. „Ce fel de cîntare, părinte? – îl întrebam noi”. „Aliluia, aliluia, aliluia”. „N-auzim, părinte. Dar cine cîntă?” „Nişte domnişoare împodobite frumos”. Într-o seară, aşezîndu-se în scaun şi fiind gata să începem rugăciunea, părintele a zis: „Ce crezi, părinte, oare cîntecul ista care mi-l cîntă mie, nu-i vreo ispită de la vrăjmaşu’, ca să mă facă să mă mîndresc amu’, la bătrîneţe? Eu am zis aşă: Doamne, dacă-i de la Tine cîntarea asta, lasă să cînte, dar nu prea-mi trebuie mie să-mi cînte”.
6. Odată a venit cineva la părintele şi i-a povestit, printre altele, despre cineva de la el din sat care a ucis un om. După ce a plecat, părintele a zis către chileinic: „Tare aş vrea să stau de vorbă cu omu’ şeala care o omorît, că trebuie să fie foarte scîrbit, săracu’”.
7. Odată părintele mi-a povestit de un ierodiacon care a plecat din mănăstire cu o femeie. „A venit la mine părintele cutare şi mi-o zis că el fără femeie nu mai poate trăi şi că se duce cu dînsa. Eu i-am zis: ei, du-te, da’ cînd te-i sătura de dînsa, să vii înapoi”. După asta a mai zis: „Ce voce frumoasă avea părintele şi cum slujea, ca un înger. De asta l-a zavistuit vrăjmaşu’ şi l-a scos din mănăstire”. Aşa era părintele că vedea numai binele şi oricît de mult rău ar fi făcut cineva, nu ştirbea în el dragostea.
8. În ultima vreme părintele nu mai putea merge şi nici să se ţină pe picioare, dar cerea să fie dus la biserică. O vreme a fost dus cu un cărucior, dar pe urmă, pentru că era incomod să-l treci prin atîtea uşi, am hotărît să-l ducem cu scaunul. Unul apuca de o parte şi altul de altă parte şi îl duceam în mîini pînă la biserică. Într-o zi, ducîndu-se celălalt frate pînă afară, am rămas singur lîngă părintele. Părintele a zis: „Hai, duceţi-mă pîn’ afară, că am nevoie”. „Stai, părinte, că fratele cutare nu-i aici”. „Du-te şi-l caută”. M-am dus să-l caut, dar nu l-am găsit. Părintele m-a trimis să-l caut iar, dar tot nu l-am găsit. Aceastea însă se făceau ca să se descopere măsura părintelui Selafiil pe care o ascundea cu străşnicie. Văzînd că nu-l găsesc nicicum pe celălalt frate şi fiind silit de nevoile firii, părintele nu a mai putut răbda şi mi-a zis: „Vezi că e la icoane, vorbeşte cu fratele de acolo”. M-am dus îndată şi l-am găsit pe fratele de negăsit la atelierul de icoane.
9. Odată un preot începător, din ispită, a scăpat trupul mîntuitorului din mînă. Cuprins de deznădejde, se gîndea că de acum nu mai este vrednic să slujească liturghia. În această stare a venit la părintele Selafiil. Părintele l-a ascultat şi i-a zis liniştit: „Părinte, da’ ce, sfinţia ta ai vrut să scapi Trupul Mîntuitorului jos? Dumnezeu ştie că nu ai vrut asta”. Părintele s-a liniştit îndată şi a ieşit din acea stare.
10. Două surori de mănăstire au venit să ceară sfat de la părintele Selafiil. Uneia părintele i-a spus să iubească liniştea şi singurătatea, iar alteia i-a zis să citească rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Cea căreia i-a vorbit de linişte şi singurătate a rămas în mănăstire, iar cealaltă s-a măritat peste jumătate de an.
11. Odată a venit la părintele Selafiil un schimonah care se credea făcător de minuni şi povăţuitor de suflete. Şezînd părintele în scaun, schimonahul îi vorbea multe şi nu-l lăsa defel pe bătrîn să vorbească. Atîta s-a încrîncenat schimonahul în predica sa, încît a ajuns să bată în capul Bătrînului ca într-o uşă, dîndu-i de înţeles că nu pricepe nimic. Părintele Selafiil tăcea şi asculta. După ce a terminat schimonahul pledoaria sa, a plecat. Părintele Selafiil, fără să se tulbure, l-a întrebat pe chileinic, care a fost de faţă: „Frate, tu ai înţeles ceva din ce-o zis părintele ista?” „Nu, părinte”. „Apu’ nici eu n-am înţeles. Nu poţi grăi cu dînsu’, că el nu te lasă defel să grăieşti”. Într-adevăr, părintele nu spunea de două ori acelaşi lucru şi dacă i se împotrivea cineva, tăcea, lăsîndu-l în părerile sale.
12. Într-o zi, după ce am citit acatistul Sfîntului Gheorghe, părintele, scoţîndu-şi epitrahilul, a zis: „Măi, da’ mulţi o mai fost azi la noi la acafist!” În chilie era numai părintele şi noi doi, care am citit. Am tăcut şi nu l-am întrebat nimic, pentru că oricum n-ar mai fi spus nimic.
13. Un frate dorea foarte mult să se facă schimnic. Era la chilia părintelui Selafiil şi tocmai îşi broda o schimă. Era linişte deplină în chilie şi numai mintea fratelui era învolburată, închipuindu-şi cum îi va sta cu acea schimă. Această stare a durat cam o oră, în care tînărul se visa schimnic, iar părintele Selafiil stătea tihnit sub pătură. De odată bătrînul a spart liniştea: „Sfinte părinte cutare!” (i-a zis tînărului pe nume). Tînărul nu a răspuns, pentru că a crezut că părintele se roagă şi cheamă vreun Sfînt. Bătrînul a repetat iar: „Sfinte părinte…” Dîndu-şi seama că pe el îl cheamă, tînărul a răspuns: „Da, părinte”. „Ce faci?” „Stau”. Tînărul s-a ruşinat să spună că îşi coase schimă. „Părinte – a continuat bătrînul – i-a vină mai aproape”. Tînărul s-a apropiat şi s-a aşezat pe scaunul de lîngă patul bătrînului. „Ce zici, părinte – a început bătrînul –, uite, eu stau aici sub păturiţă şi trag mătănuţele estea. Trag vreo două sute la Mîntuitorul, pe urmă trag vreo două sute la Maica Domnului, pe urmă la Sfîntul Înger. Pe urmă îl pomenesc pe părintele stareţ, pe urmă pe toţi ieromonahii şi pe toţi fraţii. Ce zici, oare bine fac?” „Bine faci, părinte” – a răspuns tînărul ruşinat, înţelegînd că bătrînul i-a văzut gîndurile şi acum i-a arătat ce trebuie să facă cel care vrea să fie schimnic, nu să viseze.
14. Altădată, cînd acelaşi frate insista ca părintele să-l tundă în schimă, bătrînul i-a povestit ce i-a zis şi lui în tinereţe duhovnicul său. Apropiindu-se vremea călugăririi sale, tînărul Chiprian (căci aşa îl chema din botez), şi-a cusut haine călugăreşti şi le-a pus în cui. Duhovnicul îl întreabă într-o zi: „Băi Chipriane, oare ţi-ai cusut caftan şi rasă?” „Da, părinte!” „Şi mantie ai?” „Da, părinte!” „Şi metanii ai?” „Da, părinte!” „Şi unde le ţii?” „După uşă, părinte!” „Şi fac ele vreo mătanie sau vreo rugăciune măcar?” „Nu fac, părinte!” „Apu’ aşă să ştii, că dacă n-o să faci tu mătănii şi rugăciuni, hainele nu te fac călugăr”.
15. Într-o zi, unul din chileinici, se întreba dacă Dumnezeu chiar îl ascultă pe părintele Selafiil. Gîndindu-se aşa, părintele a zis: „Măi, tare aş mînca un borş de casă cu tocmagi”.[2] Pe la ora unsprezece (vremea cînd bătrînul mînca de obicei), bate la uşă o femeie care nu mai fusese niciodată. „Părinte, ţi-am adus nişte borş cu tocmagi, încă-i cald”. Trebuie să spunem că chilia părintelui Selafiil nu era ca chilia duhovnicilor vestiţi, adică asaltată de oameni. Se întîmpla şi cîte o săptămînă în care nu-i bătea nimeni la uşă. Întîmplarea cu borşul se făcuse pentru chileinic ca să se convingă că Dumnezeu ascultă orice dorinţă a robilor Săi.
16. Acelaşi chileinic mi-a zis că avea mari ispite la chilia bătrînului şi dorea să-l lase. Între timp apăruse un alt frate, mai tînăr, care s-a arătat dornic să-l înlocuiască. Însă în acele zile fratele respectiv era plecat într-o altă mănăstire. Chileinicul a venit la părintele Selafiil şi i-a zis: „Părinte, eu am obosit şi vreau să merg la altă ascultare. Nu mai pot să-ţi fiu chileinic”. Părintele s-a mîhnit şi l-a întrebat: „Da’ ce să fac eu, că-s bătrîn şi neputincios? Cine o să mă ajute pe mine?” „Este un frate care vrea, dar acum îi plecat”. Părintele a tăcut puţin, pe urmă a zis: „Bine, atunci du-te”. Pînă în seară fratele care era plecat a venit în mănăstire. A zis că a început să nu mai aibă stare şi simţea că trebuie să vină la părintele Selafiil. Dumnezeu îndeplinea tot ce cerea bătrînul, dar el nu a îndrăznit să se roage pînă cînd nu a aflat că şi fratele vrea să-i fie chileinic, ca numva să-l strîmtoreze în ceva.
17. Într-o vară, fiind mare secetă, părintele Selafiil se ruga să plouă. În cîteva zile a venit o ploaie atît de mare, încît părea că n-o să mai înceteze. După masă, făcînd mulţumire, părintele Selafiil a zis: „Doamne, ajunge atîta ploaie, că parcă de-amu-i pre multă”. Degrabă ploaia s-a oprit.
18. Altă dată, tot pe vreme de secetă, un părinte, venind la bătrînul Selafiil, l-a găsit pe acesta pe prispa chiliei în cărucior, întinzînd mîna în picurii care începeau să curgă. „Blagosloveşte, părinte Selafiil! Ce mai faci matale?” „Iaca, m-am rugat să trimită Dumnezeu oleacă de ploaie şi amu am ieşit să văd dacă plouă”.
19. Eram de faţă cînd a venit la părintele un ucrainean. Deşi i-am spus părintelui că a venit cineva, el a cerut să fie dus la masă, zicînd că i-i foame. Eu m-am mirat de bătrînul pentru că de obicei primea pe toată lumea, oricine ar fi fost, iar acum se arăta atît de rece. „Zi-i să se călugărească!”– a zis părintele pregătindu-şi farfuria. Cum să se călugărească? – m-am mirat eu. Ce vorbă-i asta? Părintele, care de obicei nu îndrăznea să dea un canon cît de mic nimănui, acum îi spune acestui străin, pe care nici nu l-a ascultat, să se călugărească. Eu m-am gîndit că părintele nu e în toane bune (deşi aşa ceva nu s-a mai întîmplat niciodată, părintele fiind acelaşi de cînd l-am cunoscut), şi nu i-am tradus venitului ce a zis bătrînul. L-am întrebat eu însumi care îi este povestea pentru că am văzut că părintele nu are chef. Tînărul mi-a povestit că a absolvit seminarul şi că vrea foarte mult să se facă preot, dar că tocmai l-a părăsit nevasta. După canoane, cineva care are două căsătorii nu mai poate fi preot. Pe de altă parte, el voia să se recăsătorească. Cînd mi-a zis acestea am înţeles de ce i-a zis părintele Selafiil atît de răspicat să se călugărească dacă vrea să fie preot. Atunci i-am tradus sfatul bătrînului. Tînărul a zis nemulţumit: „A, şi stareţul Iona de la Odesa mi-a zis la fel!” Auzind răspunsul, l-am îndrumat politicos spre uşă, făgăduindu-mi, pentru a nu ştiu cîta oară, să nu mai gîndesc rău despre părintele Selafiil orice ar spune.
20. În ultimile luni de viaţă părintele era tot mai adîncit în aşteptarea sfîrşitului şi a întîlnirii cu Mîntuitorul Hristos. Odată un părinte, bătînd la uşa bătrînului, a auzit dinăuntru: „Da, cine-i? Tu eşti, Doamne?”
21. De multe ori, stînd pe scaun în tăcere şi cîte un ceas (părintele era foarte bolnav şi nu-şi mai putea mişca picioarele), la un moment dat spunea: „Părinte, ştii ce mă gîndesc eu?” „Ce, părinte?” „Eu mă gîndesc că atunci cînd Hristos va zice: veniţi la Mine blagosloviţii Părintelui Meu şi voi da vouă împărăţia care vi s-a gătit de la întemeierea lumii! – toată lumea o să audă. El n-o să strige tare, pentru că fiecare o să-L audă lîngă dînsul, aşa cum stăm noi amu’. Că El îi Dumnezeu şi poate toate. Eu aşă cred, părinte, da’ sfinţia ta cum zici?” „Eu tot aşa cred, părinte”. Parcă se putea să nu crezi?
22. Altă dată spunea: „Părinte, eu cred că Dumnezeu pe diavol o să-l pună mai jos decît toţi în iad, că el o făcut tot răul, el l-o învăţat pe om să facă rău, că omul nu vrea să facă rău”.
23. Părintele gîndea simplu şi curat ca un copil. El nu filozofa niciodată, mintea lui refuza raţionamentele complicate. El numea pe nume realităţile duhovniceşti aşa cum un copil arată cu degetul şi numeşte tot ceea ce vede. Oricine venea la părintele simţea că sufletul şi gîndurile lui devin parcă materiale, uşor de văzut şi de tămăduit. Tot ce vorbea părintele vorbea din cunoştinţă şi cuvintele lui aveau puterea să tămăduiască şi să lumineze.
24. Părintele vorbea numai despre patimi, ferindu-se să vorbească despre lucrurile înalte. Nu vorbea niciodată despre stările inimii, cu atît mai mult despre har. O singură dată părintele a zis: „Părinte, în aşa fel trebuie să fie faptele şi cuvintele noastre, ca să nu alungăm pe Duhul Sfînt care este în noi”.
25. Fiind întrebat odată ce este smerenia, părintele a răspuns: „Smerenia este să ierţi pe toată lumea”.
26. Altă dată, cînd a fost întrebat despre lacrimi, a zis: „Sînt unii care plîng, dar după asta iar fac păcatul. Aceştia nu au un plîns adevărat. Sînt însă şi cei care nu plîng, dar se luptă să nu facă păcatul – aceştia arată că au plînsul în inimă”.
27. Părintele a ajuns la despătimire. Odată, vorbind despre patima trupească, părintele a zis: „Şi eu am fost chinuit de patimă pînă spre şaptezeci de ani. Dar de cînd au venit peste mine durerile, mă simt ca şi cum nu aş avea trup. Nu mai pot deosebi partea femeiască de partea bărbătească”. Aceasta, după Sfîntul Ioan Scărarul, este culmea curăţiei, din care cei curaţi Îl văd pe Dumnezeu.
28. Părintele vedea duhurile răutăţii aşa cum se spune că le vedeau Pavel cel Prost sau Andrei cel Nebun pentru Hristos. Sfîntul Isaac Sirul spune că vederea făpturilor netrupeşti, fie îngeri sau demoni, este dată numai celor curaţi cu inima, despătimiţi. Aceştia sînt văzătorii cu duhul. Despre îngeri părintele nu vorbea niciodată, dar despre draci povestea cu plăcere, rîzînd de ei. Îi vedea cum stau în biserică în faţa altarului, îmbrăcaţi în haine de oameni învăţaţi, de miniştri şi şoşotesc între ei. Altă dată îi vedea că se îmbracă în veşminte preoţeşti înainte de liturghie şi intră în altar. Părintele se revolta ca un copil: „De ce se îmbracă ei în veşminte? Îs mincinoşi! Ei nu pot sluji liturghia, da’ se prefac că se îmbracă şi slujesc!” Altă dată îi vedea venind în chilie şi ne spunea şi nouă. Cînd îl întrebam cam cîţi sînt, zicea că două mii, alte ori cinci mii. „Dar ce fac, părinte?” „Se uită la mine”. „Dar nu te bat?” „Nu, că n-au voie”. După aceea părintele îi certa: „Duceţi-vă de aici, blestemaţilor, în tartarul vostru! Ce aţi venit aici? Aicea oamenii se roagă, dar voi nu vă rugaţi!” Nici măcar cînd ocăra dracii părintele nu putea să se mînie, ci parcă mai mult îi ruga să plece. După ce vedea părintele cetele dracilor, la scurtă vreme, începeau ispitele între noi, că nu ne mai puteam înţelege.
29. Odată un frate, fiind ispitit de demoni, simţea bună mireasmă la rugăciune. Venind la părintele Selafiil, l-a întrebat dacă dracii pot să facă bună mireasmă, căci din mărturiile sfinţilor se ştie că ei răspîndesc o duhoare nesuferită. Bătrînul a rîs şi a zis: „Ehe, pot să facă şi mireasmă şi mir pot să facă”. „Chiar şi pe icoane?” – a întrebat fratele. „Şi pe icoane” – a zis părintele.
30. Părintele era întru toate ca un Pateric viu. Toate cuvintele, mişcările, felul în care mînca erau aşa cum citeşti în Pateric. Într-o zi părintele mi-a zis: „Eu nu eram aşa dintotdeauna, că nu ştiam cum trebuie să fie un călugăr. Da’ cînd am venit aici, fratele care era cu mine la chilie, mi-a citit din Patericul Sfîntului Sava. Eu nu mai citisem cartea asta, că pe vremea noastră nu era. Şi acolo am aflat cum trebuie să fie un călugăr, carevasăzică. L-am pus pe frate să-mi citească în fiecare zi, ca să învăţ eu pe de rost ce scrie acolo şi să le spun celor ce vin la mine. De atunci am pus început bun şi n-am mai făcut faptele de mai înainte. Pînă a citi cartea asta eu nu eram desăvîrşit, da’ pe urmă m-am făcut desăvîrşit”. Părintele a intrat la 16 ani în mănăstire şi s-a nevoit din toate puterile sale cum a ştiut. Atunci cînd a citit cartea care l-a schimbat era trecut de 85 de ani, dar chiar şi la această vîrstă el a găsit putere şi voinţă să se schimbe cu o rîvnă mai înflăcărată decît a tinerilor.
31. Părintele era foarte prăvilos, deşi nu impunea nimănui nici un canon. Pentru că nu vedea, trebuia să-i citească cineva pravila. Dacă vedea că fratelui îi este greu sau este leneş, nu-l silea să citească, ci se ruga pe metanii. Pe lîngă alte boli, părintele suferea de insomnie. Uneori nu dormea cu săptămînile. Odată i-a adus doctorul mănăstirii nişte somnifere. În prima noapte părintele a dormit bine şi era foartea bucuros. În a doaua noapte părintele nu a mai putut să adoarmă. Pastilele au început să-şi facă efectul abia spre dimineaţă, cînd era vremea rugăciunii. La toacă, părintele s-a trezit şi am început să citim miezonoptica şi celelalte. Am văzut că părintele aţipeşte şi l-am întrebat dacă nu vrea mai bine să se odihnească şi să citim mai tîrziu. Părintele a zis că nu şi a stat în scaun mai bine de două ore, luptîndu-se nu doar cu neputinţa şi boala trupului, ci şi cu pastilele care îl doborau după o noapte de nesomn. Părintele avea 97 de ani şi nu se putea întoarce nici în pat, cerînd să fie luat în braţe şi aşezat în scaun. Cînd era ridicat din pat, răcnea de durere, cerînd să fie lăsat puţin să-şi revină. După aceea era ca şi cum nu ar avea nimic, aşezîndu-se la rugăciune sau primind pe cei ce veneau să-l vadă.
32. Odată, prin 2001, a venit vorba despre vlădica Dorimedont. Vlădica era un om foarte energic care începuse să facă multe în episcopia care i se încredinţase de curînd. Părintele Selafiil a zis: „Iaca şi vlădica Dorimedont, se luptă să facă atîtea, o deschis şcoli şi mănăstiri…, dar nici el nu ştie cu ce-o să se termine toate aestia, săracu…” Mie mi-au intrat în inimă aceste cuvinte şi aşteptam că vlădica va fi schimbat din episcopie şi trimis în Rusia, aşa cum mai spuneau zvonurile. Dar nu a fost aşa. Peste cinci ani după ce a zis bătrînul acele cuvinte, vlădica a sfîrşit în accident de maşină la doar 45 de ani.
33. Vlădica a fost cel care l-a adus pe părintele Selafiil în mănăstire după redeschidere. Vreme de 30 de ani mănăstirea Noul Neamţ a fost închisă, din 1960 pînă în 1990. Vlădica Dorimedont a fost primul stareţ. În 1997, la sfatul altui bătrîn cu viaţă sfîntă, arhimandritul Serghie, stareţul Dorimedont l-a adus în mănăstire pe părintele Selafiil şi l-a tuns în schima mare. Vlădica nu avea obicei să laude pe nimeni, dar despre părintele Selafiil spunea că e un om cu o viaţă foarte înaltă, că e ca un stîlp al Bisericii la care el nu ajunge nici cu mintea. „Nu poţi să nu te pleci în faţa acestui om – spunea vlădica – oricît de împietrit ai fi. În faţa blîndeţii lui pînă şi Lenin ar îngenunchea”. Şi, într-adevăr, nu am auzit pe nimeni vorbind vreodată de rău pe părintele Selafiil, deoarece el nu a jignit niciodată pe nimeni nici cu fapta, nici cu cuvîntul.
34. Părintelui nu-i plăcea cînd cineva se purta cu el ca şi cu un sfînt. Într-o zi, după liturghie, în timp ce părintele stareţ spunea predica, eu am ieşit din biserică şi m-am dus la chilia părintelui Selafiil, gîndind în sinea mea: „Ce rost are să ascult predica stareţului, că nu spune nimic nou. Mai bine mă duc la părintele Selafiil, că-mi spune lucruri de la Dumnezeu”. Peste puţin timp a venit şi alt frate, mai bătrîn şi cam surd. După ce m-a blagoslovit pe mine, bătrînul l-a blagoslovit şi pe fratele acela. „Cine-i?” – a întrebat părintele după obicei, pentru că nu vedea. „Fratele Mihail!” „E, frate Mihail, bine-ai venit! Vii din biserică?” „Da, părinte!” „Şi ai ascultat ce zice părintele stareţ la predică?” „Am ascultat, părinte!” „Ia, spune-ne şi nouă ce a zis, ca să avem folos, că eu nu pre aud în biserică”. Nici pînă atunci, nici după aceea, în şapte ani de zile nu l-am mai auzit pe părintele Selafiil să se arate interesat de predica stareţului.
35. Părintele era un vorbitor foarte bun şi vorbea cu poftă, deşi niciodată prea mult. Iubea Vieţile Sfinţilor şi le cunoştea. El spunea întotdeauna că un călugăr şi chiar un creştin trebuie să vorbească tot timpul din Scriptură sau din Vieţile Sfinţilor, dar cele ale lumii să nu le vorbească pentru că n-au nici un folos. Dimineaţa cerea să i se citească Sinaxarul şi el însuşi povestea îndată cîte ceva din viaţa sfinţilor din acea zi, înşiruind numele împăraţilor şi a prietenilor de nevoinţă cu precizie. Avea o memorie impresionantă care era un rod al dragostei, căci reţinea nume de sfinţi şi de oameni întîmplători pe care îi pomenea şi după zeci de ani în rugăciune, dar nu ştia întotdeauna dacă e dimineaţă sau seară sau dacă a mîncat în acea zi.
36. Părintele primea pe toată lumea şi nu se purta tăios sau cu dispreţ nici cu cel mai obraznic şi îngîmfat vizitator. Atît doar că, celor care erau smeriţi şi căutători de cele duhovniceşti, le vorbea duhovniceşte, iar celor care veneau din curiozitate sau trimişi de alţii, le vorbea lucruri obişnuite. Adică îi întreba cine sînt, cîţi ani au, cu ce se ocupă, cum e vreme pe la ei, dacă s-au făcut păpuşoii, dacă au lemne pentru la iarnă şi aşa mai departe. Cînd părintele ne întreba pe careva dintre noi dacă n-am văzut cumva, cînd am mers cu autobuzul, dacă s-au făcut păpuşoii pe dealuri, trebuia să ne dăm seama că ne-am coborît cu totul în cele lumeşti. Dar asta am înţeles-o foarte tîrziu, înainte de moartea părintelui, deoarece bătrînul nu strecura nici cea mai mică ironie în vorbele sale şi nimeni nu l-ar fi crezut în stare de aşa ceva, deoarece petrecea tot timpul neschimbat şi nu glumea niciodată. Într-o zi, cu cîteva luni înainte de moarte, el însuşi mi-a spus: „Părinte, dacă vine un om şi caută pe Dumnezeu, să-i vorbim din Scriptură şi din Vieţile Sfinţilor, iar dacă nu, să nu lungim vorba. Iaca şi eu, dacă vine la mine cineva, îl întreb dacă o plouat şi dacă e sănătos şi pe urmă îl blagoslovesc şi-l trimit la trapeză să mănînce”. Aşa făcea părintele ca să nu supere pe nimeni, vorbind fiecăruia după măsura sa, cu dragoste.
37. Chileinicul mai tînăr mi-a zis, pe cînd părintele era încă în viaţă, că a simţit de mai multe ori, în biserică, în timpul Heruvicului bună mireasmă care venea de la capul părintelui Selafiil.
38. Nişte călugări de la Noul Neamţ, ajungînd pe Sfîntul Munte, au povestit bătrînilor de acolo despre cum este părintele Selafiil şi cum vorbeşte el despre dragoste, despre nejudecare, despre iertarea păcatelor. Bătrînii athoniţi au zis: acesta este un om desăvîrşit, numai cineva care a ajuns la desăvîrşire poate să vorbească astfel.
39. Părintele Selafiil, ca şi părinţii din Patericul Egiptean, spunea că orice păcat, oricît de grav, se iartă de către Dumnezeu îndată ce păcătosul se întoarce cu toată inima şi îşi spovedeşte păcatul. „Dacă ai zis: iartă-mă – iaca şi Dumnezeu te iartă!” Cu condiţia ca şi noi să iertăm celor ce ne greşesc. Cel mai mare păcat este deznădejdea, pentru că ne face să ne pierdem încrederea în Dumnezeu. Dar atîta vreme cît ne întoarcem şi ne rugăm Lui, El ne primeşte.
40. Părintele Selafiil, pe cînd era mai tînăr, l-a vizitat pe Sfîntul Cucşa de la Odesa. După ce l-a primit cu bucurie (deşi era noapte şi cuviosul Cucşa nu avea obicei să primească pe nimeni), i-a vorbit despre faptele sale. Cuviosul l-a mustrat pe părintele Selafiil că dezleagă prea uşor păcatele mari, pentru bani. Părintele Selafiil i-a răspuns că aceasta el a citit-o la Sfîntul Simeon al Tesalonicului, că e bine ca oamenii să dea bani pentru biserică şi milostenie, că aşa li se iartă păcatele. Părintele Selafiil dădea acei bani ca milostenie şi se ruga pentru păcătoşi. Aceasta arată cîtă îndrăzneală avea către Dumnezeu, încît ştia că Dumnezeu îi iartă pe păcătoşii care vin la el, orice păcate ar avea, pentru rugăciunile lui.[3]
41. În Biserica Rusă călugării şi preoţii nu sînt salariaţi. Dar pentru că în perioada prigoanei părintele a muncit la stat, la bătrîneţe avea o mică pensie pe care o primea la mănăstire. Din banii cîştigaţi bătrînul cumpăra cărţi şi le trimitea preotului din sat.
42. Părintele era foarte milostiv. Pe cînd era în sat, cînd bisericile erau închise, oamenii veneau la el şi îi aduceau mulţi bani. Din banii aceea părintele făcea milostenie. Odată a plătit oameni şi a făcut o casă. Cînd a fost gata casa, a chemat o văduvă care rămase pe drumuri şi i-a dat cheia de la casă, zicînd că e a ei.
43. Părintele primea la chilie, de la vizitatori, dulceţuri, vin şi conserve. Din acestea dădea şi fraţilor. Uneori spunea: „Dacă vine părintele cutare, să-i dai conserva aceea de peşte şi nişte vin, că ei o lucrat azi la beton, da’ mîncarea la trapeză-i cam slabă”.
44. Părintele Chir, medicul mănăstirii, ne-a povestit că odată starea sănătăţii bătrînului s-a înrăutăţit brusc. Din cauza frigului îndurat în lagăr, picioarele i s-au umflat şi s-au umplut de răni care curgeau. Doctorul s-a gîndit că la vîrsta de 90 de ani şi cu această boală, stareţul va muri. Dar peste vreo trei zile, cînd a venit să-l controleze, a văzut că părintele e bine. – “Părinte, zise doctorul, matale ştii că te vindeci?” – “Ştiu – răspunse stareţul – în noaptea asta o venit la mine Sfîntul mucenic Hristofor şi mi-o zis: Selafiile, nu-ţi face griji, tu o să te lecuieşti”. “Bine, părinte – zise medicul glumind – dar trebuia să-mi spui şi mie, ca să nu mă necăjesc atîta”. Părintele Selafiil nu a mai povestit nimănui despre asta, iar cheleinicul a zis că părintele se căieşte că a zis vorba asta.
45. Mai mult decît orice, părintele ura slava deşartă. Nu răbda nici cea mai mică laudă. Unul din chileinici, chiar în prima zi cînd s-a mutat la chilia părintelui şi-a zis: „Gata, de acum nu mai mănînc ouă şi nu mai beau vin, că schimnicii nu beau vin”. După cîteva zile, la vremea mesei, părintele Selafiil îi zice: „Frate, ia toarnă cîte o cană de vin”. Fratele era mare la trup, trecut de 90 de chile, dar părintele era mic şi slab. După ce au băut prima cană, părintele a zis iar: „Mai toarnă cîte una”. Fratele a văzut că părintelui i s-a înroşit nasul şi a început să i se împleticească limba în gură. Apoi părintele a zis: „Amu încuie uşa şi hai să ne culcăm”. Aceasta a făcut-o bătrînul pentru a-i scoate fratelui din cap ideea că a fi schimnic înseamnă a nu bea vin. Altminteri, părintele nu bea vin deloc, nu numai din înfrînare, ci şi pentru că avea un ulcer avansat la stomac de mai bine de 40 de ani.
46. Din cauza ulcerului la stomac, părintele avea în chilie un săculeţ cu pesmeţi. Văzînd cît de importanţi erau pesmeţii pentru părintele, i-am zis într-o zi: „Părinte, blagosloveşte să ne ducem la trapeză, să tăiem cîteva pîini şi să le coacem în plită, că se fac îndată”. Părintele a răspuns cu sfială: „Nu, ca nu cumva să se facă sminteală, că eu vă trimit să folosiţi plita de la trapeză şi să cîrtească fraţii. Lasă că nouă ne aduce prescurarul, cînd poate, că el usucă prescurile care nu-i ies bine”. Atîta grijă avea părintele ca să nu deranjeze şi să nu smintească pe nimeni.
47. Altă dată un părinte din România a adus un colet de cărţi pentru părintele ca să-l dea la credincioşi. Bătrînul se bucura foarte tare de cărţi, ca un copil, deşi nu vedea ca să citească. S-a aşezat bucuros la marginea patului şi a cerut să fie aduse cărţile, ca să pună mîna pe ele. Însă îndată a întrebat: „Dar oare s-a întunecat afară?” „Nu, părinte”. „Dar să aşteptăm să se întunece şi atunci o să le aduceţi, ca nu cumva să vadă vreun frate şi să zică: uite cîte cărţi au aiştia şi să se smintească”.
48. Într-o zi părintele stătea în pat, iar eu pictam la masă o iconiţă. După o linişte îndelungată, în care eu credeam că părintele doarme, părintele a zis: „Măi, măi, ce frumoşi îs!” „Cine, părinte?” „Doi tineri”. Crezînd că părintele vede îngeri, m-am gîndit că trebuie să fie îngerul meu păzitor şi încă vreun înger, veniţi să mă înveţe cum să pictez. Am început să-l ispitesc. „Dar unde stau, părinte?” „Aici”. „Şi ce fac?” „Tac”. „Şi-s frumoşi?” „Tare frumoşi”. Cînd eram convins că sînt îngeri, părintele a adăugat: „Tare frumoşi, da’ numai ei ştiu cîtă viclenie ascund într-înşii!” Apoi, îndată: „Fu, ce urîţi s-au făcut! Gata, se duc!” L-am mai întrebat de ce au venit şi ce au făcut. Părintele a zis că acei doi erau draci din cei înţelepţi, trimişi tocmai de la prestolul lui satana ca să asculte ce ne sfătuim noi, adică ce ne sfătuieşte părintele, ca să ştie ce fel de ispite să mai pună la cale.
49. Odată, stînd în pat, părintele a început să vorbească: „E bun peştele ista, da nu prea are sare”. „Care peşte, părinte, mata eşti în pat, nu eşti la masă”. „Da, iaca am flămînzit şi am vrut să mănînc şi eu o bucăţică de peşte, da’ nu prea are sare”. Fratele s-a dus la trapeză şi, spre marea lui mirare, a văzut că se prăjea peşte. Trebuie să spunem că la Noul Neamţ se mănîncă rar peşte. Dacă nu aş fi citit despre părintele Porfirie că se pogora cu duhul sub pămînt şi gusta apa din izvoare să vadă dacă este dulce, aş fi crezut că părintele Selafiil aiurează. Dar se pare că şi el putea să plece în duh unde voieşte şi, dacă avea poftă, să guste şi nişte peşte.
50. Părintele ajunsese la starea copilului. Diavolul nu-l mai putea birui cu nici o patimă. Chileinicul, care dormea în aceeaşi chilie, zice că părintele avea două feluri de vise: primul, că mănîncă şi altul că plouă şi e furtună în chilie. Furtuna şi ploaie în care se visa era tot ce mai putea face diavolul împotriva bătrînului.
51. Părintele nu poruncea niciodată, nici măcar celui mai tînăr frate, nici unui copil. Se socotea pe sine mai prejos decît toţi şi arăta asta prin viaţa sa. Cînd venea ceasul rugăciunii, părintele îşi întreba chileinicul dacă vrea să facă rugăciunea. Se întîmpla ca fraţii care citeau să obosească, pentru că părintele voia să se citească toate laudele, trei canoane, o cathismă, un acatist, o cathismă din Psaltirea Maicii Domnului. Toate acestea, citite doar de doi oameni mai multe zile la rînd, deveneau obositoare. Unul din chileinici a făcut rană în gît de la atîta citit, căci trebuie să se citească şi cu voce tare, deoarece părintele auzea rău. Aşadar, se întîmpla să nu vrei să citeşti. Atunci ziceam: „Nu acum, părinte”. „Da’ cînd?” „Mai tîrziu, că am obosit”. „Bine – zicea părintele fără supărare –, şi eu mă unesc cu voi!” Apoi rămînea pe scaun şi trăgea metaniile. Peste cîteva minute zicea iar: „Oare cît o fi ceasul? Cred că o trecut un ceas”. „N-o trecut, părinte, o trecut numai cinci minute!” „A, ei bine”. Şi începea iar să tragă metaniile. Apoi, peste cîteva minute, zicea iar: „Oare n-o trecut un ceas?” „Nu, părinte, o mai trecut cinci minute!” Dar pentru că răbdarea şi smerenia bătrînului ne biruia, ne trecea şi nouă împotrivirea şi ziceam: „Părinte, vrei să începem rugăciunea?” „Da! Vreu!” – răspundea părintele bucuros şi fără nici o urmă de supărare. „Dă binecuvîntarea!” „Binecuvîntat este Dumnezeul nostru…”. Aşa făcea părintele întotdeauna şi la rugăciune, şi la masă şi în orice. Nu făcea nimic pînă nu întreba pe cel de lîngă el „ne rugăm?” sau „mîncăm?” sau „mergem la biserică?” şi dacă i se spunea „nu!”, nu mai insista, oricine ar fi fost, supunîndu-se întru toate, de parcă el ar fi fost ucenicul. Îşi schimba, dacă trebuie, şi orele de somn şi de rugăciune după cum voia chileinicul şi nu ţinea supărare.
52. Într-o dimineaţă, a zis: „În noaptea asta am crezut că o să mor, aşa de tare m-o durut maiera.[4] De-amu vroiem să mă rog lui Dumnezeu ca să mă ieie, da parcă m-am temut ca să nu fiu cumva împotriva voii Lui”. Părintele nu se ruga nici măcar ca să-i treacă durerile, zicînd că aşa Dumnezeu îl curăţă.
53. Altă dată mi-a zis că din cauza durerilor a ajuns la nepătimire, încît i se pare că nu mai are trup.
54. Chiar dacă se afla în dureri cumplite tot timpul, niciodată nu se arăta nemulţumit, iar dacă era întrebat ceva, răspundea cu toată dragostea şi nu amîna pe nimeni.
55. La înmormîntarea părintelui Selafiil, vlădica Dorimedont a zis: „A plecat dintre noi un stîlp pe care s-a sprijinit biserica, un rugător pentru sufletele noastre, un povăţuitor, un mucenic şi un mărturisitor. Părintele Selafiil avea dar de la Dumnezeu. Orice păcătos care venea la el, oricît de mari păcate ar fi avut, pleca mîngîiat şi cu nădejde de mîntuire”.
56. Părintele Selafiil a murit aşa cum şi-a dorit. Uşă în uşă cu chilia părintelui trăia părintele Serghie arhimandritul care înainte de moarte nu a putut mînca zece zile. Uneori părintele Selafiil zicea: „Bună moarte a avut părintele Serghie şi eu aş vrea să nu pot mînca zece zile înainte de moarte”. Aşa s-a şi întîmplat, căci în ultimile zece zile părintele nu a putut nici să mănînce, nici să bea, pentru că vărsa. Din cauza arşiţei limba i s-a uscat în gură şi tot ce i se putea face era să i se ude buzele şi limba cu un tampon ud. Părintele era lucid, dar nu mai putea vorbi din cauza istovirii. În ultima zi, cînd i s-a apropiat tamponul ud de buze, părintele l-a dat cu mîna la o parte, arătînd că nu este nevoie. S-a nevoit pînă în ultima clipă şi s-a stins ca o lumînare care a ars pînă la capăt. Cei care au fost de faţă spun că părintele şi-a întins mîinile înainte de sfîrşit. În ultimele zile părintele a zis că a fost cercetat de un sfînt mucenic foarte frumos, care i-a ţinut o lungă cuvîntare despre credinţă şi despre viaţa viitoare, şi de o femeie în alb.
57. Că părintele Selafiil era desăvîrşit se vedea din toate purtările sale. Oricine poate să se stăpînească în faţa oaspeţilor, dar ca să fii netulburat tot timpul, trebuie să ai harul lui Dumnezeu. Mi s-a întîmplat şi mie să citesc pravila părintelui împreună cu chileinicul. Vreme de trei luni eram la chilia bătrînului de dimineaţa, cînd se trezea, pînă seara, cînd se culca. Şi în toate aceste zile, fie că era chinuit de insomnie, fie că suferea din cauza durerilor cumplite, niciodată nu l-am auzit să zică: „lasă-mă în pace” sau „n-am timp” sau „vedeţi-vă de treabă”. Nici măcar prin înfăţişare sau prin gesturi nu a arătat vreodată nerăbdare sau nemulţumire, cît de mică. Aşa că niciodată nu m-am simţit jignit sau nebăgat în seamă, sau amînat, chiar dacă nu am avut niciodată o purtare potrivită. În părintele Selafiil se vedea dragostea cu care iubeşte Hristos lumea, căci ori de cîte ori am făcut neascultare sau m-am împotrivit, niciodată părintele nu a zis: „vezi, dacă nu m-ai ascultat” sau „ţi-am zis eu”, ci întotdeauna mă primea cu dragostea de mai înainte, de parcă greşeala mea îl ocolea pe el. De aceea pot spune că nu am mai văzut niciodată un om ca părintele Selafiil.
