Noi ortodocsii ii cinstim pe sfinti ca sa laudam pe Hristos, a Carui lucrare si-a dovedit eficienta prin rodirea sa in ei; ii cinstim, cinstind criteriul dupa care trebuie sa lucram si noi.
Cerem ajutor sfintilor, Maicii Domnului, socotindu-ne smeriti fata de ei, si convinsi ca noi insine nu putem avea o atat de mare ascultare de la Dumnezeu ,pentru ca nu suntem atat de smeriti ca ei.
"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....
Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ..
Nu locul il mantuieste pe om,ci libera lui voie,Adam,stramosul nostru a cazut chiar din Rai,iar dreptul Lot s-a pazit chiar in Sodoma.Orice patima e mai usor s-o invingi de la prima ei aparitie,decat atunci cand ea se va imputernici,se va transforma in deprindere si te va stapani ca o a doua natura.Dupa cum e cu neputinta sa-ti cumperi pe bani fara sa te ostenesti,stiinta de carte sau orice alt mestesug,tot asa e cu neputinta,sa dobandesti deprinderea in virtute fara osardie si fara zel!Cel ce se teme de Domnul,nu se raspandeste cu mintea aici si acolo,caci asteapta pe Stapanul sau,nu cumva sa vina fara de veste si-l va afla trandavindu-se,si-l va taia in doua!Cel ce are frica lui Dumnezeu,nu petrece fara grija,ca totdeauna este treaz.Cel ce se teme de Dumnezeu,la somn fara de masura,pe sine nu se da,ca privegheaza si asteapta venirea Domnului sau!Cel ce se teme de Domnul nu petrece cu nebagare de seama,ca sa nu intarate pe Stapanul sau!Cel ce se teme de Domnul nu se trandaveste,ca totdeauna se ingrijeste de talantul ce-l are,ca sa nu se osandeasca!Cel ce se teme,face totdeauna cele ce plac Domnului sau si pe acestea le gateste,ca dupa ce va veni Domnul,pentru multe sa-l laude! (Sf.Efrem Sirul *306-373)
Pe când era încă în viaţă, Sfântul Sava le tălmăcea adesea celor din obştea de la Mar Saba multe dintre gândurile şi trăirile lor. Pe lângă toate cele ale călugărilor, sfântul le povestea adesea cam cum va fi obştea din Valea Kidronului peste ani şi ani. Sfântul Sava a stăruit destul de mult asupra existenţei şi lucrării sale monastice, dar asupra trecerii la cele veşnice. În privinţa trupului său neputrezit, acesta spunea încă de pe atunci că va fi dus undeva departe, dar că peste sute de ani, înainte de sfârşitul lumii, se va întoarce acasă în Lavra Mar Saba. Profeţia sfântului s a împlinit atunci când sfintele sale moaşte au fost furate de către cruciaţi (în preajma anului 1100), alături de alte moaşte ale sfinţilor din Ţara Sfântă şi duse la Veneţia, în Italia. După 900 de ani, în vremea Papei Paul al VI lea, moaştele aveau să se întoarcă în Pustiul Iudeii, în lavra pe care însuşi Sfântul Sava a întemeiat o. Tot aici, în urma rugăciunilor sfântului, din piatră seacă a ţâşnit un izvor care curge şi astăzi, întru tămăduirea trupească şi sufletească a celor care ajung la Marea Lavră.
Sfântul lovea în sicriul din sticlă, spre spaima călugărilor latini
Părintele Gurie de la Mânăstirea Sfântul Sava ne a povestit aşa cum şi el preluase această istorisire din arhiva lavrei: „Papa nu ne a dat sfintele moaşte pentru că ne iubea, ci pentru că Sfântul Sava îi apărea constant Papei în vis şi l tot bătea la cap să înapoieze moaştele către mânăstirea din Pustiul Iudeii. Între timp, Papa Ioan al XXIII lea a trecut la Domnul, luând cu el şi această dorinţă neîndeplinită a sfântului. Lucrurile au început să capete noi valenţe comunicative, în sensul că succesorul său, Papa Paul al VI lea, nu şi putea găsi liniştea din cauza apariţiei neîncetate a unui vis în care Sfântul Sava îşi tot cerea moaştele la mânăstirea sa din pustiu. Cel mai relevant lucru legat de această dorinţă neîmplinită a sfântului s a întâmplat chiar în biserica Sfântului Antonie din Veneţia, în care la loc de cinste erau păstrate moaştele cele frumos mirositoare. Din interiorul sicriului de sticlă în care se afla, sfântul ar fi lovit sticla, provocând groază în rândul călugărilor latini, al paznicilor şi al tuturor celor prezenţi în biserică în clipa aceea.”
Stareţul Serafim a recunoscut sfintele moaşte după ochiul care îi lipsea sfântului
S a ivit o problemă atunci când a sosit vremea înveşmântării sfintelor moaşte cu veşminte ortodoxe, pentru că latinii îl îmbrăcaseră cu veşminte latine. După nouă secole, ar fi fost cu neputinţă să manevrezi în aşa fel corpul încât să îi pui rasa, schima monahală şi epitrahilul, printre altele. Ca lucrurile să fie şi mai complicate, mâinile Sfântului Sava erau încrucişate pe piept. Mitropolitul Kiriakos al Nazaretului ne înfăţişează că lucrurile s au petrecut atunci astfel: „Am zărit apoi pe stareţul Serafim îngenunchind în faţa sfintelor moaşte şi rugându se o bună vreme. La un moment dat s a ridicat şi a făcut nişte metanii şi i a ridicat braţele Sfântului Sava ca pe ale unui om viu în faţa tuturor ochilor noştri uimiţi.” Au putut să schimbe veşmintele fără nici o problemă chiar în Veneţia, înainte de întoarcerea la Ierusalim. De la gheron Atanasie au rămas şi povestiri cum că Părintele Serafim, stareţul de la acea vreme a Mânăstirii Sfântul Sava, a cercetat cu mare grijă moaştele Sfântului Sava pentru ca nu cumva italienii să fi înlocuit adevăratele moaşte, iar ei să se întoarcă în Pustiul Iudeii cu alte oseminte. Ceea ce l a convins pe stareţ că moaştele sunt cele autentice a fost constatarea lipsei unui ochi al sfântului, amănunt pe care avva Serafim îl cunoştea de la bătrânii mânăstirii. Toţi cei de la Mânăstirea Sfântul Sava ştiau că monofiziţii îi scoseseră acestuia unul dintre ochi. Fiind de acum sigur că în raclă se afla Sfântul Sava cel Sfinţit şi nu altcineva, a luat sfintele sale moaşte şi a pornit înspre Pustiul Iudeii.
Moaştele Sfântului Sava s au întors după 900 de ani în Mar Saba
Procesiunea cu moaştele sfântului a făcut un popas şi la Atena, pentru a împărtăşi şi grecilor bucuria cea mare a închinării la moaştele cele sfinte. În tot acest timp, stareţul Serafim nu s a dezlipit nici o clipă de raclă, priveghind şi fiind cu mare luare aminte chiar şi atunci când toţi cei care îl însoţeau dormeau. Despre această noapte povesteşte şi Mitropolitul Kiriakos al Nazaretului, care descrie privegherea de la Atena ca pe un interminabil dialog duhovnicesc fără cuvinte, dar în duh. După acest ultim popas, sfântul s a reîntors acasă, în Ţara Sfântă. Moaştele întregi ale Sfântului Sava cel Sfinţit se află în biserica mare a Marii Lavre din Pustiul Iudeii, fiind venerate de credincioşii din întreaga lume.
Izvorul tămăduitor al rugăciunilor Sfântului Sava
Multe minuni s au săvârşit atât în vremea vieţuirii sfântului la mânăstirea care îi poartă numele, cât şi după trecerea sa la Domnul. Tot de la Părintele Gurie, moldoveanul care i a fost ucenic Părintelui Justin Pârvu la Mânăstirea Petru Vodă, am aflat şi taina izvorului de la Mar Saba: „Pe când obştea de la această sfântă mânăstire era în formare, monahii aveau o viaţă în duhul celei mai curate trăiri duhovniceşti. O parte dintre ei se nevoiau în peşterile săpate în stâncile care înconjoară aşezământul din pustie, iar ceilalţi privegheau neîncetat, bucurându se de vieţuirea în asceză, post şi rugăciune pe care de bunăvoie şi au ales o. Pe lângă toate aceste bucurii pustniceşti, aveau însă şi o mare îngrijorare, aceea a lipsei de apă. Nu exista nici un susur de apă în toată valea aceea populată de călugări, motiv pentru care aceştia trudeau mult pentru aducerea apei de la distanţe foarte mari. Văzându i Sfântul Sava din zi în zi mai trişti şi mai îngrijoraţi, s a retras o vreme în post aspru şi neîncetată rugăciune. Era târziu în noapte atunci când, ridicându se de la rugăciune, a auzit un zgomot ca un susur de apă. Un asin săpase cu copita, iar din locul acela a început să izvorască apă. Toţi monahii au alergat acolo şi s au minunat. Acest izvor curge şi astăzi, apa fiind răcoroasă, dar şi tămăduitoare de tot felul de boli.”
Drumul către viaţa cea veşnică şi fericită a împărăţiei lui Dumnezeu trece prin multe necazuri şi ispite în această scurtă viaţă, iar noi avem nevoie de ajutor în aceste încercări, ajutor pe care nici un om nu poate să ni-l dea. De aceea ne întoarcem către Dumnezeu, către Maica Domnului şi către sfinţi. Şi cele pe care nu întotdeauna putem de unii singuri să le înfăptuim, acelea întru care nu întotdeauna pot să ne ajute medicii cei pământeşti şi mai-marii zilei, pot întotdeauna să ni le dea sfinţii lui Dumnezeu. Orice sfânt poate să ceară de la Dumnezeu lucrurile pentru care ne rugăm, dacă acestea ne sunt spre folos şi spre mântuirea sufletelor noastre. Şi totuşi, după cuvintele Apostolului, „darurile sunt felurite” (I Cor. 12, 4). După împrejurările vieţii sfinţilor, ori după voia osebită a lui Dumnezeu, unii dintre sfinţi ajută celor care se roagă lor pentru un anumit lucru, alţii – pentru un altul, după darurile lor; şi nu există necaz al vieţii, nevoie sufletească ori trupească la care să nu răspundă un plăcut al lui Dumnezeu şi pe care să n-o împlinească acesta.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
