Despre Sfânta Impărtăşanie - Părintele Arsenie Papacioc

Ce este Împărtăsania, Cuvioase Părinte, si care este rostul ei în mântuirea credinciosului?
Aceasta este întrebarea cea mai de vârf. Toti credinciosii stiu că este Dumnezeu. Iisus Hristos Îsi mentine acest cuvânt divin: “Eu voi fi cu voi până la sfârsitul veacurilor”. El spune, de asemenea: “Cine nu va mânca Trupul si Sângele Meu nu va avea viată în el si nici parte de Mine”. Se întelege că prin această primire a Trupului si Sângelui Mântuitorului te duci până la El, ca Dumnezeu după har. Si când te duci la El, esti mare ca El. Si, de asemenea, atunci când te împărtăsesti, El vine la tine, e mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinti. Deci o identitate de fiu, divină. Nu e nici o teamă că vorbim asa. El este, nu e altul care s-a făgăduit, si-Si tine făgăduinta. Pentru că Dumnezeu poate să facă orice, dar un lucru nu poate: să-Si calce cuvântul. Si iată că-Si tine cuvântul, ca să fie cu noi permanent. Îngerii de sus, care au multe particularităti, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atât cât a rânduit bunul Dumnezeu să fie descoperiti, stim că nu au putinta pe care o are omul, de a se ridica până la Dumnezeu, de a deveni dumnezei după har. Sunt într-o fericită ascultare si împlinire a voii lui Dumnezeu, gânditoare, dar n-au această putintă. Au si ei un proces de despătimire, dar nu în sens de despătimire de la pătimire, ci ei descoperă noi taine prin porunca care li se dă. Aceasta este un fel mai sus decât era sau o bucurie în plus. Noi îi spunem despătimire pentru ca să se înteleagă că noi ne despătimim pentru că am fost împătimiti. Vedeti, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, începătorii, arhangheli, îngeri – sunt făcute prin cuvânt. Însă fiinta omenească nu. Dumnezeu a făcut-o cu mâna lui, si încă cum: chip si asemănare. E usor să spui chip si asemănare, pentru că asa stim din învătătura Bisericii. Dar când te opresti asupra acestor însusiri, calităti, daruri, te vezi chip si asemănare. Si atunci iată că noi avem o identitate divină, si prin restaurarea pe care a adus-o Hristos pretuim cât pretuieste El. Ar trebui ca omul, într-o formă retrospectivă, să se regăsească pe sine si să răspundă la întrebarea care s-a pus: Unde erai atunci când nu erai în tine? Nu este permis să se piardă un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a făcut numai pentru El, deci ne va pretinde să fim cu adevărat prezenti numai la El. Nu întrerupem treburile sociale si ascultările pe care le avem, pentru că chiar El ne porunceste. El ne-a dat darurile să le împlinim, să le săvârsim. Dar cu gândul continuu la Cel ce este.
Un exemplu: S-au căsătorit doi tineri, Ioana si Ionel. După nuntă, Ioana a trecut la bucătărie – si nu este o înjosire că a trecut la bucătărie, ci este ceva propriu femeii, pentru ca bărbatul să poată fi liber să rezolve probleme în afară. Si Ionel s-a dus la serviciu. Dar ea, nepricepută, emotionată, a afumat mâncarea si se văita că ce o să zică Ionel. Constiinciozitatea asta care e mare dar de la Dumnezeu pentru tot omul! Si a venit Ionel. Si ea, cu plânset si vaiet, i-a spus: “Dragă Ionele, am afumat mâncarea”. “Lasă, dragă, nu mă interesează. Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua? Asta mă interesează pe mine”. Ei, asta o să ne întrebe Dumnezeu, Care ne-a dat inimă puternică ca să pricepem cerurile, vesniciile, să contrazicem răul, să biruim dracii, care ne-a dat această putere de a fi dumnezei după har, veselia că slujim marelui Adevăr – căci aceasta este adevărata veselie si libertate –: De ce nu v-ati gândit la Mine deloc? Este, fără discutie, în mod logic, că asa va fi această întrebare. Si se va răspunde foarte greu.
Noi, ortodocsii, nu apăsăm pe pedala cunoasterii atât de mult, cât neapărat pe trăire, pe această formare interioară a noastră, de smerenie, pentru ca să fim scrisi si noi sus, în cartea cea mare. Si omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevărat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie ratională, ci o smerenie smerită, trăită.
Mă întreba cineva, la o altă înregistrare: “Părinte, cum să scăpăm de satana, de diavol?”. “Ce ne facem fără diavol?”, i-am răspuns eu. Pentru că e lăsat de Dumnezeu să ne mai ispitească. Putea să-L omoare pe Mântuitorul. N-a venit să glumească, să facă teatru si demonstratii. De ce, dacă i-a luat coarnele si fortele si pretentiile, l-a mai lăsat – cum zic Sfintii Părinti –, numai cu vârful cozii? L-a lăsat pentru că e necesar să ne slefuim cu orice chip în atacurile lui, să ne definim pe noi, să cunoastem mai bine marile adevăruri. El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greseală a oamenilor, că se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iată, suntem mlădite în tulpină. De unde vine toată seva, toată puterea, înmugurirea, rodirea? El n-are nici o vită. El nu e mlădită. Totul e de la Dumnezeu: “Fără de Mine nu puteti face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat în trăirea crestinilor. Dacă crestinul s-ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trăi o stare de prezentă care-i mai plăcută decât nevointa. Sinodul din 419 de la Cartagina a dat canonul 124 în care se zice, în legătură cu aceste spuse ale Mântuitorului: Dacă crezi că poti să fii ceva, anatema să fii. Mi-a plăcut foarte mult pentru că este un adevăr, dar si pentru că Biserica se ocupa să ne trezească la faptul că tot ce a spus Iisus e adevărat si de urmat. Nu-i nimic utopic, nu-i nimic imposibil. El a spus că va fi mai greu. O fi! Dar îti rezolvi problemele cu fortele proprii? Asta-i greseala. Trebuie să ti le rezolvi cerând continuu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că, dacă nu-i cu putintă la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putintă. Asta mi-a plăcut la acest sinod, că s-a gândit să ne trezească la faptul că suntem niste mlădite care nu putem rodi fără vită. Cu nici un chip! Cu nici un chip! Dacă o mlădită stă fără vită, se usucă într-un timp extrem de scurt. Si atunci Hristos S-a oferit să-I mâncăm Trupul si Sângele Lui ca să fim mereu dumnezei.
Să nu faci greseala de a te compara cu marii trăitori. Că nu prin nevointa si trăirea lor s-au îndumnezeit numaidecât. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezenta lor. Si tu, dacă ai această prezentă, ai străbătut sorocul pentru împărtăsit si nu esti altfel decât marii trăitori.
Dar acum se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne împărtăsim? Nu timpul decide. Asta-i o greseală. Decide intensitatea credintei tale, inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Ani vrei să-i dai? Vindecă-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Si dacă îi vindeci rana, îl faci capabil de întâlnirea cu Hristos, prin împărtăsire.
Nu ne împărtăsim pentru că au venit Pastile sau Crăciunul. Ne împărtăsim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu există numai o împărtăsire cu Sfintele Taine, ci si o împărtăsire duhovnicească, adică această continuă prezentă a inimii noastre la Dumnezeu.
S-a discutat foarte mult în lumea trăitorilor, a oamenilor de credintă si a duhovnicilor, când să te împărtăsesti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment asa de mare, ca să-L iei pe Dumnezeu, cu adevărat îti trebuie o pregătire.
Numărul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce înseamnă numaidecât acest patruzeci? Dragă, mai întâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregătesti pentru marele eveniment ce are în vedere vesnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mântuitorul. Patruzeci de zile durează postul Crăciunului si postul Pastelui. E un timp suficient ca să te pregătesti pentru marele eveniment care urmează, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi după zămislirea pruncului se formează inima. A patruzecea zi după moarte putrezeste inima.
Noi am rămas la patruzeci de zile într-o formă traditională, care nu e atât de recomandată. Te împărtăsesti continuu cu Hristos, duhovniceste, iar când te pregătesti si printr-o postire… Nu numaidecât postirea este o conditie. Nu o faci pentru că ti s-a spus s-o faci, ci ca să te smerească trupeste, să renunti la o serie întreagă de porniri spre rău: lăcomii, curvii, judecăti. Postesti cu procese, cu certuri, cu procurori si cu avocati? Asta nu. Si atunci, împărtăsirea este în functie de curătirea inimii tale.
Inima e adâncul cel mai adânc din noi. As putea să spun că e o fiintă în plus în fiinta noastră. De ce spune Dumnezeu: Am făcut inima ta ca să locuim în ea? El nu locuieste oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat în slăvile cerurilor, are plăcerea să locuiască într-o inimă de om. Este locul pe care l-a făcut special ca să fie găzduit El. Mintea e subordonată inimii. Fiinta noastră de răspundere si de adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curătirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat în vederea sfintei împărtăsiri cu Trupul si Sângele Mântuitorului.
A te împărtăsi cu Trupul si Sângele Mântuitorului înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un împlinitor al cuvintelor Lui si să recunosti cu adevărat că pierdut ai fost si te-ai aflat. Pentru că, da, e nevoie să te pierzi. Dar nu în sensul de a părăsi învătătura adevărată, ci de a renunta la o identitate molesită sau strict omenească si de a te regăsi într-o personalitate îngerească.
Sfânta Împărtăsanie este cu adevărat dorirea cea mai grozavă din partea cerului, ca Dumnezeu să-Si mentină mai departe ceea ce a spus: “Eu voi fi cu voi mereu…” si “Cine nu va mânca Trupul si Sângele Meu, acela nu va avea viată vesnică…”.
Într-o mânăstire, staretul a văzut un frate mergând prin aer si a zis: “Acesta are o lucrare”. Era un băiat simplu. O, sfântă simplitate! A trecut o bucată de timp si l-a văzut mergând pe pământ. Si a zis: “Acesta si-a pierdut lucrarea”. L-a chemat la el si l-a întrebat: “Cum te rugai tu înainte?”. “Mă rugam asa: Doamne, nu mă mântui pe mine, păcătosul; Doamne, nu mă mântui pe mine, păcătosul. M-am dus la biserică, am zis mai tare si un părinte de lângă mine mi-a spus: Mă, să nu mai zici asa! Să zici: Doamne, mântuieste-mă pe mine, păcătosul! Si am zis asa.” Iar staretul i-a spus să zică tot ca înainte. Am vrut adică să vă spun că acela trăia cu Dumnezeu, fără cunostintă teologică, trăia cu inima lui.
Unii părinti duhovnici recomandă deasa împărtăsire, altii recomandă împărtăsirea mai rară, ambele părti invocând argumente scripturistice si patristice. Cum vă explicati existenta acestor două curente divergente în sânul Bisericii, privind tocmai taina unitătii ei? Care considerati că este pozitia cea mai potrivită trăirii Evangheliei în zilele noastre?
Problema vietii de trăire crestină si de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie să ne mărginim sau să ne priponim de istorie. Nu, este vorba de permanentă. Nu recomand o stare de nevointă ca mijloc neapărat de mântuire, ci recomand o stare de prezentă continuă, care nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Să ne orientăm după un lucru. Dacă trăiesti o sută de ani, inima bate o sută de ani neîncetat, zi si noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecât pentru ca să întretină o fiintă fizică, ci pentru ca noi, cu orice chip, să simtim că trebuie să fim prezenti, cu mintea si cu totul, la Dumnezeu. În permanentă.
Asa cum am spus, împărtăsirea nu trebuie considerată după idei fixe, numaidecât deasă sau rară. Rară, pentru că e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Său. Si îti trebui o pregătire. Dacă n-ai haină de nuntă… Păi Scriptura spune că te leagă si te dă afară. Deci trebuie să fii pregătit. Si dacă te împărtăsesti foarte des, începi, ca fiintă omenească nerodată, neslefuită, s-o iei ca un obicei, nu cu teamă si cu frică de Dumnezeu. Dacă ai această teamă de Dumnezeu cu adevărat si te gândesti la importanta acestui fapt, atunci esti bun de împărtăsit mai des. Dar dacă o iei din obisnuintă sau zilnic, cum am auzit că se face în unele părti, este o greseală extrem de mare. Pentru că nu postirea în sine decide, dar ea este necesară, ca să te mai strujească nitel trupeste. Trupul acesta trebuie să existe si să împlinească o serie de lucruri ale firii. Dar să fim împotriva exagerării lucrurilor. Si atunci e necesară postirea, dar nu ea este comandată calitativ.
Iarăsi e o primejdie mare, tocmai pentru că-i foarte mare lucru – mai mare decât a te împărtăsi nu există nimic în viata cu Dumnezeu –, să nu împărtăsesti. Intervine si împărtăsirea duhovnicească, cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Dar nu înlocuieste împărtăsirea aceasta pipăită, simtită. Vedeti, de la început au fost tot felul de îndoieli. Dumnezeu a creat două lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desăvârsite decât le-a creat. A creat o femeie distinsă care a născut un Dumnezeu si a creat preotia, care L-aduce pe Dumnezeu de sus si-L naste din nou pe Sfânta Masă.
La Heruvic, preotul citeste o rugăciune: “…Tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te împarti…”. Se pune o problemă, asa cum o dată mi-au si pus-o niste studenti: “Dar eu ce sunt, părinte, dacă El e totul?”. Răspunde Hristos: “Da, preote, dar fără tine nu pot să fac lucrul acesta”. Deci Hristos împrumută miscarea si glasul preotului. Deci nu-i de glumă. Sunt rugăciuni în care se cere să intre si îngerii cu noi. Altarul e plin de îngeri pentru că e Hristos acolo. Preotia trebuie primită cu frică mare, cu mare răspundere.
Când am fost preotit m-a impresionat un lucru. Spun asa pentru că erau multe care să mă fi impresionat, dar mergeam si pe principiul ascultării, când eu eram dus de mână si tras asa. Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfântul Agnet în mână, spunându-mi: “Ti-L voi cere la judecată asa întreg. Stai în spatele Sfintei Mese, cu fata la apus, cu El în mână, până soseste momentul împărtăsirii”. Ei, ce ziceti? Când te gândesti ce tii în mână, ce răspundere ai, deci cine esti, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor…
Cred că am repeta lucrul acesta despre Sfânta Împărtăsanie, dar niciodată nu e spus destul. Trebuie cu orice chip să ai o mare frică de Dumnezeu, neapărat iubire de Dumnezeu, si să fii constient de identitatea ta crestină.
În rugăciunile de dinainte de Împărtăsanie, ca si în cele de după, se vorbeste de iertarea păcatelor. Dacă si Sfânta Împărtăsanie iartă păcatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?
Sfânta Împărtăsanie nu iartă păcatele. Sfânta Împărtăsanie desăvârseste. Iertarea păcatelor o primim în Taina Pocăintei: “…te iert si te dezleg…”. Deci nu se poate fără mergerea înainte la dezlegarea păcatelor, pentru că Sfânta Împărtăsanie poate să fie foc, să te ardă.
Este întotdeauna necesară Spovedania înainte de Sfânta Împărtăsanie?
Este, ca să-ti ierte păcatele. E nevoie să te spovedesti nu numai când te împărtăsesti, ci să te culci mereu cu liniste, spovedit. Te duci la pansat de câte ori esti rănit. Sau, într-adevăr, să o faci pentru că sunt o serie întreagă de lucruri care ti-au scăpat. Lumea e obisnuită să spună niste păcate, dar să stiti că foarte putini îsi pun problema unor păcate pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face si nu le-ai făcut. Vedeti, si asta înseamnă o curătire. Si eu recomand tuturor să se spovedească bine, ceea ce înseamnă să te gândesti la spovedit cu mult timp înainte, adică să-ti faci mereu acest control, iar la spovedit să te duci pregătit. Te-ajută duhovnicul, căci s-ar putea să uiti unele lucruri, dar în orice caz, nu te duce nepregătit sau din obisnuintă.
Repet: Nu se poate să mergi la împărtăsit fără dezlegare. Acestea sunt si rosturile vămilor, care există, dar nu în forma în care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. E ultima repriză, când omul e cu desăvârsire stors. Se vor avea în vedere păcatele si faptele bune pe care puteai să le faci, dar nu le-ai făcut. Va fi multă întelegere. Însă trebuie să stie lumea că si diavolii vor fi extrem de activi în a specula. Dar ei nu vor depăsi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Însă fără discutie, spun ce-au spus dracii odată unui om: Mare îndrăzneală are curătenia. Si le-a scăpat din mână.
În afară de spovedanie, cum se cuvine să ne pregătim pentru Sfânta Împărtăsanie?
Cu milostenie, în orice chip. Asta este una din marile pregătiri pentru vesnicie: milostenia. Să rupi din tine ceva. Vedeti, milostenie e toată Scriptura. Si Vlahută spune lucrul ăsta. Evanghelia din Duminica Dreptei judecăti vorbeste numai de milă: de ce nu M-ati îmbrăcat, de ce nu M-ati adăpat, de ce nu M-ati cercetat… Va să zică, de ce n-ati făcut milă?
Se spune că s-a ridicat mila împotriva dreptătii si a biruit mila.
Atunci când vei fi băgat în groapă – eu am trăit cât de cât momentul ăsta –, un singur lucru îti va veni în minte, ori de te căiesti, ori de te bucuri, si anume de ce nu lasi din tine nimic afară.
Deci asta ar fi o pregătire continuă. Pentru că existenta noastră, a celor care purtăm numele de crestini, este pregătirea continuă. Si când dormim să fim treji. Deci cât se poate permanent.
Mă contraziceam cu un mare părinte în pustie, care era mai mult nevoitor decât trezvitor. Nu era însă netrezvitor. În tot cazul, un nevoitor face, si după ce face zice: “Doamne, dă-mi că am făcut”. Un trezvitor nu poate să zică niciodată că a făcut. Pentru că el luptă cu orice chip pentru smerenia lui si smerenia nu se vede niciodată. Cum m-a întrebat cineva odată: “Părinte, eu sunt un om smerit?”. “După cum spui se vede că nu esti smerit, căci smerenia nu se vede, dar mândria se vede.” Si eu zic asa: smerită smerenie.
A bătut unul la usa Mântuitorului. “Cine-i acolo?”. “Eu sunt un mare trăitor al învătăturii Tale”. “Nu te primesc”. Era un om cinstit si a rămas uimit de ce nu l-a primit. Si gândindu-se la “eu sunt”, s-a dus a doua oară si a bătut la usă. “Cine-i acolo?” “Tu esti!”, a zis cel de afară. “A, dacă tu esti eu, atunci intră”. Asa El ne-a dat un exemplu de mântuire prin smerenie. Nu se poate fără smerenie. Într-un cuvânt, aceasta înseamnă să stai la locul tău. Nu vezi câte-ti fulgeră prin minte: că tu esti…, că esti mai…, mai…
Părinte, ce înseamnă a te împărtăsi cu nevrednicie, cum îti poate fi Împărtăsania spre osândă?
Cu nevrednicie se împărtăseste un om împătimit, necurătit, nespovedit, fără grijă, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevărat. Pentru că o spovedanie bună este ca tu să fii pe pozitia de a nu mai face. Nu să te spovedesti si să spui că si-asa fac. Asta e o fraudă. Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o pozitie de mare căintă. Si în ce priveste canoanele pe care le dau duhovnicii, cred că e o greseală să se dea canoane care opresc de la Împărtăsanie sau sunt nevointe. Este o greseală pentru că credinciosii ori nu le fac, fiind o serie de împrejurări familiale, sociale, istorice care îi opresc, ori e o lipsă de mare trăire, si atunci e mai bine să dai un canon de simtire.
Dar si asa, după o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocăintă adevărată. Dar să fim pe drum si ne ajută harul lui Dumnezeu. Altfel ne caută harul si nu ne găseste. Dacă nu-ti poti iubi vrăjmasii, ti-ai pus măcar problema să-i iubesti sau stii asta doar din literatură? Asta-i viata: crucea, suferinta cu orice chip. Frătiile voastre stiti că Crucea L-a împuternicit pe Iisus ca să judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pământului, pentru că are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mântuit lumea, învierile din morti, măsurate cu 180 de grade, n-au mântuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totală. Deci pozitia noastră să fie mereu aceasta: de jertfă, cu orice chip, mai ales că pot fi iertate orice fel de păcate. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut atâta timp cât credinta este în picioare. Când capul se ridică, atunci sufletul nu abdică. Te spovedesti de pe pozitia de a nu mai face. Că se întâmplă, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăintă falsă. Când te pocăiesti cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel esti vinovat de participare, nu de accidentare.
Deci ca să poti să fii pregătit trebuie să fii un om de jertfă. Aceasta-i pozitia crestină: jertfa.
De ce Împărtăsania este o Taină care se repetă în viata credinciosului. Harul primei Împărtăsanii nu are putere de actualizare vesnică asemenea Sfântului Botez?
Botezul ne-a încrestinat si ne-a scăpat de păcatul strămosesc. De păcatele noastre nu scăpăm decât prin alt botez, care este Taina Pocăintei. Sunt mai multe botezuri: botezul credintei din Vechiul Testament, botezul cu apă al lui Ioan, botezul cu Duh si apă al Mântuitorului si botezul mortii, adică botezul sângelui.
Cu Iisus trebuie să ne hrănim permanent, deoarece trăim permanent. Are o foarte mare valoare că te-ai împărtăsit cândva, dar de atunci “cândva” ai trăit mereu cu gândul la “cândva” din viitor. Permanent avem nevoie de El. El ni se dăruieste: “Iar Eu cu voi sunt”. Dacă a fost o dată cu Apostolii, ce nevoie mai era ca să mai fie o dată cu ei? A fost permanent cu ei! “Iar Eu cu voi voi fi”, căci lupta e continuă, în tine, pentru desăvârsirea ta.
Pentru că vorbeam de iubirea de vrăjmasi: n-ai să poti imediat, dar începând să-ti pui sincer problema că vom răspunde de ce nu i-am iubit – si e o poruncă, nu e un sfat –, atunci, încercând să-i iubesti, te trezesti la un moment dat că nu-i mai urăsti. De aici pleacă totul. Si dacă nu-i urăsti, esti deja pe o treaptă. Si cu harul lui Dumnezeu si cu marile simtiri duhovnicesti din noi ne agătăm de altă treaptă, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine dacă tu esti pe drum. Vreau să spun că mai întâi trebuie să fie miscare, căci harul vine. Stai, stă si harul. Este în functie de miscarea ta. Nu te mântuiesc faptele tale, oricât ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.
Sfânta Împărtăsanie îi uneste pe credinciosi între ei, dar si cu părintele liturghisitor. Cum se manifestă această unire?
Am văzut si vedeti toti că în pustie leii sunt cu leii, căprioarele numai cu căprioarele, fiecare cu semintia lui. Asa-i si aici. Există o lege care nu are nume, si care este a lui Hristos, care ne uneste pe toti. Nu poti vedea în privirea unui om că-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are fiinta omenească, de percepere în timp, în spatiu. Asa si în sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta. Pentru că este omul lui Dumnezeu, si acela te atrage cu blândetea lui. Îl are pe Hristos cu el. Rational n-avem cum să răspundem, decât că se simte. Fiinta omenească e mult mai frumos complicată în ce priveste relatia cu marile adevăruri. Un mare adevăr este si cu cei cu care trăiesti aicea si îi simti. Noi simtim când cineva nu este după Dumnezeu si îl ocolim. Iacă, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele… De ce lucrul acesta? Pentru că e semintia lor. Omul are o întelepciune mai mare decât aceste animale, care au o inteligentă instinctuală, un suflet instinctual, si nu au constiintă. Noi, care suntem după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, simtim cine este omul lui Dumnezeu.
Viata duhovnicească a preotului liturghisitor îsi pune amprenta asupra deschiderii credinciosilor de a primi Sfânta Împărtăsanie?
Duhovnicul joacă un rol de cer pe pământ. La el trebuie mers ca să primesti tot ce ti-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Si acesta este foarte accesibil. Nu e înger; e cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu părinti, cu nasi. Dar are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Dacă nu si nu si nu, să-ti fie tie ca un păgân si vames, zice Mântuitorul. Aceea-i altceva. Sigur că îsi pune amprenta.
Eu văd ca duhovnic. Vin foarte multi si, dacă nu-i ajuti putin… Ei, ce-ai mai făcut? Păi n-am făcut nimic, părinte. Păi de ce-ai venit la mine? Păi să vedeti… Si atunci îmi dau seama si trebuie să încep cu întrebări. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. E o discutie în fata lui Dumnezeu. Mă împrietenesc cu el ca să-l fac să spună tot. Că sunt păcate ascunse, grele de tot. Sigur că-si pune. Si atuncea zice: De-aia am venit eu la dumneavoastră…
Dragul meu, este o satisfactie. E o oboseală, căci nu e vorba de unu-doi, e vorba de mii de insi.
Cuvântul “euharistie” înseamnă multumire. Cum se ajunge la această stare de multumire?
În discutia noastră s-a vorbit, cred, de multumirea aceasta, pentru că spun: această sfântă fiintă omenească are putinta de a discerne marele adevăr, marile lucruri, si simte că este în slujba lui Dumnezeu. Mai ales duhovnicul. Cum le spun si eu: “Măi, vom fi la Judecată împreună. Să nu ascunzi ceva, să nu faci ceva”. Nu se teme de Dumnezeu, se teme de tine că i-ai spus acuma să nu facă cutare lucru, că vei fi de fată la Judecată. Sigur că are o mare influentă asupra lor si o mare putere de a pricepe dacă este sincer sau nu.
Si mă bucur că e ultima întrebare. Eu îmi cer scuze, că sunt surprins de toate întrebările astea, dar v-am spus ce mi-a spus inima, si, bineînteles, m-am luptat să-mi si argumentez punctul de vedere.
Multumim, Prea Cuvioase Părinte.
Părintele Arsenie Papacioc
/nistea.com/

Părintele Cleopa despre farmece, vrăjitorie, astrologie şi magie

                                 

Parintele-cleopa-despre-sfintii-romani.


Părinte Cleopa, ce este vrăjitoria şi de câte feluri este?

Prin cuvântul vrăjitorie înţelegem invocarea puterii demonice în ajutorul oamenilor, în locul lui Dumnezeu, cu scopul împlinirii anumitor dorinţi omeneşti. Vrăjitoria s-a practicat, atât la poporul evreu în timpul Legii Vechiului Testament, cât şi la creştinii din Legea Darului, până în vremea noastră. În Legea Veche a cerut ajutorul diavolului, apelând la vrăjitoare, regele Saul, pentru care a fost aspru pedepsit de Dumnezeu. Vrăjitori au fost atât Valaam, cât şi cei trei magi care practicau astrologia.

După învăţătura Sfântului Nicodim Aghioritul, vrăjitoria se împarte în mai multe părţi şi anume: Vrăjitoria propriu-zisă prin care se înţelege chemarea diavolilor pentru a descoperi oamenilor comori ascunse, lucruri pierdute şi altele de acest fel. Ghicirea, al doilea fel de vrăjitorie, prin care unii oameni spun cele viitoare prin semnele din palmă, numită chiromanţie şi prin alte obiecte (bobi, cărţi de joc, cafea etc).

Descântarea, spiritismul, adică chemarea ajutorului diavolilor în camere obscure sau la morminte, pentru a pedepsi pe cei ce sunt în viaţă. Descântătorii pretind că cheamă sufletele mortilor din iad, precum ghicitorii din timpul Proorocului Samuil (I Regi 21,3), pentru a afla cele viitoare sau pentru a se răzbuna pe cineva. În zilele noastre se practică descântecul în rândul credincioşilor, precum stingerea cărbunilor, rostirea anumitor cuvinte amestecate cu rugăciuni, pentru cei bolnavi, care pretind că sunt “vrăjiţi” etc.

Ghitia, adică ghicirea sau vrăjitoria prin lucruri sfinte, precum ghicirea prin Psaltire, numită astăzi deschiderea pravilei; ghicirea cu obiectele bisericii, cum ar fi resturi de veşminte clericale, cheia bisericii, cenuşa din cădelniţă, scrierea unor nume pe toacă, pe clopote, pe ziduri de biserică, sau introducerea lor in candele etc. Fermecătoria, adică vrăjirea unor tineri spre a se căsători unii cu altii sau a se despărţi, prin invocarea ajutorului diavolesc, numită popular “ursită”.

Ghicirea prin măruntaiele animalelor, numită “iconoscopia”. În acest fel de vrăjitorie intră şi visurile, zodiile, ceasurile bune şi rele, ghicirea prin membrele trupului, numită si prevestire (ţiuitul urechilor, zbaterea ochiului, mâncărimea palmelor). Baierele prin care se înţelege purtarea la mână sau la piept a unor semne satanice, aţe, chei, obiecte (amulete) sau bucăţi de stofă vopsite spre păzirea de boli, de primejdii şi de pagube, după ce mai întâi s-a invocat asupra lor puterea diavolului. Chemătorii de demoni (clindonii) sunt cei ce ghicesc cele viitoare prin chemarea diavolilor. Între aceştia se numără cei ce fac focuri înaintea caselor şi sar prin foc, ghicitorii din pântece precum şi cei ce ghicesc în măruntaiele animalelor sau iau mana vitelor, vrăjitorie ce se practică şi în zilele noastre.

Astrologia este o vrăjitorie practicată din cele mai vechi timpuri până astăzi. Prin astrologie se înţelege ghicirea celor viitoare prin mişcările stelelor, planetelor, vânturilor, norilor şi ale celorlalte fenomene ale universului. Astrologii pretind că fiecare om are o stea proprie.

lată câteva din cele mai obişnuite feluri de vrăjitorii, unele aproape uitate, altele practicate şi în zilele noastre, pe care le combatem şi de care trebuie să fugim, fiind iscodiri diavoleşti care amăgesc şi înşeală pe mulţi creştini spre a lor pierzare.

Poate, într-adevăr, să ajute diavolul pe oameni prin vrăji, mai mult decât ne ajută puterea şi harul lui Dumnezeu?

Să se ştie că diavolii nu au nici o putere de a vindeca pe cineva, de a descoperi pagube sau pe răufăcători. Ei nu pot niciodată să facă minuni adevărate, ci numai cu năluciri mincinoase înşeală pe cei necredincioşi şi slabi în credinţă. Acest adevăr ni-l arată dumnezeiescul părinte loan Gură de Aur, zicând:

,,Nu vezi cum diavolii n-au putut să vindece nici chiar pe vrăjitorii şi fermecătorii care le slujeau lor, de beşicile şi de bubele date de Moise în Egipt, şi pe tine oare au să te vindece? (lesire 9, 11). Şi dacă dracii nu se milostivesc de sufletul tău, cum se vor întrista pentru durerea trupului tău?

Dacă dracii se silesc să te izgonească pe tine din împărăţia lui Dumnezeu, cum te vor izbăvi pe tine de boli? Acestea sunt râsuri şi basme. Deci nu te amăgi, creştine, că niciodată lupul nu se poate face oaie, nici diavolul nu se face cândva doctor. Că mai lesne poate face focul să îngheţe şi zăpada să încălzească, decât diavolul să te vindece pe tine cu adevărat” (Împărţire de grâu, pag. 324).

Deci, noi când ne îmbolnăvim sau avem necazuri, sau suntem nedreptăţiţi, sau avem pagube, sau feciori de căsătorit, sau alte greutăţi în familie, să nu mai alergăm la ajutorul diavolului şi al slugilor lui, care sunt vrăjitorii şi ghicitorii, ci la biserică să alergăm şi la preoţi, la rugăciune şi la post şi îndată ne va ajuta Bunul nostru Tată, Care ne-a zidit căci are milă de noi.

Care sunt urmările păcatului vrăjitoriei?

Cei ce fac vrăji şi aleargă la vrăjitori, fac un mare păcat împotriva Duhului Sfânt, căci lasă pe Dumnezeu şi cer ajutorul diavolilor. Se leapădă de slujitorii lui Hristos, adică de sfinţii preoţi şi se duc la slujitorii satanei. Adică, lasă apa cea vie, preotul şi harul mântuirii din Biserică şi, pentru interesele lor pătimaşe şi omeneşti cer ajutorul vrăjmaşilor lui Hristos, adică al vrăjitorilor şi vrăjitoarelor. Se leapădă de adevăr şi primesc în loc minciuna, căci toate cuvintele vrăjitorilor sunt minciună şi amăgire diavolească. Un păcat aşa de mare împotriva Duhului Sfânt nu se iartă celor vinovaţi nici în veacul de acum, nici în cel ce va să vină, după cum spune Hristos, de nu se vor pocăi toată viaţa. Pentru un astfel de păcat vin asupra celor vinovaţi, care aleargă la vrăji, tot felul de răutăţi şi primejdii. Mai întâi, mustrarea conştiinţei că au lăsat pe Dumnezeu şi au cerut ajutor vrăjmaşului lui Dumnezeu.

Apoi, este oprirea pe mai mulţi ani de la Sfânta Împărtăşanie, de la 7 până la 15, şi chiar 20 de ani. Apoi, cei ce cred şi aleargă la vrăji, alungă din inima lor darul lui Dumnezeu şi aduc în casa şi în inima lor duhul diavolului. Apoi, cei ce fac vrăji şi cred în ajutorul lor, se leapădă de Hristos şi se unesc cu diavolul. Apoi, cei ce fac vrăji şi aleargă la acestea nu se cade a se mai numi creştini ci apostaţi. Apoi, cei vinovaţi de acest greu păcat sunt pedepsiţi de Dumnezeu cu boli grele şi fără leac, cu suferinţă în familia lor, cu pagube şi neînţelegere, cu sărăcie şi moarte cumplită. Şi dacă nu se spovedesc la preot şi nu-şi plâng păcatul acesta cu lacrimi toată viaţa, nu se pot mântui.

Vrăjitorii şi cei ce cred şi aleargă la ajutorul diavolului, dacă nu se părăsesc de aceasta şi nu se pocăiesc, “se leapădă cu totul din Biserică”, adică se despart de Hristos şi se dau de bunăvoie în mâinile vrajmaşului, iar dacă mor în acest păcat, nici nu se îngroapă cu preot; ci, asemenea celor păgâni şi lepădaţi de credinţă, spre veşnica lor osândă în muncile iadului. lată urmările grozave ale vrăjitoriei.

Ce canon rânduiesc Sfinţii Părinţi vrăjitorilor şi celor ce aleargă la vrăji?

Cel mai aspru pedepseşte pe vrăjitori Sfântul Vasile cel Mare. lată ce spune el în canonul 72: “Cel ce se dă vrăjitorilor, sau unora ca acestora, se va canonisi cu canonul ucigaşilor”. (Sfântul Vasile 72; Sfântul Grigore de Nyssa, 3; Laodiceea, 36). El pune pe vrăjitori în rândul ucigaşilor de oameni şi a celor lepădaţi de Dumnezeu, adică îi opreşte de cele sfinte de la 10 la 20 de ani. În canonul 65, acelaşi Sfânt Vasile cel Mare, zice: “femeia ce va fermeca pe străini şi pe ai săi (se opreşte de cele sfînte) ani 9 şi metanii 500 pe zi.”

lar canonul 61 al Sinodului Ecumenic al VI-lea opreşte de Sfânta Împărtăşanie pe cei ce merg la ghicitori, la cărţi de joc şi altele asemenea, spre a afla cele viitoare, timp de şase ani de zile. lar “dacă vor stărui în acestea şi nu se vor feri de aceste meşteşuguri pierzătoare şi păgâneşti, hotărâm să se lepede cu totul de la Biserică, precum şi Sfîntele Canoane învaţă…” Sfântul loan Postitorul scurtează canonul vrăjitorilor şi al celor ce aleargă la vrăji, numai la 3 ani oprire de cele sfinte, dacă se mărturisesc de păcat, dacă îl părăsesc definitiv, dacă ţin post zilnic până la orele 3 după masă şi fac câte 250 de metanii pe zi.

Dar şi Sfânta Scriptură arată cât de greu pedepseşte Dumnezeu pe cei ce alergau la vrăjitori, că auzi ce zice: Pe fermecători nu-i lăsaţi să trăiască (lesire 22, 18). Şi iarăşi zice: Şi bărbatul sau femeia, oricare dintre ei se vor face descântători sau vrăjitori, cu moarte să se omoare; pe amândoi cu pietre să-i ucideţi că vinovaţi sunt (Levitic 29, 27) Şi iarăşi: Sufletul care se va duce la descântători sau la vrăjitori ca să curvească în urma lor, Eu voi întoarce faţa Mea împotriva sufletului aceluia şi-l voi pierde din poporul lui (Levitic 20, 6).

Vedem că pe împăratul Manase l-a pedepsit Dumnezeu cu robie amară şi grea în Babilon, că “trecea pe fiii lui prin foc şi făcea descântece şi felurite vrăji şi a făcut grăitori din pântece şi vrăjitori şi a înmulţit a face rău înaintea Domnului, ca să-l înlăture pe el de la împărăţie” (II Paralipomena 33, 6) Pe împăratul Saul l-a pedepsit Dumnezeu cu pierderea împărăţiei şi cu moarte de ocară, pentru că a lăsat pe Dumnezeu şi a chemat femeie grăitoare din pântece, urmând ghiciturile ei (I Regi 28, 7) lar pe împăratul Ohozia s-a mâniat Dumnezeu foarte tare, că a trimis să întrebe pe vrăjitoarea din Ecron.

Spuneţi-ne mai pe larg despre păcatul ghicirii cu cărţi sfinte, sau cum se numeşte “deschiderea pravilei”, care se obişnuieşte astăzi la credincioşi.

Vrăjirea cu lucruri şi cu cărţi sfinte este al patrulea fel de vrăjitorie şi se cheamă “ghitia”. Aceşti vrăjitori amestecă vrăjile lor cu rugăciuni, cu psalmi şi cu alte cuvinte sfinte, adresate către Maica Domnului şi către sfinţi, ca să poată înşela mai uşor pe cei slabi în credinţă. Acest fel de vrăji îl obişnuiesc mai ales femeile cele rele, bătrânele şi ţigăncile, pentru a amăgi pe cei slabi la minte.

lată ce zice despre acestea Sfântul loan Gură de Aur: “Tu zici că bătrâna aceea este creştină şi omul acela este ghicitor creştin şi când descântă sau deschid cartea, nu zic, nici nu scriu alt nume, decât numele lui Hristos, al Născătoarei de Dumnezeu şi al sfinţilor; deci ce rău fac ei? La aceasta îţi răspund că pentru aceasta se cuvine mai cu seamă să urăşti pe femeia cea rea şi pe acel rău fermecător şi ghicitor (din cărţi) fiindcă folosesc spre ocară şi necinste numele lui Dumnezeu.

Creştini fiind, lucrează ca păgânii. Pentru că şi diavolii, cu toate că numesc numele lui Dumnezeu, însă tot diavoli sunt. Unii, voind a se îndrepta, zic că este creştină femeia care a descântat şi nimic alta nu zice, fără numai numele lui Dumnezeu. Eu pentru aceea mai vârtos o urăsc şi mă întorc de la ea, că întrebuintează numele lui Dumnezeu spre ocară. Numindu-se pe dânsa creştină, se arată pe sine că lucrează cele ale păgânilor” (Hristoitia, op. cit p. 305-320).

Cei ce ghicesc prin deschiderea Psaltirii şi a altor cărţi sfinte, se opresc de împărtăşanie până la 7 ani, pentru că Psaltirea este o carte sfântă cu multe proorocii în ea, insuflată de Duhul Sfânt şi este pentru rugăciune, iar nu pentru ghicit şi câştigat bani spre osândă. Acelaşi păcat fac şi unii preoţi care “deschid cartea” cum se spune în popor, şi cad sub grea osândă, atât ei, cât şi cei care cer să le deschidă Sfânta Evanghelie.

Pentru ce au căzut creştinii în vrăjitorie?

Pentu că a slăbit în ei credinţa şi frica de Dumnezeu; pentru că nu se roagă îndeajuns crestinii de astăzi, ca să-şi împlinească cererile lor prin rugăciune, iar nu prin ghicire; pentru că nu citesc Sfânta Scriptură să vadă ce osândă ajung pe cei vrăjitori şi pentru că nu merg regulat la biserică, nu se spovedesc în cele patru posturi şi nu cer la nevoie sfatul şi rugăciunile preotului. Mai aleargă unii creştini la ghicit pentru că au uitat făgăduinţele pe care le-au dat lui Hristos la Sfantul Botez, când au spus: Mă lepăd de satana, şi de toate lucrurile lui, şi de toată slujirea lui… De asemenea, mai aleargă creştinii la ajutorul diavolului când nu li se împlineşte cererea lor la Bisericâ sau pentru că uită de moarte şi de ziua judecăţii lui Hristos.

De aceea, Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să alergăm numai la Dumnezeu, numai la Biserică şi la preoţi, iar nu la diavoli şi la slugile lor. lar Sfântul loan Gură de Aur ne sfătuieşte, zicând: “Vă rog, fiţi curaţi de această înşelăciune… şi când voieşti a călca pragul casei tale, să zici mai întâi acest cuvânt: Mă lepăd de tine, satană, şi de cinstirea ta, şi de slujirea ta şi mă împreun cu tine, Hristoase! Fără cugetarea aceasta niciodată să nu ieşi din casă. Aceasta să-ţi fie toiag, aceasta armă, aceasta cetate de apărare, şi împreună cu aceste cuvinte fă şi semnul crucii pe fruntea ta. Că aşa, de te vei înarma pretutindeni, nu numai om, ci chiar diavolul de te va întâlni, nu va putea să te vatăme pe tine” (Hristoitia, p. 316-317).

Cum pot creştinii să se izbăvească de vrăjitorii şi de tot felul de farmece izvodite de diavolul?

Cel ce crede cu tărie în Dumnezeu, cel ce se roagă neîncetat lui Dumnezeu şi aleargă regulat la Sfânta Biserică, nu va cere niciodată ajutorul diavolului şi al vrăjitorilor, care sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu.

Deci, cei ce au credinţă tare în Dumnezeu, să-I ceară neîncetat ajutorul. lar cei slabi în credinţă, care au cerut vreodată ajutorul vrăjitorilor, dacă vor să se mântuiască, mai întâi să se spovedească de acest păcat şi să ceară canon. Apoi, să nu mai apeleze la ajutorul satanei în orice nevoie ar fi, ci numai la Dumnezeu să alerge. Apoi să se roage cât mai mult cu rugăciuni şi lacrimi din inimă (Deuteronom 4, 29; Psalm 118, 58; leremia 29, 13) şi aşa, cu răbdare şi cu credinţă, se vor izbăvi de vrăji şi vor primi darul Duhului Sfânt.

Ce sunt visurile şi vedeniile, care este deosebirea între ele şi de câte feluri sunt?

Vă răspund cu cuvintele Sfântului loan Scărarul, care zice: “Visul este mişcarea minţii în vremea nemişcării trupului. lar nălucirea (vedenia falsă) este amăgirea ochilor, când doarme cugetarea. Nălucirea este ieşirea minţii când trupul veghează. Nălucirea este o vedere a ceva fără ipostas (nereal) “ (Filocalia vol. IX, Cuvântul 3, p. 75) lată dar ce sunt visele şi vedeniile. Ele sunt de două feluri: vise şi vedenii bune şi rele. lar deosebirea dintre ele este aceasta: Visele şi vedeniile bune sunt de la Dumnezeu, prin care se descoperă voia Lui cea mare, numai la cei ce sunt cu totul desăvârşiţi şi sfinţi şi care fac poruncile Lui, precum a fost dreptul losif, căruia i s-a arătat Arhanghelul Gavriil în vis, poruncindu-i să fugă cu Pruncul lisus si cu Fecioara Maria în Egipt. Visele bune vin de la îngeri şi ne amintesc de moarte şi de osândă, iar după ce ne deşteptăm, ne îndeamnă la rugăciune şi la pocăinţă. Dimpotrivă, visele şi nălucirile rele sunt de la diavoli, prefăcuţi în îngeri de lumină sau în sfinţi, care ne amăgesc în somn că suntem buni şi vrednici de rai; iar după ce ne deşteptăm “ne scufundăm în mândrie şi în bucurie” (Filocalia vol. IX, Cuvântul 3, p. 76).

Este păcat să creadă creştinii în vise şi vedenii?

Spune Sfântul loan Scărarul că “cel ce crede în vise, este asemenea celui ce aleargă după umbra sa şi încearcă s-o prindă”. Tot el spune, că “diavolii slavei deşarte sunt în visuri prooroci. Ei închipuiesc, ca nişte vicleni, cele viitoare şi ni le vestesc mai dinainte. lar dacă se împlinesc vedeniile, ne minunăm şi ne mândrim cu gândul, ca şi cum am avea darul înaintevederii (proorociei). Cei ce ascultă pe diavolul, aceştia s-au făcut adeseori prooroci mincinoşi”. Şi mai departe zice: “Diavolii nu ştiu nimic de cele viitoare, dintr-o cunoştinţă de mai înainte, căci şi doctorii pot să ne spună moartea de mai înainte”. Apoi încheie, zicând: “Când începem să credem în visele diavolilor, ei îşi bat joc de noi, chiar când suntem treji. Cel ce crede visurilor şi nălucirilor din somn este cu totul necercat. lar cel ce nu crede nici unora este fîlosof” (Filocalia, vol. IX, Cuvântul 3, p. 76).

Deci, este păcat să credem în visuri şi în vedenii, că prin acestea ne amăgesc foarte uşor diavolii şi ne aruncă în păcatul cel cumplit al mândriei şi al slavei deşarte, când omul se încrede în sine mai mult decât în cuvântul lui Dumnezeu. Cu acest meştesug ispititor, diavolul a amăgit pe mulţi creştini şi călugări, aruncându-i apoi în prăpastia pierzării. lar dacă cineva are totuşi îndoială de visul sau vedenia sa, să se spovedească la duhovnic şi să-i ceară sfatul lui, că prin duhovnic grăieşte Dumnezeu.

Din câte pricini se înşeală oamenii de vedenii şi de visuri deşarte?

Din şapte pricini se înşeală creştinii de vedenii şi visuri, ca şi cum ar fi de la Dumnezeu, şi anume: din mândrie, din slavă deşartă, care este prima fiică a mândriei; din cauza minţii slabe şi neiscusite a creştinilor, din cauza râvnei nesocotite a unor creştini, care se roagă şi postesc mult ca să aibă vedenii, de care spune Sfantul Isaac Sirul: “Cu mare boală boleşte cel ce are râvna cea rea” (Filocalia, vol. X, Cuvântul 58). A cincea pricină a amăgirii prin vedenii si visuri este neascultarea de duhovnici şi îndărătnicia unor credincioşi, mai ales a celor mândri, din care cauză usor sunt vânaţi de diavolul; a şasea pricină vine din cauza vieţii de sine ascunse a unora şi din nemărturisirea curată a gândurilor la duhovnic. lar ultima pricină prin care se înşală creştinii cu visuri şi vedenii mincinoase este necunoştinţa de sine şi lipsa de citire a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi.

Despre acestea spune şi înţeleptul Sirah, zicând: “Visurile cele rele sunt deşertăciune, ca vrăjile şi descântecele, şi pe mulţi visurile i-au înşelat şi au căzut toţi cei ce au nădăjduit într-însele” (Isus Sirah 34, 1-7) Cel ce crede lesne în visuri şi în vedenii, fără multă cercetare şi sfat, să se canonisească, la fel cu cei ce merg la vrăji şi descântece, adică până la 7 ani să se oprească de la Sfânta Împărtăşanie.

Fragment din “Ne vorbeşte Părintele Cleopa” vol.4