"– Pãrinte Teofil, ce este duhovnicul si cine poate sã fie duhovnic?
– Domnul nostru Iisus Hristos a dat puterea legãrii si dezlegãrii pãcatelor dupã Sfânta Sa Înviere, chiar în ziua Învierii Sale, zicând cãtre ucenicii sãi: „Luati Duh Sfânt! Cãrora veti ierta pãcatele, vor fi iertate, si cãrora le veti tine, vor fi tinute" (In. 20, 22-23).
Prin aceasta a împlinit Domnul Hristos o fãgãduintã pe care a dat-o mai întâi Sfântului Apostol Petru, când i-a zis: „Si-ti voi da cheile împãrãtiei cerurilor, si oricâte vei lega pe pãmânt vor fi legate si în cer si oricâte vei dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate si în cer" (Mt. 16, 19).
Apoi, tot în Sfânta Evanghelie de la Matei avem o fãgãduintã datã de Domnul Hristos ucenicilor Sãi, când le-a zis la fel: „Oricâte veti lega pe pãmânt vor fi legate si în cer si oricâte veti dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate si în cer" (Mt. 18, 18), iar fãgãduinta aceasta a împlinit-o în ziua Învierii Sale.
Deci, în lumea aceasta existã oameni pe care Domnul Hristos i-a rânduit sã fie iertãtori de pãcate. Pentru a primi cineva iertarea pãcatelor trebuie sã meargã la oamenii lui Dumnezeu, hotãrâti pentru iertarea pãcatelor. Iar ca sã poatã primi iertarea pãcatelor, în conditiile în care merg la duhovnic, trebuie sã-si mãrturiseascã pãcatele, sã se mãrturiseascã în primul rând pe ei însisi ca pãcãtosi, sã-si recunoascã partea de vinã, în aceasta fãcând o dovadã cã recunosc cã au gresit înaintea lui Dumnezeu si cã sunt vinovati înaintea lui Dumnezeu si cã doresc sã fie iertati de pãcatele pe care le-au fãcut. Preotul care primeste mãrturisiri de pãcate si care are puterea iertãrii pãcatelor se numeste preot duhovnic; se numeste duhovnic, spre deosebire de preotul care nu este duhovnic si care n-are aceastã calitate de a asculta spovedanii si de a da iertare de pãcate.
Duhovnicia nu se dã o datã cu hirotonia, ci se dã printr-o rânduialã numitã hirotesia de duhovnic.
Preotul primeste puterea iertãrii pãcatelor si primeste calitatea de ascultãtor de mãrturisiri. Acesta este duhovnicul din punctul de vedere al dreptului bisericesc si din punctul de vedere al situatiei lui fatã de cei care nu au aceastã situatie, chiar preoti fiind.
– Pãrinte Teofil, de ce avem nevoie de un duhovnic, de un îndrumãtor în viatã?
– E bine sã avem duhovnic, pentru cã e bine sã ne verificãm cu o constiintã strãinã de constiinta noastrã si cu o constiintã superioarã constiintei noastre. Avem nevoie de un om strãvãzãtor, un om care poate sã-si dea seama de niste situatii pe care noi însine, pãrtinitori fiind, nu le putem sesiza si nu le putem rezolva. Si atunci e nevoie de cineva între noi si Dumnezeu, un om al lui Dumnezeu, care sã ne descopere voia lui Dumnezeu, avem nevoie de un om care sã asculte mãrturisirile noastre, care pentru noi înseamnã si o usurare sufleteascã. Avem nevoie de un om care sã stie mai bine decât noi ce trebuie sã facem ca sã înlãturãm din viata noastrã cele rele si sã ne întãrim în cele bune.
Asta însã nu înseamnã totdeauna cã cel care se spovedeste are si un duhovnic. Sunt atâtia credinciosi ai nostri care nu au duhovnic, chiar dacã se spovedesc la un preot duhovnic. Adicã nu au un om de care sã atârne cumva, un om pe care sã-l consulte în anumite situatii. Cineva care se spovedeste o singurã datã pe an, cum ar fi în postul Pastelui, nu poti sã zici cã are duhovnic, ci s-a spovedit la un preot duhovnic. La fel cei care se spovedesc foarte rar, poate mai rar decât o datã pe an sau chiar dacã se spovedesc de douã, de trei ori pe an, nu poti sã zici cã au duhovnic, ci au un preot la care s-au spovedit sau se pot spovedi la mai multi preoti, care au darul duhovniciei.
Duhovnic ai atunci când depinzi de cel care îti este duhovnic, când ai constiinta cã ai un duhovnic, când esti doritor sã-i cunosti îndrumarea, când cauti îndrumare la el. În începuturile crestinismului si mai ales în începuturile monahismului, erau si cãlugãri fãrã hirotonie si fãrã hirotesie, care erau consultati, care aveau o harismã a duhovniciei si care erau duhovnici fãrã sã fie si dezlegãtori de pãcate, dar aveau darul strãvederii si puteau sã îndrumeze nu numai pe baza unor cunostinte de viatã moralã, ci mai ales pe baza unei harisme de cunoastere, pe baza unei receptivitãti fatã de voia lui Dumnezeu care se descoperea celor care erau vrednici sã aibã strãvedere.
Deci, pe vremea aceea, duhovnicia nu era o functie, ci era o realitate care se baza pe înainte-vedere, pe faptul cã cei care aveau darul acesta erau vãzãtori cu duhul. Or, acum duhovnicia este mai mult o functie, o situatie care, totusi, e superioarã situatiei de a nu consulta pe cineva, dar nu este ceea ce ar trebui sã fie sau ceea ce a fost odinioarã. Credinciosii trebuie, totusi, sã aibã un preot în care sã se încreadã si prin constiinta cãruia sã aibã încredintarea cã îi vorbeste Dumnezeu Însusi.
– Pãrinte Teofil, dacã cineva considerã cã nu face pãcate, mai are nevoie de duhovnic?
– Ar avea nevoie de duhovnic ca sã-i descopere cã, totusi, are pãcate, cã face pãcate. Pentru cã gândul acesta cã nu faci pãcate este un gând care-i cam strãin de o viatã duhovniceascã superioarã. Cineva care a ajuns la constiinta cã nu face pãcate poate sã fie învârtosat sufleteste si sã nu-si recunoascã pãcatele. Si în cazul acesta are nevoie de cineva care sã-i descopere cã, totusi, are pãcate. Dar, cineva care are o viatã superioarã, o viatã duhovniceascã înaintatã poate ajunge, nu la constiinta cã nu face pãcate, dar la constiinta cã a trecut de faza aceea în care pãcatul e predominant. Noi stim cã sunt oameni care pãcãtuiesc cu adevãrat, adicã calcã vointa lui Dumnezeu cu deplinã vointã si stiintã, poate trãiesc chiar într-un sistem de pãcãtuire, sunt oameni care au pãcatul ca regulã generalã si ajung la o învârtosare, încât zic: „Eu n-am nici un pãcat, eu n-am ce spune". În cazul acesta ar fi bine sã se consulte cu un duhovnic ca sã stie cã face niste lucruri pe care Dumnezeu nu le binecuvânteazã si cã trãieste într-un sistem de pãcãtuire si cã a ajuns la o nesimtire, la o învârtosare sufleteascã. În cazul acesta, duhovnicul îi descoperã starea în care se gãseste, îl face sã intuiascã niste lucruri, pe care, din puterea lui nu le poate intui. Si atunci are nevoie de duhovnic, si în conditia aceasta. Ceilalti, care au o viatã superioarã, care într-adevãr nu mai pãcãtuiesc, pentru cã existã posibilitatea aceasta, de vreme ce Sfântul Ioan Evanghelistul, în Epistola sa soborniceascã spune cã „cel nãscut din Dumnezeu nu mai pãcãtuieste" (I In. 3, 9), adicã cel în care Dumnezeu este stãpân al vietii lui nu mai face pãcate, poate avea gânduri strãine de Dumnezeu, strãine de viata religioasã, dar sunt gânduri de o clipã, sunt gânduri care nu sunt pãcate. Si într-un caz ca acesta, tot are nevoie de un duhovnic ca sã i se ierte si insuficientele si nedesãvârsirile, eventualele devieri de la bine, tot ce este negativ si care se iartã împreunã cu pãcatele stiute si nestiute si împreunã cu greselile care sunt. Asa cã un credincios totdeauna e bine sã depindã de un duhovnic.
– Pãrinte Teofil, de ce trebuie sã ne mãrturisim gândurile cu voce unui duhovnic si nu direct lui Dumnezeu?
– Dacã putem sã ne mãrturisim gândurile si direct lui Dumnezeu, si le mãrturisim de fapt, de vreme ce avem trebuintã si de iertarea pãcatelor, care se dã prin mijlocitor, asezat de Dumnezeu pentru iertarea pãcatelor, e nevoie sã ne si mãrturisim gândurile. Toate negativele câte le avem, e nevoie sã le mãrturisim, pentru ca cel care dezleagã pãcatele sã stie dacã situatia este aceea pe care o prezintã credinciosul si ca sã ierte pãcatele, trebuie sã stie ce anume trebuie sã ierte. Mãrturisirea pãcatelor este un mijloc prin care omul contestã pãcatul, adicã nu doreste sã fie sub puterea pãcatului. E o mãrturisire, nu numai în sensul cã spui ceva, ci este o mãrturisire despre faptul cã nu doresti sã fii sub asuprirea pãcatului. Sunt unii credinciosi care nu au puterea sã-si mãrturiseascã pãcatele, se spovedesc adeseori si totusi tãinuiesc anumite pãcate. Si acesta este un semn cã ei nu sunt de acord cu pãcatul. Iar când, cu ajutorul lui Dumnezeu, reusesc sã îsi mãrturiseascã toate pãcatele, atunci a biruit asupra pãcatului si atunci are cu adevãrat usurare.
– Pãrinte Teofil, cum ne alegem duhovnicul? Ce trebuie sã cãutãm la un duhovnic?
– Mai întâi de toate se considerã cã orice preot fiind duhovnic, orice preot care-ti vine-n fatã, si mai ales un preot care conduce comunitatea din care faci parte, este duhovnicul tãu sau poate fi duhovnicul tãu. Deci, cei mai multi dintre credinciosi nu fac deosebire între preot duhovnic si preot care nu-i duhovnic si nu stiu cei mai multi dintre credinciosi deosebirea aceasta, pentru cã în majoritatea parohiilor din tara noastrã în special, preotii sunt si duhovnici. Si mai ales în Ardeal. Preotii sunt duhovnici, primesc duhovnicia îndatã dupã hirotonie si în cazul acesta credinciosii se pot spovedi la orice preot duhovnic si sunt îndemnati sã se spovedeascã la duhovnicul care conduce parohia din care fac parte. Numai cã existã si niste ezitãri si anume, oamenii în vârstã de obicei ezitã sã se spovedeascã la un preot tânãr, desi un preot tânãr este mai mare decât un om în vârstã de ani si care nu e preot si nu are duhovnicie. Dar existã o ezitare, am putea zice, într-un fel fireascã. Un om în vârstã se simte cumva împiedicat sã spunã unui preot tânãr chestiuni care sunt de-o viatã întreagã, asa cã fiind astfel de situatii sau apãrând astfel de situatii, care sunt situatii firesti si care nu pot fi trecute adeseori, omul trebuie sã-si gãseascã un preot la care sã aibã deschiderea de suflet si sã-i spunã ceea ce simte el cã-l apasã pe suflet sau ceea ce în mod firesc n-ar spune la nimeni.
Si atunci ceea ce ar duce la o relatie de felul acesta între duhovnic si credincios ar fi deschiderea de suflet, omul cãruia pot eu sã-i spun ceva ce n-as spune la nimeni si ceva ce ezit sã-mi spun si mie însumi. Pentru cã sunt fel de fel de pãcate, sunt fel de fel de situatii, pe care oamenii le poartã în suflet si pe care unii le poartã în suflet o viatã întreagã si abia la moarte dacã le pot spune. În cazul acesta, motivul de apropiere ar fi deschiderea de suflet. În fata unuia nu ai deschidere de suflet, deci nu poate sã-ti fie duhovnic în mod firesc si fatã de altul ai deschidere de suflet si acela îti poate fi duhovnic si îti este duhovnic în momentul în care l-ai ales. Apoi, sigur cã trebuie sã fii încredintat de viata lui moralã, sã fii încredintat de capacitatea lui de a nu face caz de chestiunile care te privesc pe tine, capacitatea de a tine secretul spovedaniei si poate cã e pânã la urmã si o chestiune de simpatie.
– Pãrinte, credeti cã existã sau trebuie sã existe o pedagogie a duhovniciei, în sensul cã duhovnicul sã se raporteze la fiecare în functie de statutul sãu?
– Da, neapãrat. Omul nefiind o fiintã stas, trebuie sã îl iei pe fiecare dupã ceea ce poti întelege despre el, dupã ceea ce stii despre el. Pe unii îi folosesti cu asprimea, pe altii cu bunãtatea. Pe cei mai multi îi folosesti cu bunãtatea. Un credincios, de obicei, când merge la un duhovnic, se duce la un pãrinte, nu se duce la judecãtor, nu se duce la asupritor, nu se duce la cineva care sã dispunã cumva de el dinafarã, ci se duce la un pãrinte, care are inimã de pãrinte. Un duhovnic trebuie neapãrat sã aibã sau inimã de pãrinte, si asta e cel mai bine, sau inimã de frate sau inimã de prieten, sau sã aibã si inimã de pãrinte si inimã de frate si inimã de prieten. Un duhovnic trebuie sã aibã inimã. Dacã n-are inimã, nu-i duhovnic. Si sã-l trateze pe cel care vine cum s-ar trata pe sine însusi sau cum si-ar trata propriii lui copii, dacã are copii.
– Pãrinte, duhovnicul poate fi consultat sau cãutat si în afara spovedaniei?
– Da, si e bine. Sunt lucruri care se spun numai la spovedanie, pentru cã pãcatele nu se spun, ci se spovedesc – e o vorbã care-mi place foarte mult. Duhovnicul poate fi consultat în chestiuni generale si în afarã de spovedanie. Pentru cã nu trebuie neapãrat sã creãm un cadru de spovedanie ca sã rezolvãm niste chestiuni care nu trebuie rezolvate neapãrat în spovedanie.
– Pãrinte Teofil, ce înseamnã sã fii ucenic?
– Sã fii ucenic înseamnã sã te lasi îndrumat si modelat.
Asta-i situatia de ucenic: sã te pleci cu mintea, sã nu stii tu mai multe decât cel care te îndrumeazã. Sã faci ceea ce a zis Domnul Hristos: sã mergi pe urmele Lui, sã-l urmezi pe cel care te îndrumeazã. Sfântul Apostol Petru, de pildã, la Pescuirea Minunatã, a zis cãtre Domnul Hristos: „Toatã noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tãu arunc mreaja în mare si pentru cã zici Tu" (Lc. 5, 5). Asta înseamnã sã fii ucenic.
De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru cã s-a plecat cu mintea.
Pãrintele Arsenie Boca zicea cã noi avem mintea care discutã cu Dumnezeu, în loc sã se supunã fãrã discutie. O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Tainã, când a zis: „Doamne, Tu sã-mi speli mie picioarele?" Si a auzit de la Domnul Hristos: „Ceea ce fac Eu acum tu nu întelegi, dar mai târziu vei întelege" (In. 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe si atunci a zis Domnul Hristos: „Dacã nu te voi spãla, nu ai parte cu Mine" (In. 13, 8).
De unde întelegem cã ucenicia este plecare de minte. Dacã nu te pleci cu mintea, dacã stii tu mai bine, dacã ai tu opinii care te scot de sub ascultarea fatã de duhovnic, în cazul acesta sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouã.
– Pãrinte, ce este ascultarea de duhovnic si pânã unde trebuie sã meargã ea?
– Ascultarea de duhovnic, într-un fel, ar trebui sã fie neconditionatã. Dacã stii cã-ti vorbeste Dumnezeu, dacã ai constiinta cã prin duhovnic îti vorbeste Dumnezeu, atunci nu mai discuti nimic si faci ce ti se spune. Acum, nici duhovnicii nu trebuie sã fie pretentiosi, în sensul acesta cã ce-a spus el e cuvânt din Evanghelie, ci trebuie sã fie cu întelegere fatã de neputinta omeneascã. Trebuie sã aibã elasticitate, sã nu fie teapãn într-o chestiune, ci sã fie binevoitor, întelegãtor, asa cum este un pãrinte fatã de copil. Pentru cã, dacã nu l-ai câstigat dintr-o datã, s-ar putea sã-l câstigi cu vremea. Si în cazul acesta trebuie sã te ocupi de el, sã-l tii aproape de tine, ca sã-l poti ajuta mai târziu, dacã nu-l poti ajuta în clipa de fatã. Numai dacã sunt niste împotriviri puternice si niste împotriviri care-l înjosesc pe duhovnic în fata credinciosului, adicã, dacã credinciosul îl coboarã, îl defaimã pe duhovnic, în cazul acesta el nu poate fi duhovnic pentru respectivul si îl îndrumeazã sã se ducã si sã-si gãseascã alt duhovnic pe care-l poate asculta, la care poate sã se supunã.
– Pãrinte Teofil, care este rostul pãstrãrii tainei si de cãtre ucenic?
– Cred cã ucenicul totusi dispune de ceea ce i se spune, în întelesul cã nu trebuie neapãrat sã nu spunã nimãnui niciodatã ceea ce i s-a spus la spovedanie, mai ales dacã este o îndrumare care poate fi folositã si pentru altul. Eu spun adeseori cã Pãrintele Serafim mi-a spus: „Sã te depãsesti si sã te dãruiesti". Asta mi-a spus-o în cadrul unei spovedanii. Acum, ca sã nu ajungi sã scazi cumva cuvântul de îndrumare sau ceea ce ti s-a spus la spovedanie, poti sã nu spui cã ti s-a spus la o spovedanie. Dar dacã oamenii au întelegere fatã de situatii de felul acesta, poti sã spui: „Mie, la o spovedanie, mi s-a spus cã..." sau „Mi-a spus pãrintele cutare si cutare lucru". De ce sã nu poti spune? Pentru cã e o chestiune care depinde de tine e, sã zicem, un secret al tãu care poate sã nu fie secret. Doar dacã ti se încredinteazã niste lucruri care nu trebuie sã le stie nimeni, decât tu si duhovnicul, atunci e altceva.
În orice caz, duhovnicul nu poate sã spunã de la spovedanie ceva ce stie numai de la spovedanie. Poate sã-l aducã pe credincios în situatia sã-i spunã si în afarã de spovedanie un lucru, pe care el, apoi, poate sã-l foloseascã într-o anumitã situatie. Dar dacã-l stie numai de la spovedanie, atunci nu poate sã se refere, sã spunã undeva cã „mie mi-a spus cutare la o spovedanie asta si asta". Chiar dacã un duhovnic opreste un preot, sã zicem, sã slujeascã, îl opreste de la slujbã pentru vina pe care o are si acela vine si slujeste cu el însusi, cu duhovnicul care l-a oprit, el nu poate sã îi spunã lui în afarã de spovedanie cã „doar te-am oprit de la slujbã si n-ai voie sã slujesti". Trebuie sã-l primeascã sã slujeascã cu el si în conditia aceasta: l-a oprit si el vine si slujeste. De ce? Pentru cã nu poate sã lãrgeascã cumva cadrul de la spovedanie în altã parte si în alte conditii."
Interviu realizat la Mãnãstirea Brâncoveanu de la Sâmbãta de Sus, 5 octombrie 1997
