POVESTIRE DESPRE OSTAȘUL TAXIOT, CARE A ÎNVIAT DIN MORŢI (28 martie)

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

🙏🏽 În Cartagina, cetatea Africii, a fost un bărbat cu numele Taxiot, iar cu rânduiala ostaş. Acela în mari păcate îşi petrecea viaţa sa. Dar fiind în Cartagina multe întâmplări de morţi, a venit în frică şi în simţire, Taxiot şi s-a pocăit de faptele sale. Apoi, ieşind din cetate cu femeia sa, a şezut într-un sat, în linişte. Iar după cîtăva vreme, din lucrarea diavolească, a căzut în desfrânare cu femeia plugarului său care era cu dânsul în sat. Şi trecând nu multe zile după păcatul acela, l-a muşcat un şarpe şi a murit. Şi era o mănăstire, ca de o stadie de departe de satul acela, şi, alergând acolo femeia lui Taxiot, a rugat pe monahi ca să ia trupul mortului şi să-l îngroape lângă Biserică. Deci, l-au îngropat întru al treilea ceas din zi. Iar cînd a fost ceasul al nouălea, s-a auzit din mormânt strigare, zicând: “Miluiţi-mă! Miluiţi-mă!”

Apropiindu-se de mormânt şi glasul celui îngropat auzindu-l, degrabă l-au dezgropat şi, aflând pe mortul acela viu, s-au îngrozit de spaimă. Şi l-au întrebat pe acela, vrând să ştie, ce i s-a întîmplat lui şi cum a înviat? Iar acela, neputând să le spună de multă plângere şi tânguire, îi ruga pe dânşii ca să-l ducă la robul lui Dumnezeu, episcopul Tarasie; şi-l duseră la acela. Iar episcopul trei zile îl sili să-i spună ce a văzut acolo. Şi abia a patra zi a putut grăi.

Deci, cu multe lacrimi, a spus aceasta: Eu, pe când muream, am văzut nişte arapi stând înaintea mea, a căror vedere era foarte înfricoşată şi, văzându-i pe aceia, sufletul meu se tulbura. Apoi am văzut doi tineri foarte luminoşi şi a mers sufletul meu în mâinile lor şi, îndată zburînd de la pământ, ca şi cum ne suiam în văzduh, spre înălţime, am aflat vămile cele ce străjuiesc suirile şi opresc pe tot sufletul omenesc.

 Şi la fiecare vamă pentru deosebit păcat întreabă, una pentru minciună, alta pentru zavistie, iar alta pentru mândrie; şi fiecare păcat are pe ai săi întrebători în văzduh. Şi am văzut într-un sicriaş, care era ţinut de Îngeri, toate lucrurile mele cele bune şi, luând din acelea Îngerii, le cumpăneau cu lucrurile mele cele rele şi astfel am trecut vămile. Iar când ne-am apropiat de porţile cereşti, am sosit la vama desfrânaţilor şi m-au oprit acolo străjerii şi-mi scoteau toate trupeştile mele lucruri cele de desfrânare, pe care le-am făcut din copilăria mea şi până acum.

Şi mi-au zis Îngerii cei ce mă duceau: “Pe toate păcatele cele trupeşti ce în cetate le-ai făcut, ţi le-a iertat Dumnezeu, de vreme ce te-ai pocăit de acelea”. Şi mi-au zis potrivnicii mei: “Tu, după ieşirea din cetate, în satul acela ai păcătuit cu femeia plugarului tău”. Şi auzind aceasta, Îngerii n-au aflat nici un lucru bun, ca să mă răscumpere din păcatul acela şi, lăsându-mă pe mine, s-au dus. Deci, apucându-mă viclenele duhuri şi vătămându-mă, m-au pogorît jos şi, desfăcându-se pământul, m-am pogorât, fiind purtat prin nişte intrări înguste şi prin oarecare crăpături strâmte şi necurate, până la cele mai dedesubt temniţe ale iadului, unde sufletele păcătoşilor sunt încuiate în întunericul cel veşnic şi unde nu este viaţă oamenilor, ci muncă veşnică şi plâns nemângâiat şi nespusă scrâşnire a dinţilor.
Acolo totdeauna, strigă cu glas mare, zicînd: “Amar nouă, amar! 

Vai, vai!” Şi nu este cu putinţă a spune primejdiile celor ce sunt acolo, nici nu se pot povesti muncile şi durerile acelora pe care acolo i-am văzut. Aceia gem din inimă şi nimeni nu se milostiveşte spre dânşii, plâng şi nu este cine să-i mângâie, se roagă şi nu este cine să-i asculte sau să-i izbăvească. Şi eu am fost închis cu dânşii în locurile acelea întunecoase şi în strâmtoare m-au pus, plângând şi tânguindu-mă cu amar, fiind ţinut de la al treilea ceas până la al nouălea.

După aceea am văzut puţină strălucire şi doi Îngeri care veniseră acolo şi am început a-i ruga cu dinadinsul să mă scoată din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc lui Dumnezeu. Şi mi-au zis Îngerii: “Fără vreme te rogi, pentru că nimeni de aici nu iese, până când va fi învierea tuturor”. Iar eu cerând şi rugându-mă şi făgăduind a mă pocăi, a grăit un Înger către celălalt: “Făgăduieşti pentru el că se va pocăi, precum spune el, din toată inima?” Şi a zis celălalt: “Mă făgăduiesc”. 

Şi am văzut că acela i-a dat mîna. Atunci, apucându-mă, m-a scos de acolo pe pământ şi m-a adus la trupul meu. Şi mi-a zis: “Intră de unde te-ai despărţit”. Eu am văzut sufleteasca mea fire, ca un mărgăritar strălucind, iar trupul cel mort era ca nişte tină neagră şi mă îngreţoşam să intru în el. Şi mi-au zis îngerii: “Nu se poate să te pocăieşti, decât numai cu trupul cu care ai greşit”. Iar eu mă rugam, ca doar să nu intru în trup. Deci Îngerii mi-au zis: “Intră, iar de nu, apoi iarăşi te vom duce acolo de unde te-am luat!”

Atunci am intrat şi am înviat şi am început a striga: “Miluiţi-mă!” Deci i-a zis sfinţitul Tarasie: “Gustă bucate”. Şi nu voia să guste, ci, umblând din Biserică în Biserică, cădea cu faţa în jos, mărturisind lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu suspinuri păcatele sale şi zicea către toţi: “Vai celor ce greşesc, căci munca cea veşnică îi aşteaptă! Vai celor ce nu se pocăiesc, până ce au vreme! Vai celor ce-şi spurcă trupul lor!”


Deci a petrecut Taxiot după învierea sa patruzeci de zile şi, curăţindu-se prin pocăinţă, şi-a cunoscut ceasul sfârşitului său mai înainte cu trei zile şi s-a dus către Dumnezeul Cel preamilostiv şi iubitor de oameni, Care pogoară în iad şi ridică şi tuturor le dăruieşte mântuire, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.