31 martie 2013

Imn de slava lui Iisus!

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...


" Cat as vrea Iisuse bun, sa iti spus si iar sa-ti spun,
C-as dori si-as mai dori, sa te pot mai mult iubi,
Sa Te pot mai drept urma, sa Te pot mai sfant canta,
Sa te pot mai bland vesti, mai ascultator a-Ti fi.

Mai strain de tot ce-i rau, sa ma simti tot mai al Tau.
Cat as vrea si cat as vrea, sa-Ti dau toata viata mea
Pe fiinta mea sa pui, bland sarutul Tatalui si sarutul Duhului,
Si cu tot ce are-n ea, sa Ti-o sti numai a Ta,

Sa sti cat de-adanc simtesc cand spun: Doamne, Te iubesc!
Si cum as dori sa zbor, peste soare, peste nor,
Peste veacul viitor pana unde-as sti pe veci,
Ca Te am si nu mai pleci!!! "

http://babylenuta-dinsufletpentrusuflet.blogspot.com/

29 martie 2013

PARINTELE CLEOPA

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...



Părintele Visarion Neag

Acum două decenii, în stupina mânăstirii Sihăstria locuiau doi mari părinţi - Cleopa Ilie şi Marcu Dumitrescu. Primul stătuse mulţi ani în pustiu, iar al doilea avea peste 20 de ani petrecuţi în temniţă. Când se întâlneau, îşi depănau amintirile. Unul din închisoare, celălalt din sihăstrie. Un neofit a asistat la dialogurile lor de taină şi a acceptat acum să le dezvăluie

Celula morţii

Când l-au aruncat în ea s-a gândit că e sfârşitul. O ce­lulă hâdă, fără geam la fereastra mică, fără podea, fără pat. Deţinuţii îi spuneau între ei "frigiderul", căci gerul de afară se strecura nestingherit înăuntru. O gaură neagră, în care doar moartea putea trăi. Nu aveai pe ce să te aşezi, nu te puteai odihni nicio clipă.
Cei ajunşi aici se plimbau fără oprire, până la epui­zare. Încet, clipă de clipă, frigul năpraznic le fura căl­dura inimii, le amorţea mădularele, până când viaţa, obo­sită să mai lupte, pleca, lăsându-le trupul degerat şi neînsufleţit. Apoi veneau gardienii şi-l luau pentru a-l arunca în groapa comună. De mâncare nu primeau, afară de câteva gamele de apă şi nici acelea în fiecare zi. Nu scăpa nimeni... Prin pereţi auzeai gemetele tova­răşilor care se stingeau încet, şi apoi o linişte hâdă ră­mâ­nea să plutească peste singurătatea nemărginită a în­chisorii.
Pe părintele Marcu l-au aruncat aici ca să-l omoare. Era oţelit în nevoinţe mânăstireşti, ştia cum să lupte cu frica şi îndurase până acum dureri fără margini. Era unul din puţinii deţinuţi care nu ceda atunci când era torturat. Nu scotea niciun vaiet şi tocmai de aceea îl chinuiau mai mult decât pe toţi ceilalţi. Dar, în faţa frigului, nu avea nici el scăpare. Simţea cum i se scurge în trup, picurând strop cu strop, răceala pereţilor. A început să facă metanii. Una, două, trei, zece, o sută, o mie... "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! Cel ce din ţărână m-ai zidit miluieşte-mă! Fără de număr am greşit, Doamne iartă-mă! Duhul curăţiei, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l slugii tale!"
Lovind uşor cu fruntea podeaua de gheaţă, se va fi gândit la patimile Domnului, la chinul hâd şi batjoco­ri­tor de pe cruce, la mulţimea nebună a iudeilor şi la dra­gostea Mântuitorului, de nepătruns pentru cei care-L răstigniseră. În faţa durerilor şi iubirii Lui, su­ferinţa sa din celulă îi va fi părut mică şi uşor de purtat. Cât să o strângi în inimă, să o faci bob şi apoi să o arunci în marea uitării. Să rămână doar dragostea, dra­gostea şi mila pentru toată lumea, chiar şi pentru săr­manii gardieni, pentru călăii care nu ştiau ce fac şi la ce se osândesc pe vecie. O lacrimă se va fi scurs şi pentru ei. Apoi încă una, pecetluind ruga şi iertarea.
N-a ştiut cât s-a nevoit. N-a stat să numere, nu s-a mai gândit la curgerea clipelor. Timpul, atât de greu de urnit în închisoare, s-a lăţit înghiţindu-l. Gândul îi va fi curs la mânăstirea lui dra­gă, la poienile în care acum soarele lucea peste zăpada neatinsă, la nopţile luminate de priveghere şi la prietenul şi stareţul său, părintele Cleopa. Când s-a trezit, s-a dumirit că ador­mise direct pe betonul în­gheţat. Dar, culmea, era nă­duşit, cu zeghea udă de sudoare! În jurul său, pere­ţii celulei parcă dogoreau. O căldură minunată, izvo­râtă, i se părea, chiar din inima lui, potopise micuţa încăpere, pe care acum o simţea ca pe propria-i chi­lie. Domnul revărsase fo­cul său, înlănţuindu-l cu dragoste. Se simţea liber şi fericit.

O prisacă plină de mierea Duhului



Marcu Dumitru, la arestare
"Istorisirea aceasta am auzit-o eu, în prisaca Si­hăs­triei, de la părintele Marcu Dumitrescu, care i-a po­vestit-o părintelui Cleopa. Le duceam masa acolo, lângă stupi, iar ei adăstau ceasuri întregi, povestind, unul de nevoinţele din pustie, iar celălalt de cele din temniţă. Plângeau amândoi când îşi depănau amin­tirile, amintiri grozave, pe care le tăinuiseră de ceilalţi oameni, ca să nu cadă în ispita mândriei. Iar eu, mic prunc duhovnicesc, mă minunam că îngăduise Dum­nezeu să fiu de faţă la aşa sfat. Sfat de sfinţi".
Părintele Visarion Neag era pe atunci un neofit. De abia intrat în obştea marii mânăstiri a Sihăstriei, pri­mise ascultare să-l ajute pe părintele Marcu Dumitres­cu să vadă de albine. Pe acesta îl ajunseseră bătrâneţele şi nu mai putea să grijească singur stupii. "Era un om tare tăcut, mereu atent la rugăciune. Arareori l-am auzit să spună vreun cuvânt care să nu fie legat de evan­ghelie sau de nevoinţă. Îmi spunea ce am de făcut la stupină, dar pe scurt, fără să piardă vremea. Apoi se retrăgea cu atenţia înlăuntru, aţintindu-şi mintea la Hristos".
În prisacă avea o căsuţă şi părintele Cleopa Ilie, predicatorul de foc al monahismului românesc. Venea aici pentru a sta retras, adâncindu-se în meditaţii şi scris. La prânz, se aşeza la masă împreună cu părintele Marcu. Aşterneau bucatele pe o bucată de lemn cât palma şi apoi "mâncau ca nişte copii. Luau unul de la celălalt şi vorbeau numai de lucruri duhovniceşti. Mai mult se sfătuiau decât mâncau". Era un ospăţ al inimii.
Să fii ucenicul unor asemenea oameni a fost pentru părintele Visarion o mare binecuvântare! Părintele Mar­cu era unul dintre cei mai sporiţi monahi ai Sihăs­triei. Îndurase aproape două decenii de temniţă, de-a lungul cărora fusese torturat în fel şi chip. Pe gardieni îi adusese la disperare răbdarea sa, ajunsă proverbială. Îndura totul în tăcere, rugându-se, primind suferinţa ca un canon pentru păcatele sale. Şi asta îi mânia la culme pe călăii care-l chinuiau mai mult decât pe tovarăşii săi. Aşa a ajuns să i se spună


Părintele Visarion Neag, (stânga sus) într-un grup de călugări. Jos (de la stânga) pr. Varsanufie, pr. Cleopa, pr. Ambrozie
"fachirul", pentru că cei­lalţi deţinuţi credeau că el nu simte loviturile. Dar le sim­ţea. "Au zis unii că eu aş fi fost mai tare în ispite; dar vă zic că nici eu nu puteam să rezist în toate încercările prin care am trecut douăzeci şi ceva de ani de zile, dacă nu mă ajuta Darul lui Dumnezeu. Numai mila Domnului m-a ţinut, şi nu ştiu eu dacă voi fi la fel de tare. Nu mi-a fost frică de ei, mi-era frică de mine. Că acolo ne-a ţinut numai puterea harului şi credinţa din noi. Dar nimeni nu poate să fie sigur nici pe una, nici pe cealaltă".
Pe părintele Visarion Neag l-am întâlnit în Ţara Moţilor, la Mânăstirea Crişan, închinată marelui martir al neamului românesc. Părintele a clădit-o de la firul ier­bii, aşa cum i-a prorocit în tinereţe părintele Cleopa, chiar în prisaca Sihăstriei. Vorbeau adeseori despre Ardeal, despre cum acesta rămăsese fără mânăstiri în urma prigoanei. Erau vremuri cumplite, când puterea comunistă nu îngăduia ridicarea unor noi aşezări mo­na­hale, aşa că nimeni nu nădăjduia ca Transilvania să aibă din nou călugări. Şi totuşi, înţeleptul călugăr al Sihăstriei i-a spus atunci părintelui Visarion, în plină dictatură comunistă, să fie pe pace, căci "Ardealul o să te cheme pentru jertfă". Acum, la mai bine de două decenii de la acest cuvânt enigmatic, părintele stareţ a înţeles ce voia să-i spună duhovnicul său. Într-adevăr, după revoluţia din decembrie 1989, Transilvania şi-a chemat din nou fiii acasă, şi sute de monahi din mânăs­tirile moldoveneşti şi muntene au început ridicarea de schituri şi mânăstiri, împlinind cu râvna lor vitregia istoriei. Profeţia părintelui Cleopa s-a împlinit. Dar, până aici a fost o cale lungă de străbătut pentru părin­tele Visarion Neag. O cale care a început încă din copi­lărie, atunci când a simţit pentru prima dată chemarea de foc a mânăstirilor.

Părintele Dometie, sfântul fără cămaşă

Plecau cu mic cu mare dimineaţa, devreme, atunci când soarele de abia se iţeşte. Răcoarea aceea a dimine­ţii e prietena pelerinului, căci îi aşterne în faţă drum spornic. Aveau de străbătut munţi, văi şi ape repezi. "Deşi era o vreme potrivnică bisericii, erau mulţi pele­rini. Cu sutele! Şi nu existau în mânăstiri condiţii pen­tru ei ca acum. Acum avem, dar parcă s-a pierdut din vibraţia aceea". Mergeau ziua întreagă pe jos. Cu toţii, chiar şi copiii mici, doar pentru a adăsta câteva ceasuri în umbra de piatră a Râmeţilor, ascultând cuvântul părintelui Dometie, apostolul Apusenilor. Toţi moţii îl urmau fără să clipească. Avea în stăpânirea duhului său sate întregi din preajma mânăstirii, pe care le păs­torea cu o râvnă de muce­nic. Se sădise parcă în el ce­va din iureşul martiri­lor pie­riţi în lupte pentru apă­rarea nea­mului şi a


Obştea Mânăstirii Slatina. (Părintele Cleopa în centru)
credin­ţei. Printre pelerinii care se scurgeau către catedrala Apusenilor era şi părintele Visarion Neag, pe atunci doar un co­pil de 11 ani. Râ­meţul a fost prima mâ­năs­tire în care a călcat. Era spre sea­ră. Mersese toată ziua şi, când a ajuns, în bi­serică în­cepuse priveghe­rea. L-a vră­jit glasul mai­cilor cân­tând la strană tro­pare în cin­stea Prea Sfintei. "Am repetat apoi zile în şir prin păduri - «Prea Sfântă Năs­cătoare de Dumnezeu mi­luieşte-ne pe noi!» Era un imn cum nu mai auzisem pe pământ. O cântare de în­geri. Atunci m-am hotărât să mă fac călugăr".
Părintele Dometie a fost primul său model. O icoa­nă a sfinţeniei. "L-am auzit vorbind oamenilor despre Maica Domnului şi iubirea unei mame pentru copilul ei. Cuvântul său te pătrundea până în rărunchi". A fost acolo şi când părintele Dometie a murit, răpus de inimă, în faţa unei bisericuţe a moţilor, la care slujise adeseori. Era atât de milostiv, încât dăruia săracilor tot ceea ce-i aduceau pelerinii. Părintele Visarion îşi amin­teşte că, atunci când a murit, părintele Dometie nu avea cămaşă pe el. "Şi nici la chilie. A trebuit să meargă cineva să-i cumpere una din oraş ca să aibă cu ce-l îngropa. Oameni ca el sau ca părinţii Cleopa şi Marcu de la Sihăstria au fost modelul meu ca monahi. Că­lugări jertfiţi cu totul lui Hristos".

Prigoana

"La Slatina, în Bucovina, ctitoria lui Lăpuşneanu, părintele Cleopa a strâns o obşte de monahi destoinici. Au fost acolo şi părintele Marcu Dumitru, şi părintele Petroniu Tănase, care apoi a plecat în Athos, şi Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Techirghiol, şi Leonida Plă­mădeală, viitorul mitropolit al Ardealului, şi mulţi alţii. Doar că asta nu a plăcut Securităţii, deşi ei îl propovăduiau doar pe Hristos, nu făceau politică".
Prima dată a fost arestat părintele Cleopa care, cu predicile sale, strângea în jurul său mii de ţărani. "Îl duceau la Securitate şi-l ţineau nedormit, cu reflec­toare în faţă, să-şi piardă minţile. Dar nu au reuşit. Văzând ce i se pregăteşte, a plecat în pustiu. Părintele Marcu nu a mai apucat. L-au arestat direct din mâ­năs­tire".



Stupina Mânăstirii Sihăstria, vara
Părintele Cleopa a rătăcit prin munţi luni în şir. Nu spusese nimănui unde merge, ca să nu atragă năpasta asupra fraţilor de nevoinţă. Zilele şi nopţile le petrecea sub cerul senin, rugându-se îndelung pentru el şi pentru cei arestaţi. Mânca ce găsea prin codru. Mai târziu, un pădurar evlavios a început să-l ajute, ducându-i puţină pâine uscată. Părintele îşi săpa câte un bordei în care nu stătea foarte mult, ca să nu fie descoperit. Anii aceia l-au oţelit în răbdare şi în rugăciune.
În tot acest timp, părintele Marcu îşi străbătea şi el "pustia" lui, aridul deşert al temniţei. Era izolat la Ji­lava, de săptămâni în şir. Trăia clipe de iad. La un mo­ment dat, de afară, printr-o fereastră deschisă, a intrat o cioară, o pasăre pe care, altminteri, afară, în libertate, nici nu ar fi băgat-o în seamă. Dar aici, între pereţii cenu­şii pe care-i vedea zilnic, ea i-a părut un semn de la Dumnezeu. Un semn că afară, dincolo de zidurile în­chisorii, există încă viaţă, o natură frumoasă, zidită de Domnul, şi multă libertate. "Îi spunea părintelui Cleo­pa că a fost atât de fericit să vadă o altă făptură vie încât, zile în şir, după ce pasărea plecase, a uitat de greutăţile temniţei".

Nuntă-n cer

Stătea de câteva săptămâni închis într-un şopru. O familie milostivă îi zidise o cameră secretă, la care se ajungea doar pe sub podea. Era ascuns, şi asta era bine. Părintele Cleopa era obişnuit cu singurătatea. Îl ajuta să se închidă mai bine în inimă, ca de acolo să urce spre Domnul. Nu avea nevoie de ni­mic. Până într-o seară când, la câteva case depărtare, a pornit o nuntă - zarva l-ar fi tulburat, nelă­sându-l să-şi aducă luarea amin­te spre rugăciune. Aşa că a început să mediteze şi s-a gân­dit - "Dacă aici, pe pă­mânt, la o simplă nuntă oa­me­nii se bucură atât de mult, oare ce va fi în ceruri, când se vor întâlni cu Hristos?". Atât. Gân­dul a fost năpraz­nic şi Domnul s-a folosit de el ca să-l răpeas­că la ceruri. Ce a trăit acolo sus, îi era foarte greu să spu­nă. O iubire fără mar­gini, o fe­ricire ca­re sta să-i rupă pieptul. Da­că a urcat la rai cu trup sau fără, nu mai ştia să spu­nă. Atâta doar îşi a­min­tea, că a plâns de bucurie, încât a udat hai­nele şi prosopul pe care-l avea cu el. Şapte minute. Atât au trecut pe pământ. Dar aco­lo, în împărăţiile luminii, şapte mi­nu­te pot fi mai mult decât o via­ţă. Pot fi o veş­nicie.



Părintele Cleopa la oi
"Părintele Cleopa a mai po­vestit întâmplarea asta şi la pele­rini şi în cărţile sale. Dar nicio­dată nu recunoştea că i s-a în­tâm­plat lui. O punea pe seama unui pustnic pe care-l cunoscuse în peregrinările sale, ca să nu-l prindă păcatul mândriei. Dar părintelui Marcu îi vorbea des­chis, şi i-a mărturisit că el era acel pustnic. El fusese răpit la cer, iar după ce s-a întors pe pă­mânt, luni de zile de inima lui nu s-a atins niciun gând lumesc. Doar o bucurie lină şi o dragoste fără margini. Şi când povestea asta, plângeau amândoi".

Apusul

Încet, deşi sporeau cu duhul, trupurile celor doi mari monahi ai Sihăstriei se topeau pe zi ce trece. Lăuntric, părintele Marcu părea că întinereşte. "Avea o faţă ca de copil, senină, luminoasă, curată. Era din ce în ce mai tă­cut, păzindu-şi rugăciunea care, probabil, ajunsese deja să fie neîncetată. Nu exista să mergi la dânsul şi să-l vezi altfel decât cu ochii în lacrimi". Jos, în mânăs­tire, părintele Cleopa primea pelerinii care-l căutau însetaţi de cuvânt. Dar vioiciunea tinereţii, cea care-l purtase prin toţi munţii Neamţului, stătea să apună. Şi el, şi părintele Marcu, se găteau de marea trecere. Avva Paisie, un alt mare rugător al Sihăstriei, luase deja calea cerului, la un an după revoluţia din 1989. Venise acum rândul lor.
"Părintele Marcu avea chilia perete în perete cu mine. Era su­ferind. Am mers la el în chilie de câteva ori, pentru că am crezut că-l pierdem. Avea pulsul atât de slab încât credeam că inima i s-a oprit. Dar îşi revenea, parcă mi­ra­culos, de fiecare dată. Şi-şi continua nevoinţa. Noaptea îl auzeam cum făcea metanii, deşi era foarte slăbit". Monahii Si­hăstriei mărturisesc că, în ultimii ani ai vieţii, părintele Marcu petrecea în rugăciune jumătate de zi. Apoi îi pomenea pe toţi cei pe care-i ştia şi din nou citea la "Psaltire". Deşi era doar un simplu monah, neavând dreptul să slujească sau să spovedească, părintele Cleopa le-a spus o dată uce­nicilor - "Îl vedeţi? Aista-i cel mai mare duhovnic al Sihăs­triei".
Mai întâi a plecat părintele Cleopa. S-a stins liniştit în chilia lui, în dimineaţa zilei de 2 decembrie a anului 1998. După doar două luni, pe 28 februarie, l-a urmat şi părintele Marcu. Se va fi grăbit la pri­saca de dincolo, să stea la sfat cu stareţul şi prie­tenul său. Şi, de bună seamă că asta fac şi acum. Tăifăsuiesc în ră­coarea raiului, în­conjuraţi de albi­ne şi flori. Iar la măsuţa lor stă tot timpul şi Hristos. Aşa cum stătea şi când erau aici, pe pământ, în raiul Sihăstriei.

Sfaturi ale părintelui Marcu Dumitrescu


Părintele Marcu Dumitrescu "Fachirul", în tinda chiliei, la Sihăstria

* Cu mintea poţi să înţelegi multe lucruri adânc, dar dacă nu se atinge de inimă e fără folos. Dar când se împreună simţirea inimii cu luminarea minţii, atunci simţi că lucrează harul lui Dumnezeu prin toată fiinţa ta.

* Cuvintele lui Dumnezeu sunt ca diamantul, care, dacă-i arăţi o feţişoară către soare, toate celelalte feţe ale lui se luminează.

* Dumnezeu ştie despre fiecare din noi mai mult decât ştim noi despre noi.

Sfaturi ale părintelui Cleopa

* Biserica este mama noastră! Nu lăsaţi Biserica, pentru că în ea ne unim cu Hristos.

* Să aveţi Psaltirea ca pe un cozonac bun. Când ţi-e foame, mai tai o felie, mai mănânci, mai faci trea­bă, apoi mai citeşti o catismă, două, trei, cât poţi.

* Când zici "Doamne Iisuse!'' se cutremură tot iadul, numai să zici din inimă!

* Să trăiţi în dragoste unii cu alţii, că dragostea nu moare niciodată.


Părintele Cleopa în grădina de la Sihăstria

* Să aveţi către Dumnezeu inimă de fiu, către voi minte de judecător şi către aproapele inimă de mamă.

* Odată, când cineva i-a arătat noua biserică din livada mânăstirii, părintele a zis: "Mai greu este să faci un călugăr adevărat decât o catedrală!''.

Foto: arhiva mânăstirii Sihăstria

sursa
http://www.formula-as.ro/2013/1061/spiritualitate-39/cand-sfintii-stau-la-taifas-16214

27 martie 2013

Rugaciunea de dimineata a Parintelui Arsenie Boca


"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă ca astăzi toată ziua să mă lepăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac şi astfel, ţinând la mine, să Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca rugăciunea Preasfântului Tău nume să-mi lucreze în minte mai mult decât fulgerul de pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, căci, iată, păcătuiesc în tot ceasul

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întuneric. Patimile au pus tină pe ochii minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind în noi inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, aşa risipind în deşert zilele noastre, umbriţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cel ce vii între oameni în taină, ai milă de noi şi pune foc temniţei, aprinde dragostea în inimile noastre, arde spinii patimilor noastre şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, vino şi Te sălăsluieşte întru noi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Tău cel Sfânt. Căci Duhul Sfânt se roagă printre noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea rămân neputincioase.
Doamne, Cel ce vii în taină, ai milă de noi, căci nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârşiţi şi cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât ne depărtam noi prin păcatele noastre.
Ci luminează lumina Ta peste noi, ca să vedem lumina prin ochii Tăi, să trăim în veci prin viaţa Ta.
Lumina şi Bucuria noastră, slavă Ţie! Amin.

24 martie 2013

TUTUNUL ŞI ŢIGĂRILE = PĂCATUL SINUCIDERII


"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos..



SURSA
http://www.parohiamacin4.org/pacatul_fumatului.htm

TUTUNUL ŞI ŢIGĂRILE = PĂCATUL SINUCIDERII



ŢIGARA: UN RĂU NECESAR!

NUMAI DRACII SCOT FUM PE NĂRI ŞI PE GURĂ!



Oameni buni, fie-vă milă de sănătatea voastră! Vă sinucideţi lent! Nu mai ardeţi banii, ci cheltuiţi-i făcând milostenie, ca să scăpaţi de fumul şi de focul iadului!

FUMATORI! CONCURS CU PREMII! CLICK AICI!

ISTORIA TUTUNULUI

Deși unii cred că tutunul s-a folosit abia după ce a fost adus în Europa de către Cristofor Columb pe la anul 1492, totuși povestirile străvechilor istorici ne arată că el exista și înainte de era creștinismului la triburile din Asia și America. Este binecunoscută acea „pipă a păcii” pe care multe popoare aveau obiceiul s-o folosească când încheiau pace. La tătari, popor care a venit cu război și în Țările Române, șamanii (preoții tătari) foloseau fumatul, crezând că alungă spiritele rele. Ei se așezau în jurul unui foc unde fumau, băteau din tobe, gesticulau violent și săreau în jurul focului, răcnind până ce cădeau la pământ, epuizați.

Poate că tutunul va fi fost adus din America în Europa de indieni, malaiezi, japonezi, mongoli și alți invadatori, cât și de indieni și alte popoare asiatice care, de-a lungul istoriei vor fi trecut în America înainte de noi. Aceasta s-a probat prin credința americanilor în secolul al XVI-lea despre potopul universal, circumciziune, serbarea sabatului și a anului jubileu, întâlnită doar la popoarele asiatice. La descoperirea Americii de către europeni, americanii aveau obiceiul să ardă tutun în fața zeilor sau a idolilor lor. Unele legende ale lor susțin că oamenii au fost făcuți din lutul roșu din care se fac lulelele. Astfel zeul suprem al Pieilor Roșii le-ar fi spus că luleaua cu care fumează ei e carne din carnea lor și de aceea luleaua e în mare cinste la toate triburile lor.

Și la popoarele păgâne prezente în Vechiul Testament, idolului Moloh, făcut din cupru, după ce în interiorul lui se făcea foc până se înroșea, i se jertfeau oameni care erau aruncați înăuntrul lui. Fumul mirositor ieșea prin gura și nările monstrului-idol iar idolatrii, ca să se asemene idolului, foloseau fumatul.

Pe la anul 1560 Jean Nicot, ambasadorul Franței în Portugalia a adus în Franța tutun, ca dar reginei Maria de Medicis. Apoi cultivarea tutunului s-a răspândit repede în Europa, cu toate măsurile de interzicere. Patima fumatului fiind încă de pe atunci considerată „unealtă a diavolului”, Biserica afurisea pe fumători, iar țara Rusiei îi deporta în Siberia după ce-i biciuia cu biciul cu plumb.

ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ DESPRE FUMAT

Din totdeauna fumatul a fost considerat un păcat, deoarece este o sinucidere lentă, un rău făcut trupului, o călcare a cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „Că nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și îl încălzește” (Efeseni 5;29). Fumatul a trecut cu ușurință de la ușuraticii idolatri la majoritatea creștinilor. Deosebirea între tămâiatul cu tămâie sau smirnă sfințită și fumatul cu luleaua sau cu țigara se vede clar de către oricine, încât de prea multe explicații nu e nevoie. Bine-credincioșii creștini au văzut totdeauna ceva diavolesc în această patimă. Din cauza aceasta, în multe case au fost certuri și bătăi de pe urma fumatului. Cum mai pot spune cei care fumează, scoțând fum pe gură ca odinioară idolul Moloh, că mai au chipul lui Dumnezeu?

Omul găsește o mulțime de scuze pentru orice deprindere rea în viață. Așa se petrec lucrurile și cu obiceiul fumatului. La supărare omul spune că fumează ca să-și mai risipească gândurile negre ce-i năpădesc sufletul. La bucurie spune că cea mai nevinovată distracție este o țigară…! Un lucrător începu într-una din zile să facă socoteala tuturor cheltuielilor, pe care le făcea săptămânal cu tutunul, dar temându-se ca nu cumva, îngrozit de risipa pe care o făcea, să se hotărască a da uitării acest obicei, înceta imediat socoteala. În clipa aceea sosi unul dintre cei mai buni prieteni ai lui, care părăsise de multă vreme obiceiul fumatului și imediat îl întreba: „Ce faci acolo, bunul meu amic?” Săracul lucrător, deși la început căuta să ocolească lucrurile, trebui însă, în cele din urmă, să spună adevărul. Atunci colegul său îi zise: „Prietene, lasă-te odată de tutun, că orice țigara este un cui bătut în coșciugul în care vei fi înmormântat. De tine atârnă să-ți gătești, mai curând sau mai târziu, acest coșciug și odată terminat va trebui neapărat să-ți iei rămas bun de la cei vii și să pleci degrabă în mormânt!” Imediat ce-i plecă musafirul, sărmanul om se puse din nou pe gânduri și-și zise: „E foarte adevărat că paguba cea mai mare pe care o cauzează tutunul nu este numai risipa banilor, ci și zdruncinarea sănătății, căci câtă otravă nu introduce el în organismul nostru și câtă necurăție produce el pe unde trece, fără să putem șterge cu ceva urmele lui vătămătoare! Bine s-a zis că fumatul de tutun e drumul cel mai scurt către tuberculoză. Toate bune - zise bietul om - dar cum să fac, să mă scap de acest obicei vătămător?! De câte ori nu mi-am luat frumoasa hotărâre de a o rupe odată pentru totdeauna cu ţigările și toate hotărârile mele pentru viitor au rămas fără nici un folos!…” Omule! Nu uita că nu e de ajuns să iei hotărâri frumoase, care să dureze numai o clipă, căci drumul spre iad e pardosit numai cu hotărâri bune și frumoase și nu e nevoie decât de o singură hotărâre, care să trăiască și să ne croiască drumul greu al ducerii ei la îndeplinire în orice clipă a vieții noastre. Pune-ți mai înainte viața și moartea și hotărăște-te odată, ori pentru una ori pentru alta, fără să uiți că tutunul se găsește totdeauna, pentru un om cuminte și prevăzător, alături și în fața morții. Hotărârea odată luată, caută de o du la bun sfârșit și numai atunci vei vedea că în privința ruperii cu obiceiurile trecutului, nu aduce anul ce aduce ceasul. Încearcă și fii sigur că vei izbuti. „și Mă cheamă pe Mine în ziua necazului și Eu te voi izbăvi și Mă vei preaslăvi” (Psalmul 49;16). Fumatul afectează sănătatea și Sfânta Scriptură ne învață că „trupul nostru este templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6;19), deci îi trebuie o deosebită îngrijire pentru acest dar pe care îl are de la Cel Preaînalt. Astăzi cu toții ne văităm de sărăcie, dar nimeni nu s-a lăsat de fumat ca să facă economie!

Oare ne putem lăsa de fumat? Da! Cum? Printr-o hotărâre tare de a nu mai fuma. Trebuie știut că în fiecare creștin sălășluiește o putere uriașă, cu ajutorul căreia biruința este sigură în lupta cu patimile, după cuvântul Mântuitorului: „Iată, v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului, și nimic nu vă va vătăma” (Luca 10;19). Voința este una din cele trei facultăți ale sufletului omenesc, alături de rațiune și sentiment, acestea făcându-l pe om să se deosebească de animale. Voința noastră însă trebuie să fie înclinată spre bine și nu să fie subjugată de patimi. De aceea spune Mântuitorul: „Dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult?” (Matei 6;23).

Și femeile fumează! Ce poate fi mai urât decât o femeie cu ţigară în gură și, poate, beată și care înjură?! Acestea când de fapt rolul și rostul femeii este acela de a crește copii. Ce fel de educație vor primii copiii de la o astfel de mamă depravată și care poate când sunt mici le mai pune și câte-o țigară în gură ca să facă haz de ei?

LĂSAȚI-VĂ GRABNIC DE PĂCATUL FUMATULUI!

Mulți care sunt stăpâniți de această patimă, neavând o voință tare și un suflet întărit duhovnicește, deși văd că se prăbușesc în iadul vremelnic și veșnic totuși continuă să tămâie pe satana, prefăcând în fum și scrum însemnate sume de bani. Creștinii sunt datori să tămâie înaintea lui Dumnezeu cu tămâie și cu smirnă iar nu înaintea duhurilor necurate, cu duhoarea fumului de tutun. Toți creștinii sunt datori să se lupte să părăsească această urâcioasă patimă pentru a câștiga mult: dezrobirea de sub tiranica robie a păcatului, bani economisiți care se pot întrebuința pentru fapte folositoare sufletului, sănătatea îmbunătățită, mulțumirea sufletească pentru eliberarea din tirania acestui obicei păgubitor sufletește și trupește, redobândirea memoriei, puterii, poftei de mâncare. Orice păcat este dăunător pentru om și de aceia Sfântul Evanghelist Ioan a zis: „Cine săvârșește păcatul este de la diavolul pentru că de la început diavolul păcătuiește. Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârșește păcat, pentru că sămânța lui Dumnezeu rămâne în acesta și nu poate să păcătuiască” (1 Ioan 3;8-9).

DE CE FUMATUL ESTE UN PĂCAT?

Mulți oameni, simpli sau învățați, susțin că fumatul nu este păcat. Vai ce vremuri și ce oameni am ajuns să vedem! Vai cum ne robim noi oamenii unei puturoase de buruieni otrăvitoare, apoi mai susținem că e bine așa. Dumnezeu a rânduit ca din ceea ce câștigăm să folosim și pentru ajutorul bisericilor, al săracilor. A arunca banii pe ceea ce ne dăunează nouă și nu folosește nici altora este un păcat greu. Pentru milostenie nu avem niciodată bani dar pentru țigări avem mereu! Dacă e vorba să cumpărăm icoane, cărți sfinte, totdeauna stăm la îndoială: că n-avem bani, că-s prea scumpe. Însă când trebuie să cumpărăm pachetul ucigaș, mereu găsim bani. Chiar și ultimul leuț îl dăm pe mahorcă!

Dintre toate viețuitoarele pământului numai omul scoate fum pe gură și pe nas. Numai omul slujește idolului fumatului dimineața, seara, înainte și după masă și peste zi în loc de a se ruga lui Dumnezeu după datorie. Ce nu am văzut niciodată la dobitoacele cele fără de minte ale pământului vedem la oameni! Omul pătimaș chiar purtător de nume creștinesc jertfește idolului fumatului de mii de ori mai mult decât a tămâia lui Dumnezeu celui viu, Care ne-a creat, ne ține și se îngrijește de noi. Dimineața în loc de rugăciune, aprindem țigara. Seara, întocmai. Duminica în timp ce în biserică se aduce Mântuitorului Hristos tămâie întru miros de bună mireasmă duhovnicească, noi aducem lui Satan tămâie… Idolul acesta care se numește patimă ne batjocorește și ne face să fim plini de mirosuri grele pentru oamenii cei nefumători iar noi îi slujim mai mult decât Sfintei Biserici și-l iubim mai mult decât pe săraci, pe orfani și pe văduve. De aici se poate vedea clar ce idol iubit ne-am făcut noi oamenii până chiar și din buruiana tutunului căreia mulți îi jertfesc și îi slujesc, chiar mai mult decât Lui Dumnezeu căruia îi datorăm toate, până și viața noastră.

Întrucât vatămă sănătatea, scurtează viața și alungă pe Duhul Sfânt, fumatul este păcat.

Astfel fumătorii săvârșesc trei mari și înfricoșate păcate din care se nasc apoi și altele:

1. Păcatul sinuciderii, pentru că așa cum vom vedea mai departe fumătorii, treptat, își distrug sănătatea lor pogorându-se în iad de vii dacă mor în acest păcat, fără să se pocăiască și să se oprească de la acest păcat.

2. Păcatul risipei banilor dați de Dumnezeu pe ceva nefolositor nici pentru trup, nici pentru suflet: „Pentru ce folosiți arginții voștri pentru un lucru care nu vă hrănește și câștigul muncii voastre pentru ceva ce nu vă satură?” (Isaia 55;2).

3. Păcatul profanării trupului, în care locuiește Duhul lui Dumnezeu și care devine prin această patimă sălaș al diavolului: „Nu știți oare că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templu lui Dumnezeu care sunteți voi” (1 Corinteni 3;15-17). În fiecare dintre noi există un loc care nu poate sta niciodată gol: ori este plin de Duhul Sfânt împreună cu îngerul cel bun, ori este plin de păcate împreună cu diavolii lor, păcatele alungând pe Duhul Sfânt.

Așa trebuie să le răspundem celor care spun: „Ei, ce păcat e să fumezi? Nu dau în cap la nimeni, nu fur banii de țigări, sunt munca mea” sau „Nu și tutunul este buruiană lăsată de Dumnezeu?” și câte și mai câte. O, bieții de ei! Se îmbată cu apă chioară! Că nu numai ce cred ei este păcat, ci cele care sunt rânduite de Dumnezeu să nu le facem și nici măcar să nu le gândim, acelea sunt păcate. Un creștin adevărat trebuie să lupte hotărât contra tuturor patimilor, fie ele mari sau mici. De aceea Sf. Apostol Iacov a spus: „Cine va păzi toată legea, dar va greși într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat față de toate poruncile” (Iacov 2;10). Numai creștin nu se poate numi cel cu țigara în gură!

NUMAI DIAVOLII SCOT FUM PE NAS ȘI PE GURĂ

Mulți sfinți cărora li s-a descoperit iadul au simțit acolo un miros foarte urât. La alți sfinți vrășmașul cel ucigător de suflete le-a adus ispite sub forma unor mirosuri foarte grele, încât n-au mai putut sta în locul acela de atâta putoare. Așa putoare drăcească este și în casa și în hainele și în gura și în toate ale fumătorului. Când sfinții însă au văzut îngeri de lumină, ei nu s-au arătat scoțând fum și foc pe nări și plini de putoare.

Vai de bieții copilași care trebuie să respire duhoarea de tutun cu care părinții umplu casa! Vai de viitorul lor, căci sunt cu dracii în casă și nu cu părinții! Căci numai ei scot fum pe nări și pe gură. Acest aspect ni-l descrie cel mai bine Sfântul Antonie cel Mare când zice cum se arată uneori diavolul: „Ochii lui sunt ca un chip de luceafăr, din gura lui ies făclii aprinse și se aruncă precum niște scântei de foc; din nările lui iese fum ca din cuptorul ce arde cu foc de cărbuni și din gura lui iese văpaie”. (Viețile sfinților pe Ianuarie, pag. 315). Și tot el spune că diavolii „poartă cu ei asemănarea focului ce are să-i primească” după Înfricoșata Judecată, la un loc cu păcătoșii. Asemenea sunteți voi, fumătorilor! Veți da seama și voi alături de demoni, în fața Judecătorului, pentru supărările pe care le-ați făcut aproapelui vostru cu mirosul vostru cel urât! Veți da seama pentru cei pe care i-ați îmbolnăvit cu fumul duhănit de voi! Înfricoșați-vă ca nu cumva de la un capăt de țigară aprins uitat pe undeva, să vă aprindă Domnul casa și să vă pedepsească cu așa o moarte, cum am auzit pe la televizor multe cazuri!

Fumătorule! Când vine dracul și-ți zice: „Mai ia o țigară”, să te gândești cât de frumoasă e viața și că țigara-i moartea. Și să mai te gândești că poate chiar și peste un ceas, sufletul tău poate fi înaintea lui Hristos Judecătorul Care-ți va cere socoteală de acest păcat? Ce vei răspunde? Pune capăt păcatului și roagă-te și iar roagă-te și roagă-te!

Nefumătorule! Când vezi pe un rob al acestui păcat, nu păcătui și tu! Nu-l judeca și nicidecum nu-l condamna; nici chiar în gând să nu îndrăznești să faci acestea. Dacă-ți este mai apropiat sfătuiește-l, dar cu cuvinte potrivite. Nu fi insistent, nu fi cicălitor ca nu cumva fumătorul să mai facă alt păcat, adică să te urască. Știi cum îl poți ajuta cel mai bine? Roagă-te pentru el și iar roagă-te și roagă-te!

CÂT DE MULȚI OAMENI SE ÎNCHINĂ IDOLULUI ȚIGĂRILOR?

Stilul de viață sau comportamentul specific al oamenilor constituie cauza unor frecvente dezechilibre fizice și psihice. Într-o anumită privință, stilurile de viață par să depindă mai degrabă de factori sociali decât individuali, pe când comportamentul individual depinde nemijlocit de personalitatea, educația, starea socială, vârsta, credința etc., celui ce îl adoptă și dezvoltă, astfel încât, anumite obiceiuri, practici sau ocupații existențiale însușite și perpetuate de acesta pot dobândi valențe negative, transformându-se în hazarduri ce-i amenința integritatea fizică și psihică. Fumatul, consumul de alcool sau alte substanțe psihotrope (cum ar fi drogurile), reprezintă unele din cele mai periculoase „deprinderi” umane care amenință nu numai sănătatea individului ce le practică, ci și prosperitatea comunității din care acesta face parte, deoarece ele impun ridicate costuri sociale, devenind o povară greu de suportat pentru toți cei din jur. Asemenea costuri se exprimă nu numai prin efectele directe ale acestor tipuri de comportamente hazardante asupra bugetului, capacității de muncă și sănătății individului ce le practică, ci și prin efectele indirecte la distanță, exprimate prin consecințele medicale, sociale, financiare și chiar morale asupra celorlalți indivizi ai comunității. În țările cu economie dezvoltată, fumatul este, de departe, cel mai important factor de risc patogen, deși amenințarea produsă de creșterea continuă a consumului de alcool și droguri, devine tot mai accentuată, în timp ce în țările slab dezvoltate, deși aceleași comportamente de risc întrețin ridicate cote de morbiditate și mortalitate, ele continuă să fie devansate de alte cauze patogene externe, cum ar fi malnutriția, lipsa apei și igienei, bolile parazitare etc.

Acest capitol își propune să analizeze dimensiunea patologică a uneia din cele mai importante și frecvente deprinderi comportamentale individuale: fumatul, care se practică cu aceeași perseverența atât în statele dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare.

Consumul de tutun, în general, care se manifestă prin diferite forme de mestecare, inserție rectală, prizare nazală și orală sau sugere, și fumatul, în special, produc o serie întreagă de efecte patogene care nu numai că afectează în mod direct sănătatea umană, dar și amplifică calitățile nocive ale altor agenți fizici, chimici și biologici prin insidioase reacții sinergice.

Fumatul în sine este un obicei larg răspândit în întreaga lume, fiind practicat în egală măsură de bărbați și femei, copii și adulți și afectând viața și sănătatea a milioane de oameni. El are la bază multiple cauze, dar cea mai importantă se referă la dependența de efectul drogant al nicotinei existentă în toate formele de prezentare comercială a produselor obținute din frunze de tutun. În plus, impactul său major asupra comportamentului individual a fost determinat și de industrializarea și comercializarea tutunului sub formă de țigări care sunt relativ ieftine, ușoare și deci eficiente din punct de vedere economic, putând fi ținute în gură fără a folosi mâinile care, între timp, pot presta alte activități. De altfel, tutunul este dăunător organismului uman nu numai prin faptul că, în timpul arderii sale în procesul fumatului, nicotina din compoziția sa pătrunde în căile respiratorii, ci și prin faptul că în timpul cultivării sale se folosesc o serie întreagă de pesticide care apoi sunt inhalate odată cu nicotina, sau prin faptul că în timpul recoltării sau procesării sale, pielea umană absoarbe o mare parte din nicotina conținută în frunzele de tutun cu care vine în contact.

Din aceste motive însumate, fumatul, și nu numai, este recunoscut drept o importantă primejdie a sănătății umane; în numeroase țări adoptându-se severe măsuri legislative de prevenire și control a consumului de tutun prin implementarea unor politici de taxare, programe educaționale de promovare a unei atitudini publice sănătoase și, nu în ultimul rând, prin adoptarea unor măsuri ferme de interzicere a fumatului în diferite locuri publice.

Tutunul atât de larg utilizat de milioane de consumatori din întreaga lume este reprezentat, de fapt, de frunzele speciilor Nicotina tabacum și Nicotina rustica care aparțin genului Nicotiana din familia plantelor Solanacee, care conține peste 100 de specii și subspecii.

Acestea conțin o substanță alcaloidă, nicotina, care odată pătrunsă în organismul uman, produce efecte de dependență farmacologică și psihologică, întreținând și perpetuând obiceiul fumatului. Inițial, acesta era practicat numai de băștinașii amerindieni, dar după descoperirea Americii de către Columb, el a fost rapid adoptat și de populațiile europene. Fumul rezultat prin arderea tutunului era inhalat, la început, pe gură, prin intermediul unor tuburi sau rulouri din frunze de tutun, precum și pe nări, cu ajutorul unui tub în forma de Y, dar ulterior, el a început să fie înghițit și exhalat de la o persoană la alta în timpul unor ritualuri religioase, unde se mai practica și mestecatul frunzelor de tutun singure, sau în combinație cu cenușă, praf de scoici și miere. În zilele noastre, obiceiul fumatului a devenit aproape universal, constând din arderea controlată a frunzelor de tutun (tratate și îmbogățite cu diferiți aditivi aromatizanți) rulate sub forma țigărilor sau introduse în recipiente speciale (pipe) și inhalarea fumului rezultat. Dintre aceste forme, fumatul țigărilor a avut, de departe, cea mai largă putere de adopție din motive menționate anterior.

EFECTELE TUTUNULUI ASUPRA SĂNĂTĂȚII

De altfel, se știe că tutunul, prin numeroșii săi compuși toxici, afectează în mod direct sănătatea umană, fiind cauza unei game foarte variate de boli ce pot avea caracter acut sau cronic.

Fumul de țigară este un amestec de compuși organici și anorganici produși prin arderea tutunului și a aditivilor. Printre aceștia se află gudronul (tarul) care expune fumătorul la un risc crescut pt. cancer bronhopulmonar, emfizem pulmonar și afecțiuni bronșice. El este alcătuit din peste 4000 compuși chimici, incluzând mai mult de 60 substanțe cunoscute ca fiind cancerigene. Unele din aceste substanțe produc boli cardiovasculare și pulmonare și toate pot fi letale. Alături de gudron, în compoziția fumului de țigară intră și alte substanțe cum ar fi: cianuri, benzen, formaldehida, metanol, acetilena, amoniac, precum și o serie de gaze toxice: oxidul nitric și monoxidul de carbon. totuși, compusul principal al fumului de țigară este nicotina a cărei structură chimică este beta-piridil-N-pirolidina. Din cauza hidro-lipo-solubilității și a volatilității sale, nicotina pătrunde în organism pe cale transcutanată, transmucoasă și respiratorie. După pătrunderea în circulație, ea este distribuită în toate țesuturile și organele, inclusiv în laptele matern (laptele fumătoarelor poate conține până la 0,5mg nicotina/l). Prin fumat, nivelul nicotinei acumulată în organism în timpul zilei persistă și în cursul nopții. De aceea, cei care fumează sau mestecă tutun ziua sunt expuși la efectele nicotinei timp de 24 ore. Prima treaptă de metabolizare este oxidarea la cotinină. Dintre metaboliți, nornicotina este mai puțin toxică decât nicotina, iar cotininei și N-oxizilor li se atribuie potențial carcinogen. Eliminarea nicotinei se realizează pe cale renală, pulmonară și salivară.

Efectele complexe exercitate de nicotină în organism sunt explicate prin existența unei faze de excitare, urmată de inhibare, manifestate la nivelul diferitelor sisteme, dar mai ales asupra sistemului nervos. La nivelul acestuia, nicotina produce o stare de excitație psihică, euforie, reducerea senzației de foame și oboseală; efectul inhibitor se manifestă în special asupra centrului respirator. În anumite cazuri, moartea poate surveni înaintea inhibiției centrului respirator prin curarizarea (paralizia) mușchilor toracici ce participă la procesul respirației. În doze mici, prin stimularea nervului vag, nicotina determina bradicardie (scăderea frecvenței bătăilor inimii) iar în doze mari, prin stimularea ganglionilor simpatici cardiaci, determină tahicardie (frecvență cardiaca peste 80 bătăi/minut). Prima doză de nicotină produce o stare de agitație și trezire, dozele următoare generează un sentiment de calm și relaxare.

Nicotina are o mare capacitate de a produce addicție (dependență), într-un mod asemănător cocainei și heroinei, producând o descărcare de adrenalină de la nivelul cortexului glandei suprarenale. Aceasta stimulează sistemul nervos central și alte glande endocrine (cu secreție internă) ceea ce produce o eliberare bruscă de glucoză. Așa cum am spus, stimularea este urmată de depresie și o senzație de oboseală, făcându-l pe fumător să caute a-și administra și mai multă nicotină. Dependența față de nicotină se manifestă prin apariția simptomelor de sevraj atunci când o persoană încearcă să renunțe la fumat. Principalele simptome ale sevrajului nicotinic sunt reprezentate de anxietate (stare de teamă pt. un pericol iminent real sau imaginar), cefalee (dureri de cap), tulburări ale somnului, iritabilitate, nervozitate, neliniște, senzație de foame, dificultăți în concentrare, probleme gastrointestinale, cefalee, somnolență, dorința de a fuma. Un studiu a arătat că atunci când un fumător cronic nu fumează timp de 24 ore, el prezintă un nivel crescut al ostilității, furiei și agresivității precum și o cooperare socială redusă. Persoanele aflate în sevraj după fumat necesită o perioadă mai lungă de timp pentru a-și redobândi echilibrul emoțional perturbat în urma unor situații stresante. În timpul perioadei de abstinență și/sau atunci când simte nevoia acută de a fuma, fumătorii prezintă perturbări ale unei game largi de funcții psihomotorii și cognitive, cum ar fi înțelegerea limbajului.

Poate v-ați întrebat de ce tușesc fumătorii? Iată explicația: fumul de țigară conține o serie de substanțe chimice care au proprietatea de a irita căile respiratorii și plămânii. Când un fumător inhalează aceste substanțe, organismul său încearcă să se protejeze prin producerea de mucus și eliminarea lor cu ajutorul tusei. Tusea matinală a fumătorilor are mai multe cauze. În mod normal, cilii ce tapetează mucoasa traheii și a bronhiilor mari ajută la eliminarea reziduurilor din plămâni. Fumul de țigară încetinește funcția lor astfel încât unele din substanțele nocive ce au pătruns în plămâni prin inhalarea fumului de țigară rămân acolo iar mucusul stagnează în căile respiratorii. În timpul somnului, unii cili își revin și devin din nou funcționali. După trezire, fumătorul tușește pentru că plămânii încearcă să se curețe de „otrăvurile” acumulate în ziua precedentă. După o expunere de lungă durată la fumul de țigară, cilii își pierd funcția în mod permanent. Atunci plămânii fumătorului sunt mai expuși decât înainte în special la acțiunea nocivă a virusurilor și bacteriilor din mediul înconjurător.

Modificările care apar în organism în momentul în care se renunță la fumat

S-a pus problema dacă renunțarea la fumat este utilă și în cazul celor care au fumat o viață întreagă. Concluzia a fost că nu este niciodată prea târziu să renunți. Totuși, cu cât te lași mai curând de fumat, cu atât îți scad șansele de a face o formă de cancer sau alte boli asociate cu fumul de țigară.

S-a constatat că la 20 minute de la oprirea fumatului frecvența cardiacă scade spre valori normale; la 12 ore nivelul monoxidului de carbon din sânge revine la normal; între 2 săptămâni și 3 luni se îmbunătățește circulația sanguină și funcția pulmonară; între 1 și 9 luni se reduce tusea și „scurtarea” respirației, cilii își recapătă funcția normală, le crește abilitatea de a manipula mucusul, de a curăța plămânul și scade riscul de infecții; la 1 an riscul de a face cardiopatie ischemică scade la jumătate comparativ cu cel al unui fumător; la 5 ani riscul de AVC este egal cu cel al unui nefumător; la 10 ani riscul de cancer bronhopulmonar este jumătate din cel al unuia care a continuat să fumeze. Scade și riscul de apariție al cancerului cavității bucale, gâtului, esofagului, vezicii urinare, colului uterin și pancreasului; la 15 ani riscul de cardiopatie ischemică este egal cu cel al nefumătorilor.

Efectele fumatului activ

Pe termen scurt: nicotina influenţează funcţiile cerebrale (dispoziţia, emoţiile, scăderea capacităţii de concentrare, somnolenţa, etc.), determina creşterea frecvenţei cardiace și a tensiunii arteriale, efecte gastro-intestinale, scăderea temperaturii pielii datorită vasoconstricţiei periferice.

Pe termen lung: fumatul este factorul de risc principal pentru apariţia aterosclerozei, contribuie la instalarea accidentului vascular cerebral, cardiopatiei ischemice (angina pectorală, infarct miocardic acut), anevrismului aortic, bolii vasculare periferice, BPOC (boala pulmonară obstructiva cronică), este factor de risc în cancere (în special carcinom bronho-pulmonar), impotenţă.


Efectele fumatului activ la copii

Copiii au de trei ori mai multe şanse să fumeze dacă ambii părinţi sunt fumători. Copii care fumează au şanse mai mari să dezvolte ulterior diverse boli pulmonare. Fumatul în perioada copilăriei determina modificări genetice ireversibile la nivel pulmonar.

Fumul de ţigareta este de 2 tipuri: fumul rezultat direct din arderea ţigaretei (85% din fumul dintr-o cameră provine direct din arderea ţigaretei și conţine o concentraţie mai mare de substanţe toxice și carcinogene decât fumul expirat de fumător) și fumul expirat de fumător.


Efectele fumatului pasiv la adulţi

Pe termen scurt: greaţă, cefalee, tuse, iritaţia ochilor, exacerbări la pacienţii astmatici, fluxul sanguin coronarian este redus la nefumători după doar 30 de minute de fumat pasiv.

Pe termen lung: creşterea riscului de cancer pulmonar, creşterea riscului de boli cardiace, creşterea riscului de accident vascular cerebral.

Efectele fumatului pasiv la copii


Copiii ai căror părinţi fumează sunt de 1,5 ori mai susceptibili să sufere de astm bronşic, sunt de 1,5 ori mai susceptibili să dezvolte o infecţie de tract respirator în copilărie, inhalează echivalentul fumatului a 30 - 80 ţigarete pe an. La copiii ai căror mame fumează în timpul sarcinii sindromul de moarte subită infantilă apare de 2 ori mai frecvent.


Efectele fumatului pasiv la locul de muncă

Un studiu pe 10 ani a demonstrat o reducere semnificativ mai rapidă a funcţiei pulmonare la nefumătorii expuşi la fumat pasiv la locul de muncă față de cei neexpuşi. Nefumătorii expuşi la locul de muncă la fumat pasiv au prezentat semnificativ mai frecvent: tuse, expectoraţie, dispnee (senzaţie subiectivă de dificultate în respiraţie), iritaţia ochilor, viroze pulmonare, absenteism datorat afecţiunilor respiratorii.

BOLILE SPECIFICE FUMĂTORILOR

„La fiecare 6 secunde, un om moare din cauza consumului de tutun” afirma OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii). Studiile arată că acei care încep să fumeze în adolescenţă (mai mult de 70% dintre fumători) și continuă în următorii 20 ani sau mai mult, vor muri cu 20 până la 25 ani mai devreme decât cei care nu au aprins niciodată o țigara. Nu numai cancerul pulmonar și bolile de inimă provoacă probleme serioase de sănătate sau moartea. Mai jos sunt prezentate câteva din efectele mai puţin cunoscute ale consumului de tutun, „din cap până în picioare”.

1. Cancerul bronho-pulmonar (NBP) - s-a demonstrat că există mai mult de 40 de substanţe cancerigene în fumul de țigară. Fumătorii au o probabilitate de 20 ori mai mare de a face un cancer pulmonar, comparativ cu nefumătorii. Tabagismul cauzează aproximativ 90% din cancerele pulmonare la bărbaţi și 80% la femei. Numeroase studii arată că, cu cât fumează mai mult timp, cu atât un fumător își creşte riscul de a dezvolta un cancer în alte organe: de 2 ori pentru cancerul de nas și sinusuri, de 4-5 ori riscul de cancer al cavităţii bucale, de 2 ori pentru cancerul de rinofaringe, de 4-5 ori pentru cancerul de oro și hipofaringe, de 10 ori pentru cel de laringe, de 2-5 ori pentru cel de esofag, de 2 ori pentru cel de stomac, de 2-4 ori pentru cancerul de pancreas și de 1,5-2 ori pentru cancerul renal și de vezica urinară. Studii recente sugerează o legătură între fumat și cancerul de sân. Filtrul țigărilor micşorează riscul, tutunul negru îl creşte. Oprirea fumatului determina scăderea substanţială a riscului pentru majoritatea cancerelor menţionate.

Majoritatea datelor de etiologie privind NBP sunt centrate pe rolul dovedit al tutunului în carcinogeneza (apariţia cancerului). Astfel, NBP este mai frecvent la bărbaţi decât la femei, explicabil prin prevalenta (numărul cazurilor de îmbolnăviri) mai mare a fumătorilor bărbaţi - raport care tinde să scadă în societatea modernă. Aceeaşi cauză explica în mare parte incidenta (numărul de cazuri noi de boală sau de persoane îmbolnăvite pe o perioadă de timp data și într-o populaţie determinată) mai mare a NBP în mediul urban și industrial, față de mediul rural. Vârsta de apariţie este în medie peste 50 ani la bărbaţi și aproximativ cu zece ani mai mult la femei.

Fumatul este principala cauză dovedită a NBP, iniţial prin observaţii empirice și ulterior prin ample studii epidemiologice și date de patologie. În SUA, se estimează că cel puţin 87% din totalul cazurilor de cancer pulmonar sunt atribuite fumatului de ţigarete (90% la bărbaţi și 79% la femei). Într-un studiu larg efectuat în Marea Britanie pe 3070 pacienţi, numai 2% din cazuri s-au întâlnit la nefumători.

Riscul de NBP este de cel puţin 10-30 mai mare la fumători decât la nefumători. Acest risc este demonstrat prin rata deceselor prin NBP, de 10/100.000 locuitori la nefumători și de 140/100.000 locuitori la fumătorii de ţigarete, per ansamblu, și de 251/100.000 locuitori la marii fumători.

Studiile epidemiologice au demonstrat că riscul pentru NBP este direct proporţional cu durata totală a obiceiului de a fuma, cu doza cumulativa de ţigarete (număr pachete-an care se calculează înmulţind numărul de pachete fumate/zi cu numărul de ani de fumat), dar și cu vârsta de începere a fumatului, conţinutul în nicotina al țigărilor, folosirea țigărilor fără filtru, gradul inhalării fumului. Vârsta de la care creşte riscul fumătorilor de a dezvolta cancerul pulmonar este de 40 ani. Un risc crescut ar exista și pentru fumătorii pasivi.

Până recent, dovezile care legau cauzal fumatul de ţigarete de apariţia NBP erau indirecte, în special epidemiologice. S-a stabilit însă, în ultimii ani, prin studii genetice o legătură directă între tutun și NBP. Un metabolit specific al benzopirenului, constituient chimic al fumului de tutun, ar modifica trei loci (punct precis de pe un cromozom, unde se găseşte o genă) specifici de pe gena supresoare p53, care este anormală la aproximativ 60% din cazurile de NBP.

Mecanismul precis al carcinogenezei prin tutun este necunoscut; este posibil ca unii constituienti chimici ai tutunului să fie carcinogeni sau cocarcinogeni, împreună cu alți factori inductori. Analiza chimică a fumului de tutun a identificat un mare număr de agenţi mutageni și carcinogeni, care se găsesc fie în faza particulară a fumului (benzopiren, dibenzantracen, nicotina, catechol, nichel, cadmiu etc.) sau în faza sa volatilă (hidrazina, clorura de vinil, uretan, formaldehida, urme de nitrosamine etc.). Carcinogenele din fumul de tutun sunt nu numai absorbite de epitelilul de suprafaţă a cailor aeriene și alveolelor, dar sunt de asemenea metabolizate, fiind evidenţiat prin prezenta de mutagene în urină fumătorilor.





AȘA ARATĂ O BUCATĂ DIN PLĂMÂNUL UNUI PACIENT DECEDAT ÎN URMA DIAGNOSTICULUI DE CANCER BRONHO-PULMONAR

AȘA ARATĂ O BUCATĂ DIN PLĂMÂNUL UNUI PACIENT DECEDAT ÎN URMA ALTOR CAUZE DECÂT BOLILE DE PLĂMÂNI (PLĂMÂN NORMAL)

2. Psoriazisul - se pare că fumătorii sunt mai predispuşi să dezvolte psoriazis, o boală inflamatorie necontagioasa a pielii care se manifestă prin apariţia unor pete roşiatice și pruriginoase (care „mănâncă”).

3. Cataracta - Se consideră că tutunul produce/agravează o serie de afecţiuni oculare. Cataracta, boala în care cristalinul devine opac și împiedică trecerea razelor luminoase, putându-se ajunge până la orbire, este cu 40% mai frecvenţă la fumători. Acest efect este explicat prin două mecanisme: prin iritarea directă a ochilor de către fumul de țigară și prin eliberarea în plămân de substanţe chimice care apoi sunt transportate prin sânge până la nivelul globilor oculari. Fumatul se asociază și cu degenerescenta maculară senilă, o boală oculară incurabilă provocată de degradarea părţii centrale a retinei (macula lutea). Această zonă e responsabilă de focalizarea imaginilor și ne oferă abilitatea de a citi, conduce o maşină, recunoaşte figurile sau culorile și de a vedea detaliile cele mai fine ale obiectelor.

4. Ridurile - Fumatul provoacă o îmbătrânire prematură a tegumentelor deoarece distruge proteinele care conferă elasticitate pielii, micşorează aportul de vitamina A și diminuează circulaţia sanguină. Fumătorii au o piele uscată, aspră și cu riduri, în special în jurul buzelor și ochilor.

5. Pierderea auzului - Deoarece fumul de țigară antrenează apariţia unor placi de aterom pe pereţii vaselor de sânge (adică se îngroaşă vasele de sânge), cu scăderea irigaţiei sanguine a urechii interne, fumătorii își pot pierde auzul mai curând decât nefumătorii și sunt mai expuşi riscului de surditate cauzată de infecţii ale urechii sau de zgomote puternice. De asemenea, fumătorii au un risc de 3 ori mai mare de a suferi infecţii ale urechii medii comparativ cu nefumătorii.

6. Cariile dentare - Fumatul influenţează echilibrul chimic de la nivelul cavităţii bucale provocând formarea tartrului dentar și îngălbenirea dinţilor. Există studii care arată că fumatul contribuie la formarea cariilor. De asemenea, fumătorii au un risc de 1,5 ori mai mare de a-și pierde dinții.

7. Bronşita cronică, definită ca inflamaţie cronică nespecifică a peretelui bronşic, cu alterarea structurilor ce secretă mucus, manifestată clinic prin tuse cu expectoraţie, cu evoluţie cronică de minimum trei luni pe an, timp de minimum doi ani consecutiv. S-a demonstrat de fapt că substanţele iritante conţinute în fumul de țigară nu numai că irită mucoasa căilor respiratorii, dar și modifică proprietăţile fizice și chimice ale structurilor ciliare, producând grave dezechilibre ale mecanismelor mucociliare de epurare, ceea ce presupune reducerea severă a posibilităţii plămânilor de a se apăra și conserva (pe suprafaţa interioară a traheelor și bronhiilor mari există nişte „perişori” care se numesc cili. Prin mişcarea lor împing spre laringe unii corpi străini de mici dimensiuni pătrunşi acolo, cum ar fi de exemplu praful).

8. Emfizemul pulmonar - În afara cancerului pulmonar, fumatul produce și emfizem, o boală în care dilatarea și ruptura alveolelor pulmonare scade capacitatea de preluare a oxigenului și de eliminare a dioxidului de carbon. În cazuri extreme, este necesară traheostomia pentru ca pacientul să poată respira: se face o incizie a traheei și aerul e împins în plămâni cu ajutorul unui ventilator. În bronşita cronică se formează mucus purulent care se acumulează în bronhii producând tuse.




AȘA ARATĂ O BUCATĂ DIN PLĂMÂNUL UNUI PACIENT DECEDAT ÎN URMA DIAGNOSTICULUI DE EMFIZEM PULMONAR

9. Osteoporoza - Monoxidul de carbon, principalul gaz toxic al gazelor de eşapament și al fumului de țigară, este absorbit în sânge mult mai rapid decât oxigenul. De aceea, la marii fumători, capacitatea de a transporta oxigenul e redusă cu până la 15%. Ca urmare, oasele fumătorilor își reduc densitatea, se fracturează mai uşor și au nevoie de mai mult timp pentru a se vindeca în cazul fracturilor (cu până la 80% mai mult timp). De asemenea, fumătorii sunt mai predispuşi la probleme la nivelul coloanei vertebrale. Un studiu a demonstrat că muncitorii din industrie care fumează au un risc de 5 ori mai mare de a rămâne cu o durere de spate, după un traumatism.

10. Bolile cardiace - În lume, bolile cardiovasculare sunt responsabile de 1 din 3 decese. Se cuvine să menţionăm, de exemplu, că fumatul este cauza a peste 26–30% din decesele datorate bolilor cardiovasculare și s-a dovedit de altfel că unii compuşi volatili ai tutunului, precum monoxidul de carbon, nicotina, oxidul de azot sau gudronul pătrund în alveolele pulmonare, de unde sunt absorbite în fluxul sanguin. Fumatul determină de fapt, creşterea cu peste 200–400% a riscului de infarct miocardic acut și de AVC (accident vascular cerebral) deoarece nicotina pătrunde în sânge și determină creşterea TA (tensiunea arterială) și accelerarea frecventei bătăilor inimii, ceea ce înseamnă că inima suportă o activitate și presiune mult mai intense. Fumatul e unul din cei mai importanţi factori de risc pentru dezvoltarea bolilor cardiovasculare. Aceste afecţiuni omoară într-un an mai mult de 1.000.000 oameni în ţările în curs de dezvoltare. Bolile cardiovasculare legate de fumat provoacă anual mai mult de 600.000 decese în ţările dezvoltate.

11. Ulcer gastric - Fumatul scade rezistenta organismului la bacteria numită Helicobacter pylori, asociată cu UG (ulcer gastric). De asemenea, scade capacitatea stomacului de a neutraliza acizii care pot apoi eroda straturile peretelui gastric. Deci UG e mai greu de tratat la fumători, iar riscul de recidivă e mai mare. Incriminarea fumatului în ulcerogeneză este categoric concludentă deoarece acesta este asociat cu incidența crescută a ulcerului iar frecventa acestuia la fumători se corelează pozitiv cu durata fumatului. În plus, s-a dovedit că la fumători vindecarea ulcerului este întârziată și recurentele sunt mult mai frecvente decât la nefumători. Fumatul intervine prin anularea mecanismelor inhibitorii ale secreţiei acide gastrice și scăderea secreţiei alcaline pancreatice.

12. Colorarea degetelor – Gudronul (tarul) din fumul de țigara se acumulează în pielea degetelor și în zona unghiilor de unde și tenta gălbui-maronie specifică.

13. Cancerul de col uterin și avortul spontan – În afara creşterii riscului de cancer al colului uterin, fumatul provoacă probleme de fertilitate la femei și complicaţii în timpul sarcinii și a naşterii. Fumatul pe parcursul sarcinii creşte riscul ca nou născutul să aibă o greutate mică la naştere și probleme de sănătate în viitor. La fumătoare pierderea sarcinii e de 2-3 ori mai frecvenţă, ca și naşterea prematură, de feţi morţi, din cauza privării de oxigen a fătului și anomaliilor placentare produse de monoxidul de carbon și de nicotină din fumul de țigară. De asemenea, sindromul de moarte subită a nou născutului se asociază cu consumul de tutun. În plus, prin scăderea nivelului estrogenilor, fumatul poate induce instalarea prematură a menopauzei. Când nicotina este inhalata în plămâni, fluxul sangvin preia această substanţă și o transportă către ţesuturi într-un interval de zece secunde. Atât în cazul femeilor, cât și al bărbaţilor, răspândirea tuturor afecţiunilor respiratorii cronice este strâns legată de obiceiul fumatului. Este un fapt cunoscut că fumatul poate afecta anumite aspecte ale sexualităţii feminine. Fumatul a mai mult de o jumătate de pachet de țigări pe zi este asociat cu un număr ridicat de cazuri de infertilitate. Ciclul menstrual neregulat are o cotă ridicată printre fumătoare, numărul potenţial de ani fertili este redus, iar menopauza survine mai devreme. Numărul de cazuri de femei bolnave de cancer pulmonar este mult crescut de când și numărul fumătoarelor este în creştere. Copiii născuţi din mame fumătoare cântăresc în medie cu 300 de grame mai puţin decât cei ai unei nefumătoare. Acest fapt este unul foarte important, deoarece greutatea la naştere este importantă pentru evoluţia ulterioară a copilului. Se pare că aceasta scădere a greutăţii la naştere este legată de cantitatea mai mică de oxigen pe care fătul o primeşte intrauterin. Un alt efect este acela al creşterii riscului de avort spontan. De fapt, acest risc este dublu în cazul fumătoarelor. Există, de asemenea, o mare varietate de complicaţii posibile în timpul sarcinii și al travaliului (ex. risc de hemoragii și de naştere prematură). De asemenea, exista o legătură certa între fumat și cazurile de moarte subită a nou-născuţilor. Copiii născuţi din mame fumătoare se pot dezvolta mult mai lent, sunt predispuşi disfuncţiilor cerebrale, pot avea o dezvoltare psihică defectuoasă și un coeficient de inteligenta sub medie. Chiar dacă fumatul nu produce în mod obligatoriu malformaţii ale fătului/copilului, el reprezintă un factor de risc ce poate fi evitat și responsabilitatea mamei în acest caz este, într-adevăr, mare.

14. Afectarea spermei - Fumatul poate altera sperma și implicit ADN-ul prezent la nivelul spermatozoizilor, putând astfel provoca avorturi spontane și anomalii congenitale. Unele studii au demonstrat că riscul de cancer e mult mai mare la copilul al cărui tată fumează. Totodată, fumatul reduce numărul spermatozoizilor și îngreunează circulaţia sângelui la nivelul penisului, ceea ce poate duce la tulburări de dinamică sexuală (probleme de potenţa). Infertilitatea de cuplu e mai frecvenţa în rândul fumătorilor.

15. Boala Buerger (trombangeita obliterantă) – această boală e o inflamaţie a arterelor, venelor și nervilor, localizată în special la nivelul membrelor inferioare și în care se produce o reducere a circulaţiei sanguine. Dacă nu e tratată adecvat poate evolua către gangrena, necesitând amputarea zonei afectate.

În concluzie, fumatul este o cauză majoră a morbidităţii și mortalităţii, ceea ce reclamă organizarea unor ample campanii educaţionale pentru conştientizarea oamenilor asupra pericolelor care îi ameninţă pe fumători și nefumători deopotrivă.



Mai multe articole interesante gasiti aici...
      http://www.parohiamacin4.org/pacatul_fumatului.htm

SFINŢII PATRUZECI DE MUCENICI DIN SEVASTIA..

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...



[Mosii de iarnă]

Spre dorita primavară care- aduce revenirea
Către viaţă toate iară si-n natură înverzirea,
Vorba-mi caldă iarasi vine, precum gândul cel senin
Sărbatorii să-i închine bun cuvânt către Creştin

Ca prin grai de Pomenire sa le-aduc scriind aici
Cum supuşi la chinuire, patruzeci de Mucenici
Si-au primit din cer Lumină prin cununi venind de Sus
Ca martiri fară de vină pentru crez intru' Isus

În Sevastia-n cetate din tot locul adunaţi
Fără fapte judecate, laolaltă condamnati
Doar prin gând de lepadare, de Hristos si Dumnezeu
Puteau a-şi găsi scăpare facând rugi vreunui zeu...

Însă nevoind s-o facă, cu pietre ce să-i lovească
Spre a-i obliga sa tacă voind faţa s-o lovească
Si spre cap spre trup si-n gură s-au pornit în razbunare
Însă pietre -n întorsură,. i-au lovit în înturnare

Văzând clar că nu se poate, i-au scos dezbrăcati afară
Într-un lac lângă cetate, aruncându-i ca sa piară
Înghetând în apa rece fără milă aruncati
Noaptea toată a petrece, goi în lac fiind lăsaţi

Dar unul voind scăpare s-a topit găsind căldura
Si-un soldat în completare s-a jertfit spre-a fi masura
Patruzeci cu toţi să fie, în plecarea spre Cel Sfânt
Ca să-şi poarte marturie catre Cer, dinspre Pamânt

Fluiere de la picioare le-au zdrobit şi-n foc i-au dat
Într-o apă curgatoare, ce-a rămas au aruncat
Însă Moaştele lor Sfinte au fost scoase mai apoi
Nu sunt vorbe sau cuvinte, ce pot şti să spun spre voi

Doar Minunea Lui Cerească si voia Lui Dumnezeu
Au putut sa împlinească, ce-am voit a spune eu
Cum primite -n dăruire tot în dar înspre lăsare
De la cei în vieţuire, sa le-avem spre închinare..

Moşi de iarnă-n Pomenire, avem azi de sărbătoare
Măcinici si-n'tru' cinstire, spre-a aduce inchinare
Să vă fie tihnă-n casă, fraţi intru' Ortodoxie
Viaţa bună şi frumoasă, prin cuvănt ce-mi las să vie...!

Cu pace şi iubire, către voi;
ANDREI BOTOŞANU SLEVOACĂ

22 martie 2013

Lumanarea, lumina si candela

 DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



MAICA DOMNULUI: Lumanarea, lumina si candela

Lumina adusă ca prinos lui Dumnezeu este arderea lumânării şi untdelemnului din candelă, aprinse de credincioşi şi preot, ca parte constitutivă a cultului şi ca expresie a unei necesităţi religioase subiective. Aprinzând o lumânare în biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, îi mulţumeşte pentru marea Lui bunătate şi ocrotire şi dă expresie credinţei lui în Dumnezeu. Ea devine un mijloc de legătură între om şi Dumnezeu, legătură stabilită şi determinată de libera voinţă a credinciosului.

Lumina este rezultatul arderii unor materii concrete: ceara, tămâia, untdelemnul. Lumina aceasta produsă prin ardere este şi expresia rugăciunii materiei amorfe care este astfel integrată în cultul de adorare a lui Dumnezeu. în cultul Vechiului Testament, lumina este un prinos adus Domnului Dumnezeu. Preotul Aaron arde tămâie şi aprinde în fiecare seară candelele în faţa chivotului Legii Sfinte: „Când va aprinde Aaron seara candelele, iar vor arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului, din neam în neam " (Ieşire 30, 8). însuşi Dumnezeu porunceşte să ardă lumina pe altarul Său: „Să aducă untdelemn de măsline, curat şi limpede pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit"... „ (Sfeşnicul) îl vor aprinde Aaron şi fiii lui, înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna, de seara până dimineaţa " (Levitic 24, 2-3).

La iudei, candela avea forma unui sfeşnic cu şapte braţe aşezate pe o ţeava, pentru untdelemn, cu orificii pentru fiecare braţ. Creştinii proveniţi dintre iudei au adus cu ei deprinderea de a folosi lumânări şi candele şi în cultul creştin.

In vremea persecuţiilor, spre a fi apăraţi, creştinii se strângeau la rugăciuni şi slujbe în catacombe, pe care le luminau cu lumânări. După ce s-a dat libertate Bisericii, începând din sec. IV, lumânările au continuat a fi folosite, dar, de la rolul lor anterior de strictă necesitate, ele încep să aibă acum şi un caracter simbolic22, fiind folosite atât la Sfânta Euharistie, cât şi la slujbele funebre, la sărbătorile sfinţilor, la cinstirea relicvelor sfinte ş.a.m.d.

Lumina este socotită acum ca simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina divină: „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalm 35,2). Lumina este un atribut al divinităţii şi totodată o condiţie a vieţii. Mântuitorul este vestit de proroci ca o lumină ce va risipi întunericul răului şi necredinţei: „întunericul acoperă pământul şi bezna, popoarele, iar peste tine răsare Domnul44, ... „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit."(Isaia 60, 1-2). Mântuitorul însuşi Se numeşte pe Sine „Lumină": „Eu Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric"23.

Lumânările sunt aşezate în sfeşnice. Acestea au unul sau mai multe braţe, fiecare cu simbolismul lui. Sfeşnicul cu un braţ purtând o lumânare (primikirion) simbolizează unitatea Sfintei Treimi; sfeşnicul cu două braţe (dikirion) semnifică, prin cele două lumânări, cele două naturi ale lui Hristos, iar sfeşnicul cu trei lumânări (trikirion) e simbolul Sfintei Treimi.

Cele cu şapte lumini închipuie cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, iar sfeşnicul cu douăsprezece lumânări închipuie ceata celor doisprezece Sfinţi Apostoli. Acest sfeşnic are în mijloc „o lumină mai înaltă" care închipuie lumina lui Iisus Hristos24. Piciorul sfeşnicului este şi el un simbol. Unele au forma unei coloane simbolizând stâlpul de foc ce a condus pe evrei la fuga din Egipt, altele au forma rugului celui nears în foc, în care Dumnezeu s-a arătat lui Moise ş.a.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, arătând semnificaţia luminilor din biserică, le compară cu stelele, iar despre policandrul cel mare din mijlocul bisericii, în formă de cerc cu lumini (cer, cerc), spune că închipuie „tăria cerului şi planetele"25. Sfeşnicele cu o lumânare se aprind la proscomidiar. Pe Sfânta Masă se aşază două sau trei sfeşnice cu una sau mai multe lumânări care se aprind în timpul sfintelor slujbe şi la Liturghie. în dreptul icoanelor împărăteşti, pe solee, stau de obicei sfeşnicele mari sau „împărăteşti", în care ard una sau mai multe lumânări în timpul Liturghiei. Atât în naos, cât şi în pronaos sunt puse la îndemâna credincioşilor sfeşnice, mai mari sau mai mici, în care aceştia aprind lumânări. Făclii (lumânări mari) ori lumânări aprinse în sfeşnice mai mici, portative, sunt purtate la vohoade înaintea slujitorilor.

Lumânările se aprind la toate sfintele slujbe: la slujba Botezului26, a Cununiei27, la Agheasmă, la slujbele funebre ş.a. în Săptămâna Luminată, sfinţiţii slujitori poartă în mâini făclii aprinse în timpul sfintelor slujbe, ca simbol al bucuriei învierii.

In afară de lumânări, în biserici ard şi luminile discrete ale candelelor, în care se pune şi se aprinde untdelemn. Candela are aceeaşi însemnătate ca şi aceea a lumânărilor. Sunt aprinse candele atât în altar, cât şi în interiorul bisericii. Deasupra chivotului de pe Sf. Masă, în care se păstrează Sf. împărtăşanie pentru cei bolnavi, arde necontenit în cinstea ei o lumină din candela ce e suspendată, de obicei, de Crucea care străjuieşte în spatele dinspre răsărit al Sf. Mese. Candele mari, suspendate, ard deasupra uşilor împărăteşti ale altarului, precum şi la icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă. Candele şi lumini ard, de asemenea, deasupra mai tuturor icoanelor importante din biserici şi din casele credincioşilor. Lumina candelei e nelipsită în cimitire, la căpătâiul morţilor. Lumina aceasta, mai ales, ca şi mireasma tămâiei şi lumina lumânărilor sunt expresia credinţei în viaţa viitoare şi a legăturii cu cei morţi. Această credinţă o ilustrează poetul nostru George Coşbuc în poemul folcloric „Moartea lui Fulger". Eroului mort i se pune în mâinile strânse pe piept o lumânare aprinsă, fiindcă, după datină, lumina ei îi va fi călăuză în întunericul din împărăţia lumii de dincolo:

„Cu făclioara pe-unde treci Dai zare negrelor poteci în noaptea negrului pustiu, Pe-un drum de veci...u.

„Credinţa-n zilele de-apoi E singura tărie-n noi...

SPUSE DE SFANTUL SILUAN ANTONITUL

"Rugati-va pentru oameni. Aveti mila de poporul lui Dumnezeu… Sigur, este un lucru anevoios. A te ruga pentru oameni e tot una cu a-ti varsa sangele… dar trebuie sa te rogi."- Sfantul Siluan Athonitul

21 martie 2013

CreştinOrtodox.ro: “Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul explicată de părintele Petroniu Tănase”


"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...

“Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al garirii in desert nu mi-l da mie.
Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, robului Tau.
Asa Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor.
Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!
Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul!
Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma!
Fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma!”

Legata de vremea Postului Mare, rugaciunea Sfantului Efrem Sirul este o rugaciune scurta, dar plina de putere si bogatie duhovniceasca, cum numai marele parinte Efrem Sirul “alauta Duhului Sfant”, putea sa o alcatuiasca.

Tipicul prevede sa fie rostita avand ochii trupesti si mainile ridicate in sus, cu ochii mintii inaltati catre Dumnezeu, cu umilinta, cu lacrimi si cu frica de Dumnezeu, insotita de metanii si inchinaciuni, dupa randuiala cunoscuta.

Rostita astfel, cu intelegere si simtire, ea preface si innoieste intreaga viata sufleteasca. Staruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o intreaga teologie a pocaintei, incat cu dreptate aceasta rugaciune este numita “Rugaciunea pocaintei”.

Rugaciunea se rosteste la toate cele sapte laude: Vecernie, Pavecernita, Miezonoptica, Utrenie, Ceasuri si Obednita; in total, de noua ori in curgerea unei zile si de opt ori cand se savarseste Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, intrucat ramane partea de vecernie la care se rosteste de obicei rugaciunea. Numerele opt si noua, de cate ori se zice rugaciunea, ne duc cu mintea la cele noua cete ingeresti si la veacul viitor, simbolizat prin numarul opt, vrand parca sa ne spuna ca numai pocainta ne poate invrednici de viata fericita a vietii vesnice si de traiul impreuna cu ingerii.

Rugaciunea are trei parti bine deosebite. In prima parte, ne rugam lui Dumnezeu: “Doamne si Stapanul vietii mele! Duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanie si al grairii in desert nu mi-l da mie”. In partea a doua: “Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, slugii Tale”. Si incheiem: “Asa, Doamne, daruieste-mi sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti, in vecii vecilor. Amin”. Deci pe de o parte ne rugam sa ne fereasca Dumnezeu de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem sa ne daruiasca patru duhuri bune, patru virtuti.

Observam ca Sfantul Efrem, insirand cele doua feluri de patimi si de virtuti, le numeste pe toate deopotriva “duhuri”: duhul trandaviei, duhul curatiei…. Cum sa intelegem oare aici cuvantul “duh”?

In privinta duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toata rautatea este duhul rautatii, care “umbla ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (1 Petru 5, 8) si lupta noastra trebuie sa o ducem impotriva “duhurilor rautatii din vazduh” (Efes. 6, 12). Patimile care inrobesc pe om nu sunt altceva decat semnul infrangerii omului in lupta sa cu aceste puteri vrajmase. De aceea, Sfintii Parinti obisnuiesc sa numeasca “duh” nu numai pe “duhul rautatii”, pe diavolul, ci si lucrarea lui, zicand deopotriva: “duhul trindaviei”, sau “dracul trindaviei” si “duhul lacomiei” sau “dracul lacomiei” etc.

Acest fel de a vorbi al Parintilor este mai cuprinzator si ne ajuta sa intelegem mai deplin cum stau lucrurile. O patima este mai mult decat o imbolnavire a sufletului, estecaderea in robia unei puteri vrajmase, care ne stapaneste cu silnicie, ne lupta neintrerupt, urmarindu-ne moartea vesnica. In dosul fiecarei patimi se ascunde puterea vrajmasa a diavolului.

“Ingerii stau mai aproape de cei ce se curata cu postul”

Dar de ce, in prima parte a rugaciunii, rugam pe Dumnezeu sa nu ne dea cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne da trandavia, mania, patimile? Fireste ca nu! Uneltirile dracesti sunt pline de viclenie si puterea lui nespus de mare si nimeni n-ar putea scapa de ele daca Dumnezeu nu le-ar ingradi neingaduindu-i sa razboiasca pe om mai presus de puterile sale. De aceea, cand zicem: “duhul trandaviei, al grijii de multe… nu mi-l da mie”, ne rugam lui Dumnezeu sa nu ne lase sa cadem in robia patimii trandaviei, sa nu lase pe dracul trandaviei sa ne stapaneasca.

Daca prin duhurile patimilor intelegem pe draci, atunci prin duhurile virtutilor: al curatiei, al smereniei, trebuie sa intelegem pe duhurile cele bune, pe ingeri? Este adevarat ca si ingerii necontenit ne ajuta la savarsirea binelui, daca nu-i indepartam cu pacatele, precum auzim la utrenia din Lunea branzei: “ingerii, pazitorii vietii noastre stau mai aproape de cei ce se curata cu postul”. Totusi, Sfintii Parinti, cand este vorba de virtuti, nu vorbesc niciodata ca in cazul patimilor; nu zic adica “ingerul curatiei”, “ingerul smereniei” etc, cum zic dincolo: “dracul lacomiei”, “dracul mandriei”. Deci, cele patru duhuri bune nu sunt ingeri, ci altceva.

Stim ca la Sfantul Botez, omul se leapada de satana si se imbraca cu Hristos; se face locas al Duhului Sfant si primeste putere sa se faca fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are intru sine semintele tuturor virtutilor, “darurile Botezului”, ale Mirungerii, si omului nu-i mai ramane decat sa dea lucrarea cea din afara, prin implinirea poruncilor, ca sa creasca omul cel nou, nascut din Sfantul Botez.

De aceea, Sfintii Parintii zic ca viata duhovniceasca este o desfasurare a acestor puteri, o “actualizare a darurilor Botezului si Mirungerii”. Virtutile deci, fiind lucrarea Sfantului Duh din om, sunt numite si ele „duhuri”, ca si izvorul din care curg. Asa numeste si proorocul Isaia darurile Sfantului Duh zicand: “duhul intelepciunii, duhul intelegerii, duhul sfatului…” (Isaia 11, 2-3). Deci, cele patru duhuri bune: duhul curatiei, al smereniei si celelalte nu sunt ingeri, ci daruri ale Sfantului Duh si ne rugam lui Dumnezeu ca ele sa nu ramana nelucratoare in noi.

O simpla privire asupra celor doua siruri de „duhuri” ne ajuta sa intelegem un lucru foarte insemnat pentru viata duhovniceasca: duhurile rautatii se afla in afara de noi, deci si raul este in afara. Duhurile virtutilor, darurile Sfantului Duh, izvorul binelui se afla inauntrul nostru. Spre rau ne indeamna niste puteri straine de noi; spre bine avem puteri proprii, puterea dumnezeiasca din noi. Deci, este mai usor a face binele decat raul. De aici si marea raspundere pe care o are omul inaintea lui Dumnezeu si osanda grea pentru savarsirea raului.

Cu rost a pus Sfantul Efrem, mai intai duhurile rautatii si in al doilea rand duhurile virtutilor; pentru ca nu putem lucra virtutea, daca nu ne-am curatit mai intai de patimi.

Vorbind despre patimi, Sfintii Parinti ca: Efrem Sirul, Ioan Scararul, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin si multi altii, arata ca numarul lor este foarte mare; ca in fruntea lor sta iubirea de sine; ca nestiinta, uitarea si nepasarea sunt proptelele tuturor patimilor; ca din acestea curg cele sapte patimi capitale din care se rasfira apele mocirloase si otravite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc deci, sa ne intrebam de ce din aceasta mare multime, Sfantul Efrem a ales numai patru patimi si de ce anume pe acestea, mai ales ca ele nu se afla printre cele mai vatamatoare. Raspunsul la aceasta nedumerire il vom avea dupa ce ne vom opri in scurt la fiecare din cele patru duhuri ale rautatii.

4 duhuri ale rautatii

Duhul trandaviei. Facut dupa chipul lui Dumnezeu si menit sa ajunga asemenea lui Dumnezeu, omul este randuit pentru lucrare de la inceput, cand a fost pus in Eden, ca “sa-l lucreze si sa-l pazeasca” (Facere 2,15). Dupa izgonirea din rai, lucrarea omului este indreptata, indeosebi, spre agonisirea celor trebuitoare vietii: hrana, imbracaminte, locuinta. Fara de acestea nu poate trai; de nevoie trebuie sa lucreze ca nu poate trai in lenevire. Deci, nu de aceasta trandavie se roaga Sfantul Efrem sa fie izbavit, ci de trandavia mult mai vatamatoare a nelucrarii poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind conditia cresterii omului celui nou nascut din Sfantul Botez, al dobandirii asemanarii cu Dumnezeu.

Prin pilda talantilor, Mantuitorul ne invata ca puterile Sfantului Duh, care salasluiesc in om sunt foarte mari (un talant cantareste peste 40 de kg) si pot duce pe om la cea mai inalta desavarsire; si daca nu toti ajung la aceeasi masura sau nu ajung deloc, se datoreaza trandaviei omului. Aceasta este direct potrivnica dezvoltarii omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale cresteri, inchircirea in nedesavarsire. Lumea intotdeauna a osandit pe lenes. Solomon il trimite sa ia pilda de la harnica furnica (Pilde 6, 6), iar Apostolul porunceste ca “cine nu munceste, nici sa nu manance” (2 Tes. 3, 10). De aceea, si Sfantul Efrem pune trandavia in fruntea celor patru duhuri patimase, ca una care este piedica a toata fapta buna si potrivnica celei mai inalte chemari a omului.

Duhul grijii de multe, spun Sfintii Parinti, este insemnul impatimirii de cele materiale, cleiul care ne tine lipiti de cele pamantesti. El este strans legat si urmeaza duhului trandaviei. Intr-adevar, negrijindu-se de lucrarea duhovniceasca, omul isi cauta o mincinoasa implinire, raspandindu-se in cele din afara, in grija de multe, in grija de cele viitoare, cum sa-si agoniseasca cele placute si cum sa scape de cele dureroase – cautarea placerii si fuga de durere fiind, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, grija permanenta a omului impatimit. Pe bogatul din Evanghelie, caruia ii rodise tarina si se grijea cum sa-si asigure roadele pentru multi ani, Mantuitorul il numeste “nebun” (Luca. 12,20). “Luati aminte, ne indeamna Domnul, sa nu se ingreuieze inimile voastre cu… grijile lumii” (Luca 21, 54).

Raspandindu-ne in cele din afara, grija de multe este potrivnica vietii duhovnicesti si ne indeparteaza de Dumnezeu. Dumnezeu este unime desavarsita si omul nu se poate intalni cu El decat daca isi reface unitatea sa sufleteasca, prin intoarcerea in sine, adica prin pocainta si prin intrarea in camara cea mai dinauntru, adica prin rugaciune; caci imparatia cerurilor este inauntrul nostru (Luca 17, 21). Dimpotriva, raspandirea in grija de multe ne intalneste cu diavolul, care este faramitare, multime, „legiune”.

Parintii duhovnicesti necontenit ne indeamna sa ne agonisim “fara-de-grija-de-toate”, singura grija indreptatita sa ne stapaneasca fiind grija de raspunsul la infricosata judecata, grija de mantuire. Daca trandavia face nelucrator harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrari, punandu-l pe calea potrivnica mantuirii.

Duhul iubirii de sine, al iubirii de stapanire, este altceva decat stapanirea cea randuita de Dumnezeu, fata de care tot omul trebuie sa se supuna (Rom. 13, 1). Este un duh al rautatii, o intelegere stramba a purtarii omului fata de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealta si mijloc de profit personal. Mantuitorul Iisus Hristos arata ca acest duh este al paginilor si cu totul strain de duhul Evangheliei, invatand astfel pe ucenicii sai: “Cine dintre voi vrea sa fie mare, sa fie slujitorul vostru; si cine dintre voi vrea sa fie intii, sa va fie sluga. Precum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi” (Matei 20, 25). Ceea ce a si aratat cu fapta, spaland picioarele ucenicilor si dandu-si viata pentru mantuirea noastra. De unde intelegem ca adevarata stapanire nu este profitoare, ci slujitoare; slujire a aproapelui cu dragoste, pana la daruirea vietii pentru mantuirea lui.

Omul are o mare valoare, este “chipul lui Dumnezeu” si valoreaza cat insusi “chipul” pe care il poarta; este rascumparat cu scump sangele Mantuitorului Hristos si valoreaza cat pretul acestui sange. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru ca este slujirea lui Dumnezeu insusi. “Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei mai mici, Mie Mi-ati facut”, va zice Domnul la infricosata judecata (Matei 25, 40), Slujirea aproapelui este o porunca evanghelica, fapta de mare cinste, desavarsita cale de mantuire. Duhul de stapanire, care injoseste pe om si-l coboara in randul lucrurilor, ne lipseste dintr-o data de toate aceste trei. El este strans legat de duhul grijii de multe. Intr-adevar, cand toata grija omului este indreptata spre cele materiale, este firesc ca si omul sa fie transformat in unealta sau bun material, care nu valoreaza mai mult decat profitul pe care-l aduce.

Grairea in desert, zice Sfantul Ioan Scararul, este scaunul slavei desarte, semn al nepriceperii, urmarea imbuibarii si necuratiei, pierderea umilintei si intunecarea rugaciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvantului, si prefacerea lui in prilej de pacatuire si pierzare. Cuvantul omenesc are o mare si tainica putere, aduce cu el ceva din fiinta celui pe care il rosteste. Daca cuvantul lui Dumnezeu este Dumnezeu insusi, si cuvantul omului este omul insusi. „Daca vrei sa stii ce este in inima omului, zic Sfintii Parinti, ia aminte la cele ce spun buzele lui”.

Vorbaria si palavrageala arata un launtru stricat, care duce la stricarea altora; lipseste cuvantul de tainica lui putere, il face cuvant fara de pret De aceea Mantuitorul ne spune ca: “pentru tot cuvantul desert pe care il vor grai oamenii, vor da seama in ziua judecatii” (Matei 12, 36). Sfintii Parinti, temandu-se de marea raspundere a cuvantului, au iubit si laudat tacerea mai mult decat vorbirea. “Pentru ca am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, adesea m-am cait; iar pentru ca am tacut, niciodata”. Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatra in gura pentru a deprinde tacerea, iar Sfantul Isaac Sirul zice ca “tacerea este graiul veacului viitor”. Chiar si vorbirea despre cele duhovnicesti este pagubitoare, cand este prea multa. Spune si intelepciunea poporului: “vorba este de argint, iar tacerea de aur”.

Daca luam acum aminte la cele patru duhuri ale rautatii, observam doua lucruri de mare insemnatate. In primul rand, vedem ca ele se leaga unele de altele, formeaza un fel de povarnis pe care aluneca omul stapanit de ele. Din trandavie si din negrija de mantuire, omul da in mincinoasa lucrare a raspandirii in grija de multe; din aceasta, da in duhul de stapanire, nesocotind pe aproapele, si coborand in iadul lucrurilor; iar de aici ajunge si la nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvantului, in grairea in desert.

Dar legatura dintre cele patru duhuri rele este si mai organica, precum vom vedea indata.

Sfintii Parinti ne arata ca o conditie de baza pentru sporirea duhovniceasca este sa ne pazim constiinta neprihanita din patru parti. Fata de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la implinirea poruncilor Lui; fata de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; fata de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu, si fata de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adica numai pentru trebuinta si cu infranare.

Or, daca luam bine seama, cele patru patimi ne vatama constiinta din toate aceste patru parti. Trandavia ne vatama constiinta fata de Dumnezeu, ca una care se impotriveste lucrarii harului din noi; grija de multe vatama constiinta fata de lucruri, pe care le intrebuintam spre pierzarea si nu spre mantuirea noastra; iubirea de stapanire, care nesocoteste pe om vatama constiinta fata de aproapele, iar grairea in desert vatama constiinta fata de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvantului. Astfel, cele patru patimi arata o stare de imbolnavire generala a sufletului, o strambare a purtarii omului fata de tot ceea ce-l inconjoara; fata de Dumnezeu, fata de lucruri si fata de sine.

Omul nepasator de mantuire, raspandit in grija de multe, asupritor de aproapele si slobod la limba, este chipul acestei imbolnaviri sufletesti, chipul omului robit de pacat. Desi mantuirea este un lucru personal al fiecaruia, totusi omul nu si-o lucreaza de unul singur, ci in stransa legatura cu Dumnezeu si restul fapturii: aproapele si lucrurile. Mantuirea sau pierzarea sa depinde de felul purtarii sale fata de ceilalti. Cele patru duhuri rele, stramband purtarea omului fata de lumea din afara de el, ii taie orice putinta de mantuire. Nu-i greu de inteles pentru ce Sfantul Efrem s-a oprit numai la aceste patru duhuri.

Dimpotriva, care sant trasaturile sufletului sanatos, o vedem in partea a doua a rugaciunii Sfantului Efrem, in care cerem de la Dumnezeu sa ne daruiasca duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, asupra carora ne oprim acum.

“Duhul curatiei, al rabdarii si al dragostei”

Duhul curatiei nu trebuie luat ca simpla curatie trupeasca de pacatele desfranarii. Curatia este prima treapta a nepatimirii, starea sufletului curatit de patimi, gata pentru lucrarea virtutilor. “Cum sa cantam cantarea Domnului in pamant strain?” ziceau evreii in robia babilonica, pe care talcuindu-o Parintii, ne invata ca nu putem aduce nici un rod de fapta buna cata vreme ne aflam in robia patimilor. De aceea si pune Sfantul Efrem curatia in fruntea tuturor celorlalte virtuti, ca una ce sta la inceputul vietii virtuoase.
Duhul gandului smerit este prima samanta rasarita pe ogorul curatiei.

Este o asezare in starea fireasca a existentei noastre pamantesti in fata lui Dumnezeu. Pe de o parte, fapturi slabe si neputincioase, “ca iarba si ca floarea ierbii” (Ps. 102); “statul meu ca o nimica inaintea Ta”, zice David (Ps. 38); pe de alta parte, pe toate – si insasi existenta noastra – avandu-le primite in dar de la Dumnezeu. “Ce ai, sa nu fi primit?” ne intreaba Apostolul (1 Cor. 4, 7), pentru a incheia: “Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1 Cor. 15, 10). De aceea, Sfintii Parintii ziceau ca smerenia este a se socoti omul pe sine mai prejos decat toti oamenii si chiar decat cele necuvantatoare, si a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale cele bune.

Duhul rabdarii este a doua samanta care creste pe ogorul curatiei. Caci daca omul se smereste si-si recunoaste pacatele, isi da seama ca este vrednic de nenumarate pedepse din partea lui Dumnezeu. Si nu numai de pedepse pamantesti, ci si de muncile vesnice, ca o sluga lenesa care nesocoteste poruncile Domnului sau si rabda cu bucurie toate necazurile, suferintele si incercarile, fiind incredintat de cuvantul Domnului ca „in lume necazuri veti avea” (Ioan 16, 33) si ca „cu multe scarbe trebuie sa intram intru imparatia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 22); si numai „cine va rabda pana in sfarsit acela se va mantui” (Matei 24,13).

Sfintii Parinti, indemnandu-ne cu cuvantul apostolesc ca „patimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gatit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dansul”, ne imbarbateaza cu fagaduinta ca „putina este osteneala si vesnica odihna” (Cuv. Moise). Rabdarea curata, preface si innoieste sufletul, precum zice un parinte din Pateric: „ceara de nu se va infierbanta in foc ca sa se inmoaie, nu se va putea intipari pecetea ce se pune pe ea, tot asa si omul. De nu va fi muiat de fierbinteala focului scirbelor, a ostenelilor, a bolilor, a suferintelor si a ispitelor, nu se poate intipari intr-insul pecetea Sfantului Duh”.

Duhul dragostei este desavarsirea si incununarea tuturor celorlalte. Cine s-a impodobit cu curatia, cu smerenia si cu rabdarea, acela este iubitor de Dumnezeu si de aproapele; a ajuns la dragostea este plinatatea tuturor virtutilor, care nu cade niciodata, care este izvor a tot binele. Caci in cine salasluieste dragostea, insusi Dumnezeu petrece, Care este dragoste (1 Ioan 4, 8). De aceea Sfantul Efrem o asaza in urma celorlalte, precum si Sfantul Ioan Scararul, pe cea din urma treapta a scarii raiului, ca una care este mai mare decat toate virtutile, carele cuprinde pe toate si va dura si in veacul ce va sa vie.

Daca cele patru patimi formau un povarnis de la trandavie tot mai jos, apoi cele patru virtuti sunt trepte suitoare de la curatie pana la Dumnezeu. Totodata, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele si ne arata cum ne putem tamadui sufletul imbolnavit de ele. Curatia vindeca sufletul imbolnavit de grairea in desert, smerenia insanatoseste legaturile cu aproapele, rabdarea ne scapa de impatimirea fata de lucruri, iar dragostea vindeca nepasarea de mantuire, prin recunostinta si iubirea fata de Dumnezeu. Pentru ca la cel curat toate sunt curate, deci si limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decat pe sine; cel rabdator nu-si pune nadejdea in lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se straduieste necontenit sa implineasca poruncile Lui.

Astfel, omul stapan pe limba, smerit, rabdator si iubitor de Dumnezeu ne infatiseaza icoana curatita de patimi a omului duhovnicesc. Daca privim rugaciunea Sfantului Efrem Sirul cu lumina invataturii duhovnicesti a Sfantului Maxim Marturisitorul, vom gasi un temei psihologic sufletesc si mai adanc al ei.

Pacatul imbolnaveste pofta si iutimea, cele doua puteri sufletesti ale omului, scotandu-le din ascultarea fata de minte si punandu-le in slujba simturilor. Pofta, din dor aprins catre Dumnezeu, devine pofta de trup, de lucruri si de slava desarta; iar iutimea, din tonic intaritor al poftei, devine manie, furie impotriva aproapelui.

Cele patru patimi din rugaciunea Sfantului Efrem arata tocmai aceasta imbolnavire a poftei si iutimii si cadere a lor in slujba simturilor. Grija de multe este semnul impatimirii de lucruri, iubirea de stapanire arata boala mandriei, grairea in desert este semnul necuratiei, iar trandavia, nepasarea, este propteaua care le sprijina pe celelalte. Insanatosirea sta in procesul invers; adica scoaterea maniei si poftei din simtire si punerea lor in slujba mintii. Curatia vindeca pofta de trup, smerenia scapa de mandrie, rabdarea izgoneste iubirea de avutii, iar dragostea intoarce iutimea la starea ei fireasca.

Inca o data intelegem cat de adanca si de temeinica este invatatura duhovniceasca a Sfantului Efrem, aratata prin alegerea celor doua siruri de „duhuri” din rugaciunea sa. Ele ne pun in fata doua icoane; aceea a omului stricat de patimi si a omului innoit prin virtute; starea pacatoasa in care ne aflam noi si de care ne rugam lui Dumnezeu sa ne scape si starea duhovniceasca spre care tindem, rugand pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca.

“Sfintita doime”

Partea a treia a rugaciunii Sfantului Efrem: “Asa, Doamne, daruieste-mi sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu…”, este o recapitulare intr-o forma mai concisa a celor cerute in partea a doua.

Intr-adevar, vederea pacatelor proprii este un semn al smereniei; caci cel smerit nu se ingrijeste decat de pacatele sale, si cine se ingrijeste de mantuire are destul de lucru pe ogorul sufletului sau. “E o nebunie, zic Parintii, sa-si lase cineva mortul sau si sa mearga sa-l planga pe al altuia”. Tot asa, neosandirea aproapelui este un semn al dragostei, care „indelung rabda si este binevoitoare, nu se poarta cu necuviinta si nu gandeste raul” (1 Cor. 13). Pentru ca niciodata nu putem cunoaste adevaratele pricini ale greselilor altuia: slabiciunea trupeasca, razboiul diavolului, ingaduinta lui Dumnezeu, si nici nu stim pocainta celui ce greseste. Sfintii Parinti ne indeamna sa ne ferim de osandirea altuia si sa lasam toata judecata in seama lui Dumnezeu, Care cunoaste cele ascunse.

Cele doua mari virtuti se intregesc si se implinesc reciproc, de aceea Sfantul Ioan Scararul le numeste o sfintita doime. „Sfintita doime, zice el, este dragostea si smerenia; cea dintai inalta, iar cea de pe urma pe cei inaltati ii sprijineste si nu-i lasa sa cada” (Cuv. 25, 37). Spre a arata ca aceasta „sfintita doime” este nedespartita, Parintii duhovnicesti le-au unit intr-o singura denumire: „smerenia dragostei”, care este o lauda si o podoaba a vietii duhovnicesti, ca una care este plinatatea vietii desavarsite. Caci prin dragoste si smerenie, omul a ajuns la asemanarea cu Insusi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste peste masura si S-a smerit pentru noi pana la moarte.

Dupa rostirea rugaciunii cu cele trei metanii, cate una dupa fiecare parte, se fac 12 inchinaciuni, pana la pamant, la fiecare rugaciune zicand in taina unul din urmatoarele patru stihuri, care se repeta de trei ori:

1. Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!
2. Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul!
3. Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma!
4. Fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma!

Primul stih nu este altceva decit rugaciunea vamesului, care „stand departe… isi batea pieptul zicand: “Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!” (Luca 18, 13) Este o rugaciune plina de cainta care a inaltat pe vamesul cel smerit mai mult decat pe fariseul cel mandru. L-a inaltat pentru ca si-a recunoscut pacatele, smerindu-se si neindraznind sa ceara de la Dumnezeu mila; iar cel ce se smereste, dupa cursantul Domnului, se va inalta (Luca 18, 14).

In stihul al doilea cunoastem rugaciunea leprosului, care “vazand pe Iisus, a cazut cu fata la pamant si s-a rugat zicind Doamne, daca vrei, poti sa ma curatesti” (Luca 5,12). Pacatul nu este numai o calcare de porunca, ci si o necuratie, pentru ca diavolul, incepatorul si unealta pacatului, este numit “necuratul”, o lepra care cuprinda in intregime pe om. La cine sa alerge omul, daca nu la Doctorul si Tamaduitorul a toata neputinta: „Doamne, numai tu poti sa ma curatesti, daca voiesti, pe mine, pacatosul!” Iar Domnul raspunde: “Da, voiesc, curateste-te!” (Luca 5, 13).

Stihul al treilea ne aduce aminte de rugaciunea psalmistului: „mainile Tale m-au facut si m-au zidit… al Tau sunt eu, mantuieste-ma” (Ps. 118). “E adevarat, recunosc ca sunt pacatos, cazut, cuprins de lepra pacatului, insa nu intind mainile la Dumnezeu strain, nu uit ca sunt faptura lui Dumnezeu si alerg la Cel ce m-a zidit si Cel ce ma mantuieste: “Tu esti Dumnezeul nostru si noi suntem poporul Tau; afara de Tine pe altul nu stim”; “Al tau sunt eu, mantuieste-ma! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma!”.

Stihul cel din urma merge mai departe: nu numai am pacatuit dar greselile mele sunt fara de numar. “Nimeni din cei vii nu-i drept inaintea Ta” (Ps. 142), zice psalmistul, si chiar daca ar trai omul numai un ceas, zic parintii, si tot greseste. Intreaga noastra viata este un neintrecut sir de pacate, de nesocotire a dumnezeiestilor porunci. De aceea Mantuitorul, intre cele absolut necesare, ne-a invatat si cererea de iertare: „si ne iarta noua greselile noastre”. Sa ne cerem iertare pacatelor, asa cum ne cerem painea cea de toate zilele, caci avem nevoie de ea, cum avem nevoie de paine. La fel si Parintii pustiei ne invata ca la tot cuvantul sa zicem: „Iarta!” Sa cerem iertare, dar cu iertarea aproapelului si cu cainta fiului risipitor. “Am gresit Doamne, la cer si inaintea Ta; fara de numar am gresit, dar imi pare rau ca Te-am mahnit. Ma caiesc si ma rog de iertare; fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma”!

Observam ca cele patru stihuri sunt strabatute de doua simtaminte: pe de o parte apasarea constiintei pentru pacatele savarsite: sunt pacatos, intinat, am gresit fara numar; iar pe de alta, increderea in milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieste-ma, curateste-ma, iarta-ma! Sunt cele doua stari sufletesti: teama si nadejdea despre care spun Sfintii Parinti ca necontenit trebuie sa insoteasca pe om pe calea mantuirii; fara sa se lase prins de teama, sau lipsit de nadejde, ci imbinand mereu teama cu nadejdea (Cuviosul Petru Damaschin). Aceste simtiri au inaltat pe vamesul, au adus pe fiul risipitor la casa parinteasca, au deschis talharului usile raiului.

Stihurile se repeta de trei ori. De trei ori, pentru ca ne adresam lui Dumnezeu ca Treime: Tatalui, Care ne-a zidit; Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, si Duhului, Care ne curateste de toate spurcaciunea. De trei ori, in semn de staruinta si de angajare hotarata cu toate cele trei puteri sufletesti: minte, pofta si iutime pe calea pocaintei.

Ele se rostesc in tacere, fiecare le zice pentru sine, fiindca si cainta si indreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucreaza tainic in inima fiecaruia. Dupa cele 12 inchinaciuni, preotul, ca o pecetluire, rosteste inca o data rugaciunea fara intrerupere si se incheie cu o metanie.

Aruncand acum o privire asupra intregii randuieli de rugaciune a Sfantului Efrem, ce observam? Mai intai, ne uitam la chipul omului stricat de cele patru patimi si ne rugam lui Dumnezeu sa ne izbaveasca de ele; privim apoi icoana omului innoit prin cele patru virtuti si cerem sa ni le daruiasca si noua si sa sporim pe aceasta cale. Dupa aceea, staruim in rugaciune tacuta, smerindu-ne pentru neputintele si pacatele noastre si cu mare nadejde in puterea si ajutorul lui Dumnezeu. Si toate aceste simtiri le insotim de metanii si inchinaciuni. Ce insemneaza oare toata aceasta randuiala de rugaciune?

Metania trupeasca, plecarea cu capul pana la pamint, este semnul vazut al pocaintei: prin plecare marturisim caderea noastra in pacate, starea in care ne aflam; iar prin ridicare aratam nazuinta noastra spre izbavirea de pacate, spre innoire. Dar cuvantul „metanie” in intelesul sau de origine (metanoia) tocmai aceasta inseamna: prefacere, schimbare, innoirea mintii, lucrare de prefacere a omului de pacat, in omul cel nou, induhovnicit, care se savarseste prin pocainta.

Iata ce lucru minunat se cuprinde in aceasta practica a rugaciunii Sfantului Efrem, insotita de metanii: ceea ce spunem cu gura in rugaciune o aratam totodata si cu trupul, ne recunoastem pacatosenia in care ne aflam si cadem cu smerenie la pamant, dar ne ridicam indata, aratand dorinta noastra hotarata de grabnica indreptare.

E aici mai mult decat rugaciune, este insasi lucrarea pocaintei, care preface si innoieste pe om. E o prefacere reala, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistica de pe Sfantul Prestol, Euharistia de pocainta a omului. Caci asa precum la Sfanta Liturghie, prin chemarea de catre preot a Sfantului Duh, paine si vinul aduse inainte se prefac in Trupul si Sangele Domnului, tot asa si aici, prin rugaciunea preotului care cere darurile Sfantului Duh – cele patru duhuri din rugaciune -, omul de pacat se preschimba in om duhovnicesc, rugaciunea Sfantului Efrem fiind epicleza acestei Liturghii de pocainta. Si precum epicleza euharistica este rugaciunea pe care Dumnezeu o implineste imediat, prefacand darurile aduse, tot asa si epicleza pocaintei, implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, cainta si credinta, este ascultata si implinita imediat. Ne-o adevereste Sfanta Evanghelie. Vamesul a suspinat: “milostiv fii mie, pacatosul” si degraba s-a indreptat; talharul pe cruce a strigat: “pomeneste-ma Doamne” si indata a auzit: “Astazi vei fi cu Mine in rai!”.

Iata dar, ca nevointde Sfantului si Marelui Post sunt rugaciunea de pocainta la care aducem jertfa insasi fiinta noastra, pe care Dumnezeu primind-o, o tamaduieste, o induhovniceste. Dar pentru ca innoirea omului, prefacerea lui nu se poate savarsi dintr-o data, ci treptat, putin cate putin, si liturghia de pocainta se repeta de multe ori pe zi, fiecare din ele insa este un pas spre plinatate, o treapta de desavarsire.

Daca Liturghia euharistica este liturghia iubirii de oameni a lui Dumnezeu, liturghia pocaintei este raspunsul omului la aceasta dragoste, prin daruirea sa totala in mainile lui Dumnezeu, cu incredere deplina si smerenie. Nu este aici o simpla asemanare. Existenta si realitatea liturghiei de pocainta o marturiseste si insasi traditia liturgica a Bisericii. Se stie ca dupa randuiala Bisericii Ortodoxe, pe acelasi altar nu se pot savarsi doua Liturghii intr-o zi. Or, noi vedem ca in toate zilele Sfantului Post, cand se savarseste Liturghia pocaintei, Liturghia euharistica nu se savarseste; Liturghia Darurilor mai inainte sfintite nefiind liturghie deplina, ci randuiala pentru primirea Sfintelor Taine.

Incheierea rugaciunii Sfantului Efrem, cu cererea celei mai inalte desavarsiri duhovnicesti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva – ca omul daca s-a curatit de pacat si s-a innoit prin pocainta, nu sta pe loc, ci sporeste din putere in putere, pana la masura barbatului desavarsit in Iisus Hristos. Pocainta ne deschide calea cea nesfarsita a indumnezeirii.

(Parintele Petroniu Tanase – “Doamne si Stapanul vietii mele. Rugaciunea pocaintei”, in Convorbiri duhovnicesti, Episcopia Romanului si Husilor)www.crestinortodox.ro

Acatistul Sf.Nectarie

sfinti romani

CARUI SFANT TREBUIE SA NE RUGAM?

Drumul către viaţa cea veşnică şi fericită a împărăţiei lui Dumnezeu trece prin multe necazuri şi ispite în această scurtă viaţă, iar noi avem nevoie de ajutor în aceste încercări, ajutor pe care nici un om nu poate să ni-l dea. De aceea ne întoarcem către Dumnezeu, către Maica Domnului şi către sfinţi. Şi cele pe care nu întotdeauna putem de unii singuri să le înfăptuim, acelea întru care nu întotdeauna pot să ne ajute ­medicii cei pământeşti şi mai-marii zilei, pot întotdeauna să ni le dea sfinţii lui Dumnezeu. Orice sfânt poate să ceară de la Dumnezeu ­lucrurile pentru care ne rugăm, dacă acestea ne sunt spre folos şi spre mântuirea sufletelor noastre. Şi totuşi, după cuvintele Apostolului, ­„darurile sunt felurite” (I Cor. 12, 4). După împrejurările vieţii sfinţilor, ori după voia osebită a lui Dumnezeu, unii ­dintre sfinţi ajută celor care se roagă lor pentru un anumit lucru, alţii – pentru un altul, după darurile lor; şi nu există necaz al vieţii, nevoie sufletească ori trupească la care să nu răspundă un plăcut al lui Dumnezeu şi pe care să n-o împlinească acesta.

SFANTA SCRIPTURA

Totalul afişărilor de pagină

RUGACIUNE


O, iarta-mi te rog Doamne, atatea rugaciuni
Prin care-Ti cer doar paine si paza si minuni
Caci am facut adesea din Tine robul meu
Nu eu sa ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu
In loc sa vreau eu, Doamne, sa fie voia Ta
Iti cer, Iti cer intr-una sa faci Tu voia mea,
Iti cer sa alungi necazul, sa-mi lasi un loc in rai
Si sa-mi slujesti in toate sa-mi dai, sa-mi dai, sa-mi dai
Gindindu-ma ca daca Iti cint si Te slavesc
Am drept sa-Ti cer intr-una sa faci tot ce-mi doresc
O, iarta-mi felul acesta nebun de-a ma ruga
Si invata-ma ca altfel sa stau in fata Ta
Nu tot cerindu-Ti Tie sa fii tu robul meu
Ci Tu cerindu-mi mie, iar robul sa fiu eu
Sa inteleg ca felul cel bun de a ma ruga
E sa doresc ca-n toate sa fie voia Ta!

DOAMNE IARTA-NE!

Arhivă blog