Iar cel smerit a zis iarasi:

- Pogoara-te fara indoiala si fara frica, ca toti se linistesc si dorm si eu am usile incuiate bine, si nu ne va simti nimeni. Ca imi este jale de tine sa stai flamand atatea zile. Si martor imi este Domnul, ca de nu te vei pogori, nici eu nu voi manca.

Atunci S-a pogorat Hristos Cel aratat si, sezand, mancau si vorbeau impreuna, veselindu-se. Si facandu-se aceasta in toate serile, trecand catva timp, s-a auzit in manastire ca monahul cel nou are pe cineva ca care vorbeste in biserica. Si se mirau toti, stiind bine ca acolo, inauntrul bisericii, nu era nimeni si nici cu putinta sa se afle altul in ceasul acela, in care toti se odihnesc. Si de multe ori se duceau si bateau la usa pe dinafara, ca sa vada cu cine vorbeste. Dar indata ce faceau zgomot cei de afara, Cel ce manca cu monahul cel simplu se scula degraba de la masa, se inalta sus si sedea la locul lui nemiscat si fara sa graiasca, ca si mai inainte. Atunci calugarul nostru deschidea usa si intrand monahii il intrebau cu cine a vorbit. Iar el se lepada, zicand ca nu este nimeni, ci numai el singur. Si, neafland nimic, se intorceau mirandu-se.

Dupa mai multe zile, fiindca tot se auzea vorbire inauntrul bisericii, calugarii au pus un frate, care era mai iubit acestuia decat altii, ca sa-l intrebe, fagaduindu-se cu juramant ca sa nu spuna la nimeni. Asadar, ducandu-se fratele acela, il intreba cu dinadinsul, dar el nu voia sa marturiseasca adevarul. Insa mai pe urma, dupa ce l-a jurat, abia i-a spus pricina cu sila, cum ca se pogoara Stapanul nostru Iisus Hristos, pe care el Il socotea ca sta pentru certarea egumenului, si manca si vorbea impreuna cu El. Si cum ca Cel ce i S-a aratat, i-a fagaduit pentru binele ce i-L face de-L ospateaza mereu, ca are sa-l ia in casa Tatalui Sau, sa-i faca un ospat minunat si atat de dulce, incat sa nu-l uite niciodata, incredintandu-l ca are un Tata preabogat si preabun.

Acestea daca le-a auzit acel prieten al lui, inspaimantandu-se, binecuvanta pe Dumnezeu pentru minunea pe care s-a invrednicit a o auzi. Si alergand degraba a povestit egumenului totul, mirandu-se si el mult dupa ce a auzit. Si a castigat mare evlavie fata de monahul acela si, chemandu-l indata, voia sa auda si din gura lui acea vedere minunata si facatoare de bucurie. Intrebandu-l, mai intai nu voia sa-i spuna, pricinuind ca fara de vina il cleveteste prietenul lui, spunand lucruri care el nu le-a vazut si aceasta o facea ca se temea, ca sa nu se manie egumenul pe cel ce era canonisit ca mananca, bea si vorbeste impreuna cu el, ca sa-i mai dea si alt canon.

Dar fiindca egumenul ii dadea indrazneala si-l jura ca sa-i spuna tot adevarul, i-a spus cu de-amanuntul toate. Si la urma a cerut voie de la egumen sa-l lase sa mearga la ospatul pe care i l-a fagaduit prietenul lui si care il va face in casa Tatalui Sau. Iar egumenul i-a fagaduit ca-l va lasa cu bucurie numai daca si el va fagadui ca-l va chema la acel ospat. Atunci cel fara rautate i-a fagaduit ca va pune osardie sa roage pe prietenul lui, ca sa-l ia si pe egumen la ospat.

Dupa intelegerea aceasta s-a dus iarasi la biserica. Si dupa ce a innoptat, luandu-si dupa obicei merticul sau (portia de paine), a inchis bine usile si a chemat iarasi pe fratele, ca sa se ospateze. Si in timp ce mancau si vorbeau impreuna despre bunatatile pe care avea sa le dobandeasca in casa Tatalui Sau, monahul si-a adus aminte si de egumen, si se ruga cu dinadinsul sa-l primeasca si pe el la acel ospat. Iar Stapanul Hristos i-a raspuns ca egumenul nu este vrednic sa se impartaseasca nici din faramiturile ce cad din masa aceea, si i-a spus sa nu-l mai supere pentru aceasta, ca nu se poate.

Si facandu-se dimineata, egumenul astepta raspunsul cu frica si cu cutremur, voind sa stie de-l primeste si pe el Stapanul Hristos sa se odihneasca cu sfintii Lui. Si auzind de la cel fara rautate ca nu este vrednic sa dobandeasca astfel de veselie, s-a mahnit foarte tare si a ramas in mare necaz cu inima. Dar stiind noianul cel nemarginit al milostivirii lui Dumnezeu, care face voia robilor Lui celor simpli si fara rautate, precum era si acesta despre care ne este cuvantul, a cazut picioarele lui si se ruga cu lacrimi, zicand:

- Fiule, roaga pe Iubitorul de oameni Dumnezeu sa nu ma urasca pe mine, pacatosul, intinatul si nevrednicul mai mult decat toti oamenii, ci sa merg si eu impreuna cu tine la acea cina cereasca. Roaga si sileste pe Cel nesilit, de este cu putinta, sa ma ierte, caci stiu ca o sa te asculte pentru simplitatea si nerautatea fericitului tau suflet.

Cu acestea si altele mai multe fiind rugat acel monah de catre egumenul lui, noaptea cand a sezut sa manance iarasi cu Stapanul nostru Hristos, i-a spus din nou despre egumen. Dar Domnul i-a raspuns:

- Ti-am spus, frate, ca nu este vrednic din pricina neinfranarii lui. Si sa nu-ti pese de el.

Atunci cel simplu si fara rautate a zis Stapanului Hristos:

- Bine ai zis ca egumenul nu este vrednic de masa cea de sus. Dar pentru painea cu care ne-a hranit atatea zile, care, daca ne lipsea, muream de foame, primeste-l. Oare sa nu-l primesti pentru aceasta facere de bine a lui ?

Atunci Stapanul Hristos, vazand nerautatea si multa iubire de oameni a sufletului celui urmator lui Hristos si zambind pentru cuvantul lui, a zis:

- Pentru dragostea ta si pentru grija ce o ai pentru aroapele tau si pentru ca sa nu te mahnesc, il primesc. Spune-i dar sa se indrepteze bine si dupa opt zile sa veniti amandoi, impreuna, la bucuria cea pregatita.

Si iesind afara, monahul cel simplu a spus aceasta veste prea veselitoare si plina de bucurie egumenului, mai intai sa se pregateasca prin marturisire si pocainta, in acele opt zile, si apoi sa mearga impreuna cu el. Iar egumenul s-a bucurat foarte mult si indreptandu-se prin marturisire si pocainta adevarata, cu inima infranta, dupa opt zile, impartasindu-se cu Preacuratele si de viata facatoarele lui Hristos Taine, bolnavindu-se putin, s-a odihnit in Domnul Dumnezeul nostru.

Iar cel simplu si-a dat sufletul sau cel sfant acolo unde manca si vorbea cu dulceata cu iubitul sau Stapan. Si asa s-a suit egumenul cu cel simplu la viata cea fericita si nesfarsita, pe care, sa dea Dumnezeu s-o dobandim si noi cu darul Lui. Amin.