CĂLUGĂRUL CARUIA I S-A ARĂTAT MAICA DOMNULUI!

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...



      Povestirile Parintelui Cleopa:

Era odata un calugar in Galia, in Franta de astazi. Era pe timpul cand Biserica din Apus nu era catolica, ci era o singura Biserica Ortodoxa in toata lumea, ca pana la anul 1054 nu existau catolici sau protestanti, ci erau toti ortodox

. Acel calugar avea deosebita dragoste si mare evlavie catre Maica Domnului si in fiecare zi ii facea canoanele, acatistele si paraclisele. Si facea metanii totdeauna cu multe lacrimi la icoana Maicii Domnului, ca s-o aiba ajutatoare pe pamant si in vremea mortii si in ziua judecatii.

Dar, auzind el ca este atata frumusete in ceruri, zicea: "Daca un inger este atat de frumos, dar Maica Domnului, care-i imparateasa Heruvimilor? Oare nu pot eu in viata asta sa o vad pe Maica Domnului? Macar cat este cu putinta omului!" Si a inceput a se ruga: "Maica Domnului, daca vrei si daca crezi ca imi este de folos, as vrea sa te vad o data in veacul de aici, ca mai mare evlavie sa simt pentru tine si mai mare credinta. Eu vad sfintele tale icoane, dar as vrea sa vad cum esti tu in ceruri. Nu sunt vrednic, ca sunt om pacatos, dar macar cat este cu putinta omului". Ca de s-ar arata slava ei cuiva, ar muri omul de atata frumusete.

Dupa multi ani iarasi aude un glas: "Parinte, ia seama! Maica Domnului o sa ti se arate pentru evlavia ta, dar tu ai sa orbesti! Vrei sa ramai fara vedere?" Dar el zice: "Vreau! Sa raman orb cate zile mai am, numai sa o vad o data".

Si odata, pe cand era el la rugaciune, i s-a aratat Maica Domnului. A venit intai o mireasma a Duhului Sfant si cand a inceput sa apara lumina, cum rasare soarele, de mii de ori mai puternica, el ce s-a gandit? "Ca sa nu orbesc de tot, am sa inchid un ochi si am sa orbesc numai de unul".

Si a aparut Maica Domnului cu Mantuitorul in brate, asa cum este pictata pe icoane. Atunci a inchis un ochi. Si a cazut cu fata la pamant de atata lumina si frumusete, incat limba omeneasca n-o poate spune. Si Maica Domnului i-a spus: "Nu inceta a te ruga. Atat m-am aratat, cat iti este cu putinta". Si l-a binecuvantat si ca fulgerul s-a inaltat la cer. Calugarul a orbit cu ochiul cu care a privit stralucirea, dar era bucuros ca i-a ramas un ochi.

Si dupa ce a plecat Maica Domnului, avea mare bucurie si mare mangaiere de la Duhul Sfant care a venit prin Maica Domnului si l-a umplut de dragoste duhovniceasca, dar ii parea rau ca nu s-a uitat cu amandoi ochii, ca sa vada frumusetea ei cea negraita. Apoi se duce la icoana Maicii Domnului si zice: "Multumescu-ti tie Maica Domnului, ca te-am vazut! Imi pare rau ca mi-am crutat un ochi. Vreau sa raman orb pana la moarte, numai sa te mai vad o data".

Si s-a rugat ani de zile la Maica Domnului, cu lacrimi si cu post, ca sa i se mai arate o data, asa de mare bucurie ii lasase in suflet, ca nu poate sa inteleaga mintea si sa spuna limba de tarana, cata frumusete are chipul ei.

Atunci iar a auzit un glas: "Parinte, a auzit Maica Domnului rugaciunile tale si o sa ti se mai arate o data. Dar primesti sa ramai orb toata viata ta?" Si el, bucuros ca o s-o mai vada o data pe Maica Domnului -, pentru ca zicea, ca alta fericire si bucurie mai mare pe pamant nu este -, a zis: "Multumesc darului Stapanei cerului si al pamantu-lui, pentru dragostea ei. Pentru aceasta sunt in stare sa-mi pierd si viata vremelnica, nu numai vederea, numai s-o mai vad o data".

Si ce s-a gandit el: "Am sa pun mainile la ochi, sa vad macar asa printre degete lumina ei". Dar cand a vazut ca vine si cand a venit lumina asa de tare, el voia sa puna mainile la ochi. Si cand s-a uitat, in loc sa-l orbeasca, s-a intamplat alta minune: i-a deschis Maica Domnului si celalalt ochi! Si aude un glas: "Iata, ti-am vindecat si ochiul celalalt, caci pentru dragostea mea ai vrut sa fii orb! De acum ramai si ma vei vedea in veacul viitor pentru vecii vecilor!"

Si atat s-a aprins el de dragostea Maicii Domnului, ca toata viata, unde se ducea, il auzeau calugarii cantand Maicii Domnului o cantare. Si atata bucurie avea, ca in loc sa-l orbeasca de tot, i-a deschis si celalalt ochi care i-l orbise. Si toata viata lui lauda pe Maica Domnului, si nu avea alt cuvant, decat "Maica Domnului", oriunde.

Si s-a dus bietul calugar in ceruri, sa se sature de bucuria si lumina, de veselia cea negraita si de privirea Preacuratei Nascatoare, nu o clipa, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus sa aiba privirea cea duhovniceasca indreptata spre Preacurata si spre Mantuitorul si spre Sfanta Treime cu toti sfintii, in lumina cea neapropiata si sa se bucure si sa se veseleasca.

Noi sa nu dorim numaidecat o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanta a unui suflet asa de mare. Dar noi sa ne vedem de pacatele noastre si sa nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, ca nu suntem vrednici.

Sa ne vedem si sa ne plangem pacatele! Sa ne pocaim pana la ultima suflare; sa ne marturisim cu-rat, sa fim impacati cu toti, sa tinem sfintele posturi, sa ducem viata curata, sa avem dragoste catre aproapele si atunci si noi pacatosii vom nadajdui la mila Mantuitorului si a Preacuratei Fecioare Maria, ca sa o vedem si noi in veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci in vecii vecilor.

Pentru rugaciunile Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin.

Despre viziuni ceresti si inselaciuni dracesti

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                                    De ce construim biserici în locul spitalelor, școlilor

              De ce construim biserici în locul spitalelor, școlilor și a adăposturilor pentru săraci?

In genere scriu bloguri despre calatoriile mele,despre arta si religie.In anumite cazuri despre politica.
Sunt oameni pe aici,Lumina albastra,Kid cel rau,apa de ploaie si multi altii care ma interpeleaza cu fraze extrem de dure,dar avand ca numitor comun -De ce construim biserici în locul spitalelor, școlilor și a adăposturilor pentru săraci?
Aceasta fraza bantuie ba chiar si anumiti analisti politici,ce vor sa dea bine pe sticla.
Dacă cel ce întreabă aceasta ar fi cunoscut rolul şi misiunea Bisericii în societate, cu adevărat nu şi-ar fi avut rostul această întrebare. Însă, întrebarea nu este de ce facem un bine în detrimentul altui bine, ci de ce facem ceva rău în detrimentul binelui.

Aşadar, întrebarea ce arată adevărata cauză a problemei ridicate este de fapt “De ce construim bodegi, discoteci, cazinouri, sex-shopuri, bordeluri, fabrici de ţigări şi case de vânzare a drogurilor, în locul construcţiei de grădiniţe, şcoli, spitale, parcuri, adăposturi pentru săraci şi bătrâni, şi multe, multe altele?”. De ce atâta risipă de b ani, timp şi sănătate aruncate pe beţii, curvii, preacurvii, jocuri de noroc şi patimi, când iată că societatea în care trăim are nevoie atât de mare de educaţie, asistenta medicală şi socială, dar şi de şansa unui loc de muncă decent!

Pe drept, aceasta este adevărata întrebare, căci oare nu sunt bodegile, cluburile de noapte şi celelalte de care spuneam, pentru societate, asemenea tumorilor şi infecţiilor din corpul unui om bolnav? Nu ele sunt pricina durerii şi lipsurilor unei societăţi?

Vă întrebaţi unde sunt banii de şcoli şi de şcolarizare? Iată, întrebaţi mamele a căror soţi sunt beţivi ordinari şi cheltuiesc şi cel din urmă bănuţ ce i se cuvenea copilului la şcoală, pe băutura! Vă întrebaţi unde sunt banii de azile pentru bătrâni şi orfelinate pentru copii? Iată întrebaţii pe iubitorii de câştiguri uşoare şi lacomii de b ani care îi risipesc prin cazinouri! Vă întrebaţi unde sunt banii de spitale, biblioteci şi parcuri pentru joacă? Iată întrebaţii pe cei care cheltuie banii pe desfrâu prin bordeluri, pe cei care cheltuie banii pe ţigări şi în discoteci! Acolo sunt banii pentru cele bune şi de folos oricui, dar risipiţi pentru cele rele în detrimentul tuturor.

Şi singura care lupta împotriva acestor plăgi ale societăţii este Biserica lui Dumnezeu. Bisericile sunt în societate asemenea leucocitelor din corpul uman. Ele au menirea să-l despătimească pe om, să-l ţină sănătos, departe de boala păcatului, păcatul care este singura cauză a suferinţei umane.

Oare sunt prea multe biserici în detrimentul altor nevoi ale societăţii? Dar oare sunt de vină limfocitele ca organismul nu-şi poate dezvolta organele în mod normal, dobândind astfel lipsuri şi infirmităţi, sau de vină este tumoarea care consumă toate resursele de care are nevoie organismul, slăbindu-l şi mai tare? Tot aşa stau lucrurile şi cu bisericile lui Dumnezeu căci, luptând mereu împotriva imoralităţii, prin ele se menţine şi înzdrăveneşte sănătatea societăţii, precum fac limfocitele din organism, pe când bordelurile, cazinourile, discotecile şi celelalte, sunt asemenea tumorilor şi infecţiilor din corp. Acestea din urmă sug societatea de resurse şi nu o lăsa să se dezvolte armonios, ci o sărăcesc şi o îmbolnăvesc până la epuizare.

                Nu Biserica este de vină că nu sunt grădiniţe, şcoli şi spitale mai multe, căci tocmai ea binecuvintează, sfinţeşte şi stimulează activitatea lor. Biserica ne învaţă să avem iniţiativa binelui, să ne implicăm în societate în mod activ şi constructiv! Biserica lui Dumnezeu sădeşte conştiinţa binelui în mintea noastră, ne învaţă să-i iubim pe cei din societate, ne arată pericolele lăcomiei şi egoismul. Biserica insufla frica lui Dumnezeu ca înţelepciune de viaţă, care ne va ajuta să fim cinstiţi, să nu ne răzbunăm, să iertăm, şi să fim înţelegători cu toţi oamenii. O biserică construită astăzi poate aduce 10 spitale şi grădiniţe mâine. Biserica formează copii de azi, care vor fi oamenii de mâine… Ei vor decide ce să construiască şi cum. Biserica pune în inimele tuturor dorul după Dumnezeu şi după împărăţia cerurilor şi prin asta ne aminteşte tuturor că va veni o vreme când toţi ne vom înfăţişa la judecată doar cu faptele noastre fără bogăţii.

De ce credeţi că se străduiesc atât de mult unii să scoată Biserica şi dreapta credinţă din sânul şcolilor şi al liceelor? Cine se străduieşte oare să alunge sănătatea (învăţătura Bisericii) din societate, decât boala (imoralitatea umană)? Imoralitatea noastră este de vină, căci ea este generată şi întreţinută de toţi cei care iubesc răutatea, manifestându-se în mod făţiş prin toate construcţiile deprevării umane, ce le vedem la toate colţurile de stradă!

Şi cum am putea spune că sunt prea multe biserici construite, când tocmai în ele ajung să se reabiliteze şi să se însănătoşească curvarii, beţivii, narcomanii, şi toţi cei care au căzut victime ale patimilor?! Cum am putea să ne lipsim de singura noastră sursă de însănătoşire sufletească? Pe drept am spune că este inconştient bolnavul care îşi aruncă perfuzia de la mână, sau cel cu cangrena care refuza tratamentul cu antibiotice. Asemenea sunt inconştienţi şi cei care spun că sunt prea multe biserici, atâta timp cât societatea boleşte de imoralitate.

Pentru insuficientă şi proastă dotare a şcolilor, spitalelor şi a adăposturilor sociale, de vină sunt cei care ar fi avut puterea să le construiască dar în loc au construit bodegi, discoteci, bordeluri şi cazinouri. Dar mai de vină sunt cei care frecventează astfel de locuri, întreţinând şi întinzând şi mai mult aceste tumori ale societăţii. Însă nu numai aceştia sunt de vină, ci şi cei care nu au învăţat pe cei ai casei să se ferească de astfel de locuri, deşi era în puterea şi răspunderea lor să o facă. Şi în categoria aceasta intrăm majoritatea dintre noi.

                                         Despre viziuni ceresti si inselaciuni dracesti

Constat ca este o moda prin cluburi,implicit in spatiul virtual de ati povesti experientele extrasenzoriale.
Tor felul de personaje povestesc despre arhicunoscutul "tunel de lumina" ce apare de regula in moarte clinica,de ingeri ba chiar Iisus,ce ii tin de mana si le vorbesc.
Povestesc despre traversarea "campiei verzi" ,inflorate,sustinuti de ingeri spre Tatal Ceresc.
Personal imi exprim ideea ca nu exista Destin,Karma,ci Liberul Arbitru.
Deasemeni le spun ca nu pot fi eu cine stie ce personaj demn de a imi vorbi fiinte ceresti.

Peste toate acestea ,citind cu atentie Geneza si mai apoi Apocalipsa ne dam seama ca nu se poate calatori,nu se poate sa ni se arate raiul si iadul,chinurile si binefac erile unuia sau altuia.de ce?

PENTRU CA MOMENTAN NU EXISTA RAI SI IAD LOCUITE DE OAMENI.

Precis veti stramba din nas,numai ca citind Apocalipsa veti constata ca existaJudecata de Apoi,cand toti ,specific -TOTI-nu pe rand ,vom fi judecati si vom primi corp nestricacios.
Abia apoi vom discuta de viata vesnica in Rai sau in Iad.
Este de recomandat a se citi -Despre vise si vedenii -Ilie Cleopa.
Nu se ajunge la rugaciune neincetata cata vreme esti patimas, ci ajungi la primejdie de naluciri, halucinatii, chiar in stare de veghe. Cand amesteci rugaciunea cu patimile, biruiesc patimile cu tot felul de naluciri. Unii Il vad pe Domnul Iisus Hristos ca pe un tanar de care se indragostesc, altii ca pe un copil pe care il strang la san, ca rod al patimii. Cu inselari de acestea se ajunge pana la nebunie. Iar pe cel bolnav psihic il poti ajuta doar daca este constient de boala sa.

Pana nu te purifici de patimi, nu te avanta in rugaciunea neincetata, ca satana te prinde in inselaciuni dracesti, in loc de vederi ceresti. Intai trebuie facuta despatimirea. Cum? Trebuie lepadata iubirea de sine, iubirea curveasca de sine si semnele acestei iubiri sunt printre altele: judecarea, cartirea, nemultumirea.

Sunt doua faze ale nevointelor:

1. Faza ascetica
– toata stradania din partea omului sa se purifice de patimile sale.

2. Faza a doua
-dupa aceasta biruinta, caracterizata prin darurile Sfantului Duh, care ridica mintea la stari de credinta luminata. Sfintii au facut nevointe grozave, infricosetoare si au ajuns la starea lui Adam inainte de cadere, cand fiarele in prezenta lor leapada starea lor de fiare. Ca exemplu, aproape contemporan, avem pe Sfantul Serafim de Sarov si blandetea fiarelor din padure. Sfintii iubesc toata faptura lui Dumnezeu.

Faza ascetica cuprinde nevointele, iar faza mistica se caracterizeaza prin darurile Duhului Sfant, care ridica sufletul si mintea la stari luminate de credinta. Despatimirea este conditia rugaciunii neincetate.

Lepadarea de lume inseamna lepadarea de patimile lumii, nu de lume care e creatie a lui Dumnezeu.

In lume umbla oamenii lui Dumnezeu si oamenii acestei lumi.

Marian Pios

• 
  

CUVÂNT DESPRE RAI

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Oare cum as putea eu, nepriceputul si cu totul neiscusitul, să zugrăvesc prin cuvinte patria noastră cea veche din care am căzut? Dacă dumnezeiescul si marele Apostol Pavel ne spune că: Cele ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inimă de om nu s-au suit, acelea a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, apoi cum o limbă de tărână si o minte întunecată de păcate se va pricepe a spune cele nespuse?

Dar, fiindcă nu este bine nici a tăcea despre acea fericire si frumusete, voi îndrăzni a aduce prin cuvânt, din cele ce ne-am învătat din Sfânta Scriptură si din învătăturile Sfintilor Părinti, o umbră oarecare a acelor neumbrite si vesnice veselii, ca prin cele prea mici să suim întelegerea noastră după putere la cele prea mari si cu prea minunată frumusete împodobite.

Sfânta Scriptură ne spune despre rai că este asezat de Dumnezeu spre răsărit: Si a sădit Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri. N-ati auzit ce spune Isaia? Răsărit este numele Lui. N-ati auzit ce spune Psaltirea? Dumnezeu S-a suit peste cerurile ceruri-lor, spre răsărituri.

Sfântul Vasile cel Mare întelege raiul, după el si după toti sfintii, ca o desfătare, căci Eden înseamnă raiul desfătării. Aici trebuie să întelegem o desfătare vrednică de Dumnezeu, desfătare care este potrivită sfintilor.

Mai departe, arătând despre acele nespuse duhovnicesti veselii, zice: Acolo pornirile râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu (Psalm 45, 4). Sfintii Părinti ai Bisericii au spus că raiul este îndoit, adică este alcătuit si din cele simtite si din cele gândite, văzut si nevăzut, după cum omul este format din trup si suflet. Raiul îl întelegem si trupeste dar îl tâlcuim si duhovniceste. În rai va fi o desfătare duhovnicească desăvârsită a celor cinci simturi ale omului.

Raiul nu-i împărătia cerurilor. Raiul este locul unde a stat Adam si unde stau dreptii până la judecata de apoi. O stare provizorie. Nu-i hotărât să stea dreptii acolo pentru totdeauna, că de la judecată înainte, sufletele dreptilor nu se mai duc în rai, ci în împărătia cerurilor.

Iar deosebirea între cer si rai este negrăit de mare, pentru că atâta iubire a avut Dumnezeu de neamul omenesc, încât în locul raiului i-a dat împărătia cerurilor. Satana l-a scos pe Adam din rai, iar Dumnezeu, venind pe pământ si suferind pentru neamul omenesc, nu-l mai bagă în rai pe omul care face voia Lui si poruncile Lui si se teme de El, ci în ceruri. În Evanghelie ce s-a zis? "Fericiti cei săraci cu duhul, că acelora este împărătia raiului?" Nu, ci altfel: "împărătia cerurilor". Sau zice: "Fericiti cei izgoniti pentru dreptate, că acelora este împărătia raiului?" Nu, ci împărătia cerurilor.

"Iată dar - zice Sfântul Vasile -, a pierdut omul raiul, iar prin mila lui Dumnezeu cea negrăită, a câstigat cerul". Că unde a prisosit păcatul, zice Apostolul Pavel, acolo darul a prisosit.

Împărătia lui Dumnezeu nu este mâncare si băutură, ci dreptate, pace si bucurie în Duhul Sfânt. Iar ca să intre cineva în Împărătia cerurilor trebuie să se nască din apă si din Duh, să fie nevinovat ca pruncii, să rabde multe scârbe în viată si să se silească în toată viata la lucrul poruncilor Domnului.

Raiul, ca cineva să-l poată descrie, nu se poate. Niciodată nu poate să descrie cineva frumusetile raiului. Nici oamenii, nici îngerii. Auziti pe Apostolul Pavel: Ceea ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inimă de om nu s-a suit. Aceasta a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul.

Marele Vasile, arătând pe cât este nouă cu putintă despre rai, zice asa: "Omule, dacă-ti închipui că raiul este mâncare si băutură si veselie si grădină si flori si cântări si păsări si palate de aur, nu te opresc. Măcar asa să-ti închipui, dar râvneste la rai, adică să doresti raiul. Că dorind raiul, te lasi de păcat. Închipuie-ti si tu cum vrei, dar orice vei închipui tu despre rai, nu este ceea ce îti închipui tu, că raiul este mai presus de minte".

Apoi zice: "Deci ispiteste-te ca prin învătăturile acestea să vii întru întelegerea raiului aceluia si să ajungi si tu la zorile dumnezeiestii lumini. De esti trupesc si mare îndulcire socotesti din cele simtite, să ai acea închipuire a Raiului celui trupesc si săturarea cea prea dulce, si să te sârguiesti către acestea, fiindcă acolo vei afla desfătarea neîncetată! Dar mai bine decât îndulcirile cele trupesti, suie-te cu gândul către frumusetea îngerilor si învată-te cu de-amănuntul roadele dreptătii!"

Sfântul Vasile cel Mare vorbeste în Hexaime-ron despre rai, zicând: "Acolo sunt livezi prea dulci la vedere, cu multă si negrăită verdeată si foarte fru-mos împodobite. Acolo floarea nu străluceste putină vreme si apoi lipseste, ci îndelungată vreme si este o mireasmă a Duhului Sfânt, pe care omul nu o poate spune.

Buna lor mireasmă este fără de sat, frumoasa lor culoare de-a pururea străluceste si puterea vânturilor nu le slăbeste. Lunile cele noi nu le vestejesc, înghe-turile nu le îngheată, arsura soarelui nu le usucă; ci un duh măsurat, care dă oarecare subtire si dulce suflare, usor si cu dulceată suflă asupra lor, neîmpilat de vreme si nevestejit în veac, păzind sporul lor. Iar frumusetea sadurilor celor de acolo este si ea vrednică de facerea si sădirea Celui ce le-a sădit".

Si după multe, zice: "Care cuvânt va putea să arate multimea dulcetii si frumusetii aceleia?... Acolo sunt si neamuri de nenumărate feluri de păsări, care prin floarea aripilor si prin dulcea viersuire a glasuri-lor, aduc o dulceată negrăită, încât oamenii cei drepti de acolo se desfătează si se îndulcesc prin toate simtu-rile: pe unele văzându-le, pe altele auzindu-le". Mai departe zice: "De esti duhovnicesc si cugeti mai mult decât la îndulcirile trupesti, urcă-te cu gândul către frumusetile îngerilor si învată-te roadele dreptătii ce sunt în ei. Vezi râurile lui Dumnezeu cele pline de ape, ale căror porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu si a căror mester este singurul Dumnezeu".

Dar, într-adevăr, raiul în care a stat Adam era îndoit. Avea o parte simtită si una gândită, fiindcă în rai erau pomi din care se putea mânca. Ceea ce spune Sfânta Scriptură: pomul cunostintei binelui si răului, se poate închipui că a fost într-adevăr pom.

Dar de ce-i spune pomul cunostintei binelui si răului? Stiti voi ce înseamnă pomul cunostintei binelui si răului, din care a mâncat Adam si de ce se cheamă asa? Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre acest pom: "Pomul cunostintei binelui si rău-lui din rai se chema asa pentru că două lucruri mari a arătat el după ce au gustat Eva si Adam dintr-însul: A arătat binele si răul".

A arătat cât de bine era dacă nu mânca din pom, că Adam, care a stat 700 de ani în rai, s-a desfătat acolo de atâtea bunătăti - si de cele simtite si de cele gândite, că auzea si îngerii în ceruri si îi vedea cum îl laudă pe Dumnezeu. Iar atunci când l-a scos afară din atâta dulceată si frumusete, a cunoscut cât de bine era dacă nu mâncam din pom. Si iarăsi, a cunoscut si răul: "Cât de rău este, si ce mare răutate ne-a ajuns pe noi, fiindcă am mâncat din pom".

Iată ce înseamnă pomul cunostintei binelui si răului. A cunoscut cât de rău a făcut că a călcat porunca lui Dumnezeu si cât de bine era dacă nu o călca si nu mânca din pom. Asa se tâlcuieste pomul cunostintei binelui si răului după Sfintii Părinti.

Dar să continuăm despre rai. Marele Vasile spune acolo: "Păsările raiului nu mai mor ca cele de pe pământ si nu mai îmbătrânesc, că sunt pline de Duhul Sfânt. Acolo cele patru stihii care sunt pe pământ: aerul, apa, pământul si cerul, sunt atât de împodobite de Dumnezeu, cum nu se poate vorbi. Cele patru anotimpuri ale anului: primăvara si vara, toamna si iarna, asa de frumos sunt îmbinate unele cu altele, încât nu se mai satură omul în veacul veacului de a trăi acolo.

Acolo niciodată nu este silă a vânturilor si nepotrivire a anotimpurilor. Acolo nu-i nici prea frig, dar nici prea cald. Nu-i nici prea mare vânt, dar nici să nu fie deloc. Nu-i niciodată acolo ploaie prea multă, dar nici să nu fie. Deci cele patru stihii, cele patru anotimpuri, sunt îmbinate în asa fel, încât pro-voacă o negrăită plăcere la cele cinci simtiri ale omului.

Gustul. Poamele din rai au atâta dulceată si atâta felurime de gusturi, încât omul nu mai poate pofti nimic peste dulceata lor.

Auzul. Cântările de acolo care desfătează nu gustul, ci alt simt al omului, auzul, atâta frumusete au, încât o mie de ani se pare un ceas în rai, cum citim si în Mântuirea păcătosilor.

Pipăitul cel îndoit, înăuntru si în afară, acolo atât frumusete are si atâta blândete în zidiri, încât niciodată spini nu există, lucru aspru nu există, lucru care să te ardă nu există, lucru care să te otrăvească nu există, asa încât pipăirea si cea dinăuntru si cea din afară este fără nici o vătămare.

Mirosul. Atâta mireasmă a Duhului Sfânt este acolo si florile acelea atâta mireasmă au, încât nu mai poti să-ti închipui că ar mai exista altceva în lume să miroasă mai frumos ca acelea.

Vederea. Iar vederea se desfătează întru atâta frumusete (Gan-Eden, adică vesnică desfătare), încât nu poate omul nici într-un fel să mai cugete că ar putea vedea ceva mai frumos ca acolo.

Se desfătează cele cinci simtiri ale omului de nu pot mai mult. Ai văzut ce spune în Psaltire: Pornirile râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu. Stiti voi ce înseamnă pornirile râurilor? Râurile Duhului Sfânt se varsă în rai si veselesc cetatea lui Dumnezeu - raiul si sufletele -, încât nu poate omul să spună cu limba asta de tărână ce mângâiere a Duhului Sfânt vine acolo.

Pornirile râurilor, pornirile darului Duhului Sfânt care se varsă în rai, atât veselesc inima si mintea omului, încât el nu mai poate cugeta, nici cu inima, nici cu mintea, nimic mai presus decât acele mângâ-ieri ale darului Duhului Sfânt. Si acesta-i raiul, dacă-ti poti închipui asa, dar nu împărătia cerurilor.

V-am spus că omul este îndoit, o parte văzută si una nevăzută. Raiul este si simtitor, ca omul să poată gusta si cu trupul si cu vederea dulcetile lui; si gânditor, pentru că sufletul omului acolo nu este împiedicat să vadă cerul sau dăntuirile arhanghelilor si ale îngerilor sau să audă cântările din cer. Între partea văzută si cea nevăzută este mare legătură.

În rai Dumnezeu a spus lui Adam să lucreze raiul si să-l păzească. Dar stiti ce lucrare era aceea? Întreabă pe Sfântul Nil Ascetul. Era lucrarea rugă-ciunii si păzirea mintii. Raiul cel cuvântător din sufletul lui! A lucra raiul este totdeauna a fi în rugăciune necontenită cu Dumnezeu, asemenea cu îngerii, căci Adam îi auzea rugându-se si cântând lui Dumnezeu; iar a-l păzi este de a-si păzi mintea, să nu alunece cumva spre gândire împotriva lui Dumnezeu.

Închei aici prin cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: "Învată-te, omule, ca din niste învătături ca acestea să vii întru întelegerea Raiului si să ajungi la zorile dinaintea luminii, unde răsare lumina cunos-tintei si unde raiul desfătării s-a sădit". Amin.

Parintele Cleopa