DESPRE RUGĂCIUNE

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

                       Calea spre Dumnezeu este  rugăciunea.

Măsurarea drumului stră­bătut se face după feluritele stări de rugăciune în care intră treptat cel ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic. Învaţă să te rogi lui Dumnezeu aşa cum trebuie. După ce ai învăţat să te rogi cum trebuie, roagă-te mereu şi lesne vei moşteni mântuirea. Mântuirea apare de la Dumnezeu la vremea ei, însoţită de o vestire de netă­găduit a inimii, celui ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic. Pentru ca rugăciunea să fie fără gre­şeală trebuie ca ea să fie adusă dintr-o inimă plină de sără­cie cu duhul, din inimă înfrântă şi smerită. Toate celelalte stări ale inimii, până la înnoirea ei de către Duhul Sfânt, să le socoţi - cum şi sunt ele cu adevărat - nepotri­vite păcă­tosului care se pocăieşte şi Îl roagă pe Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi pentru slobozirea - ca dintr-o temniţă şi din obezi - din robia patimilor. 

Când te trezeşti din somn, primul tău gând să fie la Dumnezeu; adu lui Dumnezeu însăşi începătura gân­durilor tale, încă nepecetluită cu nici o întipărire deşartă. Când mergi spre somn, când te pregăteşti să te cufunzi în acest chip al morţii, cele din urmă gânduri ale tale să fie la veşnicie şi la Dumnezeu, Care împărăţeşte în ea. 

Un înger i-a descoperit unui călugăr sfânt următoarea rându­ială bine plăcută lui Dumnezeu a gândurilor la rugăciune: „Începutul rugăciunii se cuvine să fie alcătuit din slavos­lovirea lui Dumnezeu, din mul­ţu­mită adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale cele fără de număr; după aceea, datori suntem să aducem lui Dumnezeu mărturisirea fără nici o făţărnicie a păcatelor noastre, cu duh înfrânt; iar în încheiere putem înfăţişa Domnului - cu mare sme­renie, totuşi - cereri pentru nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti, lăsând cu evlavie împlinirea sau neîmplinirea acestor cereri în seama voii Lui”.

Rugăciunea este în sine, ca împreună-vorbire cu Dumnezeu, un bun foarte înalt, adeseori cu mult mai înalt decât ceea ce cere omul, şi Milos­tivul Dumnezeu, neîm­plinind cererea omului, îl ţine pe acesta la rugă­ciu­ne ca să n-o piardă, să nu lase acest bun înalt al rugăciunii după primirea lucrului cerut, cu mult mai puţin bun. Cere­rile a căror împlinire au urmări vătămă­toare Dumnezeu nu le împlineşte; El nu împlineşte nici cererile potrivnice sfintei Lui voi, potrivnice preaîn­ţe­leptelor şi neurma­telor Sale judecăţi. Împotriva hotărârii lui Dumnezeu a cerut marele Moise, văzătorul de Dumnezeu, să i se dăruiască a intra în pământul făgăduinţei, şi n-a fost ascultat (Deuteromonul 3, 26); împotriva hotărârii lui Dumnezeu s-a rugat Sfântul David, înaripându-şi rugăciunea prin postire, cenuşă şi lacrimi, pentru păstrarea vieţii fiului său bolnav şi n-a fost ascultat (2 Regi 12). 

Şi tu, dacă Dumnezeu nu împlineşte cererea ta, pleacă-te cu evlavie înaintea voii Atotsfântului Dumnezeu, Care, din nepătrunse pricini, a lăsat cererea ta neîmpli­nită. Fiilor lumii, care cer de la Dumnezeu bunuri pământeşti pentru îndestularea poftelor trupeşti, 

Sfântul Apostol Iacov le vesteşte: Cereţi şi nu primiţi fiindcă rău cereţi, ca întru dezmierdările voastre să cheltuiţi (Iacov 4, 3)  Omul caută la faţă, iar Dumnezeu caută la inimă (1 Regi 16, 7); însă în om aşezarea lăuntrică a inimii se potriveşte mult cu atitudinea sa din afară. Drept aceea, atunci când stai la rugăciune dă trupului poziţia cea mai evlavioasă cu putinţă. Stai, ca un osândit, cu capul plecat, fără a îndrăzni să priveşti la cer, cu mâinile lăsate în jos sau împreunate la spate, ca şi cum ar fi legate, aşa cum sunt legaţi de obicei răufăcătorii prinşi la locul faptei. Sunetul glasului tău să fie sunet jalnic de tânguire, ca glasul unui om rănit de o armă ucigaşă sau sfâşiat de o boală cumplită. 

Dacă te-ai hotărât să-i aduci lui Dumnezeu prinos de rugăciune, leapădă toate cugetările şi grijile lumeşti. Nu te îndeletnici cu gândurile care îţi vor veni atunci, oricât îţi vor părea de însemnate, strălucitoare, trebuincioase. Dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, iar cele tre­buin­cioase pentru viaţa vremelnică vei reuşi să le dai la vremea potrivită. Nu este cu putinţă să slujeşti lui Dumnezeu cu rugăciunea şi totodată să-ţi umpli mintea cu gânduri şi griji lăturalnice. 

Iertarea tuturor greşelilor aproapelui - a tuturor, până la una, chiar şi a celor mai grele - este condiţia de neînlăturat a reuşitei la rugăciune. Şi când staţi de vă rugaţi, porunceşte Mântuitorul, iertaţi tot ce aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre; iar dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre (Marcu 11, 25-26). „Rugăciunea celor ce pomenesc răul e ca semă­natul pe piatră”, a zis Preacuviosul Isaac Sirul.

Cantitatea rugăciunii se hotărăşte pentru fiecare în parte după felul lui de viaţă şi măsura puterilor sale sufleteşti şi trupeşti. Cei doi bănuţi ai văduvei, aduşi de către ea în templu şi care alcătuiau toată averea ei, s-au arătat în cumpăna Dreptului Judecător mai mari decât prinoasele însemnate aduse de bogaţi din prisosurile lor. Aşa să judeci şi cu privire la rugăciune: cantitatea ei să ţi-o stabi­leşti după puterile tale, amintindu-ţi înţeleapta povaţă a marelui povăţuitor al monahismului: „De sileşti trupul tău neputincios la fapte ce întrec puterile lui, prin asta bagi în sufletul tău întu­necare şi îi aduci tulburare, iar nu folos”. 

De la o consti­tuţie sănătoasă şi viguroasă se cere rugăciune pe potrivă. „Toată rugăciunea în care trupul nu se osteneşte, iar inima nu vine la străpungere, a zis acelaşi mare Părinte, se socoate ca roadă necoaptă, fiindcă această rugăciune e fără suflet”. Când eşti prins cu datoriile mireneşti sau, dacă eşti monah, cu ascultările şi nu-ţi este cu putinţă să-ţi faci timp cât ai vrea pentru rugăciune, oricât ţi-ai dori-o, nu te tulbura: slujirea legiuită şi făcută în conglăsuire cu conştiinţa îl pregăteşte pe om pentru rugăciunea cea cu deadinsul şi înlocuieşte cantitatea prin calitate. Nimic nu ajută sporirea în rugăciune, cum o ajută conştiinţa împăcată, prin făptuirea cea plăcută lui Dumnezeu. 

Sufletul rugăciunii este luarea-aminte. Trupul fără suflet e mort, iar rugăciunea fără luare-aminte e, aşij­derea, moartă. Fără luare-aminte, rugăciu­nea rostită se preface în vorbire deşartă, iar cel ce se roagă astfel se numără cu cei ce iau numele Lui Dumnezeu în deşert. 

Cuvintele rugăciunii să le rosteşti fără grăbire; nu îngădui minţii să rătă­ceas­că peste tot, ci zăvorăşte-o în cuvintele rugăciunii. Strâmtă şi mâhnicioasă este această cale pentru minte, ce s-a obişnuit să vagabondeze slobod prin lume; însă această cale duce la luarea-aminte. Cine va gusta din marea bunătate a luării-aminte, acela va iubi să-şi strâm­toreze mintea pe calea care duce la fericita luare-aminte. Luarea-aminte este cel dintâi dar al harului dumnezeiesc, trimis de sus celui care se osteneşte şi cu răbdare pătimeşte în nevoinţa rugăciunii. Haricei luări-aminte trebuie să-i premeargă silinţa omului spre luarea-aminte: aceasta din urmă trebuie să fie martorul lucrător al nemincinoasei dorinţe de a o primi pe cea dintâi. Luarea-aminte a omului este înviforată de gânduri şi visări, se clatină din pricina lor; luarea-aminte harică e neclintită şi plină de tărie. Nu-ţi îngădui să te împrăştii cu gândurile la rugăciune, să urăşti visarea, să lepezi grijile cu puterea credinţei, să baţi în inimă cu frica de Dumnezeu - şi lesne vei deprinde luarea-aminte. Mintea care se roagă trebuie să se afle în stare de adevăr deplin. Visarea, oricât ar fi de ademe­ni­toa­re şi frumoasă la arătare, pentru simplul fapt că e o alcătuire proprie şi samavolnică (arbitrară) a minţii, scoate mintea din starea de adevăr dumnezeiesc, o aduce în starea de amăgire de sine şi înşelare, drept care şi trebuie lepădată la rugă­ciune. În vremea rugăciunii, mintea trebuie să o avem şi cu toată osârdia să o păzim fără închipuiri, lepădând toate chipurile care ni se zugrăvesc în ea prin virtutea închipuirii: fiindcă la rugăciune mintea stă înaintea Dumnezeului Nevăzut, Care nu poate fi închipuit în nici un chip material. Chipurile, dacă mintea le va îngădui la rugăciune, se vor face un văl, un zid de nepătruns între minte şi Dumnezeu. „Cei ce nu văd nimic în rugăciunile lor Îl văd pe Dumnezeu”, a grăit Sfântul Meletie Mărtu­ri­sitorul.

Dacă în vremea rugăciunii tale ţi se înfăţişează în chip simţit sau se zugrăveşte în tine de la sine, în chip gândit, chipul lui Hristos sau vreunui înger sau vreunui sfânt - într-un cuvânt, orişice fel de chip - nicicum să nu iei această arătare drept ade­vărată, nu o băga de loc în seamă, nu sta de vorbă cu ea. Altminteri, negreşit te vei supune unei înşe­lări şi foarte puternice vătămări sufleteşti, precum s-a şi întâmplat cu mulţi. Mai înainte de a fi înnoit de către Sfântul Duh, omul nu e în stare să aibă împărtăşire cu duhurile sfinte. Aflându-se încă în tărâmul duhurilor căzute, în robia lor, nu e în stare să le vadă decât pe ele, şi acestea, văzând la om înaltă părere despre sine şi amăgire de sine i se arată în chip de îngeri luminaţi, în chipul lui Hristos Însuşi, pentru a pierde sufletul lui. Sfintele icoane sunt primite de către Biserică pentru încălzirea amintirilor şi simţămintelor evlavioase, iar nicide­cum pentru întărâtarea închipuirii. Stând înaintea icoanei Mântuitorului, să stai ca înaintea Domnului Iisus Hristos Însuşi, Care e pretutindenea fiitor după dumnezeire, şi prin icoana Sa este de faţă în acel loc unde se află ea. 

Stând înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu, să stai ca înaintea Însăşi Sfintei Fe­ci­o­are, dar mintea ta păstreaz-o fără chipuri: este o mare deosebire între a fi în prezenţa Domnului şi înaintea Lui şi a ţi-L închipui pe Domnul. Sim­ţă­mân­tul că Domnul este de faţă aduce în inimă frica mântuitoare, bagă în ea mântuitorul simţă­mânt al evlaviei, iar închipuirea Domnului şi a Sfin­ţilor împărtăşeşte minţii o anu­mită materia­li­ta­te, o aduce în mincinoasa şi trufaşa părere de sine, aduce sufletul într-o stare minci­noa­să, în starea amăgirii de sine. Înaltă stare este a simţi că Dumnezeu e de faţă! 

Ea înfrânează mintea de la împre­ună-vorbirile cu gândurile stră­ine care unel­tesc împotriva rugăciunii; ea îi aduce omului din belşug simţirea nimicniciei sale; ea îl face pe om priveghetor asupră-şi, păzindu-l de greşeli, chiar şi de cele mai mărunte. Simţirea că Dumnezeu este de faţă se dobândeşte prin ru­gă­ciune cu luare-aminte. Mult ajută la dobân­di­rea ei şi starea cu evlavie înaintea sfintelor icoane. Cu­vin­tele rugă­ciu­nii, însufleţite de luarea-aminte, pă­trund adânc în suflet, străpung, ca să zic aşa, ini­ma, şi nasc în ea străpungerea. Cuvintele rugă­ciu­nii săvârşite cu împrăş­tiere se ating de suflet numai pe deasupra, fără a lăsa în ele nici o întipărire.

În nevoitorul rugăciunii, sporirea în rugăciune începe să se arate printr-o osebită lucrare a luării-aminte: din vreme în vreme, aceasta cuprinde fără veste mintea, închizând-o în cuvintele rugăciunii. După aceea, ea se face mult mai statornică şi mai dăinuitoare: mintea se lipeşte, parcă, de cuvintele rugăciunii, este trasă de ele spre unirea cu inima. În cele din urmă, cu luarea-aminte se uneşte pe neaşteptate străpungerea, şi îl face pe om biserică a rugăciunii, biserică a lui Dumnezeu. 

Sim­ţămintele născute prin rugăciune şi pocăinţă sunt: uşurarea conştiinţei, pacea sufletească, împăcarea cu aproapele şi cu împrejurările vieţii, mila şi împreună-pătimirea faţă omenire, înfrânarea de la patimi, răceala faţă de lume, supunerea faţă de Dumnezeu, puterea în lupta cu gândurile şi înclină­rile păcătoase. Să te mul­ţumeşti cu aceste simţiri în care guşti, totuşi, nădejdea mântuirii. Nu căuta mai înainte de vreme înalte stări duhovniceşti şi extaze în rugăciune. Acestea nu sunt deloc aşa cum se înfăţişează închipuirii noastre: lucrarea Sfântului Duh, din care apar înaltele stări ale rugăciunii, sunt neajunse pentru mintea trupească. Învaţă-te să te rogi din tot cugetul tău, din tot sufletul tău, din toată vârtutea ta. Vei întreba: „Cum adică?” Aceasta nu o poţi afla decât încercând. Sileşte-te să te îndeletniceşti necontenit cu rugă­ciu­nea întru luare-aminte: rugăciunea întru luare-aminte îţi va răspunde la întrebare prin fericita cunoaştere din cercare. 

Cel care caută în rugăciunea sa bunuri stri­că­cioase pământeşti stâr­neşte împotrivă-i nemulţu­mirea Împă­ra­tu­lui Ceresc. Îngerii şi Arhan­ghelii - aceste căpetenii ale Lui - caută spre tine în vremea rugăciunii tale, să vadă ce vei cere de la Dumnezeu. Ei se minunează şi se bucură când văd pe cel pământesc că părăseşte pământul şi aduce prinos de cerere pentru primirea uneia dintre bunătăţile cereşti; dimpotrivă, se supără pe cel ce trece cu vederea cele cereşti şi cere lucruri de ale sale, pământeşti şi stricăcioase. 

 Multa vorbărie (Matei 6, 7-8), osândită de Domnul în rugăciunile păgânilor, stă în numeroasele cereri de bunătăţi vremelnice care umplu rugăciunile păgâ­nilor, în acea împletire ritoricească în care sunt în­făţişate ele, de parcă podoabele retorice, sonori­tatea materială şi puterea stilului L-ar putea înrâuri pe Dumnezeu aşa cum înrâuresc auzul şi nervii oamenilor trupeşti. Osândind această multă vorbă­rie, Domnul n-a osândit nicicum rugăciunile pre­lungite, aşa cum li s-a părut unor eretici: El Însuşi a sfinţit rugă­ciunea prelungită, rămânând timp înde­lung la rugăciune. Şi a petrecut noaptea în rugă­ciune către Dumnezeu (Luca 6, 12), isto­riseşte despre Domnul Evanghelia. 

Lungimea rugăciunii la plăcuţii lui Dumnezeu vine nu din multa vorbărie, ci din belşugul simţămintelor duhovniceşti care apar în ei la vremea rugăciunii. Prin îmbelşugarea şi puterea acestor simţăminte se desfiinţează, ca să zic aşa, timpul, prefăcându-se în veşnicie pentru sfinţii lui Dumnezeu. Atunci când lucrătorul rugăciunii ajunge la sporire în fericita sa nevoinţă, felurimea gândurilor din psalmi şi din alte rugăciuni devine nepotrivită cu aşe­zarea lor lăuntrică. Rugă­ciunea vameşului şi alte rugă­ciuni foarte scurte rostesc cel mai bine nerostita, cuprinzătoarea do­rinţă a inimii, şi plăcuţii lui Dumnezeu au petrecut adeseori în astfel de rugăciune multe ceasuri, zile şi ani, fără a simţi nevoie de felurime a gândurilor pentru rugăciunea lor puternică şi concentrată. Rugăciu­nile alcătuite de eretici sunt foarte asemănătoare cu rugăciunile păgânilor: în ele e multă vorbărie; în ele este frumuseţea pămân­tească a cuvântului; în ele e înfierbân­tarea sângelui; în ele nu e pocăinţă îndes­tu­lă­toare; în ele este năzuinţă către nunta Mielului de-a dreptul din casa de desfrânare a patimilor; în ele este amăgire de sine. Ele sunt străine de Duhul Sfânt: adie din ele suflarea molipsitoare a duhului întunecat, a duhului viclean, a duhului minciunii şi pierzării.

 Tu, care vo­ieşti să te aproprii de Dumnezeu şi să te împropriezi Lui prin adăstarea statornică în rugăciune, ia seama! Cercetează cu luare-aminte felul tău de a gândi: nu eşti, cumva, molipsit de vreo învăţătură mincinoasă? Urmezi întru totul şi fără nici o abatere învăţătura Bi­se­ricii de Răsărit, sin­gura adevărată, sfântă, aposto­leas­că? Dacă cineva nu ascultă de Biserică, a zis Domnul uce­nicului Său, să-ţi fie ca un păgân şi ca un vameş (Matei 18, 17), care sunt străini de Dumnezeu, vrăjmaşi lui Dumnezeu. Şi ce însemnătate poate avea rugăciunea celui care se află în vrajbă cu Dumnezeu, în înstrăinare faţă de El?

Recunoaşterea propriei păcătoşenii, a propriei nepu­tinţe, a propriei nimicnicii este condiţia de ne­în­lăturat pentru ca Dumnezeu să primească şi să asculte cu milostivire rugăciunea. Toţi Sfinţii au pus la temelia rugă­ciunii recunoaşterea şi mărturisirea păcătoşeniei lor şi a păcătoşeniei întregii omeniri. Sfinţenia omului atârnă de recunoaşterea şi mărturisirea acestei păcătoşenii. Cel ce dăruieşte oamenilor sfinţenie pentru pocăinţa lor a grăit: Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13).

Tu, care voieşti să te îndeletniceşti cu nevoinţa rugăciunii! Mai înainte de a purcede la această nevoinţă, sileşte-te să ierţi pe oricine te-a amărât, te-a clevetit, te-a batjocorit, pe oricine ţi-a pricinuit vreun rău, oricare ar fi acest rău. Cel înaintea Căruia voieşti să stai prin rugă­ciune a poruncit: De îţi vei aduce darul rugăciunii tale la altarul cel de sus al Împăratului Regilor, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, şi atunci venind adu darul tău (Matei 5, 23-24). [

 Dacă rabzi sărăcie, ori te strâmtorează împrejurări mâhnicioase, ori unelteşte împotriva ta şi te pri­go­neşte vrăjmaşul tău, nu lua aminte, pentru ca la rugăciune luarea ta aminte să nu fie clintită de nici o împrăştiere, de nici o tulburare; nu lua aminte la amintirile şi gândurile care ţi se înfă­ţi­şea­ză, privi­toare la sărăcia ta, la împrejurările grele în care te afli, la vrăjmaşul tău. Cel sub a Cărui deplină stăpânire vă aflaţi şi tu, şi împre­ju­ră­rile în care te afli, şi vrăjmaşul tău, grăieşte către cei preaiubiţi ai Săi: Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi (Ioan 14, 1).

Nu admira natura văzută, nu te lăsa prins de contemplarea frumuseţilor ei; nu pierde vremea atât de preţioasă şi puterile sufletului cu dobân­direa cunoştinţelor aduse de ştiinţele lumeşti. Atât puterile, cât şi timpul să le întrebuinţezi pentru dobândirea rugăciunii care săvâr­şeşte sfânta sluj­bă în cămara ta cea lăuntrică. Acolo, în tine însuţi, rugăciunea îţi va descoperi o privelişte care va atrage întreaga ta luare-aminte: ea îţi va aduce cunoştinţe pe care lumea nu poate să le încapă şi de care nici nu are habar. 

Acolo, în adâncul inimii, vei vedea căderea ome­nirii, vei vedea sufletul tău omorât de păcat, vei ve­dea mormântul, vei vedea iadul, vei vedea demonii, vei vedea legăturile şi obezile, vei vedea sabia de foc a heruvimului care străjuieşte calea spre viaţa veşnică, care îngră­deşte omului intrarea în locaşul Raiului vei vedea multe alte taine ascunse de lume şi de fiii lumii. Când ţi se va descoperi această privelişte, privirile tale se vor lipi de ea; te vei răci faţă de toate cele vremelnice şi strică­cioase, care ţi-au fost pe plac până în ceasul acela.

Demonii le insuflă oamenilor să se oştească împotriva lucrătorului rugăciunii, să-l osândească pentru ciudăţenia purtării sale, pentru puţinătatea faptelor lui folositoare, să-i scoată vină că e leneş, făţarnic şi face pe sfântul, să pună pe seama lui gânduri rele şi viclene, fapte stricate, să strice şi să tulbure liniştirea lui, să-l silească la îndeletniciri potrivinice vieţuirii lui, tovarăşe cu abaterea minţii de la rugăciune, cu împrăştierea, cu stricarea păcii sufleteşti. Cunoscând pricina începătoare a acestor ispite, să ne rugăm, precum ne porunceşte Evanghelia şi ne predanisesc Sfinţii Părinţi, pentru cei de aproape ai noştri, care păcătuiesc întru ne­cu­noştinţă şi din îndemn străin; măiestriile de­mo­nilor le va strica Dumnezeu. Ispitindu-ne din afară, demonii se ţin de ticăloşii şi înlăuntrul nostru. Când ne depărtăm în însingurare şi începem a ne îndeletnici cu rugăciunea, stârnesc în noi felurite dorinţe păcătoase pe care nu le simţeam mai înainte, învăluiesc inima noastră cu nenumărate gânduri şi visări păcătoase, care până atunci nu se arătaseră niciodată minţii noastre şi fac acestea cu scopul ca noi, aduşi într-o stare de nedumerire şi descurajare şi nevăzând nici un folos de la ne­vo­inţa rugăciunii şi de la însingurare, să ne lăsăm de ele. Această lucrare a demonilor se înfăţişează nevoito­rilor noi în nevoinţă ca o lucrare a sufletului lor: vrăjmaşii noştri cei nevăzuţi şi vicleni, săvâr­şindu-şi fărădelegile, vor totodată să se ascundă, ca omul să nu poată ieşi din cursele pe care ei i le-au întins, să meargă la destrămare lăuntrică şi la pierzanie sigură.

Dat fiind că pentru demoni este un lucru foarte în­sem­nat să se ascundă de om, pentru om este un lucru foarte însemnat să înţeleagă că ei sunt lucrătorii înce­pători ai păcatului, izvorul ispitelor noastre, şi nici­de­cum cei de aproape ai noştri, nici noi - atunci când ne petrecem viaţa slujind lui Dumnezeu - şi nici vreo oarecare întâm­pla­re. Privind cum lucrează vrăjmaşii, ne deprindem trep­tat, sub călăuzirea cuvântului lui Dumnezeu, să priveghem cu trez­vie asupra lor şi asupra noastră şi să ne împotrivim lor cu tărie. Smeriţi-vă, ne povăţuieşte Apostolul verhovnic, sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe pe voi la vremea potrivită, toată grija aruncând spre Dânsul - că El Se îngrijeşte pentru voi. Fiţi treji, privegheaţi - că vrăj­maşul vostru, diavolul, umblă ca un leu răc­nind, căutând pe cine să înghită: căruia staţi îm­potrivă întăriţi fiind prin credinţă (1 Petru 5, 6-9). 

Este de neapărată trebuinţă ca mai întâi să ne desfacem de avuţia materială, să ne despărţim de lume, să ne lepădăm de ea: numai după săvâr­şirea acestei lepădări poate creştinul să-şi vadă lăuntrica înrobire şi temniţă, lăuntricele legături şi răni, lăuntrica omorâre a sufletului. Lupta cu moartea care trăieşte în inimă, săvâr­şită prin rugă­ciune, sub călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu, e răstignire, este pieire a sufletului pentru mântuirea sufletului (Marcu 8, 35). 

Cel ce împreunează rugăciunea cu plânsul se nevoieşte după rânduiala arătată de Însuşi Dumnezeu, se nevoieşte după cuviinţă, în chip legiuit. La vremea sa, el va da roadă îmbelşugată: bucuria mântuirii neîndoielnice. Cel ce a înstrăinat plânsul de rugăciunea sa se osteneşte împotriva rânduielii lăsate de Dumnezeu şi nu va culege nici un fel de roade sau, mai bine zis, va culege spinii părerii de sine, amăgirii de sine, pierzării. Fraţilor! Să nu ne îngăduim a ne amăgi cu gân­dul mincinos, caraghios, nechibzuit, pierzător; să nu ne repezim a căuta desfătări în rugăciunea noastră! Nu este dată păcătoşilor desfătarea harică; acestora li se cuvine plânsul: pe acesta să-l căutăm cu toată osârdia, să căutăm această comoară, cheia tuturor comorilor duhov­niceşti. Cel ce nu are plâns se află într-o stare min­cinoasă: el este înşelat de trufia sa. Sfinţii Părinţi numesc plânsul „călăuză în nevoinţa duhov­nicească”. El trebuie să meargă înaintea tuturor cugetărilor noastre evlavioase, să le îndrepteze spre ţelul cel adevărat. Cu­ge­tarea care nu este pătrunsă şi călăuzită de plâns este o cugetare rătăcită. 

Dată fiind cumplita sărăcie a vremii noastre în povăţuitori ai adevăratei rugăciuni, să ne alegem ca povă­ţuitor şi călăuzitor plânsul. El ne va învăţa rugă­ciu­nea, iar de înşelarea de sine ne va păzi. Toţi câţi au lepădat plân­sul au căzut în înşelare de sine. Aceasta o spun cu tărie toţi Sfinţii Părinţi 

 Este cu neputinţă, bagă de seamă Sfântul Ioan Scărarul, ca cel ce doreşte să înveţe a se ruga să poată învăţa asta numai din vorbe. Dascălii ei sunt cercarea (experienţa) şi plânsul. În stră­pungerea şi smerirea duhului să începem nevoinţa rugă­ciunii, să intrăm sub acoperământul plânsului: Dumnezeu Însuşi, Care dă rugăciune celui ce se roagă (1 Regi 2, 9), se va face nouă Dascăl al rugăciunii. 

Bibliografie: Sfântul Ignatie Brian­cianinov, Experienţe ascetice, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2000

Pentru ca să umblăm pe calea lui Dumnezeu cu luare aminte

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Să ne sârguim fratilor, pentru mântuirea noastră şi să fim cu luare aminte ca să nu pierdem vremea in zadar, căci cu adevărat, mult vom căuta zilele acestea şi nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna către sine: Arsenie, nevoieste-te să-ti câstigi ceea ce ai cugetat când ai iesit din lume! Iar noi, ne aflăm in mare lenevire, şi nici pentru ce am lăsat lumea nu ştim, nici ce lucru este ceea ce am hotărât să săvârsim. Pentru aceea, nu numai că nu sporim, ci şi pururea ne scârbim. Aceasta ni se pricinuieste că nu suntem cu luare aminte şi cu pază in inima noastra. Că de am vrea cu tot dinadinsul să ne nevoim putin, nu ne-am scârbi atât de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru că desi are cineva osteneală la inceput, dar putin câte putin sporeste inainte şi apoi cu odihnă săvârseste faptele cele bune, că vazând Dumnezeu osteneala lui ii da ajutor. Deci, sa ne silim pe noi insine, sa punem incepere ca sa voim binele. Căci cu toate ca n-am ajuns la fapta, dar şi vointa aceasta este inceputul mantuirii. Fiindca din vointa ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu şi spre osardie şi apoi cu osardia castigam faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Parinti: da sange şi primeste duh, adică nevoieste-te şi vei dobandi fapta cea buna. Eu când invatam la scoala cea elineasca, la inceput foarte mult mă osteneam şi când mergeam sa iau invatatura, adică (matihma), mi se parea ca merg asupra unei jiganii salbatice. Iar dacă nu am incetat silindu-mă, mi-a ajutat Dumnezeu, şi atât m-am deprins cu invatatura, incat nu vroiam sa ştiu nici de mancare, nici bautura, nici de somn, pentru multa dragoste a invataturii. Şi cu toate ca aveam prieteni şi eram iubit de dansii, dar niciodata nu mi-am lasat invatatura ca sa mă duc la vreo adunare a lor, ori pentru mancare, ori macar pentru o vorba, fara când ne slobozea dascalul de la scoala, de mare nevoie mă scaldam, ca mi se usca tot trupul de multa nevointa a citaniei şi apoi mă intorceam iarăşi la chilia mea, indeletnicindu-mă cu totul la invatatura, incat nici de hrana vietii mele nu mă grijeam (neprisosindu-mi vreme); fara numai de aveam pe vreun oarecare prieten credincios, care imi gatea cate ceva, şi aşa, orice gaseam pranzeam, însă cartea nu lipsea de langa mine, ci şi mancand mă plecam şi citeam pe dansa. Chiar şi când mă culcam dupa pranz, tot langa mine o aveam pe un scaunas şi de mă fura putintel somnul, indata saream iarăşi la citire. Seara, dupa ce mă intorceam de la vecernie şi aprindeam lumanarea, citeam pana la miezul noptii. Şi atâta eram cuprins de ravana invataturii, incat nimic altceva nu mă indulcea decat citania. Deci, venind la manastire am cugetat in gandul meu ca de vreme ce spre invatatura are cineva atâta ravna şi pofta ca sa se deprinda şi sa se imbogateasca, cu atât mai vartos spre fapta buna. Şi aşa simteam un indemn şi o mare indraznire din aceasta pilda.

Deci, şi din voi, cel ce vrea sa castige fapta cea buna, nu trebuie sa se leneveasca şi sa glumeasca. Căci precum cel ce vrea sa invete zidaria, sau alt mestesug, nu se mai indeletniceste şi cu altceva decat cu acel mestesug, aşa şi cei ce voiesc sa invete lucrarea cea duhovniceasca, nu trebuie sa mai gandeasca alt lucru, ci ziua şi noaptea sa se nevoiasca la aceasta, ca sa  se deprinda şi sa se foloseasca. Fiindca, dimpotriva, cei ce nu se sarguiesc la dansa aşa, nu numai ca nu sporesc, ci se şi tulbura totdeauna şi se nevoiesc in zadar, fara nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fara luare aminte, pe nesimtite se abate din drumul faptelor celor bune, care sunt totdeauna in mijloc şi greseste. Pentru aceasta şi acel sfant bătrân a zis: Umblati pe calea cea împărătească şi masurati şi milurile (pluralul de la mila - unitate de masura de circa 1500m) ei. Deci atât lucrul cel peste masura (adică ipervoli) cat şi cel ce nu e desavarsit, ci inca are lipsa (adică elipsis), nu se socoteste fapta buna, ci numai masura de mijloc. Pentru aceasta zice Sfanta Scriptura: "Nu te abate de la dreapta sau la stanga, ci umbla pe calea împărătească". Sfantul Vasile zice: "Cumpanire dreapta a inimii se face, când nu se abat gandurile nici spre prisos, nici spre lipsa, ci socotesc numai cea de o masura, adică fapta cea buna". Ca şi cum am zice: rautatea din sinesi nu este, ca nu are vreo fiinta, nici stare; ci abaterea sufletului din fapta cea buna este rautatea şi aceasta ratacire munceste pe ticalosul suflet, pentru ca nu se poate linisti, fiindca din fire rautatea nu are odihna. Dupa cum lemnul, neavand din fire viermi, ci numai din putrezirea ce i s-ar intampla se nasc şi acei viermi apoi mănâncă lemnul; şi precum fierul din sinesi facand rugina, aceea il roade, şi moliile strica hainele din care se fac; tot aşa şi sufletul da nastere la rautate, care mai inainte nu era nimic, nici nu avea vreo fire sau stare şi apoi este muncit de rautate. Bine a zis Sfantul Grigorie: "Lemnele fac focul, apoi el le mistuieste". Tot aşa şi rautatea pe cei rai, pe care o vedem şi la bolile trupesti. Când cineva iese din randuiala şi nu-şi chiverniseste sanatatea, isi strica masura starii sale şi din aceasta i se pricinuieste boala, care mai inainte nu era nimic. Precum, dupa ce se insanatoseste trupul, iarăşi piere boala, nefiind lucru cu vreo fiinta. Asemenea este şi rautatea: o boala a sufletului, fiindca il sminteste din sanatatea cea fireasca, care este fapta cea buna. Pentru aceea, am zis ca faptele bune sunt la mijloc, adică: smerenia este in mijlocul mandriei şi al fatarniciei; tot aşa şi cucernicia este in mijlocul rusinii şi al obrazniciei, aşa şi celelalte fapte bune. Deci, când se va invrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu şi macar ca il vezi mancand, band, dormind şi el ca şi ceilalti oameni, unul ca acesta, pazind cumpana masurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar când nu va lua aminte cineva, nici nu se va pazi, lesne se abate din cale, la dreapta sau la stanga, adică spre prinos, sau spre lipsa şi i se pricinuieste boala, care - precum am zis, este rautatea.

Iara dar, aceasta este calea cea împărătească, pe care au umblat toti sfintii, iara mulurile (plural de la mila), sunt starile cele de multe feluri, pe care trebuie sa le numere cineva, adică unde se afla, la ce loc, a ajuns şi la ce stare a venit. Căci noi ne asemanam, precum am zis, celor ce vor sa calatoreasca spre a merge la cetatea Ierusalimului. Şi iesim toti dintr-un oras, unii merg numai cinci mile de loc şi raman, altii zece şi inceteaza, altii pana la jumatatea caii şi ostenesc, iar altii abia ies din cetate şi raman imprejurul ei tavalindu-se pe gunoaie. Unii dintre calatori însă se intampla de merg doua - trei mile de loc şi apoi gresesc drumul şi umbla ratacindu-se cinci mile pana sa se intoarca. Altii merg aproape de cetate şi ramanand afara de porti nu apuca sa intre inauntru. Aşa suntem şi noi: toti ca dintr-o cetate am iesit din lume şi am venit la manastire, avand toti un cuget, adică, sa castigam fapte bune. Însă unii am inceput putintel şi am ramas, altii mai mult şi am statut, altii pana la jumatatea caii şi ne-am oprit, iar altii n-am facut nimic, ci numai ni s-a parut ca am iesti din lume, dar am ramas tot in patimile lumii şi in putoarea ei. Iar desi facem putintel bine, iarăşi il stricam, ba uneori stricam mai mult decat ceea ce am lucrat. Sau savarsind vreo fapta buna, ne mandrim fata de aproapele nostru şi ramanem afara din cetate şi nimic nu ne folosim, ca de am şi ajuns pana la cetate, dar inlauntru nu intram. Şi astfel nu implinim cugetul cu care ne-am calatorit când am iesit din lume. Deci fiecare din noi sa se socoteasca unde este; dacă a iesit din orasul sau şi s-a departat, sau a ramas afara la poarta, iarăşi intru putoare, dacă a umblat putin sau mult; dacă a ajuns la mijlocul drumului, sau dacă umbla doua mile şi se intoarce cinci; dacă a ajuns pana la poarta cetatii sau dacă a intrat in Ierusalim. Fiecare sa ia seama la starea sa unde se afla. In trei stari se poate afla omul: unul este cel ce nu inceteaza a pacatui, altul care paraseste pacatul şi altul care il dezradacineaza. Cel ce lucreaza pacatul, este cel care se afla pacatuind; cel ce se opreste este cel ce nici nu il face neintrerupt, dar nici nu inceteaza cu totul; ci se lupta putin şi iarăşi se supune patimii. Iar cel ce drzradacineaza patima este cel ce se nevoieste impotriva patimii pana o biruieste şi se izbaveste de ea. Însă aceste trei stari, au multa latime de cercetare. Spre pilda, spuneti-mi ce patima voiti sa cercetam. Voiti sa grăim despre mandrie? sau despre curvie?  sau mai bine sa vorbim despre trufie, fiindca mai mult suntem biruiti de dansa? Cel ce afla intru aceasta patimea, nu poate suferi nici un cuvant al fratelui sau, ci de aude un cuvant se tulbura şi-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar dupa ce inceteaza razboiul, sta socotind pentru ce sa-i zica acela ce i-a zis, se scarbeste asupra-i şi, cuprins de pizma, ii pare rau ca nu i-a zis şi mai multe decat cele ce i-a grait; gaseste cuvinte şi mai amare ca sa-i raspunda şi zice: fiindca nu i-am zis cutare vorba, pentru ce sa-mi zica el aceasta? Deci am sa-i zic şi eu aceasta. Mereu se lupta cu acest fel de cuget, nepotolindu-şi mania. Aceasta este o stare a rautatii din indelungat obicei intarita. Dumnezeu sa ne izbaveasca de acest fel de rautate: ca o stare ca aceasta este hotarata de munca iadului, fiindca pacatul ce se face cu neincetata lucrare, este osandit muncii celei vesnice. Unul ca acesta de va vrea sa se indrepteze, nu poate singur sa-şi biruiasca patima sa, de nu va avea ajutorul sfintilor. Drept aceea se cade sa ne nevoim a dezradacina patimile, inainte de a le obisnui.

Este un altul, care, de asemenea, auzind un cuvant, se tulbura şi zice şi el cinci sau zece pentru unul, şi se scarbeste asemenea celui dintai, ca nu i-a zis şi altele mai rele şi tine şi manie, dar putine zile şi apoi se intoarce; unul tine numai o zi manie şi se impaca, iar un altul indata se tulbura, ocaraste, zice cate ii vine la gura, dar iarăşi in graba se potoleste şi se linisteste. Toti acestia, ca şi cel dintai cata vreme sunt cuprinsi de aceste porniri, sunt in osanda de munca (asemenea celor ce se afla facand pacatul, cum am zis mai sus), dar cu oarecare deosebire intre ei.

Sa spunem şi despre cei ce inceteaza patima. Unul aude un cuvant şi se intristeaza intru sine şi se scarbeste, nu pentru ca a fost necinstit, ci pentru ca n-a suferit. Altul, macar ca e biruit de greutatea patimii, însă nu lenevindu-se, ci silindu-se şi ostenindu-se. Altul, nevrand sa raspunda cuvant, este rapit de obicei. Altul se nevoieste ca nici sa nu graiasca cuvant prost, dar se intristeaza pentru ca a fost necinstit, însă se defaima pe sine, pentru ce sa se mahneasca, şi-i pare rau de aceasta. Iata acestia sunt dintre acei ce se sarguiesc sa inceteze patima, dar se afla inca in frica primejdiei, macar ca şi intre dansii este deosebire (adică cel ce este biruit ostenindu-se iar nu lenevindu-se, cel ce este rapit de obicei şi cel ce se osandeste pe sine ca n-a suferit ocara cu multumita); şi mai mare deosebire au decat cei ce se afla intru lucrarea pacatului, căci toti acestia despre care am zis mai sus, sunt dintre acei ce se silesc sa inceteze patima, fiindca nu voiesc sa faca rau, ci se intristeaza. Pentru care şi zic Parintii: ca tot lucrul pe care nu-l voieste sufletul, nu tine multa vreme. Însă au datoria sa se cerceteze pe sine, dacă nu cumva, desi nu rasplatesc pentru ceea ce au patimit, dar poate cu altceva se impotrivesc şi de aceea se biruiesc şi se ranesc. Sunt şi unii care se sarguiesc sa inceteze vreo patima, însă pentru alta patima: ca cel ce tace şi nu raspunde din trufie sau din placerea oamenilor, sau din alta patima oarecare: acestia vor sa tamaduiasca rautatea cu alta rautate. Pentru aceasta avva Pimen a zis ca niciodata viclesugul nu strica pe viclesug. Acestia se numara cu cei ce lucreaza pacatul şi in zadar se inseala pe sinesi.

Acum sa grăim şi despre cei ce dezradacineaza patima. Este unul care se bucura dacă va fi necinstit, însă ca sa aiba plata. Unul ca acesta este dintre cei ce dezradacineaza patima, dar nu cu cunostinta. Altul se bucura fiind batjocorit, însă pentru ca se socoteste vrednic a fi batjocorit şi cum ca el este vinovat. Acesta dezradacineaza patima cu pricepere. Căci a fi necinstit şi a te invinui pe sineti şi a primi cele ce ti se intampla ca şi cum ti s-ar cuveni, cu minte faci lucrul: căci tot cel ce se roaga lui Dumnezeu sa-i dea smerenie, trebuie sa ştie ca aceasta este ceea ce cere, adică sa-i vina vreo necinste. Şi când va fi batjocorit de cineva, se cuvine ca şi el insusi pe sine sa se defaimeze şi sa se necinsteasca in gandul sau. Este şi altul mai cu inalta intelepciune, care nu numai ca se bucura când este batjocorit de cineva, şi se socoteste vinovat, ci se intristeaza şi-i pare rau pentru ce sa fie el pricina de tulburare celui ce l-a ocarat. Dumnezeu sa ne invredniceasca de aceasta stare.

Vedeti cata latime au aceste trei stari? Deci, fiecare dintre noi, precum am zis, sa vedem in ce stare suntem. Dacă savarseste cineva cele ale patimii sale din voie, sau nu voieste sa faca rau, dar fiind biruit de obicei şi rapindu-se il face şi apoi indata se scarbeste şi se intristeaza ca a gresit; sau dacă se nevoieste sa inceteze patima, cu priceperea sau cu alta patima, precum am zis ca este atunci când cineva tace din trufie, sau din placerea oamenilor, sau pentru vreun cuget omenesc, sau a inceput a dezradacina patima şi o dezradacineaza cu pricepere. Fiecare sa ştie unde se afla şi la ce mila de loc a ajuns: ca nu numai in toate zilele se cuvine sa ne cercetam pe noi, ci şi intr-un an sa facem cercare şi intr-o saptamana sa ne ispitim şi intr-o luna sa iscodim starea noastra şi sa zicem: in saptamana cealalta nu eram ingreuiat de cutare patima, oare acum mă aflu? Şi iar: anul trecut eram biruit de cutare patima, oare acum cum sunt? Şi aşa sa ne cercetam de am sporit ceva, sau tot in aceiasi stare ne aflam sau spre mai rau mergem. Dumnezeu sa ne invredniceasca ca dacă nu vom dezradacina deodata de tot patima, macar sa ne oprim de la lucrarea pacatului şi sa incetam patima. In adevar, greu lucru este a se afla cineva faptuind pacatul şi nesilindu-se sa opreasca patima. Sa va spun cum se aseamana aceste trei stari, ca sa pricepeti.

Cel ce face pacatul se aseamana cu cel ce fiind sagetat de vrajmasi, el insusi cu mana sa impinge sageata in inima sa. Cel ce opreste patima se aseamana cu cel ce este sagetat de vrajmasi însă fiind imbracat cu camasa de fier, nu-l patrunde sageata. Iar cel ce dezradacineaza patima se aseamana cu cel ce prinde sagetile vrajmasului sau şi le frange sau le arunca inapoi, in inima vrajmasului sau, precum zice psalmul: sabia lor sa intre in inima lor, iar arcurile lor sa se sfarame.

Deci, fratilor, şi noi sa ne silim şi de nu putem sa intoarcem sabia lor in inima lor, macar sa nu primim sagetile lor şi sa le infigem noi insine in inima noastra; ci sa ne imbracam in camasa de fier a smereniei ca sa nu fim raniti de vrajmasul.

Domnul Dumnezeu cel bun sa ne acopere şi sa ne dea pricepere şi povatuire spre calea Sa. Caruia i se cade toata slava, cinstea şi inchinaciunea, in veci,

Amin!

 SURSA
http://sfantulioancelnou.trei.ro/carti/Avva_Dorotei/Avva_Dorotei.htm

Pomenirea Sfântului Mucenic Calistrat, si a celor împreuna cu dânsul 49 de sfinti mucenici.

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos .
 
In aceasta luna, în ziua a douazeci si saptea, pomenirea Sfântului Mucenic Calistrat, si a celor împreuna cu dânsul 49 de sfinti mucenici.
Acesti sfinti au trait în Roma, în zilele împaratului Diocletian. Sfântul Calistrat fiind prins de Persendin Stratilatul si marturisind ca Hristos este Dumnezeu adevarat, a fost batut foarte. Dupa aceea l-au pus peste niste hârburi ascutite si l-au tras peste ele; apoi l-au bagat într-un sac si l-au aruncat în mare. Dar rupându-se sacul, a iesit sanatos. Vazând minunea, cei patruzeci si cinci de slujitori au crezut în Hristos; pe aceia batându-i Persendin i-a bagat cu Calistrat în temnita. Acolo el i-a învatat despre judecata si despre înviere si despre suflet. Dupa aceea iesind din temnita cu dânsii dimpreuna si facând rugaciune, au darâmat toti idolii; si vazând aceasta ceilalti o suta optzeci si patru de slujitori au crezut si ei, si li s-au taiat capetele tuturor.

                             Pomenirea Sfântului Mucenic Calistrat

Acesta s-a născut în Cartagina. El a fost creştin de la sînul maicii sale, căci şi tatăl şi bunicul său fuseseră creştini. Unul dintre strămoşii Sfîntului Calistrat, Neohor cu numele, fusese soldat în armata romană staţionată la Ierusalim, în vremea lui Pilat din Pont şi a Patimilor şi Răstignirii Domnului şi Mîntuitorului nostru lisus Hristos. Văzînd minunile dincolo de fire care se întîmplă sub ochii lui, Neohor a crezut în Domnul, şi a fost învăţat credinţa de către unul din Apostoli, care 1-a şi botezat. Întorcîndu-se la casa lui din Cartagina, Neohor a adus cu sine din Palestina credinţa creştină, ca pe un mărgăritar de mult preţ. Aşa s-a născut şi urmaşul lui, Calistrat, născut şi crescut în Sfânta şi Dumnezeiasca credinţă creştină. Crescînd Calistrat cu vîrsta şi intrînd în ordinul militar ca şi strămoşii lui, a văzut că din regimentul său el era singurul creştin. Unul dintre camarazii lui, văzîndu-1 pe Calistrat că se trezeşte la miezul nopţii şi se roagă lui Dumnezeu, 1-a raportat comandantului Persentinian că este creştin. Persentinian 1-a torturat bestial după aceea pe Calistrat. Ca să se convingă că este într-adevăr creştin, el i-a poruncit lui Calistrat să jertfească idolilor, ceea ce Calistrat a refuzat fără ocolişuri. Pentru aceasta el a fost bătut, torturat, apoi legat în sac şi aruncat în mare. Dar Puterea lui Dumnezeu 1-a ocrotit şi 1-a scăpat, şi Calistrat a ieşit din mare nevătămat şi viu. Văzînd această minune, patruzeci şi nouă dintre camarazii lui au crezut în Dumnezeul lui Calistrat, Mîntuitorul şi Domnul lisus Hristos.
 Pentru aceasta au fost bătuţi cu sălbăticie şi aruncaţi împreună cu el în temniţă. În temniţă, Sfîntul Calistrat i-a învăţat pe cei patruzeci şi nouă despre credinţă, despre Judecată, despre suflet, mucenicie şi viaţa de apoi. Ei au arătat astfel mare curaj în faţa chinurilor care au urmat, iar Domnul Şi-a arătat prin ei Puterea Lui. Torţionarul mai apoi a trimis soldaţi la temniţă noaptea, care 1-au asasinat acolo pe Calistrat, şi pe toţi cei patruzeci şi nouă împreună cu dînsul. Ei au luat mucenicia pentru mărturisirea Adevărului la anul 304. La urmă, desupra sfintelor lor moaşte s-a ridicat o slăvită biserică.

TOTUL DESPRE ICOANE: ICOANE SFANTUL ANTIM IVIREANU

TOTUL DESPRE ICOANE: ICOANE SFANTUL ANTIM IVIREANU

PARACLISUL SFÂNTULUI APOSTOL IOAN EVANGHELISTUL ( 8 mai)

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Rugăciunile începătoare

Troparul

Apostole al lui Hristos Dumnezeu, iubite, grăbeşte de izbăveşte pe poporul cel fără de răspuns, că te primeşte, când cazi către Dânsul, Cel ce te-a primit când te-ai răzimat pe pieptul Lui. Pe Acesta roaga-L, de Dumnezeu cuvântătorule, ca norul păgânilor cel pus asupra noastra să-l risipească, cerându-ne nouă pace şi mare milă.

Slava... Si acum... asemenea:

Nu vom tacea, de Dumnezeu Nascatoare, a spune pururea puterea ta noi, nevrednicii, ca de nu ai fi stat tu inainte rugandu-te, cine ne-ar fi scapat pe noi de atatea primejdii, sau cine ne-ar fi pazit pe noi pana acum slobozi ? Noi de la tine, Stapana, nu ne vom departa, ca tu mantuiesti pe robii tai pururea din toate nevoile.

Psalmul 50

Canonul Sf. Apostol Ioan

Cântarea I

Pe Faraon, cel ce se purta în car, l-a cufundat toiagul lui ,,Moise, cel ce a făcut minuni oarecând, în chipul Crucii lovind şi despărţind marea şi pe Israel fugăritul şi mergătorul pedestru la izbăvit; pe cel ce cântă cântare lui Dumnezeu”.

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu ce numiri te vom împodobi, Sfinte, cel ce ai fost Apostolul prea iubit al lui Hristos, canonul celor feciorelnici, scriitorul tainelor mai presus de minte îngerească, propovăduitorul Adevărului, fiul cel ales şi mângâierea Maicii Domnului ?

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu tunetul cuvântului tău ai risipit norii înşelăciunii de pe cerul minţilor, însă alungă şi de la mine neştiinţa, ca întru lumina Duhului să măresc prăznuirea ta cea izvorâtoare de înţelepciune.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Arătat-ai înţelepte, că Dumnezeu este Iubire şi pe toţi ai sfătuit să rămână în iubire, pe care roagă-te să ne-o dăruiască şi nouă Izvorul iubirii, Care are putere a curăţi gândurile noastre cele de răutate şi a sălăşlui pacea iubitoare de oameni a lui Hristos în inimile noastre .

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Din întunericul patimilor scoate-mă la lumina pocăinţei, Ceea Ce ai născut tuturor pe Lumina lumii, Care cheamă pe toţi din negura greşelilor.

Cântarea a III-a

,, Tu eşti tăria mea, Doamne, Tu şi puterea mea, Tu, Dumnezeul meu, Tu bucuria mea, Cel Ce n-ai lăsat sânurile părinteşti şi a noastră sărăcie ai cercetat-o. Pentru aceasta, cu profetul Avacum, strig către Tine: Slavă puterii Tale, iubitorule de oameni.”

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Iubitorule de feciorie, tu ţi-ai păzit minunat sufletul şi trupul de orice întinăciune, arătându-te icoană îngerească a curăţiei, cu razele căreia roagă-te să fim luminaţi şi noi, cei întru care pururea izvorăsc cugete viclene.

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Din mrejele lumii ai fost pescuit de Hristos, ca să pescuieşti din adâncurile tainelor Duhului înţelegerile cele dumnezeieşti cu care luminează şi adâncurile întunecate de neştiinţă şi uitare ale sufletelor noastre.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Cu raza Duhului luminându-te ai ajuns încă din această viaţă pe Soarele dreptăţii, cu razele darurilor Căruia luminează pe cei ce cu suspinuri caută cetatea cea de sus .

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Oglindă a darurilor Treimii, zugrăveşte şi în inima mea icoana virtuţilor, ca urmându-o pe aceasta să mă izbăvesc de legăturile gândurilor întinăciunii.

Apoi aceste stihiri:

Apostole preaiubite al lui Hristos, de pieptul Stăpânului te-ai rezemat şi ai cunoscut valurile dorului dumnezeiesc ce înseta de mântuirea întregii zidiri, iar acum pentru aceasta roagă-te şi tu, cel ce eşti rază de Dumnezeu sfinţită .

Maica Vieţii, scoate-mă din întunericul patimilor, pe mine, cel ce am alunecat în adâncul fărădelegilor şi pe cărările cele luminate ale pocăinţei îndreptează-mă, mai înainte de a trece pragul acestei vieţi .

Sedealna

glas 2, podobie: Ceea ce esti rugatoare calda...

Ca nişte raze ale Soarelui dreptăţii au strălucit Apostolii lui Hristos, una din aceste raze fiind tu, iubitorule de feciorie, pe care te rugăm să curăţeşti minţile noastre de toate gândurile cele ce ne despart de Hristos.

Cântarea a IV-a

,, Nepăzind poruncile Tale Stăpâne, cu mintea mea intrând în patimile desfătărilor, am fost golit de har şi pentru răni zac gol; ci mă rog Ţie, Mântuitorule, mântuieşte-mă !”.

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Carte sfinţită a tainelor Duhului întru care s-au odihnint gândurile Cuvântului după voinţa Tatălui pe tine te ştim, fericite, pe care te rugăm să scrii şi în cartea inimii noastre cuvintele tale spre întărire pe calea credinţei.

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Când voi sta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos să te grăbeşti a aduce mai înainte ca dar jertfa rugăciunii tale spre a nu fiu eu osândit în focul cel veşnic, ci iertat şi rânduit în ceata celor mântuiţi.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Cu lanţurile iubirii dumnezeieşti ţi-ai întărit sufletul, însă rupe lanţurile păcatelor cu care însumi din nepricepere m-am legat, spre a nu fi eu legat de îngeri şi aruncat în focul cel veşnic.

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Risipeşte toată tulburarea patimilor mele, ca Una Ce ai născut pe Cel Ce prin patima Sa a izbăvit tot neamul omenesc din robia celui rău.

Cântarea a V-a

,, Căutând cu ochiul Tău cel neadormit , milostiveşte-Te spre mine, cel cuprins de dormitarea trândăviei, şi care slujesc somnului desfătărilor în patul patimilor; Cel Ce ţi-ai plecat capul pe Cruce şi Te-ai trezit de bunăvoie, micşorând Hristoase, noaptea păcatului, Cel Ce eşti lumina dreptăţii”.

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Martor patimilor lui Hristos ai fost fericite, apoi paharul pătimirii ai băut şi tu, pentru dragostea Învăţătorului tău, pe Care roagă-L să ne întărească pe noi pe calea nevoinţelor credinţei.

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfârşitul a toată lumea şi tainele cele înfricoşătoare ale venirii lui Hristos numai ţie ţi s-au descoperit, însă mai înainte de ceasul acela roagă-te cu stăruinţă să dobândim noi sfârşit întru pocăinţă.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Mintea ta cea sfinţită de Duhul a pătruns în adâncurile cele mai tainice ale înţelepciunii dumnezeieşti şi de acolo a scos mărgăritarele cuvintelor cu care străluceşte şi sufletele noastre cele întunecate de păcat.

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Ca Una Ce eşti Pom binecuvântat al Împărăţiei cerurilor, hrăneşte-mă pe mine cu roadele rugăciunii, ca să nu fiu vătămat de viermii patimilor.

Cântarea a VI-a

Rugăciunea mea voi vărsa către Domnul şi Lui voi spune mâhnirile mele; că sufletul meu s-a umplut de răutăţi şi viaţa mea s-a apropiat de iad. Dar ca Iona mă rog: Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă.

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un apostol prea iubit al lui Hristos stai la masa cerească împreună cu toţi Sfinţii, dar precum la cina cea de taină te-ai rezemat de pieptul Stăpânului, aşa şi acum cu căldură roagă-L să ne slobozească pe noi din răutăţi, hrănindu-ne cu pâinea cuvântului dumnezeiesc.

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiu prea dorit al Maicii Domnului ai fost ales prin poruncă dumnezeiască, iar acum împreună cu Stăpâna lumii roagă-te să ne arătâm noi fii ai Luminii prin fapte bune.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Pe morţi ai înviat cu puterea rugăciunii, însă din mormântul patimilor scoate-ne pe noi, cei ce nădădjduim la prea puternică mijlocirea ta.

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Vezi necazul sufletului meu, vezi şi nedumerirea şi dă-mi ajutorul tău cel grabnic, ca să Te cinstesc totdeauna cu mulţumire.

Apoi aceste stihiri:

Pe mulţi ai adus la lumina cunoştinţei de Hristos, fiind tu rază mărturisitoare de cele înalte, iar cu lumina rugăciunii tale scoţi pe mulţi din noaptea patimilor la lumina fricii de Dumnezeu, ca toţi să ne îngrijim de sfârşitul vieţii pământeşti.

Preacurată, care, prin cuvânt, negrăit ai născut pe Cuvântul în zilele cele mai de apoi, roagă-te Lui, ca Una Ce ai îndrăznire de Maică.

Condacul

Măririle tale, Iubitorule de feciorie, cine le va spune? Că verşi minuni şi izvorăşti tămăduiri şi te rogi pentru sufletele noastre, ca un cuvântător de Dumnezeu şi prieten al lui Hristos.

Prochimenul, glas 4:

Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Său.

Stih: Fericit barbatul cel ce se teme de Domnul...

Evanghelia dupa Matei:

Zis-a Domnul ucenicilor Sai: Toate Mi-au fost date de ca¬tre Tatal Meu si nimeni nu cu¬noaste pe Fiul, decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat numai Fiul si cel caruia va voi Fiul sa-i desopere. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti gasi odihna sufletelor voastre caci jugul Meu e bun si povara Mea e usoara.

Stih: Miluieste-ma, Dumnezeule...

Slavă... glas 2:

Pentru rugăciunile Cuviosului Tău, Milostive, curaţeşte mulţimea greşelilor noastre.

Şi acum...

Pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, Milostive, curateste multimea gresalelor noastre.

Stihira, glas 6 (forma glasului 2), podobie: "Toata nadejdea..."

Stih: Miluieste-ne, Dumnezeule, dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale curateste faradelegile noastre.

Iubitorule de feciorie, ajută-mă pe mine a păzi nestricată legătura fecioriei minţii prin lucrarea harului, ca să nu fiu scos afară cu fecioarele cele nebune pentru petrecerea întru înşelăciunea lumii.

Mantuieste, Dumnezeule, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta, cerceteaza lumea Ta cu mila si cu indurari, inalta fruntea crestinilor ortodocsi si trimite peste noi milele Tale cele bogate; pentru rugaciunile Preacuratei Stapanei noastre Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei si de viata facatoarei Cruci; cu ocrotirile cinstitelor, cerestilor netrupesti Puteri; pentru rugaciunile cinstitului, maritului Prooroc, Inaintemergatorului si Botezatorului Ioan; ale Sfintilor, maritilor si intru tot laudatilor Apostoli; ale tuturor sfintilor sfintitilor ierarhi; ale sfintilor, maritilor si bunilor biruitori mucenici; ale preacuviosilor si de Dumnezeu purtatorilor Parintilor nostri, ale Sfintilor (N), a caror pomenire o savarsim, ale Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, ale sfintilor si dreptilor dumnezeiesti Parinti Ioachim si Ana si pentru ale tuturor sfintilor; rugamu-ne, Mult-milostive Doamne, auzi-ne pe noi pacatosii, care ne rugam Tie, si ne miluieste pe noi.

Doamne, miluieste (de 12 ori).

Cântarea a VII-a

Chipului celui de aur neînchinându-se tinerii lui Avraam, s-au lămurit ca aurul în topitoare; că, în cuptorul cel de foc, ca într-o cămară luminată, dănţuiau, cântând: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri ! ”.

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Evanghelia păcii lui Hristos vestind, pe mulţi ai scos din întunericul întristării, însă cu slovele rugăciunii scrie şi în cartea inimii mele cele ascunse ale înţelepciunii cereşti.

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Multe scârbe ai răbdat pentru mărturisirea Cuvântului, dar ai avut în suflet diamantul credinţei adevărată, cu strălucirile căruia risipeşte întunericul sufletului meu.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Martor arătării Treimii pe Tabor ai fost, îndulcindu-te de lumina cea mai presus de lumină, întru care veselindu-te acum fără vălul trupului, roagă-te să se lumineze şi sufletele noastre cu raza credinţei.

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Nu mă depărta pe mine de la faţa Ta, Preacurată, măcar că în multe păcate m-am rătăcit şi mă arată pe mine mai curat prin roua pocăinţei.

Cântarea a VIII-a

,, Văzându-Te soarele întins pe Cruce, şi-a strând razele şi tot pământul s-a clătinat cu cutremur, Împărate al tuturor, văzându-Te de voie pătimind, Cel Ce eşti din fire nepătimitor. Pentru aceasta, Te rog Hristoase: Tămăduieşte ca un doctor patimle sufletului meu !”.

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe cel slăbănog ai ridicat, însă nu te întoarce nici dinspre sufletul meu slăbănogit de păcat, ci îl ridică cu puterea credinţei.

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu lanţuri şi cătuşe ai fost legat de cei rău credincioşi, dar sufletul îţi era întărit de lanţurile iubirii dumnezeieşti, cu care ne împodobeşte şi pe noi, cei chinuiţi de legăturile patimilor .

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Cu multă dragoste te-ai purtat cu cei ce te chinuiau, arătând că eşti ucenic desăvârşit al lui Hristos, pe Care roagă-L să întărească şi legătura dragostei noastre unii faţă de alţii spre sporire pe calea mântuirii.

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Numai Tu Te-ai învrednicit a odihni în pământul pântecelui Tău pe Cel Ce a zidit tot pământul cu mâna Sa, pe Cel ce primeşte ridicarea mâinilor Tale la rugăciune pentru noi.

Cântarea a IX-a

Eva adică, prin păcatul neascultării, blestem înăuntru a adus, iar Tu Fecioară de Dumnezeu Născătoare, prin odrasla purtării în pântece, lumii binecuvântare ai înflorit; pentru aceasta toţi Te slăvim.

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Taberele vrăjmaşilor le-ai alungat cu focul rugăciunii tale şi ai mistuit capiştile idoleşti, însă alungă fericite, şi idolii patimilor cuibăriţi în sufletul meu ca să te laud pe tine cu credinţă.

Stih: Sfinte Apostole Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nu te întoarce dinspre suspinurile inimilor celor ce aleargă întru rugăciune către tine, ci cu îndrăzneala ta cea feciorelnică cere Stăpânului să ne slobozească din întunericul păcatelor.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Apostole prea iubite al lui Hristos, cel ce te-ai învrednict de mari şi prea minunate vedenii prin care lumea s-a întărit, dă-ne nouă a ne vedea păcatele noastre şi prin aceasta a ne umili şi a ne pregăti cum se cuvine de ceasul sfârşitului nostru.

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Cu îndrăzneala ta de Maică cere lui Hristos să ne dăruiască iertare de multele alunecări în păcat şi risipeşte norul gândurilor celor rele.

Cuvine-se cu adevărat să Te fericim pe Tine, Născătoare de Dumnezeu, Cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea Ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, Care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe Tine, Cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, Te mărim.

Apoi aceste stihiri, glas 8, podobie:

"Ceea ce esti mai cinstita...".

Bucură-te, trâmbiţa dulce vestitoare a tainelor Luminii, comoara înţelegerilor celor mai înalte ale Treimii, râul cel izvorât din Raiul desfătărilor spre adăparea sufletelor însetate de Adevăr, ca unul ce de pieptul Cuvântului te-ai rezemat ascultând bătăile inimii Celui Ce râvneşte mântuirea tuturor, cere Acestuia să bată la poarta inimii noastre cu picăturile rugăciunii, ca să ne deschidem sufletele către mântuire.

Martor ai fost minunilor Celui Ce a venit să ridice ocara lui Adam, pe Care Îl şi roagă să reverse tuturor ploaia binecuvântării Sale dumnezeieşti spre a scăpa noi de blestemul păcatului.

Ca un serafim ai stat înaintea Celui Ce Se odihneşte pe scaun de heruvimi şi acoperindu-te cu aripile rugăciunii, cere cu smerenie să fim noi izbăviţi de năvălirile patimilor, ci să dobândim mântuirea cea dorită.

Pe Tabor ai văzut pe Soarele dreptăţii întru strălucirea frumuseţii Sale, pe cât ţi se putea, iar acum chipurile noastre cele întunecate de patimi le luminează cu razele rugăciunii tale.

Cuvântător de Dumnezeu eşti după dreptate numit, căci tu ai descoperit că Iubire este Dumnezeu şi pe toţi ucenicii ai învăţat ca pe scara dragostei curate să urce căttre El, Cel Ce aşteaptă cu dor împărtăşirea de cuvintele Lui.

Ca un vultur te-ai purtat pe culmuie înţelepciunii şi minuni multe ai lucrat în lume, ca să arăţi tuturor cele neajunse de minte omenească spre slava Stăpânului.

Cetele puterilor netrupeşti, cu Botezătorul, cu Apostolii lui Hristos, cu Sfântul. Apostol şi Evanghelist Ioan şi cu Născătoarea de Dumnezeu Maria, faceţi rugăciune ca să ne mântuim.

Sfinte Dumnezeule...Preasfanta Treime...Tatal nostru...

si dupa ecfonis cantam Troparul, glas 4, podobie: Degrab ne intampina...

Nu înceta a te ruga Apostole Sfinte, pentru noi, cei bântuiți de multe patimi, ca să iubim pe vrăjmașii noștri și să aflăm calea care duce către limanul mântuirii.

Apoi cantam aceasta stihira glas 2, podobie: "Cand de pe lemn...", vreme în care ne închinăm icoanei Sfântului:

Cu serafimii stând înaintea scaunului Ziditorului a toate, adu-ți aminte de toți cei care te cinstesc, cerând mântuirea noastră și împărtășire din lumina cea negrăită a Înțelepciunii.

Stăpână, primeşte rugăciunile robilor Tăi şi ne izbaveşte pe noi de toată nevoia şi necazul.

Toata nădejdea mea spre Tine o pun, Maica lui Dumnezeu, pazeste-mă sub sfânt acoperământul Tău.

sursa

http://poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.ro/2014/09/paraclisul-sfantului-apostol-ioan_26.html