Parintele Arsenie Boca: “Pentru cel ce varsă o lacrimă la mormântul meu, eu mă voi ruga la Dumnezeu!”

Se spune că în timpul cât a fost arestat, celula în care era închis Părintele Arsenie, era găsită de gardieni descuiată în fiecare dimineaţă, aşa încât au ajuns să spună că nu ei trebuie să-l păzească pe Părintele, ci invers.

De asemenea, sunt mărturii că la canal, urmărind să-l umilească pe Părintele Arsenie Boca, l-au dus într-o celulă cu delicvenţi de drept comun. „Rezultatul a fost că delicvenţii s-au întors de la faptele lor rele, văzându-l şi ascultându-l pe părinte, şi l-au ocrotit.”

Părintele Viorel Trifa este un martor al minunilor Părintelui Boca :”Dar să vă povestesc acum ce am văzut eu la Drăgănescu cu ochii mei. Venise o femeie cu soţul ei, erau de pe lângă Sighişoara, şi femeia, Aurelia o chema, era bolnavă. Îi crescuse la gât o gâlmă mare. Fusese la medic la Târgu Mureş şi, după analize, gâlma s-a dovedit a fi de natura canceroasă, malignă. Nu putea fi operată, că murea. Şi auzind de părintele Arsenie, a mers la dânsul. Părintele era pe schelă, picta. Ea nu-l văzuse niciodată. Când a coborât de pe schelă, părintele a venit direct la femeie şi i-a pus mâinile pe cap: “Soro! De când te-aştept!”. Femeia a simţit atunci un curent electric scurt şi intens. Iar părintele a sfătuit-o să meargă acasă şi să facă Maslu cu şapte preoţi. Să caute preoţi cu râvnă în rugăciune care s-o ajute. Şi ea a găsit preoţi vajnici, care i-au făcut Sfânta Taină a Maslului, cu râvnă mare. Dar atunci, pe loc, bolnava n-a simţit nimic. A doua zi, însă, dimineaţa, când să se spele, a văzut că gâtul îi era dintr-o dată curat! Iar doctorii de la Târgu Mureş nu-şi credeau ochilor, ziceau ca nu-i aceeaşi femeie.”

Tot părintele Trifa spune că “cel mai bine îi simţi duhul şi forţa părintelui Arsenie Boca la mormântul lui, la care vin puzderie de credincioşi”. Într-un an, în noiembrie, la praznicul morţii sale, au slujit 150 de preoţi şi au venit 10.000 de oameni.


Părintele a lăsat cuvintele acestea drept testament: “Eu acum nu vă pot ajuta, dar dacă am să plec de aici să ştiţi că v-ajut, numai să veniţi la mine! Pentru cel ce varsă o lacrimă la mormântul meu, eu mă voi ruga la Dumnezeu!”.

În jurul mormântului există un duh care te îndeamnă la pocăinţă, la linişte. Te îndeamnă să-ţi plângi păcatele, să-ţi îndrepţi viaţa, să-L cauţi mai mult pe Dumnezeu.


Credincioşii vin la mormânt şi vorbesc despre minunile de care fiecare a avut parte. Rugăciunile Părintelui Arsenie Boca le-au salvat copiii de la boală şi de la accidente, i-a adus pe calea cea bună, le-a sădit linişte în suflet. Cei care l-au cunoscut spun că Părintele Arsenie cunoştea voia lui Dumnezeu. Deseori le spunea ce se vor face în viaţă, cu cine se vor căsători.


Părintele Arsenie Boca spunea că “pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos este sensul vieţii şi-al istoriei, reazem în ispitele şi furtunile timpului. Iisus Hristos e asemănarea după care tânjim şi însetăm de-a lungul deşertului lumii. Iisus Hristos este originarul nostru, autenticitatea noastră dar, mai mult decât acestea, Iisus este prietenul nostru care sigur ne rămîne credincios, nu ne părăseşte niciodată. Şi mai mult, e Sfânta noastră Împărtăşanie cu desăvârşire, formarea noastră metafizică”. Sunt cuvintele pe care le spunea Părintele Arsenie Boca în scrierile sale şi atrăgea atenţia precizînd: “Creştinismul nu e o afacere de duminică ci este o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de a ajunge stilul de viaţă şi concepţiile pe care aşa ni le-a lăsat Domnul nostru Iisus Hristos “.


Multe ar fi de relatat despre ce a făcut Părintele Arsenie Boca în timpul vieţii, dar şi după ce s-a urcat la cer.

Sursa: Expres Magazin

cu ajutorul lui Dumnezeu am fost si eu aici ...la Prislop...

TĂMĂDUIREA

Mă rog să vindeci fraţii ce suferă în taină
Acoperă-i astăzi cu a tămăduirii haină
Şi surorile bolnave ce au boli grave trupeşti
Te rugăm Sfinte Pantelimon acum să le tămăduieşti.

Nu ne lăsa Sfinte Pantelimon căci la tine este milă
Când medicii-s neputincioşi şi vindecarea imposibilă
Pentru bolile din trup ce aduc val de durere
Tu, prin Domnul ai ultimul Cuvânt ce lucrează cu putere,

Ce aduce vindecarea pentru toţi cei credincioşi
Care zac fără putere ,intr-un pat, neputincioşi
Sfinte Pantelimon iarăşi fie-ţi milă ,să rămână îndatoraţi
Toţi creştinii care astăzi prin Cuvânt sunt vindecaţi.

Să dai jalea la o parte , gemetele şi durerea
Să aduci pentru cei dragi ,vindecarea şi puterea
Să înoieşti iarăşi viaţa ca şi câmpul-n primăvară
Să nu mai fie viaţa dureroasă şi amară.

Ne rugăm să umpli viaţa de veselie şi cânt
Laude şi armonie să curgă prin Duhul Sfânt
Mulţumiri pline de viaţă de dragoste, recunoştinţă
Căci în luptele vieţii Doamne ai dat biruinţă.

SFÂNTUL PANTELIMON, TĂMĂDUITORUL CEL FĂRĂ DE ARGINŢI, CU ALE SALE RUGĂCIUNI SĂ VĂ TĂMĂDUIASCĂ TOATE BOLILE TRUPEŞTI ŞI SUFLETEŞTI, PRICINUITE PRIN ISPITELE ŞI PĂCATELE NOASTRE!



RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC PANTELIMON, DOCTORUL DOCTORILOR


O, Sfinte Mucenice Pantelimon, lauda cea mare a doctorilor şi mângâierea cea luminată a bolnavilor, vasul cel cinstit în care s-au turnat darurile milostivirii Cuvântului, ocrotitorul şi grabnicul ajutător al celor din nevoi, limanul celor tulburaţi de săgeţile patimilor, icoana îngerească a virtuţilor, cel ce pe Hristos ai mărturisit cu tărie şi ai luat cununa darurilor celor veşnice, auzi glasul inimii mele şi prefă suspinul sufletului meu în curgere a cuvintelor Înţelepciunii.
Ca o făclie minunată arzând cu focul râvnei pentru Adevăr te-ai înălţat în Nicomidia, voind a risipi întunericul închinării la idoli şi a aduce pe toţi în staulul mântuitor al lui Hristos, păzindu-i astfel de lupii cei înţelegători ai deşertăciunilor idoleşti. Pentru aceasta cu sabia rugăciunii te-ai întrarmat, adăpându-ţi sufletul din izvorul pururea curgător al milostivirii Stăpânului. Pe copilul cel muşcat de viperă l-ai tămăduit cu doctoria rugăciunii şi pe uşa Botezului te-ai grăbit a intra în cămara cea de nuntă a tainelor lui Hristos, unde ai aflat lumina înţelepciunii şi te-ai adăpat din vasul milostivirii Stăpânului. Pe noi, cei lipsiţi de curăţia vieţuirii tale, care pururea zăcem muşcaţi de viperele patimilor fără îndreptare cu aceeaşi putere a rugăciunii tale ne ridică la lumina pocăinţei şi sădeşte în inimile noastre florile dorului dumnezeiesc. Pe acestea stropeşte-le Sfinte, cu roua Duhului şi trimite nouă ploaia milostivirii Tatălui, luminând cerul inimii noastre cu strălucirea razelor darurilor Soarelui dreptăţii.
Fiind plin de milostivire faţă de toţi, pe cel orb l-ai vindecat, dându-i lui şi aripile credinţei celei adevărate şi vederea cea sufletească pentru a vedea în norii tainelor dumnezeieşti strălucirea Adevăratului Soare al dreptăţii. Pe mine, cel ce cumplit bolesc şi de slăbiciunea vederii trupeşti, dar mai ales a celei duhovniceşti, fiind aruncat eu de voie în temniţa întunecată a patimilor, te rog, Sfinte Pantelimoane, să mă tămăduieşti, măcar că nu sunt vrednic de milă şi acestea le pătimiesc pentru mulţimea cea nemăsurată a păcatelor mele cu care am mâniat îndelunga răbdare şi milostivire a Ziditorului meu.
Păgânii s-au aprins de mânie auzind de venirea ta la Hristos, Împăratul Cel Nemuritor şi, întru întuneric fiind ei, împăratului celui pământesc au cerut pierderea ta. Pe lemn ai fost spânzurat gol pentru Cel Ce răstignire a răbdat ca să doboare din înălţime pe cel ce avea împărăţia morţii şi blestemul lemnului să-l prefacă în binecuvântare spre a aduce noi roadele milostivirii. Cu fiare ai fost sfâşiat şi cu făclii ars pentru Cel Ce nu mai avea nici chip, nici frumuseţe, ca să îmbrace pe omul cel golit de bunătate întru veşmântul nestricăciunii. În cazan cu plumb ai fost aruncat, dar Hristos, Cel Ce este Ploaia milostivirii, te-a păzit nevătămat de tulburarea văpăii. Deci, cu roua rugăciunilor tale stinge şi văpaia patimilor noastre. În mare ai fost aruncat, având o piatră legată de gât, dar mâna Celui Ce a zidit apele ţi-a făcut cale pe apă, ca netulburat să mergi la liman. Nouă, celor ce ne cufundăm în adâncul păcatelor din pricina poverii celei greu de purtat a patimilor, tinde-ne mână de ajutor fericite Pantelimoane, şi ne aşează la limanul pocăinţei.
În mijlocul leilor ai fost aruncat, tu, mieluşelul cel blând al Păstorului Celui Preamilostiv, dar Stăpânul a închis gurile leilor, minunea proorocului Daniel arătându-o şi asupra ta. Pe noi, cei ce suntem pururea înconjuraţi de gândurile cele rele ale vrăjmaşului, ca de nişte lei fioroşi, ne păzeşte cu sabia rugăciunii tale, sădindu-ne în pământul inimii gânduri ale milostivirii Tatălui, luminate de Duhul întru adierile păcii dumnezeieşti a lui Hristos.
Pe roată cu cuie ai fost chinuit, tu, cel ce aveai roata minţii mergătoare către cele dumnezeieşti , ca un alt Ilie. Dar Domnul a ruşinat pe cei necredincioşi şi prin sfărâmarea roţii celei materialnice a lovit pe cei îşi îndreptau paşii minţii spre deşertăciunile idoleşti. Cu untdelemnul milostivirii tale ajută-ne Sfinte a repara roata inimii noastre, ca în carul faptelor bune să ajungem şi noi împreună cu tine în hambarele bunătăţilor veşnice ale Cuvântului.
Vestitor de mucenicie te-ai făcut învăţătorului tău Ermolae, ca să te primească mai apoi şi pe tine în cămara mucenicilor cu bucuria lui Hristos. Către Acesta stând întru rugăciune, cere Sfinte, să ne gătească şi nouă cămara răsplătirilor cereşti, măcar că orbiţi fiind de păcat nu am săvârşit calea virtuţilor. Dar cu mijlocirea ta ajută-ne să punem începutul cel bun întru faptele milostivirii, ca să ne învrednicim şi noi a sta cu tine la masa cea cerească întru Împărăţia Tatălui ceresc.
De un măslin ai fost spânzurat, tu, cel ce te-ai arătat măslin mult roditor în curţile Dumnezeului nostru şi lapte a curs din grumazul tău, căci asemenea unui părinte milostiv pe toţi ai hrănit cu laptele faptelor bune şi i-ai adus la credinţa cea adevărată întru Hristos. Pentru aceasta, nu ne lipsi nici pe noi de roadele mijlocirii tale milostive către Împăratul cerurilor, ci ca pe nişte prunci întru cele duhovniceşti, adapă-ne cu laptele milostivirii, ca să ajungem şi noi ca nişte măslini mult roditori în casa Părintelui Celui iubitor de milostivire.
Cercetează Sfinte degrab şi trupurile noastre, cele care poartă la arătare pecetea păcatelor noastre prin durerile cele de multe feluri. Stinge văpaia chinurilor noastre trupeşti şi peste sufletele noastre trimite ploaia îndurărilor tale, ca astfel, curăţiţi de toată patima să stăm cu îndrăzneala înaintea Stăpânului Hristos strigându-I: Slavă Ţie, Mult Îndurate, Cel Ce ne-ai trimis pe mult iubitul tău prieten Pantelimon, ca să cerceteze neputinţele noastre şi să ne adape pe noi din izvorul darurilor Tale dumnezeieşti.

Sursa: poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.com

Crede în ajutorul lui Dumnezeu în pofida obstacolelor pe care lumea ţi le arată

De-a lungul ultimilor ani credinţa mea în Dumnezeu mi-a fost izbită de răceala şi indiferenţa oamenilor. Pe de o parte citeam în Sfânta Scriptură: ”De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” (Marcu 9, 33) iar pe de altă auzeam sfaturile celor din jur: „Claudiu, nu mai visa, lumea e mult mai rea decât crezi tu.”


În Proloage citeam în viaţa unui sfânt cum prin credinţă a reuşit să mute un munte doar cerându-i asta lui Dumnezeu iar pe de altă parte auzeam în jur cum se spunea: „N-ai să reuşeşti să faci cutare lucru, acolo doar cu pile...cu intervenţii... n-ai nicio şansă.”


Citind scrierile sfinţilor părinţi aflam că nimic nu se mişcă în lumea această fără voia lui Dumnezeu, niciun fir de păr, şi că nu putem nici să respirăm fără harul Lui, iar pe de altă parte aud de la prieteni şi de la familie că lumea se află în mâinile celor cu bani şi putere politică şi totul se rezolvă prin ei.


Pe de o parte Dumnezeu, prin toţi slujitorii Bisericii, mă sfătuieşte să nu fac niciun compromis, să nu mint, să nu fiu egoist, să nu fiu hoţ ci să-mi iubesc aproapele şi niciodată să nu-l nedreptăţesc sau să-l supăr cu ceva, iar pe de altă partea lumea îmi spune că fără compromisuri nu poţi trăi bine, că toată lumea le face, că trebuie să mai şi minţi în viaţă, că „găina de unde scurmă de acolo mănâncă” adică trebuie să mai şi furi câte ceva... şi tot aşa...


În pofida tuturor acestor lucruri m-am ambiţionat să cred în Dumnezeu şi să-i fac voia, chiar dacă de multe ori am şi căzut în păcat. Am crezut în Dumnezeu chiar dacă erau situaţii în care alţii râdeau de nădejdea mea sau mă compătimeau că nu-mi dau seama de fapt cum merg lucrurile în lume.


Au fost momente când singurul lucru pe care puteam să-l fac pentru mine sau familia mea era să mă rog lui Dumnezeu şi să-i cer lui rezolvarea. M-am rugat pentru un lucru timp de doi ani de zile deşi în timpul acesta de multe ori mă gândeam că mă rog degeabă. Ba uneori îmi puneam în gând ca seara să nu mai zic nimic despre acel lucru, dar imediat simţeam în mine o strângere de inimă, o părere de rău, de parcă Dumnezeu şi-ar fi luat harul de la mine pentru a-mi spune: „Roagă-te în continuare pentru aceasta şi nu deznădăjdui...” Şi m-am rugat. După aproape trei ani am început să văd minunea, Dumnezeu începuse să-şi pună în acţiune planul Său, şi vedeam credinţa din rugăciune cum ia forma faptelor....


Oh! Doamne ce m-am bucurat! Şi ce mult m-a ajutat acest lucru în relaţia mea cu Dumnezeu.


Ce înseamnă să crezi când îi ceri ceva lui Dumnezeu? Înseamnă că realităţile acelui moment îţi arată că singur nu te poţi descurca şi că vei întâmpina multe obstacole pentru a reuşi. Dacă ar fi uşor să împlineşti ceea ce ţi-ai propus atunci n-ai mai cere ajutorul, ai mulţumi lui Dumnezeu că lucrurile au ieşit bine. Doar când vezi că e greu atunci strigi către El.


Sfântul Apostol Pavel spune: „Credinţa e fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute. ” (Evrei 11, 1)


Care e meritul celui care crede? Faptul că şi-a pus nădejdea în Dumnezeu că poate împlini ceea ce a cerut deşi, aşa cum stau lucrurile acum, ar fi foarte greu de realizat acel lucru. Sfântul Apostol Pavel dă câteva exemple din Vechiul Testament în care explică foarte frumos cum au reuşit să creadă unii oameni în lucruri care păreau imposibile.


El vorbeşte despre Noe care a început să construiască o corabie mare în care urma să se salveze împreună cu familia sa de la potopul cel mare. Noe a avut încredere în făgăduinţa lui Dumnezeu şi n-a luat în considerare lumea care râdea de el că se pregăteşte de un mare potop.


„Şi Domnul Dumnezeu i-a zis lui Noe: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta a, căci pe tine te-am văzut că eşti drept înaintea Mea în neamul acesta.” (Fc. 7,1)


Câţi dintre noi am fi crezut în locul lui, dacă Dumnezeu ne-ar fi zis că toţi oamenii de pe pământ vor muri şi doar tu împreună cu soţia şi fii tăi vei supravieţui? Câţi s-ar fi apucat să construiască o corabie crezând că se va întâmpla ceva ce n-a mai fost niciodată pe pământ?


Sfântul Pavel vorbeşte şi de Avraam care a ieşit din ţara în care trăia şi s-a încrezut în Dumnezeu care i-a promis că-i va da un loc în Canaan (Fc.12, 1-5). Câţi dintre noi am pleca astăzi din oraşul nostru dacă Dumnezeu ne-ar promite că ne va da tot ce ne trebuie undeva departe, într-o ţară străină? Câţi am lăsa casă, masă, prieteni, familie, servici şi multe altele urmând porunca lui Dumnezeu şi plecând într-un loc îndepărtat?


Câţi ni l-am aduce pe fiul nostru jertfă înaintea lui Dumnezeu aşa cum a făcut Avraam cu Isaac? deşi Dumnezeu i-a zis că din Isaac îi va scoate urmaşi. Totuşi Avraam n-a cârtit, n-a comentat, ci cu conştiinţă s-a dus să împlinească ceea ce i s-a porunci încrezându-se în Domnul.


„Prin credinţă, când s-a născut Moise, a fost el ascuns de părinţii săi timp de trei luni, căci l-au văzut prunc frumos: şi nu s-au temut de porunca regelui” care ordonase ca toţi copiii de parte bărbătească din neamul evreilor să fie omorâţi. L-au ascuns pe Moise crezând că Dumnezeu îi va ajuta cumva, şi nu va permite ca să fie omorât. Aşa s-a întâmplat, pruncul Moise a ajuns să fie crescut chiar de fiica faraonului.


„Prin credinţă Moise, când a crescut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, alegând ca mai bine să-ndure laolaltă cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă desfătarea păcatului cea trecătoare; mai mare bogăţie decât comorile Egiptului a socotit el ocara lui Hristos, fiindcă se uita-nainte, drept la răsplată.” (Evrei 11, 24-26)


Moise a crezut în Dumnezeu şi a preferat să fie umilit alături de conaţionalii săi, decât să primească slava care se cuvine unui nepot de împărat. A crezut că Dumnezeu îi va ajuta pe evrei, chiar dacă erau năpăstuiţi şi chinuiţi de faraon, şi aşa s-a şi întâmplat.


„Prin credinţă a părăsit el Egiptul fără să se teamă de mânia regelui; ca şi cum L-ar fi văzut pe Cel-Nevăzut, a rămas neclintit. Prin credinţă a rânduit el Paştile şi stropirea cu sânge, ca nu cumva Nimicitorul să-i atingă pe cei întâi-născuţi ai lor. Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie ca pe uscat, în timp ce Egiptenii, încercându-se şi ei, au fost înghiţiţi.” (Evrei 11, 27 – 29)


Şi exemplele pot continua.... dar putem deja trage o concluzie: mare este răsplata celor care se roagă şi cred că Dumnezeu le va împlini cererile chiar dacă evidenţele lumii arată că e imposibil acel lucru.


Dar poate cineva va spune: „Şi dacă ceea ce ceri tu în rugăciune nu este plăcut înaintea lui Dumnezeu, sau El are alte planuri, ce rost mai are să crezi şi să insişti?”.


Răspunsul e simplu: Puterea de a crede şi de a stărui în cererile tale către Dumnezeu ţi-o dă tot El. Astfel dacă ceri în rugăciune ceva rău vei vedea cum în timp vei renunţa s-o faci, din diferite motive, şi asta pentru că Dumnezeu nu te va susţine și îți va da de înțeles asta.Dar dacă ceea ce ceri este bun şi stăruieşti rugându-te cu credinţă, vei avea în inima ta siguranţa împlinirii acelui lucru.


Ba de multe ori Dumnezeu îţi dă un gând bun pe care tu-l primeşti cu bucurie şi zici: „Ce mi-ar place să fac cutare lucru” şi dupa asta începi să te rogi pentru a se împlini. Dar Dumnezeu de aceea ţi-a şi dat mai înainte acel gând pentru că ştie că îţi va şi împlini acea dorinţă. Acest exerciţiu de credinţă în Dumnezeu şi de experimentare a împlinirii în fapt a ceea ce am cerut, ne întăreşte foarte mult şi ne ajută pe viitor să ne bizuim şi mai mult pe ajutorul Lui.


„Fără credinţă nu-i cu putinţă să fim bineplăcuţi; fiindcă cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există şi că răsplătitor Se face celor ce-L caută.”


Dragilor nu vă temeţi, credeţi şi veţi vedea minuni în viaţa voastră. Cereţi orice vă îndeamnă conștiința întru Domnul, oricât de greu de îndeplinit vi s-a părea sau chiar imposibil. Nu ascultaţi de lume...lumea azi zice aşa iar mâine invers. Dumnezeu poate face orice, chiar şi din nimic.


Sfinţii zic că atunci când Dumnezeu vrea ceva toată făptură conlucrează spre împlinrea voii Lui.


Cereţi-i lui Dumnezeu tot ceea ce aţi visat dar n-aţi îndrăznit niciodată să gândiţi că s-ar putea realiza.


Trei minuni mari s-au întâmplat în viaţa mea, Dumnezeu împlinind trei cereri foarte mari ale mele, care păreau aproape imposibile la vremea respectivă. Astăzi când mă uit în urmă nu-mi vine să cred cum a reuşit Domnul să aşeze lucrurile. Pentru alţii din exterior poate nu înseamnă mare lucru, dar asta pentru că nimeni nu ştie ce a fost şi este în sufletul meu.


Rugăciunea insistentă înaintea lui Dumnezeu împlineşte porunca: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va”. Facând astfel la un moment dat veţi primi ce aţi cerut, veţi afla ce aţi căutat şi vi se va deschide uşa pe care o credeaţi înaccesibilă.


Fiţi curajoşi! Plecaţi genunchii voştri înaintea lui Hristos, a Maicii Sale şi a sfinţilor şi cereţi tot ce aveţi nevoie. Dar cereţi cu credinţă, cu sinceritate şi cu nădejdea că se va împlini.12:21

(Claudiu)-ortodoxiatinerilor

Sfantul Pantelimon

Sfantul Pantelimon este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti ai Bisericii lui Hristos. Pomenit in data de 27 iulie, acest sfant este adesea numit "doctor fara de arginti", aratandu-se prin aceasta cum ca el n-a umblat dupa averi si s-a multumit cu ceea ce putea avea din rosturile lui si nu cerea de la nimeni sa-i plateasca pentru binefacerile facute. Sfantul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor si tamaduitor al bolnavilor, el este un model de doctor, slujitor si crestin urmator lui Hristos.

Sfantul Pantelimon - o viata inchinata slujirii aproapelui

Sfantul Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon a trait in vremea imparatului Maximian Galeriu si era originar din cetatea Nicomidiei. El a vazut lumina zilei in anul 284, dintr-un tata pagan, senator la curtea imparatului, si o mama crestina. Primul sau nume a fost "Pantoleon", adica "cel in toate puternic ca un leu". Mama lui Pantoleon, Evula, il iubea pe Hristos in taina, numindu-se crestina. Ea ii vorbea despre implinirea sufletului si despre tainele credintei in nemurire.



Atras de invatatura crestina, ca urmare a influentei dragostei mamei sale, acesta va inceta a mai cerceta caile sfinte o data cu moartea acesteia. Filosofia ii va prinde mai mult atentia. Dupa moartea mamei, tatal a dat copilul la scolile pagane ale timpului. A terminat cu succes Scoala de Medicina la Nicomidia. Mai apoi, tanarul Pantelimon a fost incredintat, spre ucenicie, medicului Eufrosin. Dobandind multe cunostinte si o intelepciune aleasa a practicarii medicinei, el a fost remarcat de imparat, care l-a si ales drept medic al sau.
Dumnezeu va aparea din nou in inima tanarului doctor, facandu-l sa-si doreasca cu ardoare Botezul in Hristos. Schimbarea cea mai mare din viata lui Pantelimon a avut loc in momentul intalnirii acestuia cu batranul crestin Ermolae, care a aratat celui dintai cum doar Hristos binevoieste a vindeca, prin sau mai presus de oameni. Trecand zilnic prin fata curtii preotului unei biserici din Nicomidia - Sfantul Ermolae - tanarul Pantoleon a fost chemat odata sa intre inauntru.

Batranul Ermolae incepu apoi sa-l invete ca numai Hristos este singurul doctoradevarat, al sufletelor si al trupurilor. Vizitele la acesta au urmat pentru mai mult timp. Intr-o zi, pe cand se intorcea de la Eufrosin, Pantoleon gasi pe drum un copil mort, muscat de o naparca. Vrand sa probeze adevarul cuvintelor lui Ermolae, el chema in ajutor numele lui Hristos si indata copilul se ridica, iar naparca muri. Aceasta a dus la botezarea tanarului Pantelimon. Va primi numele de Pantelimon care inseamna "cel cu totul milostiv".

Dupa primirea Sfantului Botez, mai multe vindecari facea Pantelimon, boli incurabile si neputinte nespuse pierind in fata iubirii si credintei sale. Marele Pantelimon face minuni atat prin harul primit, cat si prin tratamentele pe care le da celor bolnavi. Drept urmare a milosteniei sale, el si-a impartit toata averea saracilor, iar celor pe care iivindeca de boli si neputinte, nu le cerea nimic drept plata. De aici i se trage si numele "doctor fara de arginti".

Din cauza ca era cautat de multi bolnavi, ceilalti medici din Nicomidia deveniserainvidiosi pe el si, fiindca ingrijise un crestin tocmai chinuit din ordinul imparatului, ei profitara de ocazie pentru a-l denunta pe Pantoleon la imparat. Pentru credinta sidragostea tanarului Pantelimon fata de Hristos, imparatul Maximian porunceste ca acesta sa fie supus unor chinuri groaznice, dupa care decide sa-i fie taiat capul.



Tanarul a fost legat de un stalp si trupul i-a fost sfasiat cu gheare de fier, iar ranile arse cu faclii aprinse.Insa tortele s-au stins, iar ranile sfantului s-au vindecat. A fost scufundat in plumb topit si aruncat in mare, legat de un pietroi. L-au aruncat apoi fiarelor salbatice, dar acestea s-au aratat blande. Imparatul s-a infuriat si a dat ordin ca sfantul sa fie legat de o roata cu lame ascutite, care, rostogolindu-se de la inaltime, in fata intregului oras, sa-l omoare. Hristos l-a eliberat pe sfantul mucenic, in rostogolirea rotii, roata strivind un mare numar de necredinciosi. Maximian a dat ordin ca Pantoleon sa fie decapitat, iar trupul sa fie dat in foc.

In momentul mortii sale, din cer s-a auzit cuvantul: "Slujitor credincios, dorinta ta va fi acum indeplinita, portile cerului iti sunt deschise, cununa ta e pregatita. Vei fi de-acum inainte adapost deznadajduitilor, ajutor celor incercati, doctor bolnavilor si teroare demonilor. De aceea, numele tau nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon."

Pantelimon, doctorul cel bun si nerapitor de averi, a mucenicit pentru dragostea sa fata de Hristos, fiind decapitat din ordinul imparatului. Se spune de catre Traditia crestina, cum ca in momentul decapitarii sfantului, din rana lui nu a curs sange, ci lapte, iar maslinul de care a fost legat a rodit in acel moment. Spre a nu lua crestinii cinstitul trup al sfantului, acestuia i s-a dat foc, insa o alta minune a marturisit vrednicia aceluia. Credinciosii au scos din cenusa trupul neatins de foc al lui Pantelimon si l-au ingropat cu mare cinste, pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul, in anul 303.

Sfantul Pantelimon si noi, urmatorii acestuia.

Parintele Teofil Paraianu, vorbind despre Sfantul Mare Mucenic Pantelimon, spune: "E buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin cuvant, e buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin gand, e buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin laudele randuite de Biserica, e buna cinstirea pe care o aducem oricarui sfant sub indrumarea Bisericii noastre, dar, iubiti credinciosi, cea mai de capetenie cinstire pe care i-o putem aduce unui sfant, este sa ne asemanam cu el.

Nu suntem doctori, nu suntem tamaduitori, dar mangaietori putem fi, alinatori de suferinta cu putere omeneasca, cu dorinta de bine pentru cel care sufera, asta o putem face si noi; si daca facem cele la masurile noastre, face si Dumnezeu prin noi, ceea ce nu putem face noi numai prin puterea noastra. Si atunci, iata ca suntem si noi pe calea Sfantului Mare Mucenic Pantelimon."



Parintele Arsenie Boca are un frumos cuvant, care zice: "Sa ai intelegere fata de neputinta omeneasca." Drept aceea, sa fim ingaduitori, sa fim iertatori, sa fim binevoitori si atunci suntem, cu siguranta, mergatori pe calea Sfantului Mare Mucenic, doctor fara de arginti si tamaduitor Pantelimon. Sa rostim des aceasta scurt rugaciune, inaintea icoanei sale: "Purtatorule de chinuri, Sfinte si tamaduitorule Pantelimoane, roaga pe milostivul Dumnezeu ca sa dea iertare de greseli sufletelor noastre."

Moastele Sfantului Pantelimon

Moastele Sfantului Pantelimon sunt imprastiate in toata lumea crestina, multimi de credinciosi gasind mangaiere si tamaduire la acestea, spre care Dumnezeu se milostiveste ca spre un lucru drag, ca spre "prietenul" Sau, doctorul Pantelimon. Multe lacase de cult, biserici si manastiri, cabinete si asociatii medicale, sunt puse sub ocrotirea Sfantului Pantelimon. Atat in afara tarii, cat si la noi, moastele Sfantului Pantelimon, aduc neincetate bucurii si tamaduiri.

Catedrala Episcopala din Galati si Catedrala Mitropolitana din Iasi pastreza, cu mare bucurie, cate o particica din Sfintele sale Moaste. In Bucuresti, multe biserici s-au invrednicit de darul cel mare al prezentei unei particele din Moastele Sfantului Pantelimon. Acestea sunt urmatoarlee: Biserica Sfantul Stelian Lucaci (str. Logofat Udriste), Biserica Sfantul Dumitru Posta (in spatele Muzeului de Istorie a Romaniei),Manastirea Plumbuita (str. Plumbuita, nr. 58), Biserica Adormirea Maicii Domnului - Precupetii Noi, Biserica Sfantul Antonie cel Mare ((Aleea Valea Boteni, str. Romancierilor), Biserica Stavropoleos, Biserica Sfantul Alexie (Calea Serban Voda, nr. 123), Biserica Sfantul Pantelimon (str. Iancu Capitan, nr. 24).

Teodor Danalache

SEMNUL CRUCII

Semnul crucii este nouă
Scutul cel mântuitor
Care depărtează răul
Şi ne dă la toate spor.

Deci să facem cum se cade
Creştinescul nostru semn,
Căci vrăjmaşii fug atuncia
Ca de prea cinstitul lemn.

Iar acei ce bat în cobză
Şi pe cruce o îngână
Au sămânţa necredinţii
Şi pecete rea la mână!

N-au evlavie în suflet
Nici ruşine la obraz
Plecăciune nu pot face
Că-i boierul pe grumaz!

Domnul cerurile pleacă
Pentru neamul omenesc
Iar la El să-şi plece capul
Mulţi creştini nu se silesc.

El întinde sus pe cruce
Mâinile dumnezeieşti
Tu măcar a face semnul
Omule nu te sileşti.

El ne mântuie creştine
Săvârşindu-se pe lemn
Iară tu socoţi ruşine
Ca să faci al crucii semn!

http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/2012/05/18/semnul-sfintei-cruci/



Cand ne insemnam cu sfanta cruce, facem oare si o marturisire de credinta?
Fara indoiala. Facand semnul sfintei cruci, marturisim credinta in Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Cel rastignit pe cruce, si credinta intr-un Dumnezeu in trei ipostasuri299 (Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericeasca, cap. VI, 3, p. 135, trad. Pr. Cicerone Iordachescu, Iasi, 1932).
Intr-adevar, cand facem semnul sfintei crud, rostind numele celor trei ipostase: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, marturisim un singur Dumnezeu in trei fete dumnezeiesti; iar semnul crucii ne aduce aminte ca Fiul lui Dumnezeu, facut om, ne-a mantuit rastignindu-Se pe cruce. Asadar, semnul sfintei cruci este oarecum o invatatura pe scurt a credintei crestine. Biserica cinsteste cu multa evlavie sfanta cruce: trei zile pe an (14 septembrie, duminica a treia din Paresimi si 1 august) sunt inchinate cinstirii sfintei cruci. Crucea, faurita din lemn sau din metal, frumos lucrata si impodobita, nu lipseste de pe nici o sfanta masa, din nici o biserica in care se slujeste Sfanta Liturghie. De asemenea nu lipseste niciodata de pe crestetul turlelor bisericilor si al clopotnitelor; iar in cimitirele noastre, cei raposati asteapta invierea mortilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele si odajdiile sfintite ale bisericilor sunt impodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite in chipul crucii, iar cartile bisericesti sunt pline de tot felul de cantari in cinstea sfintei cruci. In multe locuri crucea este asezata la fantanile cu apa de baut si la raspantiile drumurilor. In sfarsit, si fapt foarte insemnat: a doua venire a Mantuitorului, cand va veni sa judece viii si mortii, va fi prevestita prin aratarea “semnului Fiului Omului pe cer” (Matei 24, 30), adica a crucii300 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 257).

Sfanta Hristina- CRISTINA

                          

Sfanta Hristina s-a nascut in cetatea Tir si a trait in timpul imparatului Septimiu Sever (193-211). A fost fiica lui Urban, reprezentantul imperial al acestei cetati.

Cand a ajuns la varsta de doisprezece ani, Sfanta Hristina a fost inchisa de tatal ei intr-un turn. Acesta dorea sa o fereasca de ochii multimii pentru ca era foarte frumoasa. Planul tatalui era sa o tina pe fiica lui in acel turn pana avea sa implineasca varsta deplina a majoratului. Nemultumita de credinta idolatra, incepe sa se roage Celui ce a adus toate de la nefiinta la fiinta. In urma acestei rugaciuni i se arata un inger care ii descopera tainele dumnezeiesti. Dupa aceste descoperiri, Hristina a distrus toti idolii din turn.

Pentru acest gest a fost supusa la multe chinuri de tatal sau. A fost aruncata in temnita pentru mai multe zile fara mancare, dar a fost hranita in chip minunat de ingeri. Dupa alte suferinte, a fost aruncata in mare. Marea aceea i-a fost ei scaldatoarea Sfantului Botez. Un nor luminos a umbrit-o pe ea si s-au auzit cuvinte de sus, graindu-se deasupra ei numele Preasfintei Treimi, dupa savarsirea Sfantului  Botez.

Suferintele sale nu au incetat nici dupa moartea tatalui el. Succesorul acestuia a torturat-o mai aprins, iar in cele din urma Hristina a primit moartea prin sabie.

                                             Sfanta Mucenita Cristina roaga- te pentru noi pacatosii!

"Cristina- Hristina. Aceasta mucenita era din cetatea Tirului, fiica a unui oarecare Urban stratilat. Acesta, suind-o într-un turn înalt si asezând acolo zeii sai facuti din aur si din argint si cu podoabe împodobiti, i-a poruncit sa petreaca acolo si sa aduca jertfe la idoli. Dar sfânta, socotind cu cuget drept caci cu adevarat nu sunt dumnezei idolii cei neînsufletiti si facuti de oameni, se ruga lui Dumnezeu. Si privind pe o fereastra a vazut cerul, si din fapturi întelegând pe Facatorul, a sfarâmat idolii tatalui sau si i-a împartit saracilor. Pentru aceasta a fost supusa la tot felul de chinuri de tatal sau; a fost bagata în temnita, unde ramânând multa vreme fara mâncare, primea hrana îngereasca si s-a tamaduit de durerile ranilor. Dupa aceea a fost aruncata în mare, si de la Domnul a primit dumnezeiescul Botez, fiind scoasa la uscat de un înger. Aflând ca este vie, a fost închisa în temnita din porunca tatalui sau, care în acea noapte a murit. Luând în locul lui domnia un oarecare Dion, a adus pe mucenita la întrebare, si ea, marturisind pe Hristos, a fost chinuita cumplit. Iar dupa Dion a luat domnia un oarecare Iulian, care de asemenea a chin

uit-o îndelung. Si apoi fiind lovita de slujitori cu sulite, si-a dat sufletul lui Dumnezeu."

CRESTINII SECOLULUI XXI: TOTI SUNTEM CRESTINI...OARE AVEM CREDINTA??

CRESTINII SECOLULUI XXI: TOTI SUNTEM CRESTINI...OARE AVEM CREDINTA??: De multe ori, iubiţii mei, mă întreb pe mine însumi, îi întreb pe ceilalţi şi acum vă întreb şi pe voi: Suntem creştini? Curios, veţ...

MINUNI ALE SFANTULUI. NECTARIE

Tulburatoarea minune a nasterii micutului Nectarie, pentru rugaciunile ocrotitorului sau ceresc, Nectarie

Am primit prin e-mail prin intermediul unei prietene fidele a siteului nostru o marturie tulburatoare despre o minune a Sfantului Nectarie, savarsita intr-o familie cunoscuta indeaproape de dumneaei. Este o marturie (a bunicii copilului, doamna Lucretia) pe care am inteles ca a trimis-o spre publicare si pentru o carte cu noile minuni ale Sfantului care se lanseaza astazi, dar careia noi ii adaugam si cateva fotografii cu micutul nascut in imprejurari care impletesc minunea cu drama – intr-un chip si in niste imprejurari extrem de dureroase, ale caror explicatii raman in taina lui Dumnezeu - si care a fost botezat cu numele Ierarhului mult-patimitor din Eghina. Insotim povestirea cu vorbele duhovnicului persoanelor in cauza, care au insotit binecuvantarea data pentru publicarea marturiei: “poate macar o mama nu isi va mai lasa fiica sa avorteze si tot e bine”.

“Ma numesc Lucretia U. si locuiesc in localitatea S. Dupa moartea sotului meu, fiica mea, Anisoara-Daniela s-a imbolnavit de diabet zaharat tip II, insulino-dependent, de la varsta de 12 ani. Dupa cativa ani de boala, au inceput complicatiile: retinopatie, polineuropatie, boala cardiaca ischemica microvasculara, insuficienta ventriculara stanga,tahicardie si mai tarziu anemie severa si insuficienta renala cronica. Cu toate acestea, ea isi dorea sa traiasca ca un om normal.

Visul ei dintotdeauna a fost sa fie mireasa si sa aibe macar un copil. Bunul Dumnezeu i-a ajutat si i-a implinit visul de a fi mireasa in anul 2008, de ziua Sf. Pantelimon. A fost o nunta restransa, crestineasca. In vara urmatoare, adica in 2009, a ramas insarcinata. Era atat de fericita, incat primele cuvinte cand se intalnea cu o cunostinta erau sa spuna ca va avea un bebe! Cand a urmat controlul la doctorita care o trata de diabet, aceasta reamintindu-i cate complicatii are si ca e la un pas de dializa, i-a spus raspicat ca la ea nici nu poate fi vorba sa faca un copil, explicandu-i si riscurile maxime la care se expune si chiar sugerandu-i sa mearga cat mai repede la un medic ginecolog pentru a-i intrerupe sarcina.

Daniela nici nu a vrut sa auda de asa ceva. Si-a luat pe Maica Domnului si pe Sf. Nectarie ajutatori, si a promis ca daca va ajunge cu sarcina la bun sfarsit, va da copilasului numele Sfantului Nectarie. A avut o sarcina toxica si ii era rau in fiecare zi. Orice manca vomita si adesea intra in coma (asta se intampla la cateva zile). A fost de multe ori internata in spitalul orasului nostru, dar si la Bucuresti. Citea zilnic Acatistul Maicii Domnului si al Sf. Nectarie, facandu-si semnul Sfintei Cruci pe pantece cu ulei de la candela Sf. Nectarie. De fiecare data cand isi revenea din coma se mangaia pe pantece si vorbea cu bebelusul ei: sper sa iti fie bine, sa nu fi patit ceva rau.

In luna ianuarie 2010,am internat-o pentru investigatii. Imediat dupa internare starea ei s-a inrautatit datorita insuficientei renale. S-a umflat foarte tare si respira extrem de greu. Se deplasa cu mare greutate. Vazandu-i starea, medicii i-au explicat din nou riscurile mari la care se expune, i-au spus ca poate muri in orice clipa din cauza unui blocaj renal, si au sfatuit-o iarasi sa accepte intreruperea de sarcina (care era de aproape sase luni). Ea a refuzat categoric, spunand ca pentru acest copil s-a chinuit atatea luni.

Imi spunea mereu:

“Mama, trebuie sa nasc, sa-mi vad si eu bebelusul, cea mai mare realizare a mea”.

Imi mai spunea alteori:

“nimeni nu stie prin ce trec, dar la copil nu renunt, nici daca mor”.

In data de 11 februarie 2010 a adus pe lume un baietel de 1,100 kg pe care l-a botezat cu numele Sfantului Nectarie, avand binecuvantarea de a avea nas de botez un preot din orasul nostru. Bucuria ei de a fi mama nu poate fi descrisa in cuvinte!

Cand i-au dat copilasul sa-l tina in brate, dupa cateva zile, a fost atat de fericita, incat a sunat la toate rudele si cunostintele sa le spuna ca si-a tinut puiutul in brate.

Dar dupa aproape o luna si jumatate de la nasterea baietelului, starea ei s-a agravat. Rinichii nu mai functionau iar medicul a hotarat sa o treaca pe dializa. Dupa cateva sedinte insa, inima nu ei nu a mai rezistat facand stop cardio-respirator. Anisoara-Daniela a plecat la Domnul a doua zi de Pasti (2010), spunand ca e cea mai fericita ca a adus pe lume un copil.

Copilasul este frumos, sanatos, si il are ca ocrotitor ceresc pe Sf. Nectarie, caruia ii multumim!”


P.S.: In anul 2007, Anisoara-Daniela a fost internata de urgenta in spitalul din oras. Timp de o saptamana nu a mancat nimic – era hranita doar cu perfuzii. Am cerut transferul la Bucuresti, unde i s-au facut din nou toate analizele. Medicii nu puteau sa ii puna un diagnostic. Ea avea 23 de ani si slabise pana la 37 de kg.

Cu nadejde in ajutorul lui Dumnezeu, am luat cordonul halatului ei si l-am atins de de racla cu sfintele moaste ale Sf. Nectarie. I-am dus la spital si ulei din candela Sf. Nectarie. In noaptea urmatoare a dormit incinsa cu acel cordon si la scurt timp dupa aceasta, i s-a pus diagnosticul. Avea pielonevrita (infectie la rinichi), de care Sfantul Nectarie a si vindecat-o la scurt timp. De atunci, vazand ajutorul imediat al Sf. Nectarie a spus ca de acum va fi Sfantul ei ocrotitor dupa Maica Domnului, ceea ce s-a si implinit, pana in ziua cand Domnul a hotarat sa o cheme la El.

Doamne ajuta...
“Mare este slava Ta, Doamne, că ne trimiţi durerea şi suferinţa pentru a ne călăuzi pe drumul cel bun… Ce mare binefacere mi-a adus durerea în toţi aceşti ani cît am avut-o tovarăşă. Dacă nu aveam această durere, nu m-aş fi întors la Dumnezeu!”

Taina mortii. Moartea dreptului si moartea pacatosului

Biserica Ortodoxa invata ca moartea este "despartirea sufletului de trup"; odata aceasta despartire savarsita, trupul este dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a omului pe pamant este moartea, despre care Sfanta Scriptura marturiseste astfel: " Si se va intoarce tarana in pamant, de unde s-a luat, si duhul se va intoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7)
.
Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului contine - prin prevederea dumnezeiasca - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului.

Sfantul Antonie cel Mare, vrand sa patrunda adancurile scopurilor providentei, adresa intr-o zi lui Dumnezeu urmatoarea rugaciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe cand altii ajung la cea mai adanca batranete ?". Si Dumnezeu ii raspunse: "Antonie, vezi numai de tine ! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ti se cade tie a cunoaste.".

Dumnezeu a harazit sufletul sa treaca prin trei stari diferite, care constituie viata sa vesnica: viata in pantecele mamei, viata pe pamant si viata de dincolo de mormant.
Sufletul, la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia spirituala a ingerilor. Dupa faptele sale bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni in rai sau cu ingerii cazuti in iad. Acest adevar ni se descopera noua de catre Iisus Hristos, in parabola bogatului si a lui Lazar, ne invata ca sufletele, dupa ce s-au despartit de trup, intra in aceeasi zi in rai sau in iad. " Adevar zic tie ca astazi vei fi cu Mine in rai. " (Lc. 23, 43), a zis Hristos talharului celui bun.
Astfel fiecare suflet despartit de trupul sau va fi in rai sau in iad. Cand? Astazi , a zis Mantuitorul. Ce intelegem prin cuvantul astazi si cum impacam aceasta expresie cu invatatura Bisericii despre vami si despre a treia, a noua si a patruzecea zi dupa moarte?

Pe pamant sunt zile, nopti, si ani; dincolo de mormant nu este decat vesnicie, luminoasa sau intunecata. Deci, cuvantul astazi desemneaza timpul de dupa moarte, adica vesnicia. A treia , a noua si a patruzecea zi nu sunt decat pe pamant, caci dincolo de mormant imparatia timpului nu exista; acolo nu sunt alte zile decat cea de astazi . Misterul mortii este poarta prin care sufletul, despartindu-se de trup, intra in vesnicie.
Noi stim si vedem ce devine trupul; cat despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar stim cu desavarsire ce i se intampla prin marturisirea Sfintei Biserici - stalpul si confirmarea adevarului - care nu a cazut niciodata din invatatura sa si nici nu poate cadea, pentru ca este invatata de Duhul Sfant.

Astfel descriu Sfintii Parinti ce se intampla in momentul in care sufletul se desparte de trup: "Ingerii - buni si rai - se vor infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va pricinui sufletului o nesfarsita tulburare, dar va gasi o mangaiere la vederea si protectia ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt in acel moment de un mare ajutor si reprezinta o mare bucurie pentru dansul. Ascultarea, umilinta, faptele bune si rabdarea sunt sprijin sufletului, care urca spre Domnul intr-o mare bucurie si insotit de ingerii cei buni; in acest timp sufletul plin de pasiuni si pacate este condus de demoni in iad unde va suferi vesnic." (Sfantul Teodor Studitul).

Sfantul Grigorie, ucenicul Sfantului Vasile, o intreba intr-o vedenie pe Sfanta Teodora asupra imprejurarilor ce au insotit moartea sa si a ucenicilor sai. "Cum pot sa-ti spun, zise ea, despre suferinta fizica si simtamantul de apasare a celor ce mor? Starea sufletului in timpul despartirii sale de trup este asemenea senzatiei celui ce ar cadea gol in mijlocul flacarilor si s-ar fi facut cenusa. Cand veni ceasul mortii mele, duhurile cele rele ma inconjurara din toate partile. Unele mugeau ca niste fiare salbatice, altele latrau ca niste caini, insa altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, ma amenintau, se pregateau a se arunca asupra mea si scrasneau din dinti, privindu-ma. Eram nimicita de groaza cand, deodata, am vazut doi ingeri stand la dreapta patului meu si vederea lor imi dadu indrazneala. Abia atunci demonii se indepartara putin de patul meu. Unul din ingeri intreba cu manie pe demoni: "Pentru ce ajungeti voi intotdeauna inaintea noastra langa patul muribunzilor, pentru a inspaimanta si tulbura pe tot sufletul ce se pregateste a se desparti de trupul sau? Voi n-aveti a va bucura aici: mila lui Dumnezeu a patruns acest suflet si voi n-aveti nici o parte din el." Atunci demonii se tulburara si incepura a arata faptele mele cele rele, savarsite in tineretea mea, si strigau: "Ale cui sunt deci aceste pacate, n-a facut ea cutare lucru si cutare lucru ?". In sfarsit veni moartea, grozava la vedere. Se aseamana omului, insa nu are carne si nu alcatuieste decat din oase omenesti. Ea aduse cu sine mai multe instrumente de tortura: sabii, sageti, lanci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frica. Sfantii Ingeri au zis catre moarte: "Fa-ti treaba ta si scapa usor acest suflet de legaturile trupesti, caci el nu are mare povara de pacata.". Moartea se apropie de mine, lua o mica secure si-mi taie mai intai picioarele, apoi bratele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slabi toate madularele mele si le desparti din incheieturi. Perdui astfel bratele si picioarele mele, tot trupul meu era mort si nu puteam sa ma misc. Pe urma imi taie capul si n-am putut sa-l mai misc, ca si cum ar fi incetat sa fie al meu. Dupa aceasta, ea pregati o bautura intr-un vas pe care-l apropie de buzele mele si m-a facut sa o beau cu de-a sila. Aceasta bautura era atat de amara incat sufletul meu nu putu sa o suporte, se infiora intr-atat si se arunca afara din trup. Atunci ingerii l-au primit in bratele lor.

Cand m-am intors, am vazut trupul meu ce zacea neinsufletit, fara miscare si fara viata, si l-am privit ca unul care ar privi un vesmant de care s-a dezbracat; si m-am mirat. Ingerii ma tineau si demonii s-au apropiat de noi, aratand pacatele mele. Ingerii incepura a cauta faptele mele cele bune si, din mila lui Dumnezeu, le-au gasit. Ingerii adunau faptele mele cele bune, facute in viata mea cu ajutorul lui
Dumnezeu, si se pregateau a le pune in cumpana in fata faptelor mele cele rele, cand deodata se arata
Sfantul nostru Parintele Vasile, care zise catre Sfintii Ingeri: "Acest suflet a facut mult bine batranetilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el si Dumnezeu mi l-a dat.". Zicand aceste cuvinte, a scos de la san o punga plina cu aur si a dat-o ingerilor, spunand: "Cand veti trece prin vamile vazduhului si duhurile rele vor incepe a chinui sufletul sau, rascumparati-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca si sudoarea mea si dau aceasta punga sufletului care m-a slujit.". Dupa ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele fura inmarmurite; incepura a scoate gemete tanguitoare si se indepartara. Apoi iarasi se arata Sfantul Vasile, purtand niste vase pline cu miruri curate si pretioase. Deschise vasele, unul dupa altul, si varsa acele miruri asupra mea; pe loc m-am simtit inundata de miresme duhovnicesti si m-am simtit schimbata si luminata. Sfantul zise catre ingeri: "Cand veti fi implinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, il veti duce in locuinta pe care a pregatit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfantul se facu nevazut. Ingerii m-au luat si ne-am indreptat spre Rasarit.".

Oamenilor luminati de Dumnezeu li se incredinteaza ca, la cea de pe urma suflare, faptele lor sunt puse in cumpana si:
• Daca partea dreapta e mai ridicata decat cea stanga, sufletul este primit in rai, in mijlocul ingerilor;
• daca cele doua parti ale cumpanei sunt deopotriva, atunci fireste ca mila lui Dumnezeu capata biruinta;
• cand cumpana se apleaca spre partea stanga, dar nu cu mult, mila dumnezeiasca inlocuieste lipsa (astfel sunt cele trei judecati ale Domnului: judecata dreapta, judecata omeneasca, si judecata milostiva);
• cand faptele cele rele apleaca cumpana prea mult in partea stanga, atunci judecata cea mai dreapta rosteste hotararea in functie de pacate.

Acestea sunt imprejurarile care insotesc moartea omului.
Mantuitorul, vorbind de moartea dreptului si de cea a pacatosului, a formulat cateva linii generale pentru aceeasi idee, spunand ca moartea pacatosului este cumplita, pe cand cea a dreptului este frumoasa. " Nebune, intru aceasta noapte ti se va cere sufletul tau. " (Lc.12, 20), a zis El despre cel dintai, in timp ce al doilea va fi dus de ingeri in sanul lui Avraam. (Lc.16, 22). Asadar, de noi insine si cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu atarna felul mortii noastre, noi putand sa o facem frumoasa sau cumplita, dupa cum vom fi indeplinit poruncile lui Hristos: "Fiti gata in tot ceasul de moarte, pocaiti-va si credeti in Evanghelie.". Ca urmare, o continua cainta si o credinta vie in Domnul nostru Iisus Hristos ne va inlesni o moarte dulce si pasnica.

Nu numai cei saraci ca Lazar se fac vrednici de un sfarsit fericit, ci si cei bogati, dar smeriti cu duhul. Nu numai cei bogati, ca acel imbelsugat din Evanghelie, merg in iad si mor cumplit, dar si cei saraci, daca nu-si poarta crucea lor cu rabdare si marime de suflet.

Sufletul dreptului, dupa ce s-a despartit de trup, este primit de ingeri, care-l pazesc si-l poarta spre taramuri pline de lumina si fericire. Si este firesc sa fie asa, caci sufletele dreptilor se afla impreuna cu ingerii chiar de pe pamant. Iata ce scrie Sfantul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Dreptii si ascetii se bucura in clipa mortii, avand inaintea ochilor faptele nevointei lor, privegherile, posturile, rugaciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie cand sunt chemate sa iasa din trup si sa reintre in repausul lor vesnic.".
" Moartea pacatosului este cumplita ." (Ps. 33, 21) - este insasi marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu. Si pentru ce? Cugetati bine la ce vrea sa zica pacatos . Pacatosul este acela ce calca Legea lui Dumnezeu si dispretuieste poruncile Sale. Dupa cum virtutea, reflectandu-se in constiinta, produce in aceasta o bucurie cereasca, tot asa si pacatul face a naste in suflet frica raspunderii. Moartea sufletului pacatos este tragica, pentru ca, in chiar momentul iesirii sale din trup, este luat de ingerii raului, pe care i-a servit fiind pe pamant si cu care, impreuna cu ceilalti pacatosi, el va trebui, din acel moment, sa se uneasca in vesnicie. Iata ce spune Sfantul Macarie Alexandrinul despre moartea pacatosului: "Cand sufletul pacatosului paraseste trupul, se produce un mare mister. O haita de demoni si de puteri intunecate inconjoara sufletul si-l duc in teritoriul lor. Si nu trebuie sa ne miram de aceasta. Daca omul, fiind inca pe pamant, le-a dat ascultare si s-a facut sclavul lor, el cade cand paraseste aceasta lume.

http://www.razboiulnevazut.org/capitol.php?cap...

Când ne închinăm sfintelor moaşte, nu trebuie să cerem neaparat ceva

Ne dorim să atingem, să sărutăm moaştele sfinţilor sau icoanele lor şi le căutăm, parcurgând uneori mulţi kilometri. Dar simţim acea credinţă lucrătoare, avem cugetul smerit sau ne îndoim, cu inimă rece, de harul care se revarsă prin ele? „Modul cel mai eficace prin care diavolul lucrează în prezent în lume este îndoiala. Dacă avem putere, să ne descătuşăm de sinele nostru, umplându-ne de Dumnezeu. Iar răceala ce ne cuprinde se alungă prin inimă înfrântă şi smerită“, ne sfătuieşte părintele Ştefan Chelaru, preot slujitor la Catedrala „Înălţarea Domnului“ din Bacău.


Cum explicaţi unui om care nu e convins de harul şi sfinţenia moaştelor sfinţilor, care vorbeşte despre ele în termeni de „oseminte“, că acestea pot săvârşi lucruri minunate, dacă avem credinţă?

Să precizăm de la început că sfintele moaşte sunt rămăşiţe pământeşti ale unor creştini cu viaţă curată şi statornică în Dumnezeu, cu viaţă sfântă. Moaştele sfinţilor sunt dătătoare de sfinţenie datorită harului lui Dumnezeu care lucrează prin ele.

Cei care tratează lucrările harice ale lui Dumnezeu ca fiind simple lucrări omeneşti - uleiul fără „noţiunea“ de sfinţit, sfânta cruce ca supliciu, nu ca altar de jertfă, sau moaştele sfinţilor ca pe nişte oase goale - nu vor ajunge niciodată să înţeleagă taina lucrării Sfântului Duh în lume.

Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel corintenilor: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.“ (I Cor. 3, 16, 17), „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?“ (I Cor. 6, 19). Tot Sfântul Ap. Pavel îl atenţionează pe Timotei: „Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun“ (II Tim. 2, 21). Toate trupurile creştinilor trebuie să fie sfinţite încă din timpul vieţii, fiind locaşuri ale Duhului Sfânt. Despre cinstirea trupurilor după moarte ale unor oameni aleşi avem mărturie încă din Vechiul Testament - Ilie şi Enoh, care s-au mutat cu trupurile la cer. „Şi oasele celor doisprezece prooroci să odrăslească din locul lor!“ (Ecclesist 49, 11) - o altă dovadă că încă din Vechiul Testament exista un cult deosebit pentru trupurile celor drepţi.

Care ar trebui să fie atitudinea noastră lângă moaştele sfinţilor?

Atitudinea este drept proporţională cu actul nostru de credinţă. Prezenţa noastră la sfintele moaşte degajă în noi minunea. Dar în ce constă aceasta? Nu cred sau nu simt nimic - asta înseamnă că am credinţă puţină; sau cred şi mă închin lor şi plec de la racla sfântului în pace, cu încredere în Dumnezeu, sfinţit. Asta e minunea, că pot descoperi în mine omul care strigă înăbuşit după ajutorul lui Dumnezeu. Iar când mergem să ne închinăm sfintelor moaşte, nu mergem neapărat pentru a cere ceva. E ca şi când am merge la onomastica unui prieten: nu mergem pentru un motiv „palpabil“, ci pentru a ne bucura de prezenţa lui. Mergem la sfintele moaşte să aducem act de cinstire, să-l salut pe sfântul la ale cărui moaşte am ajuns, să-i spun sincer: „Mă bucur că Dumnezeu te-a binecuvântat, ca eu să mă pot mântui“.

Prin icoană, Îl simţim lângă noi pe Dumnezeu

În legătură cu sfintele icoane - cum putem dobândi credinţa închinării înaintea sfântului reprezentat în icoană? Cum să alungăm răceala din sufletul nostru sau gândul vrăjmaş că ne închinăm la un „obiect neînsufleţit“?

Îl simţim pe Dumnezeu în noi? Suntem conştienţi că fără El nu putem face nimic? Să cugetăm la gestul tatălui copilului lunatic, care i-a spus Mântuitorului: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“. Să fim atenţi la actul de credinţă curat şi statornic pe care ar trebui să îl degaje sufletul nostru.

Întrucât trăim într-o lume dominată de materie, în care omul modern tinde să fie dumnezeu, dar fără Dumnezeu, parcă ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi de icoane, care sunt reprezentările lui Dumnezeu şi ale sfinţilor. Dar, să ştiţi, că prin icoană Îl simţim lângă noi pe Dumnezeu, aşa cum o mamă îşi ostoieşte dorul de fiul ei plecat departe, strângând la piept fotografia lui.

Răceala ce ne cuprinde nu numai în faţa sfintelor icoane, ci şi cu toate lucrările harice ale lui Dumnezeu făcute în Biserică se alungă prin inimă înfrântă şi smerită.

Modul cel mai eficace prin care diavolul lucrează în prezent în lume este îndoiala. Dacă avem putere, să ne descătuşăm de sinele nostru, umplându-ne de Dumnezeu. Smerindu-ne în faţa unei icoane, încercând să înţelegem taina de dincolo de ea, vom ajunge să trăim înlăuntrul nostru taina lui Dumnezeu şi vom primi putere, încredere, credinţă.

Icoana, piesă de decor, obiect de artă sau altar de închinare?

Ne putem închina la o icoană care nu este sfinţită?

Icoana se sfinţeşte, ca de altfel toate obiectele necesare cultului divin public sau particular, prin stropire cu apă sfinţită. Şi aceasta pentru că, după căderea în păcat, „toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri“ (Rom. 8, 22), trebuind adusă la starea dintru început. Şi în Vechiul Testament obiectele sfinţite erau puse deoparte, scoase de sub uzul curent şi folosite numai pentru cult. Aşadar, şi icoana, prin sfinţire cu apă sfinţită, citindu-se rugăciunile specifice din Molitfelnic, se scoate de sub întrebuinţarea obişnuită - exemplu piesă de decor. Pe mine mă doare mult aspectul acesta - că vedem în icoană o piesă de decor sau un obiect de artă, pentru că icoanei, chiar dacă nu este sfinţită, trebuie să i se acorde cinstea cuvenită, prin închinare.

Ce icoane ar trebui să aibă un creştin în casă? Unde să fie aşezate?

Creştinul ar trebui să aibă în primul rând în casă sfânta cruce, altarul de jertfă prin care vine mântuirea. Orice icoană este însă folositoare în casă. Avem nevoie de Hristos, de Maica Domnului, de icoana hramului casei - hramul casei se cere de la preotul care oficiază Taina Cununiei -, avem nevoie de icoana sfântului al cărui nume îl purtăm de la botez. Cât priveşte locul aşezării spre cinstire, acesta trebuie să fie la răsărit - aici ne putem face un mic paraclis de rugăciune, cu toate icoanele dragi sufletului nostru. Putem avea, desigur, şi alte icoane în casă, indiferent de punctul cardinal, pentru că ele nasc sfinţenie. Icoana o cinstim aducându-i închinare din suflet smerit.

Cum mama creştină este icoana casei, la care privesc copiii şi tatăl, aşa icoana de pe perete este mama duhovnicească care ne apropie de Dumnezeu, prin rugăciune în faţa ei sau prin meditaţie duhovnicească.

Tradiţii pentru spor şi sănătate de Sfântul Ilie

Sfântul Ilie

Liliana Ivan

An de an, la 20 iulie, Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare îl prăznuieşte pe marele prooroc a lui Dumnezeu, Ilie Tesviteanul, mustrătorul împăraţilor care s-au îndepărtat de credinţă, sfântul care i-a pedepsit pe proorocii mincinoşi, mare făcător de minuni în timpul vieţii şi după ce s-a urcat la cer într-un car de foc.

Ce spune Scriptura despre Proorocul Ilie Tesviteanul
Dintre proorocii Vechiului Testament, Sf. Ilie Tesviteanul este „văzătorul" de Dumnezeu, aşa cum spune Sfânta Scriptură în Cartea a treia şi în Cartea a patra a Regilor. Patria Sfântului Ilie a fost ţara Galaadului, care se învecina cu cetatea Tezvi, iar ţinut care i-a influenţat şi numele de Tesviteanul. De la naştere, cu aproape 900 de ani înainte de întruparea lui Hristos, tatăl său, Sovac, un preot al Legii Vechi, a avut o viziune: el a văzut mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe „vorbind cu pruncul, învelindu-l cu foc şi băgându-i foc în gură să mănânce".
Emoţionat de vedenia aceasta neobişnuită, preotul Sovac s-a dus la ierusalim şi le-a povestit preoţilor despre ciudata vedenie; unul dintre preoţii care i-a ascultat povestea, un înainte văzător, l-a liniştit: „Nu te teme, omule, că vedenia pe care ai văzut-o pentru pruncul tău este spre slava lui Dumnezeu , căci acest prunc va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi lucrător. Râvna lui către Dumnezeu va fi fierbinte şi el va judeca pe Israel cu sabia şi cu focul".
Şi profeţia făcută s-a împlinit: când pruncul a crescut şi a ajuns la vârsta desăvârşită, a primit harul prorocirilor, devenind un mare propovăduitor al dreptei credinţe.
În acea vreme, peste Israel domnea împăratul Ahab. După căsătoria acestuia cu prinţesa păgână Izabela din Sidon, Ahab a introdus în regat cultul zeului Baal, un fals Dumnezeu şi nu s-a mai închinat la Templul din Ierusalim. Impresionat de îndepărtarea de la credinţă a poporului lui Israel, Sf. Ilie l-a avertizat pe împărat să renunţe la idolatrie şi să nu-i mai prigonească pe creştini. Altfel, a cu toţii, atât Ahab, cât şi poporul lui Israel, cel orbit şi înşelat de el, vor fi aspru pedepsiţi de Dumnezeu: "Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât numai când voi zice eu! (III Regi 17, 1). După această avertizare, a urmat o mare secetă; pământul n-a rodit, iar foametea s-a răspândit în tot ţinutul şi sufereau şi oamenii şi animalele.
În timpul secetei, Dumnezeui-a cerut lui Ilie:" Du-te de aici, îndepărtează-te către răsărit şi te ascunde la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului.
Apă vei bea din acel pârâu, iar mâncare am poruncit corbilor să-ţi aducă acolo ( III Regi 17, 3-4). Din două motive l-a îndemnat Dumnezeu pe prooroc să plece pe malul râului: pe de o parte, llie ar fo sot cruţat de răzbunarea Izabelei , dar şi de foamete şi de sete.
După ce a secat râul din care Ilie bea apă, iar corbii nu-i mai aduceau mâncare, Dumenezeu l-a trimis la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă şi săracă, pentru a vedea  cât de cumplite sunt efectele secetei, nu numai asupra bogaţilor,cât şi pentru săraci.
Minunile Sf. Ilie au continuat în vremea secetei, care a durat trei ani şi jumătate. Pentru a dovedi puterea adevăratului Dumnezeu, proorocul i-a propus lui Ahab o confruntare cu idolul: preoţii lui Baal să ridice un jertfelnic, iar lemnul acestuia să fie aprins cu ajutorul focului coborât din cer; Sf. Ilie trebuia să procedeze la fel. Scriptura spune că la demonstraţia care s-a desfăşurat pe muntele Carmel a participat tot poporul lui Israel. În zadar s-au rugat cei 450 de preoţi ai idolului Baal, aşteptând minunea. Semnul mult aşteptat nu a venit.
La rândul lui, Ilie a pregătit jertfa şi s-a rugat ca poporul să ştie cine este adevăratul Dumnezeu. După rugăciunea Sf. Ilie, brusc a coborât foc din cer, iar ploile binecuvântate s-au revărsat peste tot ţinutul. Prin confruntarea cu proorocii mincinoşi ai lui Baal, Sf. Ilie a dovedit regelui şi poporului evreu că Dumnezeul Său este Dumnezeul cel adevărat. Pentru credinţa lui, Sf. Ilie a fost ridicat la cer cu trupul, într-un car tras de cai, fără să treacă la cele veşnice prin poarta morţii, iar ucenicul lui, Elisei, a fost martor al minunii.
Tradiţii pentru spor şi sănătate
În tradiţia populară, la data de 20 iulie este celebrat Sant Ilie, o divinitate Solară şi meteorologică, care aduce ploaie, provoca trăznete, tunete şi incendii.
Ca divinitate populară a Soarelui şi a focului, care leagă şi dezleagă ploile, ziua zeului solar (Sant-Ilie) era considerată ca fiind mijlocul sezonului pastoral.
Dacă tună şi fulgeră în această zi, alunele şi fructele din livezi vor avea viermi. În multe localităţi din ţară se mai păstrează obiceiul recoltării mierii de albine, cunoscut sub numele de „retezatul stupilor".
Datina este împlinită de bărbaţi credincioşi, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. La masa festivă sunt invitaţi prieteni şi rude să deguste mierea şi să cinstească un păhărel de ţuică îndulcită cu miere nouă. Se spune că ritualul atrage prosperitate în casele apicultorilor, apărându-le stupii de furtul manei.
În ziua praznicului, nu este bine să stai sub un carpen, deoarece dracul este atras de acest pom şi poţi fi trăsnit de Prooroc, care-l urmăreşte pe drac.
.
La sărbătoarea de Sf. Ilie se fac slujbe de pomenire a morţilor (Moşii de Sânt-Ilie). Cu acest prilej, în lăcaşurile ortodoxe se slujesc şi apoi se împart bucate săracilor.
Tradiţia spune că, până în ziua praznicului, nu se mănâncă mere, fructele Sfântului Ilie, ca să nu-l superi pe prooroc. Abia după ce se sfinţesc la biserică, merele se împart prietenilor, rudelor şi săracilor. Respectând această tradiţie, merele dulci se păstrează mai bine şi devin mai gustoase.
Sf. Ilie este şi ocrotitorul recoltelor, iar credinţa şi curajul lui sunt exemple pentru creştinătate.
Tot în ziua praznicului, se sfinţeşte la biserică şi busuiocul. Acum se fac provizii de busuioc şi de alte plante de leac, se usucă şi se păstrează în farmacia casei.
.Busuiocul, plantă venerată la praznicul proorocului
În ţara noastră, busuiocul este o valoroasă plantă de cultură care poate fi valorificată sub diferite forme: pulbere, infuzie, decoct, tinctură şi ulei volatil.
„Această plantă tratează mai bine de 80 de afecţiuni, precizează Eugen Giurgiu, doctor în biochimie cu competenţe în fitoterapie şi nutriţie. Persoanele care consumă zilnic 1 l de apă în care adaugă o picătură de ulei volatil de busuioc sunt mai rezistente la infecţiile cu bacterii luate din alimente".
Previne toxiinfecţiile alimentare
Preocupaţi de efectele terapeutice ale busuiocului, cercetătorii de la Colegiul de Farmacie Poona, din India, au realizat un studiu din care se evidenţiază proprietatea antiinflama

Scopul vieţii: dobândirea harului

CUVIOSUL SERAFIM DE SAROV, UN SFÂNT CINSTIT DE ÎNTREAGA ORTODOXIE :



Ionuţ-Daniel Barbu

http://www.ziarullumina.ro/articole;2019;1;73748;0;Scopul-vietii-do...

În urmă cu aproape unsprezece decenii, la 19 iulie 1903, Biserica Ortodoxă Rusă l-a canonizat pe Sfântul Serafim de Sarov (1754-1833), cel care, alături de Sfântul Serghie de Radonej (sec. XIV), avea să devină unul dintre cei mai iubiţi sfinţi în patria sa şi cel mai cunoscut sfânt rus la nivel panortodox, asemenea Sfinţilor Părinţi din perioada patristică, pe care îi cinstesc toate Bisericile Ortodoxe locale.

Sfântul Serafim e cunoscut peste tot în spaţiul ortodox, iar din învăţătura lui se citează atât în rândul credincioşilor, cât şi în cadrul teologiei academice, mai ales atunci când se vorbeşte despre sfinţirea persoanei umane. Calendarul Bisericii Ortodoxe Române consemnează două zile de pomenire în cinstea sa, cea de astăzi - 19 iulie, ca zi a canonizării şi totodată a naşterii, şi data de 2 ianuarie - ziua trecerii la cele veşnice.


Cuviosul Serafim este sfântul care a precizat foarte clar că scopul vieţii creştine, dincolo de orice străduinţe ascetice şi morale, este dobândirea harului Duhului Sfânt.

Sfântul Serafim de Sarov, ca mulţi dintre sfinţi, deşi nu a avut o viaţă străină de necazuri, a fost un om al bucuriei pascale permanente. Pentru cei care-l întâlneau duminica, salutul său era: Hristos a înviat, bucuria mea! Astfel, bucuria sfântului era bucuria faţă de celălalt, o bucurie profund eclesială.

Întrucât, începând mai ales din zilele canonizării şi până în prezent, s-au săvârşit nenumărate minuni prin mijlocirea Sfântului Serafim, Biserica îl pomeneşte şi cu titlul făcător de minuni. De fapt, întreaga sa viaţă era minunată încă de pe pământ. Atunci când intra în cimitir, pe cei adormiţi îi saluta ca şi pe cei vii: Hristos a înviat!, iar aceştia îi răspundeau: Adevărat a înviat! Se bucura mai ales de prezenţa copiilor, cărora le plăcea foarte mult să se afle în preajma Cuviosului. În pustietatea pădurii, acolo unde a trăit ani mulţi, când se întâmpla să fie deranjat de oamenii care îl căutau, se ascundea şi astfel nu i se mai dădea de urmă, decât dacă era strigat de glasurile copiilor.

Sfântul Serafim dădea dovadă de mult realism duhovnicesc. Maicilor pe care le povăţuia nu le dădea blagoslovenie să se extenueze printr-un post foarte aspru, iar când erau la lucru, le recomanda să aibă pâine cu ele. Dintru început, a schiţat planul de amplasament al mănăstirii şi, împreună cu primele vieţuitoare, a zidit o moară pentru asigurarea hranei. Pentru păstrarea smereniei, definitorie mai ales în cazul monahului, recomanda să se lucreze în grădină, cu pământul din care omul a fost luat.

Moaştele Sfântului Serafim se află la Mănăstirea "Sfânta Treime" din satul Diveevo (foto), situat la o distanţă de aproximativ 500 km faţă de Moscova. Această mănăstire are o valoare duhovnicească aparte, fiind întemeiată şi organizată prin mai multe revelări ale Maicii Domnului către Sfânta Cuvioasă Alexandra, la început o văduvă foarte bogată, şi de către Sfântul Serafim. Datorită directei intervenţii a Maicii Domnului, fondarea mănăstirii este asemănată cu începuturile Sfântului Munte Athos şi este vizitată de sute de mii de credincioşi. Până în 1991, aşezământul monahal a fost închis, iar moaştele Sfântului Serafim s-au aflat într-un muzeu din Sankt Petersburg. Acum, obştea mănăstirii numără aproximativ 500 de maici cu viaţă de obşte, lucru ce în prezent poate fi considerat o raritate, având în vedere scăderea vocaţiei pentru viaţa monahală. Mănăstirea deţine inclusiv şcoală, care oferă pregătire gimnazială şi liceală, ca şi cele de stat. În acest chip, prin rânduiala lui Dumnezeu, Sfântul Serafim vivifică continuu locul, viaţa monahală de aici şi întreaga lucrare de la Diveevo, bucurându-se de o recrudescenţă permanentă.

Părinţii slujitori, maicile la slujbe şi la ascultări, bisericile care sclipesc de strălucirea curăţeniei, florile care umplu privirile, livezile încărcate, grădinile şi chiar mormintele minunat îngrijite ale vieţuitoarelor trecute la Domnul freamătă de viaţă. Prin buna organizare a mănăstirii şi prin hărnicia monahiilor, orice colţişor din vastul teritoriu al aşezării monahale, aduce roade sau prin mulţime de flori bucură privirea. La continua îngrijire şi înfrumuseţare a locului contribuie şi disponibilitatea pelerinilor, care, după tradiţie, atunci când se află în Mănăstirea Sfântului Serafim, împletesc rugăciunea cu munca în mod spontan, lucrând ca în propria casă sau curte.

Rugaciune catre Sf.Serafim de Sarov

O, preasfinte Cuvioase si de Dumnezeu purtatorule Parinte Serafim, cauta din slava ta cea de sus catre noi cei smeriti si neputinciosi, impovarati cu multe pacate, care cerem de la tine ajutor si mangaiere. Apropie-te de noi cu inima ta cea plina de bunatate si ajuta-ne ca sa pazim fara de prihana poruncile Domnului, sa tinem cu tarie credinta ortodoxa, cu sarguinta sa-I aducem lui Dumnezeu pocainta pentru pacatele noastre in evlavie crestineasca, cu harul bine sa sporim si sa fim vrednici de ajutorul si mijlocirea ta pentru noi inaintea lui Dumnezeu. O, Sfinte al lui Dumnezeu, Serafime, auzi-ne pre noi, cei ce cu credinta si cu dragoste ne rugam tie si nu ne trece cu vederea pe noi, cei ce avem nevoie de ocrotirea ta. Acum si in ceasul sfarsitului nostru ajuta-ne si apara-ne cu rugaciunile tale de sagetile cele pline de rautate ale diavolului, ca sa nu ne stapaneasca puterea lui ci, cu ajutorul tau, sa ne invrednicim amosteni fericirea lacasurilor Raiului. Caci in tine ne punem astazi nadejdea, Parinte milostive, fii pentru noi cu adevarat calauza spre mantuire si aduna-ne la lumina cea neinserata a vietii vesnice prin mijlocirea ta cea bineplacuta, la Tronul Sfintei Treimi, ca sa slavim si sa cantam impreuna cu toti Sfintii Numele cel vrednic de inchinare, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, in vecii vecilor. Amin.

RUGACIUNE PUTERNICA

Rugăciune puternică pentru momentele grele ale vieţii.
O, Dumnezeule Mare, mântuieşte-mă de toate relele; o, Dumnezeule Mare, care ai hărăzit mângâiere tuturor Sfinţilor, hărăzeşte-mi-o şi mie, care ajuţi şi sprijini toate lucrările, ajută-mă şi sprijină-mă în toate nevoile, scapă-mă de toate primejdiile, de toţi duşmanii văzuţi şi nevăzuţi.
În numele Tatălui care a creeat lumea, în numele Fiului care a răscumparat-o, în numele Sfântului Duh care a împlinit legea în toată a ei desăvârşire.
Binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl care cu cuvântul a zidit lumea, să fie pururea cu mine ......!
Binecuvântarea Domnului Isus Hristos, fiul Marelui Dumnezeu, să fie pururea cu mine.....!
Binecuvântarea Sfântului Duh cu cele mai scumpe daruri ale Sale, să fie pururea cu mine ... !
Doamne, norii grei ai nenorocirilor şi ai supărarilor se abat asupra capului meu şi întristările sfâşietoare mă copleşesc, dar mă mângăi că Tu mă iubeşti şi această încredinţare mă încurajează. Plin(ă) de nadejde în dragostea şi bunătatea Ta, nu voi lăsa să mă biruiască împotrivirile soartei, ci mă voi lupta cu curaj, căci numai cu ajutorul Tău voi reuşi.
La tine, dar Preabunule Doamne, alerg şi mă rog: vino grabnic şi mă mântuie cu puterea Ta, cu mila Ta, precum ai mântuit şi pe Petru cel ce venea pe apă; întinde-mi mâna ca şi lui şi mai presus Doamne dă-mi sănătate şi..........(se spune o singură dorinţă).
Doamne, ai milă şi nu zăbovi şi primeşte cu bunătatea Ta rugaciunea mea ce o fac către Tine, apără-mă cu Harul Tău şi ajută-mă sa fiu statornic în angajamentul ce-l iau faţă de Tine: de a da o bucată de pâine la săraci şi de a mă ruga pentru cei aflaţi în primejdii sau suferinţă şi pentru mântuirea tuturor oamenilor.
Trimite Doamne binecuvantarea Ta peste duşmanii mei cunoscuţi....(se spune numele) şi necunoscuţi şi iîdreaptă-i cu gânduri bune spre mine şi spre toţi ai casei mele.
Tu Doamne, doreşti ca omul să trăiască în unire şi dragoste pe pământ.
Fă-i şi pe cei ce mă asupresc, mă urăsc, mă chinuiesc, ma năpăstuiesc, mă descurajează, ma desconsideră, să cunoască milostivirea Ta şi luminează-le Tu , Doamne, inima lor şi fă-o primitoare de dragoste, ca să trăim în deplină unire, cu inima curată şi ne iartă nouă greşelile, precum iertăm celor ce ne greşesc noua. AMIN!

Sfanta Mucenita Marina

În aceasta luna, în ziua a saptesprezecea, pomenirea Sfintei Marei Mucenite Marina.

Aceasta sfânta era din Antiohia Pisidiei, fiind fiica una nascuta a unui Edisie, popa idolesc. Si dupa ce a murit mama ei, a dat-o tatal sau pe seama unei femei; facându-se ea de 12 ani, se ruga sa învete credinta crestinilor, si a învatat-o de la crestinii ce erau din acel sat. Iar când a fost ca de 15 ani, a poftit sa savârseasca lupta muceniciei. Daca a aflat de aceasta, ighemonul Olimvirie a trimis de a prins-o si a bagat-o în temnita. Peste putine zile, scotând-o, a adus-o la judecata sa si, vazând-o, s-a spaimântat cu totul de frumusetile ei. Si, întrebând-o de unde este si cum îi este numele, ea zise: "Marina ma cheama, nascuta si crescuta în Pisidia; si cred în numele Domnului meu".

De aceea, nevrând ea a se lepada de Hristos, a poruncit si a fost batuta cu toiege fara mila, pâna s-a rosit pamântul de sângele ei; apoi au bagat-o în temnita. Si s-a facut cutremur mare, încât se cutremura temnita, si iata a iesit dintr-o parte a temnitei un balaur suierând tare, si târându-se, parea ca varsa foc împrejurul sfintei. De aceea, speriindu-se ea foarte si îngrozindu-se, ruga pe Dumnezeu. Atunci acel groaznic balaur s-a prefacut aratându-se în chip de câine negru; iar sfânta, luându-l de par si gasind un ciocan, l-a batut pe cap si peste spinare pâna l-a slabit.

Intr-o zi, a plecat cu oile tatalui sau la camp. Aici s-a intalnit cu eparhul Olimvrie, un mare prigonitor al crestinilor. Acesta, ranit de frumusetea ei, s-a hotarat sa o ia de sotie. Insa, cand a aflat ca este crestina a cerut sa fie luata si dusa in cetate spre a fi chinuita.

A refuzat sa aduca jerfa idolilor, motiv pentru care a fost batuta din cap pana in picioare si aruncata in temnita.

Aici, sub chipul unui sarpe, diavolul s-a incolacit in jurul capului ei ca sa o omoare. Cand Marina s-a insemnat cu semnul Sfintei Cruci, sarpele a crapat, iar ea a fost inconjurata de o lumina cereasca.


In temnita a vazut o cruce mare stralucind cu lumina negraita, iar deasupra crucii vedea o porumbita alba ca zapada, care graia: "Bucura-te, Marino, porumbita cuvantatoare a lui Hristos, fiica a Sionului celui de sus, caci iata ziua bucuriei tale s-a apropiat!"

In acel moment Sfanta Marina s-a vindecat de toate ranile ei. In urmatoare zi a fost aruncata in foc si in apa, dar le-a indurat pe toate ca si cand ar fi fost in trup strain. Dupa aceste pedepse a fost condamnata la moarte prin decapitare. Sfanta Marina a trecut la cele vesnice la varsta de 15 ani, in anul 270.

Tot in aceasta zi, facem pomenirea:
- Sfintilor Mucenici Sperat şi Veroniche;
- Sfantului Eufrasie, episcopul Ienopolei.

Parintele Gherontie Puiu

Parintele Gherontie Puiu este unul dintre duhovnicii de seama ai vremii noastre. Ctitor principal al Manastirii Caraiman, aflata la poalele masivului Caraiman, in statiunea Busteni, pe Valea Prahovei, parintele Gherontie traieste si astazi intr-o chilie smerita din incinta manastirii.

Parintele Gherontie Puiu
Manastirea Caraiman

Parintele Gherontie Puiu s-a nascut in localitatea Todiresti, nu departe de Pascani, in anul 1933. Mama lui a murit cand l-a nascut, in spitalul din Ruginoasa, tatal sau plecase de ceva vreme de acasa, iar moasa, crezand ca pruncul nu va trai, l-a pus intr-un lighean si l-a aruncat intre gunoaie, pe malul unei ape din apropiere. O femeie din localitate, care se afla in trecere, afland copilul, s-a milostivit spre el si l-a luat acasa. Fiind numit Gheorghe, copilul a fost primit cu toata dragostea in familia lui Puiu Petrache.

Cand a inceput razboiul, Ilie Petrache, fiul cel mare al familiei, a plecat pe front. In acest timp, copilul Gheorghe a visat o tanara imbracata in haine monahale stralucitoare, adica pe Maica Domnului, care i-a spus: "Vei fi ocrotit. Tatal tau se va intoarce dupa un lung prizonierat." Copilul nu a inteles cuvantul acesta, insa l-a pus in inima sa. Dupa aproape doisprezece ani, vreme in care a fost tinut prizonier in Rusia, fratele Ilie s-a intors acasa. Casatorindu-se, acesta l-a infiat pe tanarul Gheorghe si l-a botezat, pe cand avea aproape douazeci de ani.



Despre acel moment, parintele isi aminteste: "Cand am imbracat haina de foc a Botezului, parca m-am simtit alt om. Ma incerca o bucurie fara margini, pe care ma straduiam sa o deslusesc. La iesirea din sfantul locas, pe treptele din fata pridvorului, am zarit din nou acea fiinta minunata. Statea langa poarta si ma privea drept in ochi. N-o vedea nimeni, doar eu! De asta data, nu mai era vis, ci vedenie curata. Mi-a vorbit, cu glas ingeresc: "Ai incredere si du-te la manastire. Te voi calauzi. Tu esti ales pentru o misiune!" Acea maicuta fara varsta avea cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat sa-l pri vesc. Incepand de atunci, am inteles ca este insasi Maicuta Domnului."

De indata, tanarul Gheorghe a luat drumul manastirii, devenind ucenic al parintelui Paslaru, staretul de la Manastirea Neamt. Pana in anul 1959, tanarul a fost doar frate, comunistii interzicand tunderile in monahism. Dupa anul 1959, cand au fost scosi din manastiri nenumarati monahi, fratele Gherontie a reusit sa fuga, iesind pe fereastra. Mai apoi, fiind prins de securisti, a fost condamnat la cincisprezece ani de munca silnica, in lagarul din Periprava.

Din lagarul de la Periprava, parintele Gherontie a fugit iarasi, cu ajutorul unui brigadier, care l-a trimis in Tulcea, spre a putea scapa mai usor. Despre acest moment, parintele isi aminteste: "In timp ce ma aflam pe o strada destul de populata, mi s-a parut c-o vad pe Maicuta Domnului, pe trotuarul celalalt. I-am auzit glasul, clar, in ureche: Pleci chiar in clipa asta, traversezi strada si te urci in camion! Intr-adevar, o masina a oprit, fara sa-i fac vreun semn." Din masina, parintele a coborat in Timisul de Sus, de unde, mai apoi, a urcat pe platoul muntilor Bucegi. Aici, vreme de zece ani, parintele s-a nevoit, in post si rugaciune, stand ascuns intr-o pestera.



Pe cand pustnicea, privind spre Crucea de pe varful Caraiman, parintele i-a fagaduit Maicii Domnului ca ii va ridica o manastire. Despre aceasta, parintele isi aminteste: "I-am jurat Maicutei Domnului ca, daca ma voi intoarce cu bine in lume, jos, voi construi o manastire cu hramul Inaltarea Sfintei Cruci, din curtea careia sa poata fi privita crucea de pe varful Caraimanului." In anul 1970, dupa zece ani de pustnicie, parintele Gherontie Puiu s-a intors acasa. Intre timp, crezandu-l mort, mama s-a i-a facut mormant si slujbe de pomenire.

Dupa anul 1989, parintele Gherontie s-a intors la Manastirea Neamt, unde a fost tuns imediat in monahism si a fost inscris la Seminarul Teologic, desi avea numai patru clase. Mai apoi, in anul 1992, dupa ce a slujit o saptamana, ca diacon, parintele a fost hirotonit preot. Cele patruzeci de Sfinte Liturghii le-a savarsit parintele in Manastirea Neamt, dupa care a fost trimis sa slujeasca in Schitul Baiceni, unde a fost numit staret.

In anul 1995, pe cand se afla in scaunul de Spovedanie, la Manastirea Cetatuia, din Iasi, parintele Gherontie a suferit un accident vascular cerebral, paralizand si cazand din picioare. Fiind internat in Spitalul Tatarasi, parintele auzea adesea vocea Maicii Domnului, care ii spunea: "Mai ai o vama." Dupa trei luni, parintele a fost trimis la un sanatoriu, in Sinaia. In urma analizelor, doctorul a spus ca este nevoie de cativa ani, spre a se reface complet.



In sanatoriul din Sinaia, parintele a stat insa o singura zi. In prima noapte, Maica Domnului i-a aparut parintelui in vedenie si i-a spus: "Te-am adus aici cu o misiune. Adu-ti aminte! Trezeste-te, ca nu esti bolnav!" Dupa ce a spus aceste cuvinte de trei ori, Maica Domnului a adaugat: "Vei gasi un brad cu sase ramuri, langa o apa curgatoare, pe un plai de unde se vede marea Cruce la care te-ai jurat. Acolo sa faci manastirea!" A doua zi, coborand din pat, parintele Gherontie se misca natural, fara nici o urma de paralizie.

Dupa multe cautari, primarul din localitatea Busteni i-a spus parintelui ca ii poate da un loc in poiana Palanca. Un brad cu sase brate se inalta in mijlocul poienii, iar Crucea de pe Caraiman se vedea in toata frumusetea ei. Maica Domnului i-a aratat parintelui ca acela este locul si ca acolo trebuie sa inalte manastirea fagaduita.

In anul 1996, parintele a zidit in poiana mai intai o casuta din lemn, iar apoi o bisericuta. Din mila lui Dumnezeu si cu ajutorul Maicii Domanului, parintele Gherontie Puiu a ridicat o manastire mare si frumoasa. Parintele Gherontie ii invata pe toti cei care vin la dansul sa rosteasca urmatoarea rugaciune: "Doamne, intoarce-i la bunatate si la rugaciune pe toti vrajmasii mei!". Aceasta scurta rugaciune a fost descoperita parintelui in chip minunat, intr-o noapte, fiind asternuta pe o bucata de hartie.

Teodor Danalache