Nichifor Crainic

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

"Cărţile mele, se scriu în zile albe şi zile negre, au fost puse la index cu ale celorlalţi eliminaţi. E una din crimele de neiertat ale regimului. Au fost scoase din circulaţie opere ce reprezentau ramura românismului şi, în schimb, s-a dat frâu liber pornografiei iudo-române, să se hrănească astfel sufletul poporului nimicindu-i ideea de frumuseţe, de nobleţe şi moralitate. Invertiţii şi libertinii de tot felul, semidocţii şi agramaţii, veneticii şi corciturile sunt ridicaţi la rangul de scriitori ai maselor. 

Uciderea spiritului românesc în literatură şi artă se numeşte libertate democratică. De peste hotare sunt introduşi scriitori de duzină ai proletariatului, pe care presa îi înfăţişează zilnic ca genii...

Evacuarea cărţilor româneşti din circulaţia publică e tot una cu eclipsa culturii naţionale. Regimului îi trebuie un popor fără deosebire de rasă şi de credinţă, imbecilizat, care să nu vadă că a devenit un instrument al feţelor pistruiate, care au pus din nou laba pe ţară."

Nichifor Crainic

Nichifor Crainic este un ganditor crestin ortodox. Dar a fost nu numai un ganditor al ortodoxiei, ci si un traitor al ei. Si atat in intelegerea cat si in trairea ei s-a deprins din copilarie prin via comuniune cu poporul satelor romanesti. De aceea, gandirea si simtirea lui crestina poarta o pecete romaneasca, ceea ce face din scrisul lui Crainic o marturie a spiritualitatii romanesti, care e o sinteza intre credinta ortodoxa traditionala si calitatile specifice ale poporului nostru, determinate de originea, de spatiul si de istoria lui.

Nichifor Crainic, dupa numele lui de botez Ion Dobre, s-a nascut la 22 decembrie 1889, in localitatea Bulbucata, judetul Neamt, si a adormit in Domnul la data de 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti. Pentru a spune viata acestui mare om intr-o singura fraza, am putea spune astfel: "Un mare scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof, pedagog si teolog roman."

Nichifor Crainic - viata unui om de cultura si mare teolog

https://www.crestinortodox.ro/parinti/nichifor-crainic-96635.html

Sinaxarul Sfinților din închisori: Nichifor Crainic – cel mai mare poet român creștin

50 de ani de la trecerea la Domnul

Este cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost Profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.

Nichifor Crainic este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre Bizanţ. Filiaţia bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală şi nimeni nu o poate contesta.

Nici orientarea spre cultura franceză, nici aplecarea spre nemţi ori ruşi nu egalează forţa cu care substanţa noastră spirituală se simte ortodox – bizantină. Acest aspect l-a susţinut Nichifor Crainic în întreaga sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanţului, atât de nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluţia franceză. El era de altfel ortodox convins şi adversar al catolicismului.

Pentru ideile sale, Nichifor Crainic a suferit o îndelungată detenţie, în timpul căreia a compus în memorie numeroase poezii. Acestea au ajuns şi afară, unde au circulat ilegal. Nădăjduim însă că într-o zi vor vedea lumina tiparului.

În temniţă poetul se ruga adâncit în sineşi, în genunchi, ceasuri întregi. Dar totuşi acest om de o remarcabilă sensibilitate era dublat de un senzorial nestăpânit. Datorită respectului pentru opera sa şi pentru suferinţa îndurată nu vom vorbi despre slăbiciunile lui omeneşti. A făcut regretabile compromisuri de conştiinţă dar opera lui rămâne pură şi autentic ortodoxă. El a murit ca un singuratic, căci era încă ostracizat.

Uitând greşelile omului, rămânem cu imaginea poetului şi gânditorului creştin care va impresiona oricând şi oriunde va fi citit. Azi se lasă tăcere peste opera lui dar într-o zi va fi aşezat în locul de cinste al culturii.

extras din Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 305-306

Viața Sfântului Lavrentie de Cernigov

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Sfântul Lavrentie din Cernigov – după numele său de botez, Luca Evseevici Proscura – s-a născut în anul 1868, în localitatea rusească Karilsk, din regiunea Cernigov. Părinții săi, Evsevii și Hristina, au fost oameni simpli, dar muncitori și credincioși. Din cei șapte copii ai familiei, cinci erau băieți, Luca fiind cel mai mic dintre aceștia.

Muncind încă de mic, împreună cu toți membrii familiei sale, tânărul Luca a avut o viață destul de grea; copil fiind, din pricina unei căzături la joacă, el va șchiopăta toată viață cu un picior. Rămas orfan de tată încă de mic, iar mama lui căzând la pat, lui Luca i-au revenit mai toate sarcinile casei, ceilalți frați muncind afară.

Studiile elementare au fost urmate de tânăr la Școală din satul natal. Pentru că avea o minte luminată, profesorul l-a rânduit să aibă grijă de elevii mai mici. Încă din această perioadă a copilăriei, Luca a simțit o atragere deosebită față de muzică bisericească, precum și față de cântările vechi bisericești. Astfel, nu după multă vreme, Luca avea să cânte foarte bine la vioara, iar mai apoi, în corul bisericii, precum era obiceiul elevilor. La numai 12 ani, tânărul îi îndrumă pe ceilalți coriști, iar la 14 ani ajunsese deja să conducă întregul cor al bisericii din sat.

Încă de mic, tânărul Luca a avut o viață curată și o rugăciune smerită; pentru aceasta, el a fost învrednicit de Dumnezeu cu multe daruri duhovnicești. Astfel, adesea îl vedea pe diavol, fie când mergea singur pe drum, fie când lucra ceva în casă, ori în curte. Cum era și firesc, dorința după viață monahală nu a întârziat să apară în inima tânărului.

Când avea putință, Luca mergea la Mănăstirea Rahla, aflată la o distanță de 19 kilometri de satul său, spre a lua aminte la viață monahilor rugători. Abia după moartea mamei sale, renunțând la partea sa de moștenire, Luca a mers la mănăstirea iubită, spre a se călugări. Aici, starețul l-a rânduit pe tânăr în corul bisericii, așteptând momentul potrivit spre a-l călugări.

În scurtă vreme, vestea despre viață curată și mintea luminată de har a tânărului Luca s-a răspândit în toată regiunea. Astfel, episcopul Antonie, care purta de grijă locului în care se află mănăstirea, l-a luat pe tânărul nevoitor, spre întristarea călugărilor de la Mănăstirea Rahla, și l-a așezat în Mănăstirea Sfânta Treime, o mănăstire din localitatea Cernigov. Cu această ocazie, episcopul a spus călugărilor: „Ăsta e un așa Luca, de care o să întrebe toată lumea”.

Luca s-a întristat de dorința episcopului, el iubind mult mănăstirea în care se instalase dintru început, însă în noaptea cu pricina, Maica Domnului de la Cernigov i-a apărut și l-a binecuvântat. A doua zi, în zori, luând binecuvântare de la stareț, Luca a plecat la drum. La început, după dorința episcopului, Luca s-a ocupat de tinerii seminariști.

Mănăstirea Sfânta Treime din Cernigov este locul unde Luca a fost tuns în monahism, primind numele de Lavrentie. Mai apoi, în anul 1895, el a fost numit ieromonah, iar după o vreme, egumen. Părintele Lavrentie, om de statură mijlocie, nedezlipit de toiagul lui, avea un chip blând și luminos; părul îi era alb că zăpadă, iar față emană bucurie; ochii albaștri trimiteau parcă spre cer.

Vestea despre bunătatea și darul înainte-vederii Părintelui Lavrentie se răspândea tot mai departe. Toată viață, sfântul a rostit rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Cuvintele duhovnicești ale cuviosului erau pline de har și roditoare. Părintele îi iubea pe toți și era repede săritor la orice nevoie; lumea umblă în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învățătură sau pentru a-i cere un sfat de mântuire.

În vremurile grele, în care manstirile trebuiau închise de autorități „pentru reparații” (1930), părintele a trăit la poalele unui munte, la o văduva drept-credincioasă. La această, părintele își petrecea tot timpul într-o micuța cameră, în post și rugăciune.

În anul 1941, după ce a început războiul, sfântul a redeschis fosta mănăstire de călugări din Cernigov, transformat-o în mănăstire de maici, precum și Mănăstirea Domnitskii; în prima mănăstirea viețuiau 75 de maici, iar în cea de a doua, numai 35. Sfântul s-a ocupat mult de corul bisericii, precum și de refacerea bisericilor și a clădirilor monahale.

La un moment dat, sfântul a proorocit, zicând: „Din acest moment eu voi mai trăi un an și jumătate. Anul 1950 vă va arăta, iar în 1952 veți vedea multe rele”. Cuvântul i s-a împlinit întocmai, căci Sfântul Lavrentie a trecut la cele veșnice în anul 1950, iar în anul 1952, Mănăstirea Domnitskii a fost închisă de autorități, „pentru reparații”.

În toamna anului 1949, cuviosul Lavrentie, fiind tare slăbit, a participat la ultima sa priveghere; după slujbă, el a fost dus pe mâini la chilia sa, de unde nu s-a mai ridicat din pat. Bolnav fiind, sfântul s-a împărtășit zilnic, până în ultima zi. După o boală de câteva luni, Sfântul Cuvios Lavrentie de Cernigov a adormit întru Domnul în anul 1950, în ziua Botezului Domnului, la ora 10.30, după citirea Psaltirii și a altor rugăciuni. Trupul său a rămas în biserica vreme de patruzeci de zile, neschimbandu-se câtuși de puțin. În ziua de 20 februarie 1950, sfântul a fost coborât în mormânt.

RUGĂCIUNE

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...


O, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţe şi prigoane, prin multele voastre pătimiri aţi stăvilit întărâtarea vrăjmaşului cea cu mânie pornită asupra Bisericii lui Hristos, vouă celor ce aţi suferit foame, ger, schingiuiri, umilinţă şi chinuri de tot felul întru apărarea legii celei strămoşeşti, vă aducem mulţumirile noastre.
Ca cei ce bine v-aţi săvârşit pentru Învierea neamului românesc, iar acum cu îngerii şi cu arhanghelii vă veseliţi în lumina cea neînserată a Împărăţiei cereşti, vă rugăm să nu încetaţi să mijlociţi la Preaputernicul Dumnezeu ca să ne dea iertare de păcate şi să ne păzească pe noi şi Sfântă Biserica Sa de năvălirea altor neamuri asupra noastră, de necredinţă şi de războiul cel dintre noi.
Povăţuiţi-ne pururea pe calea mântuirii, a răbdării şi a dragostei, ca neclintiţi şi uniţi să rămânem până la sfârşitul vieţii întru credinţa cea adevărată. Aşa, Sfinţilor Mărturisitori, care în strâmtorările şi necazurile din viaţa voastră pământească aţi cerut ajutorul Puterilor cereşti, rugămu-vă pe voi noi nevrednicii, ca să primiţi în acest ceas rugăciunile noastre şi să ne acoperiţi de smintelile veacului acestuia şi de răutăţile celor potrivnici, ca şi noi pe calea ce strâmtă şi cu chinuri neînfricati să mărturisim Evanghelia lui Hristos, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea neamului românesc. Amin.

SFÂNTA MUCENIȚĂ CHIRIACHI

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

7 iulie

In zilele împăratului Dioclețian, la anul 282, era un creștin, anume Dorotei, împreună cu soția sa, care se chema Evsevia. Aceștia, fiindcă erau fără de fii, s-au rugat lui Dumnezeu ca să le dea rod, făgăduind să-I dăruiască Lui pe copilul ce se va naște. Deci a ascultat Dumnezeu rugăciunea lor și au născut un prunc de parte femeiască în ziua de duminică, lucru pentru care au și numit-o pe pruncă Chiriachi, ce înseamnă duminică. Deci botezând-o, au crescut-o cu învățătura și cuvântul Domnului, după Apostolul Pavel, păzind-o pe fecioară curată, fiindcă făgăduiseră a o afierosi lui Dumnezeu.

Iar într-o zi, un păgân bogat, care viețuia în cetate, auzind lăudându-se frumusețea și bunătatea obiceiurilor tinerei fecioare, a hotărât s-o însoțească cu fiul său. Și spunând el lui Chiriachi de aceasta, ea a mărturisit că este mireasa lui Hristos și că dorește să moară în feciorie. In vremea aceea, Dioclețian a ridicat prigoană asupra creștinilor, iar păgânul mâniindu-se, s-a dus și a pârât la împărat pe Chiriachi și pe părinții ei, cum că sunt creștini. Deci tiranul i-a chemat și i-a întrebat de ce defaimă zeii. Dorotei a răspuns cu îndrăzneală că a învățat de la părinții săi să nu cinstească decât pe Unul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul și Care s-a întrupat pentru a noastră mântuire. Atunci împăratul a poruncit să fie biciuit, dar pentru că Dorotei nici sub lovituri nu înceta să batjocorească pe idoli, l-a trimis împreună cu Evsevia la ighemonul Iust, ce se afla în părțile Militinei, în Armenia cea mică. Deci acela i-a pus la chinuri, apoi a poruncit să le taie capetele.

Iar pe Chiriachi, Dioclețian a trimis-o la ginerele său, cezarul Maximian, care se afla în Nicomidia. Acela uimindu-se de frumusețea fecioarei, i-a făgăduit că o va însoți cu o rudenie a împăratului, dacă se va închina idolilor. Dar Chiriachi nu s-a plecat deloc, zicând că nimic nu poate să o despartă de Hristos. Atunci Maximian a poruncit să o întindă la pământ și să o bată cu vine de bou, până va muri. Deci ostașii au bătut-o până au ostenit și s-au schimbat între ei de trei ori, dar mucenița a rămas nesimțitoare la lovituri și încă mai mult strălucea de har. Pentru aceasta tiranul se mânia asupra ostașilor ce o chinuiau pe mucenița, crezând că aceștia nu o lovesc cu toată puterea, din milă față de ea. Atunci sfânta a zis către Maximian: „Nu te înșela, Maximiane! Niciodată nu mă vei birui, căci harul lui Dumnezeu îmi este în ajutor!"

Atunci Maximian a trimis pe sfânta la Ilarion, stăpânitorul Bitiniei, care era vestit pentru cruzimea sa față de creștini. Acela citind scrisoarea lui Maximian, a amenințat-o pe mucenița cu chinuri groaznice, dar Chiriachi i-a răspuns că i-ar fi mai ușor să înmoaie fierul, decât să o supună pe ea. Deci chinuitorul a poruncit să o spânzure de păr și să o ardă cu torțe, dar ea a rămas nepăsătoare, ca și cum ar fi fost fără de trup. Iar noaptea următoare, Hristos i s-a arătat în temniță și i-a vindecat rănile, făgăduindu-i să o treacă toate încercările cu harul Său.

Deci chinuitorul s-a spăimântat văzând-o vindecată dimineața, dar a crezut că zeii au tămăduit-o și a dus-o în capiștea idolilor. Acolo rugându-se sfânta lui Hristos, s-a făcut cutremur mare, încât s-au zdrobit idolii și s-au făcut praf. După aceasta, a urmat și o furtună de vânt, care a împrăștiat praful idolilor, făcându-i pe păgâni să fugă. Doar Ilarion a rămas în capiște blestemând, dar un fulger venit din cer a ars fața lui, încât a căzut din scaun și a murit. Atunci a venit un alt stăpânitor, cu numele Apolonie, și fiind înștiințat de cele întâmplate, a poruncit să se aprindă un foc mare, ca să fie aruncată sfânta în flăcări. Deci ostașii încingând un cuptor mare, au aruncat-o pe Chiriachi înăuntru. Dar ea a stat acolo mai multe ceasuri în rugăciune, cu mâinile întinse spre cer, fără să fie arsă deloc. Și deși era vară și senin, a apărut un nor și s-a făcut o ploaie mare, care a stins focul. A fost aruncată apoi la doi lei sălbatici, dar fiarele, simțind sfințenia ei, se gudurau ca miei. Și mulți păgâni, minunându-se de un lucru ca acesta, au mărturisit pe Hristos și au fost uciși. Iar a doua zi, stăpânitorul văzând că nu poate să o înduplece în nici un chip, a stătut la judecată și a dat asupra sfintei hotărârea să fie ucisă afară din cetate, prin tăierea capului.

Auzind Chiriachi această hotărâre, a cerut vreme să se roage. Deci s-a rugat îndelung, mulțumind lui Hristos care a învrednicit-o să mărturisească numele Său înaintea împăraților și a ighemonilor, și Care i-a păzit fecioria neîntinată. Atunci s-au arătat niște îngeri luminoși veniți ca să-i primească sufletul pentru a-l duce la Mirele său cel ceresc, iar ea s-a culcat încet la pământ, încredințându-se în mâinile lui Dumnezeu. Deci când ostașii au mers aproape de dânsa, vrând să-i taie capul, au văzut-o moartă și s-au spăimântat. Și s-a făcut glas dumnezeiesc către dânșii: „Mergeți, fraților, și propovăduiți la toți măririle lui Dumnezeu!" Și în vreme ce ostașii s-au întors să spună ighemonului cele văzute, creștinii care se ascundeau de frica păgânilor au luat trupul sfintei și l-au îngropat într-un loc potrivit, lăudând pe Dumnezeu, cel slăvit întru sfinții săi.

RUGACIUNE CATRE SFANTUL CUVIOS IONACHIE CEL NOU DE LA MUSCEL (Arges) 26 IULIE"!

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...



“Sfinte al lui Dumnezeu, Ioanichie cel Nou, ne rugam tie, ca cel ce esti mijlocitor inaintea Tatalui Ceresc, sa ne intaresti in dreapta credinta, Crestin Ortodoxa, sa fim plini de dragoste fata de Dumnezeu, de aproapele si de vrajmasi, sa avem in casele noastre binecuvantarea lui Dumnezeu, spor in cele duhovnicesti, pace si buna intelegere. Tie ne rugam, ca fiii si fiicele nostre, sa fie intelepti, cu dragoste fata de parinti, fata de Sfanta Biserica Ortodoxa, ascultatori si sprijin la batranetele noastre.
Tu, cel ce ai fost sfatuitor al Domnitorilor Tarii Romanesti, sa ne dai sfat si ajutor sufletelor noastre, in vreme de ispita, de necaz si de boala.
Așa cum pe altii i-ai tamaduit, cu Harul ce-l ai de la Dumnezeu, asa tamaduieste-ne si pe noi de toate neputintele.
In vreme de primejdie ne intareste si ne apara.
Tu, cel ce ai venerat pe Maica Domnului, apara dimpreuna cu Dansa si casele, si familiile, si rudeniile, si prietenii si pe toti cunoscutii nostri.
Minunile tale sa le arati si peste noi asa cum ai facut de veacuri cu cei ce s-au rugat tie.
Ne incredem in ajutorul tau si-ti cerem sa fii mijlocitor inaintea lui Dumnezeu pentru ca cererile noastre sa-si afle raspunsul”.
Sfinte Ioanichie cel Nou din Muscel, roagă-te pentru noi lui Dumnezeu si pentru noi pacatosii, acum, in ceasul mortii si in ceasul judecatii noastre.

                                                                                                                              Amin si Aliluia!

                                                                                                                                      Preot Ioan 🛎.

VIAȚA SFÂNTULUI EVSTAȚIE PLACHIDA, A SOȚIEI SALE TEOPISTA ȘI A FIILOR : TEOPIST ȘI AGAPIE

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Aceștia sunt Sfinții Martiri cinstiți și iubiți de binecuvântata familie a Brâncovenilor! Drept dovadă stă pictura de la Mănăstirea Hurezi ,care este ctitorie a voievodului și unde aceasta familie de martiri este pictată ! Sunt prăznuiți pe 20 septembrie !



de Eliana Popa

Trăia-n cetatea mare a Romei ,când împărat era Traian
Un dregător viteaz in lupte, Plachida, brav patrician.
Era bogat, iar al său nume era vestit printre vrăjmași
Avea o soață virtuoasă ce i-a născut doi copilași !

Doi flăcăiași frumoși și veseli...ea îi creștea cu râvnă multă
Și-l aștepta cu dor și teamă să vina teafăr de la luptă !
Deși se închina la idoli, el viețuia ca un creștin
Hrănea pe cei flămânzi și singuri, pe toți îi miluia din plin

Era desăvârșit în fapte, dădea cu drag și bucuros,
Însă-i lipsea credința dreaptă în Domnul nostru Sfânt, Hristos !
Și fără Dumnezeu din ceruri ,toate acele bune fapte,
Nu cântăresc decât în lume, în fața Domnului sunt moarte !

Dar, Cel ce tine-n mână toate și vede orice bună faptă
Nu l-a lăsat în intuneric , nici mântuirea sa îsi piardă
Și într-o zi la vânătoare ,în fața lui un cerb a stat
Ce l-a privit pentru o clipă și-apoi in fugă a plecat !

Plachida l-a urmat cu gândul c-asa trofeu nu o să-i scape,
În goana calului ce-aleargă scăldat în spume și în ape !
Dar cerbul cel frumos se-oprește, mai sus,pe-o stâncă maiestuoasă
Se-oprește și Plachida jos, dar nu renunță...nu se lasă !

Iar Dumnezeu Prea Înduratul ce e Atoate Știutor
A hotărât să-l ia ca pradă, in curtea Sa pe vânător !
Plachida tot privind la cerb, văzu un lucru minunat
Căci intre cele două coarne, o cruce i s-a arătat !

O cruce mare, luminoasă ce strălucea în chip frumos
Și răstignit pe lemnul ei, privind spre el, stătea Hristos !
,, - De ce mă prigonesti, Plachida?" îi zice-un glas dumnezeiesc
Si-nfricoșat de-așa vedenii , puterile îl părăsesc !

Și cade de pe cal viteazul și zace-aproape leșinat,
Dar după ce-și veni în fire cu voce slabă a-ntrebat :
,, - Cine-mi grăiește mie, Doamne ?
Tu, mă cunoști , mi-ai spus pe nume !"

,, - Eu sunt Iisus Hristos ! Sunt Cel ce am venit în lume
Și Dumnezeu fiind am luat, pe umeri Crucea Pătimirii
Am dus în ea păcatul lumii până la locul răstignirii !
Iar tu Plachida, nu Mă știi ,dar M-ai cinstit prin multe fapte

Și milosteniile tale ajuns-au pân' la Mine toate !
Am hotărât să nu te las și cerbul te-a vânat pe tine
Eu, l-am trimis în calea ta și goana lui te-a dus spre Mine ! "
Si-atunci s-a ridicat viteazul grăind cu multă bucurie :

,, - Tu ești Atoate Creatorul și chiar de azi sluji-voi Ție !
Deci, Ție, Unuia mă-nchin , că Tu ești Unul Dumnezeu
Și după cum îți e voința , așa mă voi supune eu !"
,, - Să mergi degrabă la un preot ,să te boteze creștinește
Și el îți va deschide ochii spre calea ce te mântuiește !"

Plachida, auzind acestea de bucurie s-a umplut
S-a-ntors acasă plin de râvnă ,spunând soției ce-a văzut!
,, - Degrabă ,s-alergăm la preot ! așa soția i-a grăit
Că-n noaptea cea trecut, chiar Domnul Iisus Hristos mi-a poruncit

Noi ,împreună cu feciorii s-alegem grabnic calea Sa
Și El va fi cu noi pe cale și să cădem nu ne-o lăsa !
Și-au luat în grabă copilașii și au plecat la un părinte
Acolo au primit botezul și foarte multe învățăminte

Plachida-i botezat de-acum cu numele Evstație
Iar copilașii-ncreștinati ca Teopist și Agapie!
Soția lui cea virtuoasă ,de lacrimi a umplut batista
Când a primit și ea botezul și numele de Teopista !

Și renăscuți in sfânta taină ,cea a Botezului creștin
S-au reîntors acasă veseli și luminați cu har din plin
A mers a doua zi, Evstație,iar lângă stâncă-n acel loc
În care L-a văzut pe Domnul și-a ars în al credinței foc !

A mulțumit și s-a rugat , căzând cu fața la pământ
Și s-a încredințat cu totul, în voia Domnului cel Sfânt !

Dar stând răpit in in rugăciune ,din nou Prea Bunul i-a grăit
Despre ispita ce-o să vină și despre ce i-a pregătit :
,, - Evstatie ! Sa iei aminte ! Credința ce rămâne vie
Nu este aceea ce se-aprinde doar in belșug și bucurie !

Căci dragostea cea către Mine e lucrătoare și nu minte
Doar daca și mai tare arde, în sărăcie și ispite !
Pentru aceasta-i să ajungi in mari necazuri si sărman
Si ispitit vei fi ca Iov și vrăjmășit de cel viclean !

Te voi căli în suferință ,ca să fii viu în veșnicie
Și vei primi cununa vieții ca toți aceia vrednici, Mie !"
Și auzind acestea toate , Evstație dădu răspuns :
,, - Eu gata sunt de suferință și de Te am, îmi e de-ajuns ! "

Atunci din nou îi zise Domnul : ,, - Evstație, te Voi păzi
Și harul Meu va fi cu tine in ceas de noapte și de zi .
Și-n ceas de mare umilință, când doar durere vei gusta
Eu te voi mângâia pe tine și iarăși te Voi înălța !

Și îți voi da tot ce-ai pierdut când s-o sfârși timpul tristeții
Deci, îndrăznește ! Nu te teme ! Ești scris de Mine-n Cartea Vieții !"
S-a-ntors acasă plin de râvnă având în suflet bucurie
Și-a viețuit cu toți ai casei în post, cu multă evlavie

Dar a venit și ceasul negru când moartea i-a intrat în casă
Răpindu-i slugi și dobitoace o boală cruntă, nemiloasă !
Tâlharii i-au intrat în curte , găsind-o astfel nepăzită
Si astfel casa lui bogată, fu peste noapte sărăcită !

Și-a hotărât atunci să plece ,doar cu copiii și soția
Și uite asa, în miez de noapte își începură pribegia !
S-au furișat pe întuneric ,n-au dat de știre nimănui
Și multi l-au căutat degrabă , însă Plachida nu-i și nu-i !

Să treacă marea in Egipt pe o corabie-au urcat
Însă după puțină vreme,vicleanul coada și-a băgat !
Neisprăvitul căpitan, fiind un desfrânat barbar
Sa-ndrăgostit de Teopista și-a pus la cale-un plan murdar !

Când s-a sfârșit călătoria si-a vrut Evstație-al plăti
Acesta îi opri femeia, nici bani ,nici aur nu dori !
Degeaba se împotrivi ,degeaba a-l ruga încearcă
Barbarul l-a amenințat scoțându-și sabia din teacă !

Nimic nu a putut a face ,iar dacă nu l-a-nduplecat,
Plângând s-a resemnat, sărmanul, și-a luat copii și-a plecat.
Plângea și biata Teopista , privind cum pleacă el cu fii
Plângea pe mal și Evstație și lângă el plângeau copii !

Porni la drum cu cei doi fii și-ajunse-n preajma unui râu
Ce alerga umflat de ploi , nici malul nu-l ținea în frâu
N-avea nici punte să-l poți trece dar se gândi că innotând
Ar reuși să-l traverseze , ducându-si fii rând pe rând !

Îl luă pe unul din copii și trecu râul înspumat
Apoi se-ntoarse de îndată să-l treacă și pe celălalt
Dar cum un rău nu vine singur sau poate așa a fost să fie,
Veni un leu și luă copilul și se-ndreptă către pustie !

Și când strigă privind cu jale, văzu un lup venind din codru
Ce-l luă pe-al doilea copilaș ,fugind cu el precum un lotru!
Și-a plâns durerile-n tăcere și s-a-nchinat plecând pe cale,
S-a asezat într-un sătuc purtând povara crucii sale !

Muncea din greu doar pentru pâine fiindcă trăia în sărăcie
În post, în privegheri și-n lacrimi având pe Domnul avuție.
A petrecut acolo singur cam cincisprezece ani si-un pic
Și n-a știut că toți ai lui ...sunt vii ...și n-a pierdut nimic !

Căci fii lui trăiau aproape...la un plugar și un păstor
Ce i-au salvat din gheara morții și i-au crescut in casa lor .
Și soața lui a fost salvată din mila Domnului cel bun
De căpitanul cel barbar, de pofta lui de om nebun !

Acesta a crăpat pe loc după ce a vrut s-o siluiască
Căci Dumnezeu n-a-ngăduit urâta-i faptă s-o-mplinească !
Ea a rămas să locuiască aproape de același sat
Unde-i trăiau acum feciorii și soțul ei cel minunat !

Și iată a venit și timpul să ia sfârșit urâtul ,,vis"
Și Dumnezeu să-i întâlnească...să de-a-napoi ce a promis !
Și iată clipa întâlnirii se-apropie pe negândite
Când multe sate și cetăți au fost de un război lovite

Traian și-a amintit atunci de-al său Plachida cel viteaz
Știind că brațul lui puternic va scoate tara din necaz !
Și a trimis doi buni ostași ,prieteni vechi cu Evstație
Să-l caute în toată lumea...și în cetăți și în pustie !

Așa cum Domnul a voit ei au ajuns și-n acel sat
Unde trăia al lor prieten sărac și foarte mult schimbat !
Și chiar pe el l-au întâlnit în drumul lor către cetate
Recunoscându-i i-a oprit și i-a-ntrebat de merg departe !

,, - Noi căutăm un vechi prieten , Plachida este al său nume
De multa vreme a plecat și noi îl căutăm prin lume
Iar dacă cineva de-aici , l-ar fi văzut sau chiar l-ar ști
Și ne va spune despre el, cu mulți arginți l-am răsplăti !"

,, - N-am auzit nimic de el, dar dacă voi binevoiți
În casa unde locuiesc veti fi cu dragoste primiți !
Și poate cineva din sat sau poate chiar stăpânul meu
Vor ști ceva despre Plachida....mai mult decât pot spune eu ! "

Ei au primit cu bucurie să-i fie oaspeți peste noapte
Iar Evstație plin de răvnă le-a pus pe masa lui de toate !
Ei au privit atunci mai bine spre chipul lui și-au cunoscut
Că au în față chiar pe-acela ce-o lungă vreme-a fost pierdut !

Și bucuroși nevoie mare l-au luat în brațe și-au strigat :
,, - Erai chiar tu și noi , neghiobii, foarte târziu am observat
Și poate n-am fi fost prea siguri ,dar am văzut pe-al tău grumaz
O veche rană ce o porți de când luptai ca un viteaz!"

Plângând de-atâta bucurie , l-au îmbrăcat în noi veșminte
I-au dat scrisorile in care, Traian făcea o rugăminte
Să se întoarcă iar în Roma ,să lupte iar pentru cetate
Cu brațul lui cel tare-n lupta să-i dea pe venetici la moarte .

A cunoscut atunci Evstație, că a venit iar timpul lui
Să-si ia-napoi dregătoria ,c-așa e voia Domnului !
Și întorcându-se la Roma a povestit intreaga-i viață
De când a părăsit cetatea și până-n clipa cea de față !

Si la primit Traian la curte, cu multă cinste și onor
I-a dat averi și mai bogate și l-a pus iarăși dregător !
A strâns din nou viteazul oaste,chemând de prin cetăți și sate
Flăcăi cu brațe tari in luptă și cugete neînfricate !

Și fiindcă Dumnezeu lucrează si dă-napoi ce i-a promis
Și fii lui, de-acum bărbați, la el în oaste s-au înscris !
La chip erau frumoși ca mama , la trup voinici ca al lor tată
Erau doi tineri ca stejarii și cu voință ne-nfricată !

I-a îndrăgit din prima clipă, neștiind că sunt feciorii lui
Îl îndemna ceva anume...sau poate glasul sângelui !
Și a pornit din nou la luptă zdrobind dușmanii fioros
Cu o armată numeroasă și cu puterea lui Hristos !

A dezrobit cetăți și sate, a pus pe fugă pe barbari
Și lângă ei luptau și fii ,cu mult curaj și brațe tari !
Când s-a sfârșit acest război și se-ntorcea către cetate
Mai poposea cu oastea sa, pe lângă margine de sate

Și într-o zi s-au așezat lâng-o grădină de poveste
( Și după cum avea să afle era a dragii lui neveste.)
Așa a rânduit Prea Bunul sa fie asta marea zi
Când va primii pe cei pierduți :soția și pe cei doi fii !

Și chiar in ceasul când flăcăii și-au legat cortul de grădină
Și Dumnezeu i-a dat un gând și Teopistei ca să vină !
În cortul de lângă grădină cei doi ostași își depănau
Povestea vieții lor din vremea când încă nu se cunoșteau !

,, - Eu, zice unul din cei doi, îmi amintesc puțin de tata
Era un vrednic căpitan ,ducând către izbânzi armata
Dar într-o zi ne-a luat pe toți ,pe mama mea și inc-un frate
A părăsit cetatea Romei și-a trecut marea mai departe !

De pe corabia aceea , doar noi am coborât cu tata
Măicuța a rămas plângând , că rău a mai lovit-o soarta!
Mergeam pe cale și plângeam, doi copilași cu tatăl lor
Plângeam și noi plângea și tata și ne topeam de-al mamei dor!

Și am ajuns lângă o apă iar tata pe rând ne-a luat
Ca sa ne treacă pe-ai săi umeri ,până pe malul celălalt.
Eu am rămas pe mal cuminte pe frățiorul meu să-l treacă
Si-apoi ,cum mi-a promis atunci și după mine să se-ntoarcă .

Dar văd cu groază lângă mine de unde ,Doamne-o fi venit ?
Un leu ce m-a luat în gură și spre pustie a fugit !
Dar l-au văzut niște plugari și înspre el au alergat
M-au tras din colții cei de fiara și de la moarte m-as scăpat "

Și ascultândndu-l cu ochi mari , uimit de cele ce-a aflat,
Prietenul lui cel mai tânăr cu drag in brațe l-a luat :
,, - O, cu adevărat mi-ești frate , toate acestea n-am uitat
Îmi amintesc și eu cum leul precum un hoț te-a apucat

Pe mine m-a-nhățat un lup...o, parca si-azi mă trec fiori
M-ar fi mâncat în codru fiara, dar m-au salvat câțiva păstori ! "
Și bucuroși peste măsură ,cuprinși de-o dragoste curata
S-au regăsit și și-au promis că nimeni n-o să-i mai despartă !

Iar Teopista ascultând cu greu si-a stăpânit pornirea
De-ai strânge-n brațe pe-amândoi....însă nu s-a pierdut cu firea !
Însă fiind mult înțeleaptă, de-acum căruntă și bătrână,
Ea s-a temut că n-o vor crede si-or socoti că e nebună!

Și parcă neatingând pământul la comandantul lor aleargă
S-o ia cu ei până la Roma , să nu mai stea aici pribeagă !
Gândea că ajungând acolo ,să dea de știre cine este
Să spună fiilor și lumii, mult dureroasa ei poveste !

Evstație s-a-nduioșat, de-aceea femeie necăjită
Neștiind că chiar în fața sa , stătea soția lui iubită !
Dar ea cătând cu luare-aminte la căpitanul cel viteaz ,
O lacrimă de bucurie îi curse iute pe obraz :

,, - Te-ntreb, nu ești cumva Plachida...Evstatie ? Chiar tu să fii ?
Și ai plecat in pribegie cu soața ta și cei doi fii ?
Soția ta ți-a fost luată, dar iată, mare-i Dumnezeu
Căci Teopista cea pierdută, stă-n fața ta , iubitul meu!"

Evstatie privind la ea , parcă din somn s-a deșteptat
A luat-o-n brațe suspinând și slavă Domnului a dat !
A plâns de-atâta bucurie...apoi i-a spus despre copii,
Cum doua fiare i-au răpus fugind cu ei către pustii !

Atunci ea a-nceput a-i spune tot ce-auzise în grădină
Și Evstație-a poruncit ,cei doi în fața lui să vină !
I-a pus să-și povestească viața ...și iată cum s-au regăsit
Și toate câte-a promis Domnul ,iată c-atunci s-au împlinit !

Dar iată că de-acum un lucru, a mai rămas să se-mplinească,
Să fie-ncununati cu slavă pe calea cea mucenicească !
S-a-ntors la Roma în cetate și-a fost primit cu veselie
Însă un lucru i-a umbrit toată această bucurie !

L-a-ntâmpinat ,nu împăratul,acel ce se numea Traian,
Murise de curând și iată pe tron stă crudul Adrian !
Acesta se-nchina la idoli ,ura tot omul cel creștin
Avea un suflet ca de diavol plin de-ntuneric și venin !

Și și-a chemat mai marii oștii in capiștea cea idolească
La zeii lui să se închine, cu jertfe să le mulțumească !
Evstatie-a rămas afară....a stat cu Dumnezeu în gând
Soția lui și cei doi fii stăteau alăturea plângând !

Și mâniindu-se-mpăratul i-a spus : ,, - Plachida, închină-te la zei !
Căci n-ai fi izbândit in luptă , de nu te-ar fi ajutat ei !
Și întărit cu rugăciunea,viteazul nostru i-a răspuns:
,, - Eu sunt creștin și nu mă-nchin decât la Domnul meu ,Iisus !

Căci am un singur Dumnezeu și numai Lui îi mulțumesc
Pe El îl port mereu cu mine, prin El sunt viu și mai trăiesc !
Iar idolilor surzi și muți n-am să-mă-nchin ! Poți să ne-omori!
Nici soața mea cea credincioasă și nici vitejii mei feciori !

Și neputând să îi întoarcă ,de la credința în Hristos
Tiranul își chemă soldații lovind cu pumnul furios .
Și porunci să fie dusi, legati de mâini și de picioare
Și după chinuri și bătăi să fie sfâșiați de fiare.

Priveau spre cer cu bucurie! Se întăreau unul pe altul
Și Teopista lângă ei, din ochi si-ncuraja bărbatul !
Dar fiarele când i-au văzut s-au îmblânzit și au plecat
Însă tiranul mânios,într-un cuptor i-a aruncat !

Dar trupul nu le-a fost atins de focul cel mistuitor
Că Dumnezeu a rourat cu sfântă ploaie-acel cuptor!
Îmbrățișați in rugăciune ei au trecut in veșnicie
Și iată srisă-n cărți și-n ceruri frumoasa lor mucenicie !

I-au scos cu trupurile-ntregi ,frumoși ca îngerii de sus
Pe chipul lor se răsfrângea lumina sfântă a lui Iisus !
Și-atunci poporul a strigat spre împăratul nemilos:
,, - E mare Dumnezeu din ceruri ! E sfântă Crucea lui Hristos !"

Aici închei aceste versuri ,dând slavă Domnului Iisus
Dar vă mai spun vreo două vorbe ,că poate alții nu v-au spus.
Martirii noștri Brâncoveni la vremea de mucenicie
Aveau alaturi nevăzuț pe Sfântul nostru Evstație!

Agapie și Teopist luându-si chipuri de ostași
Au însoțit pe calea morții pe Brâncoveanu Mateiaș !
Iar când Maria Brâncoveanu plângea privind în zare tristă,
Îi sta alături Teopista strângându-i lacrima-n batistă !

Sfântul Sfinţit Mucenic Elefterie

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Praznuit la 15 decembrie,Sfântului Sfinţit Mucenic Elefterie, Episcopul Iliriei, 

Troparul
Cu haină de preot fiind îm­podobit şi cu sângele curgând şiroaie, fericite, ai alergat la Stăpânul tău, Hristos, Înţe­lepte Elefterie, nimicitorul sa­tanei. Pentru aceasta nu în­ceta a te ruga pentru cei ce cu credinţă cinstesc fericitele tale nevoinţe.
Sfântul Mucenic Elefterie era din cetatea Romei. De mic a rămas orfan de tată şi a fost crescut numai de mama sa Antia, care fusese învăţată credinţa creştină de Sfântul Apostol Pavel. Copilul a fost dus de mama lui la episcopul Anichit şi a învăţat de la el Sfintele Scripturi. Anichit l-a rânduit în ceata clericilor; când a fost în vârstă de 15 ani l-a hirotonit diacon, la 18 ani preot, iar când a ajuns de 20 de ani a fost făcut episcop al Iliricului. Pentru că învăţa şi propovăduia pe Hristos a atras pe mulţi la credinţă; de aceea împăratul Adrian a trimis de l-a adus la el. Dus înaintea lui, sfântul a mărturisit că Hristos este Dumnezeul tuturor. La porunca împăratului a fost supus la chinuri pe care le-a îndurat cu seninătate. Sfătuit de prefectul Coremon, împăratul a făcut un cuptor, care avea ţepuşe ascuţite, de o parte şi de alta. La rugăciunea sfântului către Dumnezeu, Coremon, umplându-se de Duh Sfânt a intrat el întâi în cuptor şi a mărturisit că Hristos este Dumnezeu. Din cuptor a ieşit nevătămat şi i s-a tăiat capul. A fost aruncat şi Sfântul Elefterie în cuptor; dar s-a stins focul şi a ieşit sănătos. Apoi a fost legat într-un car tras de cai sălbatici. Dezlegat de îngeri, sfântul a fost dus într-un munte înalt, unde trăia cu animalele sălbatice; aceste fiare se îmblânzeau când sfântul le vorbea cuvintele lui Dumnezeu. Împăratul a trimis ostaşi ca să-l prindă; dar sfântul i-a îndrumat la Hristos şi i-a botezat. Odată cu ei au mai crezut în Hristos şi alţii ca la cinci sute. Dus la împărat a fost ucis de doi ostaşi.

Mama lui, Antia, a fost ucisă şi ea cu sabia pe când îmbrăţişa şi săruta pe fiul ei mort.

                                  Rugăciune către Sfântul Mucenic Elefterie

Sfinte Mucenice Elefterie, ca pe o podoabă a preoților și îndemnător al purtătorilor de chinuri, toți pe tine te cinstim și te rugăm: pe cei ce prăznuiesc cu dragoste pomenirea ta, din multe feluri de nevoi îi eliberează, rugându-te lui Dumnezeu neîncetat pentru noi toți care-ți cântăm, mare făcătorule de minuni.
Învredniceşte-ne şi pe noi, nevrednicii, ca prin mijlocirea ta să ne împărtăşim de bunătăţile sufleteşti şi trupeşti făgăduite adevăraţilor credincioşi. Dăruieşte-ne, Sfinte, ajutorul tău cu care, biruind otrăvitoarele gânduri care se luptă cu noi neîncetat, să dobândim cele de folos pentru viaţa aceasta şi, mai ales, pentru cea viitoare și acum și pururea și-n vecii vecilor! Amin!

Sfantul Cuvios Lazar Zugravul

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Acest sfânt de mic copil s-a făcut monah şi a învăţat meşteşugul zugrăvirii (al iconografiei, picturii icoanelor şi frescelor). Iar pe lângă viaţa aspră şi înfrânarea ce întrebuinţa, se silea fericitul încă şi spre milostenie. Pentru care a şi primit harul preoţiei. Iar după ce s-a făcut preot, a dat război împotriva tuturor eresurilor, şi atât de multe necazuri a suferit, nu numai de la nestorieni şi eutihieni şi dioscoreni, ci şi de la luptătorii împotriva icoanelor, încât este cu neputinţă prin cuvânt a se spune. Ci şi la Roma cea veche a fost trimis ca să ajute părinteştile şi apostoleştile dogme, cărora le dau război luptătorii împotriva icoanelor. Şi, întorcându-se de la Roma la Constantinopol, iarăşi a fost trimis la Roma pentru aceeaşi pricina; şi în drumul său de a doua oară la Roma, pe la mijlocul căii, s-a îmbolnăvit din tulburările vremii, şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, fiind adus la împărăteasa cetăţilor, a fost aşezat în mănăstirea ce se numea a lui Evandru.

Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin!

INCHISOAREA

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

               Marturisire a parintelui Valerian Grecu:

   Au fost zilele mele cele mai fericite din viata! Celor care m-au batut, m-au schingiuit, le-as spune acum asa: Voi ati fost binefacatorii mei! De aceea va binecuvantez si va iert!
  Suferintei nu ii poti aduce reprosuri. Judecata e numai a lui Dumnezeu. De aceea inger din cer daca coboara si imi spune ca nu este iad si rai, eu depun marturie ca exista si iad, si rai, pentru ca am trecut prin amandoua din ele!
  Suferinta da sens vietii! Suferinta intotdeauna cantareste mult! Toti Sfintii, toti martirii au trecut prin suferinta.
    Suferinta este cel mai mare dar, acela de a-ti da sufletul pentru aproapele. Am vazut in inchisoare atei care au devenit mai ceva decat calugarii!
   Dumnezeu este milostiv si bun, iar noi suntem faptura mainilor Lui.

Sfântul Ierarh Petru Movilă

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia



              SFÂNTUL IERARH PETRU MOVILĂ, MITROPOLITUL KIEVULUI, SABIE                  MĂRTURISITOARE A CUVÂNTULUI, SFINŢITĂ DE DUHUL SFÂNT

           Ca o sabie a Cuvântului ai apărat Ortodoxia împotriva valurilor catolice, Şi slobozind râurile înţelepciunii tale ai înecat în ele toate cugetările nevrednice. Luând cu dragoste Crucea lui Hristos ai urmat Celui Ce ne arată calea mântuirii, Şi departe de pământul neamului tău ai înflorit sub mângâierea razelor Luminii. Din pământul strămoşilor tăi ai fost dezrădăcinat, dar în pământul făgăduinţei ai fost mutat, La izvoarele Duhului ai fost sădit şi întru osteneli cu adevărul credinţei inima ţi-ai luminat, Ca un zid de apărare neclintit ai stat împotriva celor ce cu săgeţile ereziilor ameninţau Biserica lui Hristos, Şi cu focul cuvintelor tale aprinse de scânteia Duhului ai înfricoşat pe cei acoperiţi de eresul mincinos. Ca în pustie ai vieţuit în micul sat, unde biserică însuţi ai întemeiat, Prin rugăciune unindu-te cu Cel Neapropiat, te-ai făcut vas luminat. Aplecat fiind spre învăţătură, ai deprins multe limbi folositoare, Dar în limba Duhului inima ta a învăţat să vorbească spre a tuturor luminare. Biserică ai făcut din inima pe care neîncetat Duhul Sfânt o înfrumuseţa, Bătăile rugăciunii erau cele care piatra credinţei bine o fixa, Chipul Sfinţilor mărturisitori ai zugrăvit în biserica inimii drept măritoare, Cu dragoste ochii minţii tale contemplând faptele lor mărturisitoare. Pe aceştia luându-i ca povăţuitori, cu îndrăzneală ai păşit pe treptele îndumnezeitoare, Şi cu nevoinţe multe legându-ţi trupul ai potolit toată mişcarea lui pătimitoare. Însă sufletul l-ai lăsat să se înalţe, fiindu-ţi dăruite aripile sfinte ale rugăciunii, Şi în călătoria Duhului ţi se descopereau taine mai presus de înţelegerea omenirii. În râurile lacrimilor tale ai înecat toată cugetarea pătimaşă a trupului, Şi inima ca un soare arzând de dragostea aproapelui se ruga din adâncul sufletului. Văzând ameninţarea rău credincioşilor ce căutau să înghită turma cea mică a lui Hristos, Luminat de Dumnezeu ai luat cârma dreptei credinţe, conducând poporul spre limanul luminos. Lavra Pecerska saltă astăzi de bucurie văzând mărirea egumenului său cinstit, Care a înfrumuseţat-o cu daruri nenumărate ce îi luminează şi acum chipul sfinţit. Toate curgerile înţelepciunii Duhului s-au adunat în cărţile pe care te-ai ostenit să le tipăreşti, Şi mărturisirea ta de credinţă stă ca strajă veacurilor împotriva vrăjmaşilor necredincioşi. Neuitând neamul din care ai răsărit spre lucrarea cărturărească l-ai sprijinit, Cu tipografii îmbogăţind poporul nostru, întru mărturisirea credinţei l-ai întărit. Toată viaţa ai luptat să dezrădăcinezi neghinele eresurilor aruncate de vrăjmaşi, Zi şi noapte trăind în lumina rugăciunii la care vegheai pentru liniştea celor încredinţaţi. Ostenitu-te-ai să aduni în Trebnic toată comoara slujbelor biserceşti, Ca să ridici mintea ascultătorilor la contemplarea bogăţiilor cereşti. Mintea mea cea tulburată de viforul multor gânduri rele o adu la limanul pocăinţei Şi cu rugăciunea ta fă să răsară întrânsa soarele veşnic luminător al credinţei. Mustrat-ai cu hotărâre ereziile catolice care întunecau dreapta înţelegere, Ruşinat-ai pe cei ce căutau să abată turma lui Hristos de la buna mergere. Cu sabia cuvântului Adevărului ai prigonit pe cei ce au iubit cuvintele minciunii, Şi pe faţă ai mărturisit greşeala celor ce se murdăreau în noroiul înşelăciunii. Cu rugăciunile şi cu chipul vieţii tale strălucitoare ruşinează şi acum aceeaşi minciună a ereticilor, Înnoind peste veacuri mărturisirea ta, care stă ca un stâlp ce sprijină braţele Bisericii drept credincioşilor. Ca cel ce ai îmbogăţit tezaurul Ortodoxiei cu ale tale cuvinte mărturisitoare ale adevărului credinţei, Redescoperă şi în inimile noastre aceeaşi mărturisire făcându-o lucrătoare pe temelia pocăinţei. Roagă-te Domnului să ne întărească spre a înfrunta vânturile prigonirilor pentru adevărul lui Hristos, Şi din lumina rugăciunilor tale ne fă acoperământ cu care să trecem nedoborâţi prin cutremurul vijelios. În cartea inimii noastre binecuvintează dreapta mărturisire ca s-o facem lucrătoare prin faptele credinţei, Şi ne întăreşte să urmăm aceeaşi cale dreaptă a lui Hristos cu smerenie şi cu gândul umilinţei. Bucură-te, floare a ierarhilor plină de miresmele sfinţeniei, Altar al rugăciunii de la care se înalţă tămâia smereniei, Carte a înţelepciunii dumnezeieşti scrisă de Duhul Sfânt, Far al mărturisirii decoperind tuturor lumina Dulcelui Cuvânt, Chip al sfinţeniei înrourat de lacrimile neşterse ale pocăinţei, Toiag al înţelepciunii ce zdrobeşte toate ereziile sădite în ţarina credinţei, Viaţă jertfită neîncetat pentru a lumina făclia Cuvântului, Zbor îngeresc printre tainele luminate de puterea Duhului, Mare sfinţită de picăturile ploii dumnezeieşti, Chimval al Adevărului trezind inimile la vederea celor cereşti, Vas al curgerilor înţelepte ale Duhului iubitor şi neostenit lucrător, Ocean al blândeţii ce tămăduieşte rănile sufletului pătimitor, Casă a Duhului Sfânt înfrumuseţată cu strălucirile Cuvântului, Putere negrăită ce ridică mintea dincolo de hotarele gândului, Ierarh mărturisitor al tainelor dreptei-credinţe, Râu pururea curgător al curgerilor sfintei umilinţe, Ctitor al cărţilor sfinţite de razele Duhului Sfânt, Liman al păcii netulburat de vânturile răului gând, Vlăstar mult roditor al neamului nostru mutat în pământ străin, Bucurie îngerească ce slobozeşte inimile din al necredinţei chin.

HULITORII SFINTILOR PARINTI

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos .

Cei care vorbesc urat despre Sfantul Parinte Arsenie Boca savarsesc de fapt hula impotriva Duhului Sfant, iar "hula impotriva Duhului Sfant nu se iarta in vecii vecilor" (Marcu 3:28-29). Atacurile impotriva Sfantului Parinte Arsenie Boca, mai nou si impotriva Sfantului Parinte Iustin Parvu si a Sfantului Parinte Arsenie Papacic sunt de fapt atacuri impotriva lui Dumnezeu: "Sfintii sunt casnicii lui Dumnezeu" (Efeseni 2:19). Cei care-i vorbesc de rau calca porunca a 5-a ("Iubeste-ti parintii su respecta-i ca sa ai zile multe si sa traiesti pe pamant"). Porunca aceasta nu se refera doar la parintii trupesti (tatal si mama), ci si la Sfintii Parinti romani... Si stiut este ca "Cine calca o singura porunca, calca toata Legea" (Iacov 2:9), deci, nu mai este crestin ortodox, este in inselare. Hulitorii acestia oare n-au citit Biblia: "Au nu stiti ca Sfintii vor judeca lumea?" (1 Corinteni 6:2). Asadar, ce vor face ei cand la Infricosata Judecata vor vedea ca sufletele romanilor vor fi judecate de: Sfintii Parinti: Iustin Parvu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Paisie Olaru, Vichentie Malau, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Ilie Lacatusu...

Cine le da dreptul sa se puna in locul lui Iisus Hristos si sa-i judece? Toti acesti hulitori sunt plini de mandrie luciferica fiindca L-au alungat pe Dumnezeu din sufletele lor. Cine are minte, sa ia aminte! Dumnezeu sa-i ierte si pe ei pentru inselare si pe noi pentru pacatele noastre. Amin.

                                                                                               Preot Ioan.

Tulburătoarea poveste a uneia dintre cele mai mari convertiri consemnate în Istoria Bisericii

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

În părţile Egiptului era un tâlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian şi negru la faţă; el mai înainte a fost rob la un stăpân vestit, care, pentru obiceiul lui cel rău şi pentru multele feluri de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecând, s-a alăturat de tâlhari. Văzându-l ei că este tare cu trupul şi aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înşişi. Aceasta se povesteşte despre dânsul, ca şi îndreptarea lui să fie arătată, adică ce fel de viaţă a avut şi în ce fel de pocăinţă şi plăcere de Dumnezeu a venit; căci şi greşelile sfinţilor ce au fost mai înainte nu se tăinuiesc, spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din nevrednici şi din păcătoşi se fac drepţi.

Deci, Moise, făcând tâlhării şi jafuri împreună cu tovarăşii săi, mult sânge a vărsat şi a săvârşit multe fapte necurate şi ruşinoase, făcându-se vestit prin răutatea sa şi înfricoşat tuturor. Între alte fapte tâlhăreşti ale lui se povesteşte şi aceasta: el avea gând rău asupra unui cioban de oi, pentru că, mergând el la o faptă rea, a fost împiedicat de câinii lui. Înştiinţându-se de acel păstor că paşte oile de partea cealaltă a râului Nil, a voit să-l ucidă; dar râul era atunci revărsat. Deci, legându-şi hainele şi punându-le pe cap, şi-a luat sabia în dinţi şi s-a dus înotând pe râul cel mare. Văzându-l păstorul de departe cum înota prin râu, şi-a lăsat oile şi s-a ascuns. Moise, înotând cu repeziciune, a ajuns şi, negăsind pe păstor, a tăiat patru berbeci mai aleşi, pe care, legându-i cu o funie, a înotat iarăşi înapoi pe râul Nilului, trăgând berbecii după sine. Deci, jupuindu-i, a mâncat carnea cea bună, iar din piele a făcut foale pentru vin.

Petrecând Moise într-o viaţă rea ca aceasta multă vreme, şi-a venit în simţire după o întâmplare oarecare. Şi anume, Dumnezeu, milostivindu-Se spre dânsul, l-a chemat la pocăinţă, pentru că El nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor spre mântuire. Deci, păcătosul s-a umilit cu inima şi, căindu-se de faptele sale cele rele, a lăsat tâlhăritul şi pe tovarăşii săi şi s-a dus în pustie la o mănăstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului şi a fraţilor; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu şi vărsa multe lacrimi ziua şi noaptea, căindu-se de păcatele sale făcute mai înainte. Deci, petrecând toate slujbele care i se porunceau cu osârdie ostenindu-se, s-a făcut monah ales. După câtăva vreme, luând o chilie sihăstrească, vieţuia singur întru Domnul, curăţindu-şi prin pocăinţă greşelile făcute mai înainte.

Petrecând el în îndreptarea aceasta, au năvălit asupra lui în chilie patru tâlhari, neştiind că el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit şi i-a legat şi, luându-i în spate ca pe nişte saci umpluţi cu paie, i-a dus în mănăstire la biserică, zicând fraţilor: „Deoarece mie nu mi se cade a face strâmbătate nimănui, iar aceştia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce porunciţi pentru ei?”. Părinţii au poruncit să-i dezlege şi să-i lase liberi, zicând: „Nouă nu ni se cade să ucidem pe nimeni”. Cunoscând tâlharii că este Moise, care mai înainte a fost căpetenie de tâlhari, s-au mirat de această schimbare a vieţii lui, au preamărit pe Dumnezeu şi, umilindu-se singuri, au venit în frica lui Dumnezeu; deci, pocăindu-se, s-au făcut cu toţii monahi iscusiţi. Nu numai dânşii, dar şi alţi tâlhari, auzind de Moise, vătaful lor, că s-a pocăit şi s-a făcut monah, s-au lepădat şi ei de tâlhărit şi de toate obiceiurile cele rele şi s-au făcut monahi îmbunătăţiţi.

Acest nevoitor petrecând în ostenelile pocăinţei, de la început au năvălit asupra lui diavolii desfrânării prin gânduri necurate şi prin pofte ispititoare, trăgându-l la obiceiul cel dintâi al poftei destrăbălate, după cum singur a spus mai în urmă fraţilor, zicând: „Atâta supărare am suferit de la războiul poftei trupeşti, încât puţin de n-am căzut din făgăduinţa monahicească”.

Mergând în schit la cuviosul Isidor preotul, i-a spus toate războaiele cele trupeşti. Sfântul Isidor a zis către dânsul: „Nu te tulbura, frate, că încă eşti între cei noi începători; şi pentru aceea diavolii mai aspru năvălesc asupra ta, căutând în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povăţuiesc să primeşti postirea cea din toate zilele şi înfrânarea în mâncare, ca să nu-ţi saturi pântecele. Că precum câinele cel obişnuit a roade oasele lângă măcelărie, nu se duce până nu se închide, şi după ce s-a închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame, asemenea şi diavolul desfrânării stă lângă omul care se hrăneşte până la săturare. Iar dacă vei petrece în post şi în înfrânare, omorându-ţi mădularele cele trupeşti, închizându-ţi uşa mâncării prin postire şi nelăsând să intre în stomac săturarea, care naşte pofta trupească, atunci diavolul, ca un câine gonit de foame, supărându-se, se va duce de la tine”.

Intrând în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, şi închizându-se, a petrecut în postirea cea de toată ziua, mâncând o bucăţică mică de pâine seara, după apusul soarelui şi ostenindu-se mult la lucrul mâinilor. El de 50 de ori se scula în fiecare zi la rugăciunea pe care o săvârşea în genunchi. Deşi ostenea trupul său cu osteneli şi-l ascuţea în postiri, nu înceta într-însul pofta care porneşte spre păcat. Pentru aceea a mers iarăşi la părintele Isidor şi i-a zis: „Părinte, nu pot să stau în chilia mea, luptându-mă de patimile trupeşti”. Iar fericitul Isidor, luându-l, l-a suit pe vârful casei şi i-a zis: „Caută spre apus”.

Moise, căutând, a văzut o mulţime de diavoli înfricoşaţi, gâlcevindu-se şi gătindu-se de război. Atunci iarăşi a grăit sfântul: „Caută de priveşte spre răsărit”. Privind, a văzut o mulţime de sfinţi îngeri, purtători de lumină, asemenea pregătiţi de război. Zis-a Sfântul Isidor către Moise: „Cei dinspre apus ridică război asupra sfinţilor lui Dumnezeu, iar cei dinspre răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioşilor celor buni. Însă vezi că mai mulţi sunt aceia ce ne ajută nouă, decât aceia ce se scoală asupra noastră”. Moise, întărindu-se cu o vedenie ca aceasta şi cu cuvintele stareţului, s-a întors în chilia sa, şi iarăşi se îndeletnicea cu postire şi rugăciuni şi cu obişnuitele lui osteneli.

Dar tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzându-se din nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaş. Deci, sculându-se, a mers la un alt stareţ oarecare, sfânt şi foarte iscusit, şi i-a zis: „Părinte, ce să fac, că visele îmi întunecă mintea şi, aprinzându-mi trupul, îndulcindu-mi mintea şi nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat”. Stareţul a zis: „De vreme ce mintea ta n-ai despărţit-o de acea dulce pătimire, care se face în năluciri, pentru aceea pătimeşti această urâtă supărare. Deci, să faci ceea ce-ţi voi zice ţie: să stai la priveghere şi încet să te obişnuieşti cu ea; să te rogi cu trezire şi te vei izbăvi de acel război”.

Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfântul povăţuitor cel iscusit, s-a întors la chilie şi a început a se deprinde în privegherea cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul chiliei toată noaptea, neplecându-şi genunchii în rugăciune, ca să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stând drept. El a petrecut şase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, şi nici aşa nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă împotriva duhului - aşa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca aurul în ulcea, să primească cea mai slăvită cunună a vieţii celei pătimitoare.

După aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rânduială de viaţă aspră: ieşind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihăstreşti ale bătrânilor celor din pustie, şi, luând vasele lor de apă, pe care le găsea deşarte, le aducea apă fără să ştie ei. Apa era departe de locurile acelea, căci unii bătrâni îşi aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă, iar alţii ca la trei, la patru şi mai mult. Şi cum unii nu puteau să-şi aducă apă singuri, fiind bătrâni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apă. Astfel ostenindu-se el, şi diavolul nesuferind să-i vadă suferinţa lui, i-a făcut - cu voia dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest fericit iubitor de osteneală, plecând la un puţ, diavolul l-a lovit foarte tare peste şale cu un par mare, şi a rămas acolo zăcând ca un mort. Făcându-se ziuă, monahii au mers la puţ pentru apă şi au găsit pe Moise zăcând mai mult mort. Deci, ducându-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, părintele schitului, iar acesta, mergând cu fraţii, l-a luat şi l-a dus la biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atâta vreme, încât abia după un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor i-a zis: „Frate Moise, încetează de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de măsură; căci şi în această vitejie se cade a păzi măsura”. Moise, nebiruitul ostaş al lui Hristos, a răspuns: „Nu voi înceta de la luptă până nu vor înceta de la mine nălucirile visurilor”. Atunci Isidor i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, iată, acum au încetat de la tine acele pătimaşe supărări, şi de aici înainte vei petrece în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală şi împărtăşeşte-te cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos; însă să ştii aceasta, că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război trupesc greu ca acesta, ca să nu te lauzi în mintea ta că ai biruit patimile cu ale tale postiri şi nevoinţe şi ca să nu pieri, înălţându-te”.

Moise, auzind acestea şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de războaiele cele de mai înainte, luând aminte de sine în liniştita viaţă pustnicească. După câteva luni, fiind întrebat de-l mai supără patimile, el a răspuns: „De când a făcut rugăciunea pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici un fel de supărare nu mai pătimesc”. După nişte ispitiri ca acestea, fericitul Moise a câştigat odihnă prin milostivirea lui Dumnezeu şi a vieţuit din acea vreme restul vieţii sale fără de patimă şi fără de supărare; iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încât el îi defăima pe aceia ca pe nişte muşte. Deci, el s-a umplut de darul Sfântului Duh şi s-a făcut cinstit între părinţi.

Sfântul ajungând vestit pentru viaţa sa îmbunătăţită, a auzit despre dânsul stăpânitorul acestei laturi şi a mers la schit, vrând să vadă pe părintele Moise. Despre sosirea acestuia i-a spus stareţului, dar cuviosul, sculându-se, a ieşit din chilie, vrând să fugă şi să se ascundă într-o baltă cu trestie. Atunci l-au întâmpinat slujitorii care erau cu boierul şi l-au întrebat, zicând: „Unde este chilia părintelui Moise?”. Iar el a răspuns: „El este un bătrân nebun şi foarte mincinos şi are viaţă necurată”. Ei, auzind aceasta, s-au mirat şi au trecut alăturea. Când au mers la biserică, boierul a zis către clerici: „Eu, auzind de părintele Moise, am venit să mă binecuvântez de dânsul. Dar ne-a întâmpinat pe noi un monah mergând în Egipt, şi, întrebându-l unde petrece părintele Moise, el a zis multe cuvinte de hulă contra lui, numindu-l nebun, mincinos şi că ar avea viaţă necurată”. Clericii, auzind aceasta, s-au mâhnit şi au zis: „Ce fel era acel stareţ care v-a spus vouă cuvinte urâte împotriva sfântului bărbat?”. Ei au răspuns: „Un bătrân înalt, negru la faţă şi îmbrăcat în haină proastă”.

Clericii au zis: „Acela este cu adevărat părintele Moise şi de vreme ce nu a voit să fie văzut de voi şi cinstit, de aceea a grăit acele vorbe pentru sine însuşi”. Boierul, folosindu-se mult, s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu. Astfel Cuviosul Moise fugea de slava şi cinstea omenească şi de vorbirea cu mirenii care veneau la dânsul, precum se scrie în Pateric despre iubirea lui de străini. Odată se dăduse poruncă tuturor părinţilor vieţuitori în pustie, zicându-le: „Să postiţi toată săptămâna aceasta şi să faceţi Paştile”. Din întâmplare au venit nişte fraţi străini din Egipt la părintele Moise şi stareţul le-a dat să mănânce puţină fiertură. Vecinii lui, văzând fumul, au spus clericilor: „Iată, Moise a nesocotit porunca, şi-şi face bucate!”. Iar ei au zis: „Când va veni în sobor, atunci îl voi certa pe el”. Însă toţi ştiau postirea lui Moise. Când a sosit sâmbăta, Moise a venit la biserică, la cântarea cea sobornicească, şi aflând toţi nobila lui purtare i-au zis părinţii înaintea tuturor: „Părinte Moise, porunca cea omenească ai călcat-o, dar ai împlinit-o pe cea a lui Dumnezeu”.

Încă şi în viaţa Cuviosului Arsenie cel Mare, se povesteşte: „Un frate oarecare venind de departe în schit, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie şi, fiind dus la dânsul, l-a văzut pe el; dar nu s-a învrednicit a auzi cuvintele aceluia, pentru că stareţul şedea şi privea în jos, fără să zică o vorbă. Apoi, ieşind de la dânsul, a rugat pe clericul care îl ducea, să-l ducă la părintele Moise, care din tâlhar s-a făcut călugăr. Clericul a dus pe acel frate străin la Moise, care i-a primit pe ei bucurându-se; apoi i-a odihnit, i-a ospătat şi i-a eliberat, arătându-le multă dragoste. Deci, clericul a zis către acel frate străin: „Iată, i-ai văzut pe amândoi, pe părintele Arsenie şi pe părintele Moise. Care din ei ţi se pare că este mai bun?”. Fratele cel străin a zis: „Cel ce ne-a primit pe noi cu dragoste, acela este mai bun!”. Atunci un stareţ din cei plăcuţi lui Dumnezeu, auzind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, arată-mi mie lucrul acestor părinţi, căci unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar celălalt îi primeşte pe toţi pentru numele Tău; drept aceea, care este mai desăvârşit dintr-înşii?”. Stareţul a văzut într-o vedenie două corăbii mari, înotând pe un râu mare; într-una era Cuviosul Arsenie şi duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă linişte; iar în cealaltă era Cuviosul Moise şi îngerii lui Dumnezeu cu el, îi îndreptau corabia şi puneau faguri de miere în gura lui.

Cuviosul Moise, petrecând mulţi ani în nevoinţele pustniceşti, s-a învrednicit de rânduiala preoţească după o descoperire dumnezeiască. Deci, când l-a ridicat întâi la treapta preoţiei şi a fost îmbrăcat în stihar, episcopul a grăit către dânsul: „Acum părintele Moise este alb cu totul!”. Moise a zis către episcop: „Stăpâne, oare cele din afară fac pe preot alb, sau cele dinăuntru?”. Ca şi cum ar fi zis: „Oare îmbrăcămintea dinafară, care acoperă trupul, face vrednic pe om de preoţie, sau bunătăţile cele dinăuntru?”. Episcopul, voind să-l ispitească dacă este cu adevărat rob al lui Hristos şi dacă are bunătăţi înăuntru, a zis clericilor: „Când va intra Moise în altar, să-l goniţi; apoi să vă duceţi după dânsul, să ascultaţi ce va grăi”. Clericii au făcut aceasta şi l-au izgonit din altar, zicându-i: „Arapule, ieşi afară”.

El, ieşind şi stând la loc deosebit, se ocăra pe el, zicând: „Câine, bine ţi-a făcut! Bine ţi-a făcut, trup negru! Dacă nu eşti vrednic, cum îndrăzneşti a intra în altar? Nu eşti om, şi pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?”. Clericii, auzind aceste cuvinte ale lui, au spus episcopului. Episcopul a poruncit să-l cheme iar în altar şi l-a hirotonit preot. După aceea, l-a întrebat, zicându-i: „Părinte, ce-ai gândit când te-am izgonit şi când te-am chemat iar?”. Moise a răspuns: „M-am asemănat câinelui care când este gonit, fuge, şi când este chemat se întoarce iar, alergând degrabă”. Episcopul a zis: „Cu adevărat un om ca acesta este vrednic de dumnezeiescul dar; pentru că celor smeriţi Dumnezeu le dă har”.

Acestui părinte i s-a făcut şi mai înainte o ispitire ca aceasta. Când era încă între noii începători, odată, fiind adunare de fraţi în schit, părinţii au vrut să-i ispitească smerenia lui şi l-au defăimat, zicând: „Pentru ce arapul acesta umblă printre noi?”. El, auzind aceasta, a tăcut. Fraţii, când erau să plece, l-au întrebat, zicându-i: „Părinte Moise, nu te-ai tulburat când te-au defăimat părinţii?”. El le-a răspuns cu cuvintele psalmistului: „M-am tulburat, dar n-am scos un cuvânt” (cf. Psalmi 76, 4).

După primirea rânduielii preoţeşti, Cuviosul Moise, petrecând 15 ani şi împlinind de la naştere şaptezeci şi cinci de ani, a adunat şaptezeci şi cinci de ucenici şi s-a sfârşit muceniceşte într-acest chip: într-una din zile, şezând cu fraţii, a zis: „Sculaţi-vă şi fugiţi de aici, că astăzi barbarii vor veni în schit să taie pe monahi”. Fraţii i-au zis: „Părinte, tu pentru ce nu fugi?”. El a zis către dânşii: „Eu am atâţia ani şi aştept ziua aceasta ca să se împlinească cuvântul Stăpânului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia, de sabie va muri! Fraţii au grăit: „Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine”.

El le-a zis: „Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se păzească pe sine cum petrece”. Fraţii, sculându-se, au fugit, rămânând dintre ei lângă dânsul numai şapte. După un ceas le-a zis: „Se apropie barbarii”. Unul din cei şapte fraţi, temându-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrând, au tăiat pe părintele şi pe cei şase fraţi care erau cu dânsul. Fratele care fugise, şezând în locul lui unde se ascunsese, a văzut cerul deschis şi şapte cununi luminoase pogorându-se din cer. După ducerea barbarilor, întorcându-se el în chilie, a găsit pe părintele şi pe fraţi tăiaţi, iar trupurile lor zăcând în sânge. După aceasta, venind şi ceilalţi fraţi, le-au îngropat trupurile plângând.

Aşa a fost sfârşitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care din tâlhar se făcuse monah şi care, prin adevărată pocăinţă, a plăcut desăvârşit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar şi cerul i s-a deschis ca unui mucenic, şi s-a învrednicit de cununa slavei, cu ale cărui rugăciuni să ne povăţuiască şi pe noi la adevărata pocăinţă şi iubitorul de oameni Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(din „Vieţile Sfinţilor” pe luna august, ziua 28)

RUGACIUNE CATRE SFANTUL IOAN BOTEZATORUL

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

O, Mergatorule inainte al Domnului si Botezatorule al lui Hristos, mari si multe sunt vredniciile date tie de la Dumnezeu, fiindca tu de proorocii cei vechi ai fost proorocit. Tu, dupa fagaduinta si proorocie ingereasca, te-ai si nascut. Numele tau prin cuvantul Arhanghelului Gavriil mai inainte s-a vestit; a ta numire cu minunea dezlegarii limbii tatalui tau s-a pecetluit. Tu, din copilarie, in pustie ai vietuit si, ca o pasare a cerului, desavarsit neagoniseala ai iubit, cu agurida si cu miere salbatica te-ai hranit. Tu ai fost crinul cel cuvantator al vailor si al pustiilor, care in loc de podoaba hainelor, cu darul cel de sus imbracand trupul tau, cu peri de camila l-ai acoperit. Tu ai fost glasul care a strigat in pustie si calea Domnului o ai pregatit. Tu, cu duhul si cu puterea lui Ilie, in lume te-ai aratat si nelegiuirea lui Irod si a tuturor celor asemenea lui ai mustrat. Tu esti martorul cel preavestit al Preasfintei si de viata facatoarei Treimi. Tu pe Mantuitorul catre multimea popoarelor L-ai marturisit si cu degetul tau L-ai aratat pe Mielul lui Dumnezeu, Care ridica pacatele lumii. Tu, de catre insusi Domnul, mai mult decat prooroc ai fost marturisit si dupa Nascatoarea de Dumnezeu, pe tine te credem a fi cel mai mare om nascut din femeie.

Deci, pentru toate aceste vrednicii si daruri, multimea popoarelor crestine te socoteste pe tine ca pe un mare prieten al lui Dumnezeu, care ai mare indrazneala catre El. De aceea si eu, smeritul si mult pacatosul, cu multa evlavie, cu durere de inima si cu lacrimi, te rog pe tine, dumnezeiescule Ioane Proorocule, sa-mi fii mie, pacatosului celui nemernic si cu totul neputincios, mare aparator si grabnic izbavitor de toate ispitele si incercarile acestea ale vietii de acum. Roaga pe Preamilostivul Dumnezeu ca, cu a Sa nebiruita putere, sa ma pazeasca in toata vremea de primejdiile vazutilor si nevazutilor vrajmasi, sa ma sprijineasca cu a Sa mila la vreme de ispita si sa ma intareasca cu darul Sau, pentru rugaciunile Preasfintei si Preacuratei Stapanei noastre de Dumnezeu Nascatoarea si Pururea Fecioara Maria, ca sa pot rabda pana la sfarsit toate necazurile, ispitele, durerile si suferintele, ca si intristarile veacului acestuia de acum. Si asa, prin mijlocirea sfintelor si preaputernicelor tale rugaciuni, sa dobandesc mila lui Dumnezeu si a Mantuitorului nostru Iisus Hristos in ceasul cel de pe urma al sfarsitului meu. Amin

SFÂNTUL MARE MUCENIC TEODOR STRATILAT

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata".... Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos...


Acest sfânt a trăit pe vremea împăratului Liciniu. Se trăgea după neam din Evhaita şi locuia în Iracleea, care se află lângă marea Neagră. El întrecea pe mulţi cu podoaba sufletului, cu frumuseţea trupului şi cu puterea cuvintelor; şi toţi căutau să-i câştige prietenia. Chiar şi Liciniu s-a găsit multă vreme în legătură cu el, cu toate că auzise că este creştin şi că defăimase pe idoli. Odată Liciniu a trimis pe câţiva bărbaţi din Nicomidia, care erau de acelaşi rang cu Teodor, şi le-a poruncit să aducă cu cinste înaintea lui pe mucenic. Când aceştia s-au întors şi i-au spus lui Liciniu răspunsul fericitului Teodor (cum că se cădea mai degrabă ca împăratul să se ducă acolo, cu cei mai mari dintre zeii lui) atunci împăratul a pornit îndată la Iracleea. Iar sfântul Teodor, pregătit de mai înainte fiind prin vedenii ce i-au fost trimise în vis de Dumnezeu, când a auzit că Liciniu se apropie, a încălecat pe cal şi i-a ieşit înainte, cinstindu-l precum se cuvine. Şi Liciniu întinzându-i mâna dreaptă, şi întrebându-l de sănătate, a intrat în cetate, şi şezând într-un loc înalt, îndemna pe fericitul Teodor, să aducă jertfă zeilor săi. Iar sfântul, cerând lui Liciniu pe zeii cei mai de seamă, ca şi cum ar fi voit să-i cinstească mai întâi acasă, şi numai după aceasta să le aducă şi jertfe de obşte, împăratul dându-i voie, el a luat pe zeii cei de aur şi de argint, şi la miezul nopţii i-a sfărâmat, şi făcându-i pe toţi mici bucăţi, i-a împărţit celor săraci şi celor lipsiţi. Şi când s-a făcut ziuă Maxenţiu Comentarisie a spus împăratului, că a văzut capul zeiţei celei mari, Artemida, în mâinile unui sărac. De aceea, din porunca lui Liciniu, sfântul a fost prins şi adus înaintea lui, unde a fost supus la nenumărate chinuri şi apoi a fost aruncat în temniţă cu picioarele în butuci, unde a petrecut acolo nemâncat şapte zile. După aceea iarăşi a fost scos şi supus la şi mai grele chinuri în timp ce era pironit pe cruce, în văzul mulţimii din care mulţi luau parte la chinuirea sfântului, care răbda chinurile cu ajutorul lui Dumnezeu. Văzând aceasta, au crezut în Hristos optzeci şi cinci de oameni şi după dânşii alţi trei sute de slujitori, a căror căpetenie era antipatrul Chestiu, care fiind trimişi să omoare pe cei dintâi, au crezut în Hristos. Şi dacă Liciniu, a văzut că se face zgomot mult în cetate, a poruncit să se taie capul sfântului. Dar mulţime multă de creştini s-a ridicat să-i oprească şi abia potolindu-i sfântul, şi făcând rugăciuni către Hristos, i-au tăiat capul, săvârşindu-şi astfel calea muceniciei sale. Iar sfintele lui moaşte au fost mutate din Iracleea la Evhaita, şi puse în locaşul părinţilor săi, precum a poruncit mucenicul, lui Avgar, tahigrafului său, să facă. Acesta, fiind de faţă la mucenicia lui, a scris mai pe larg toată istoria muceniciei sale, întrebările pe care le-a primit şi răspunsurile pe care le-a dat şi a mai descris şi vremea şi chipurile chinurilor sale de multe feluri, precum şi ajutorul pe care l-a primit de la Dumnezeu.
“Eu – zice scriitorul pătimirilor lui -, Uar, notarul, văzînd chinurile lui cele grele şi auzind suspinele lui cele dureroase, aruncînd cărticica pe care o scriam, am început să plîng înaintea picioarelor lui, zicînd:“Binecuvîntează-mă. Dă cuvîntul tău cel mai de pe urmă robului tău”. Iar stăpînul meu, ostaşul lui Hristos – Teodor – a zis către mine cu glas blînd:Uare, nu lăsa slujba ta şi nu înceta privind la chinurile mele, ci scrie toate pătimirile mele şi ziua sfîrşitului meu”.
Cuvintele Sf. Mucenic Teodor Stratilat, praznuit astazi, 8 februarie ne dau, credem noi, si sensul pentru care este necesara ca aerul straduinta de a ne aduce aminte si de a ne infatisa chinurile prin care Sfintii Mucenici, Marturisitori si Cuviosi au trecut, de bunavoie, pentru a urma chemarii lui Hristos. In fata unor astfel de marturii, de chinuri de nedescris si de neindurat, te simti tentat sa dai la o parte aceste pagini care parca striga la tine… Greu este acest cuvant, cine poate sa il duca? Ce iti mai ramane decat sa stai perplex, paralizat de frica, in fata unui om zdrobit, cu ochii scosi, strapuns cu sadism in partile cele mai intime ale trupului? Sa plangi, sa te tanguiesti, sa dai la o parte, neindurand privelistea…Te intrebi: oare, la ce bun sa insemnezi astfel de chinuri? Pentru cine? Cine le va putea urma? Cine le va intelege? Cine le va pretui? Poate ca toate aceste intrebari vor fi framantat, macar odata, pe toti cei care, de pilda, astazi, aduna marturii despre chinurile inimaginabile suferite de sfintii mucenici ai inchisorilor comuniste. Si credem ca fiecare dintre acestia a primit, tainic, in inima, indemnul Adevarului – nu lăsa slujba ta şi nu înceta privind la chinurile mele, ci scrie toate pătimirile mele şi ziua sfîrşitului meu.
Sfantul Simeon Metafrast incepe viata si patimirile Sf. Teodor Stratilat cu aceste cuvinte:
“Precum lumina soarelui veseleşte ochii celor ce-l privesc, tot astfel cuvîntul despre mucenici străluceşte în minţile celor ce-l ascultă. Precum cerul se împodobeşte cu stelele, tot astfel şi Biserica lui Dumnezeu, cu sfinţii mucenici. Precum florile împodobesc cîmpul, tot astfel şi mucenicii Biserica. Pomenirea mucenicilor este iertare de datorii, doctorie pentru boli, mîngîiere celor necăjiţi, izbăvire celor ce pătimesc de duhuri necurate şi sănătate iubitorilor de mucenici. Nevoinţele cele mari ale mucenicilor sînt cununi strălucite ale sfinţilor, pentru că ei şi-au dat trupurile lor la bătăi, toate cele frumoase ale lumii acesteia le-au socotit ca gunoiul, numai de Hristos să nu se lepede. De aceea şi Domnul le-a răsplătit a fi ca îngerii cei fără de trupuri. Vechiul vrăjmaş al neamului omenesc, sîrguindu-se să-i biruiască, li s-a făcut pricinuitor de locuinţa Raiului; şi tot el n-a încetat a porni fiarele cele cumplite asupra celor dreptcredincioşi”.
Mucenicii au fost cei care au arat pustiul cel neroditor al omului cazut cu insesi trupurile si cu sangele lor. Marturiile despre ei sunt ca si minunile – incredibile. Si la fel ca minunile, ajung greu la inimile noastre. Le percepem exterior, le pomenim formal, ne raportam la ele ca la oarecare fapte de vitejie si eroism. Nu le intelegem, pentru ca nu pot fi intelese decat in duh. Nu ajung sa ne scuture de praful desertaciunilor cu care ne-am imbacsit sufletele. Daca am sta cu mintea la ele, daca ne-am aduce aminte de ele, neincetat privind la Mucenicii lui Hristos, poate am incepe si noi sa fim mai putin slabanogiti de asaltul neincetat al ispitelor din afara si dinlauntrurile noastre.
Pentru ca ei, Sfintii Mucenici, sunt cei care “avand taria Ta, pe chinuitori au surpat, zdrobit-au si ale dracilor neputincioase indrazniri”, dupa cum graieste troparul. Traind impreuna cu Sfintii Mucenici, prin pomenire, insemnandu-ne adanc, in inima, vietile lor, am trai mai putin cu patimile din noi. Privind mereu jertfa Mucenicilor, a acestor miei sfasiati de lupi, blanzi, buni, dar si BIRUITORI, poate am avea mai multa barbatie pentru a ne infrunta proprii balauri cei nevazuti din noi. Si ne vom ruga, astfel, precum se ruga Sf. Teodor Stratilat la Hristos, pentru a birui balaurul cel vazut:
“Doamne Iisuse Hristoase, numele cel frumos, Cel ce ai răsărit din fiinţa Tatălui, să nu treci rugăciunea mea Tu, Care m-ai ajutat în războaie şi mi-ai dat biruinţă asupra potrivnicului; Tu eşti acelaşi, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule. Trimite-mi biruinţă din înălţimea Ta cea sfântă, ca să biruiesc pe vrăjmaşul balaur“.
Numai cine a invins balaurii cei nevazuti poate merge la lupta cea buna a marturisirii. Numai cine l-a izgonit pe drac cu totul din inima sa, poate infrunta de acum prigonirile cele mai crunte ale aceluiasi ucigas de oameni. Dar la fel de adevarat este ca nimeni nu va putea sa ocoleasca aceasta lupta. Ori infruntam raul din noi, ori ne dam batuti, dezertam. Mai bine ar fi, spunea Cuv. Paisie Aghioritul, sa cadem in aceasta lupta, decat sa ne predam sufletele in ghearele patimilor din noi. Asa putem actualiza noi pildele Sfintilor Mucenici. Sa intelegem ce fel de razboi nevazut se duce in chiar inimile noastre. Si sa ne rugam, asa cum se ruga Sf. Teodor cand se apropia de cetatea lui imparatul Licinius, prigonitorul sau:
“Doamne Dumnezeule atotputernic, Care nu părăseşti pe toţi cei ce nădăjduiesc în Tine şi îi aperi, fii milostiv şi mă păzeşte de înşelăciunea vrăjmaşului, prin a Ta apărare, ca să nu cad înaintea potrivnicilor mei şi să nu se bucure vrăjmaşul meu de mine. Fii cu mine, Mântuitorule, în nevoinţa mea în care doresc să intru, pentru numele Tău cel sfânt. Tu mă întăreşte, ca să rabd pentru Tine cu bărbăţie, până la sânge şi să-mi pun sufletul pentru dragostea Ta, precum şi Tu, iubindu-ne, Ţi-ai dat pe cruce sufletul pentru noi“.
Nu intamplator, Sfantul Nicolae Velimirovici a ales in aceasta zi de pomenire a Sf. Teodor Stratilat, in Proloagele sale, sa talcuiasca urmatorul verset: Şi veţi fi urîţi de toţi, pentru Numele Meu (Luca 21: 17). Redam mai departe si talcuirea:
“Toţi cei care se iubesc pe ei înşişi mai mult decît pe Dumnezeu îi vor urî pe următorii Stăpînului Iisus. Toţi cei care iubesc trupul mai mult decît sufletul îi vor urî pe următorii Stăpînului Iisus. Toţi cei care iubesc această lume mai mult decît împărăţia cea Veşnică a lui Dumnezeu îi vor urî pe următorii Stăpînului Iisus. Toţi cei care iubesc păcatul mai mult decît virtutea îi vor urî pe următorii Stăpînului Iisus. Numărul celor care urăsc Numele lui Iisus este uneori mai mare şi alteori mai mic. Dar oricît de mare ar fi numărul lor, fraţilor, nu vă temeţi, căci numărul îngerilor şi sfinţilor este miriade. Numărul celor din neamurile voastre care se află în ceruri, adică al iubitorilor de lisus Hristos, este mai mare decît stelele de pe cer şi decît nisipul mării. O, nu vă temeţi, căci Hristos este cu voi şi aceasta înseamnă că sînteţi mai tari decît cei care vă urăsc! Atunci cînd Cel Puternic este de partea voastră, voi sînteţi întotdeauna cei mai numeroşi căci sînteţi mai puternici decît oricîte mii de mii ale adversarilor. O Stăpîne Iisuse, Stăpîne Atotputernice, fii totdeauna cu noi şi ne ajută nouă ca să fim pururea cu Tine şi toată frica să fugă de la noi, Căci a Ta este slava şi mulţumită în veci, Amin.“
A trai pentru Hristos in aceasta lume este ceva de neiertat in ochii multora, chiar in ochii tuturor, cum spune Evanghelia. Asa a fost, asa este si asa va fi pana la apostazia cea de pe urma. Asa a fost si cu Sf. Teodor, conducator militar al cetatii Iraclia care intorsese pe multi la credinta. Un conducator militar care se gandea insa la sufletele oamenilor, care s-a ranit de dragostea lui Hristos pana la Cruce, nu putea trece fara prigoana in vremuri de crunta respresiune a crestinilor. A avut de infruntat mania imparatului insusi, turbat de rezistenta acestui om pe care, credea el, il putea zdrobi si ucide in orice clipa, el, parelnicul “atotputernic”. Sa retinem insa ce raspunde maniei imparatului Sf. Teodor:
“Tu, împărate, te mânii şi te superi, iar eu mă îmbărbătez şi nu bag în seamă mânia ta. Tu te mâhneşti, iar eu mă bucur de pierderea zeilor tăi. Tu te lupţi cu Dumnezeu, iar eu binecuvântez pe Dumnezeu. Tu huleşti pe adevăratul Dumnezeu, iar eu Îl laud cu cântări. Tu te închini zeilor celor morţi, iar eu mă închin Dumnezeului celui viu. Tu slujeşti necuratului Serapid, iar eu slujesc preacuratului meu Stăpân, Hristos, cel ce şade pe serafimii cei curaţi. Tu cinsteşti pe urâtul Apollon, iar eu cinstesc pe Dumneze Cel ce trăieşte în veci… Nu te mânia, o, împărate, nici nu te iuţi, pentru că acestea făcându-le, arăţi tirania ta cea dinăuntru şi te asemeni măgarului şi catârului“. [...]
Împăratul, mâniindu-se mai tare, iarăşi i-a zis: “Oare mărturiseşti încă pe Hristos?” Şi a poruncit ca să-l bată cu vergi de plumb, pe spate, fără milă, apoi cu unghii de fier să-i strujească trupul şi cu făclii aprinse să-l ardă şi cu hârburi ascuţite să-i frece rănile. Sfântul, răbdând toate acestea cu bărbăţie, nimic nu zicea decât numai: “Slavă Ţie, Dumnezeul nostru“. După toate acestea împăratul a poruncit să-l închidă pe sfânt în temniţă şi să-i lege picioarele în obezi şi să nu-i dea nimic să mănânce timp de cinci zile. După cinci zile, a poruncit să se pregătească o cruce şi l-a scos pe mucenic să-l răstignească. Deci Sfântul Teodor a fost răstignit precum Hristos, Domnul nostru, de către Pilat. Aşa şi Liciniu i-a pironit mâinile şi picioarele. Apoi, nemilostivii chinuitori au mai adăugat sfântului răni şi dureri, căci au bătut un piron ascuţit şi lung în părţile ascunse ale lui şi cu briciul l-au tăiat. Alţi tineri şi copii, încordându-şi arcurile cu săgeţi, săgetau faţa lui, încât i-au scos cu săgeţi şi luminile ochilor. [...] Apoi, strigând către Domnul, el a zis:
“Doamne, ai zis mai înainte: Eu sunt cu tine, iar acum pentru ce m-ai lăsat? Vezi Doamne, că fiarele cele sălbatice m-au chinuit pentru Tine. Luminile ochilor mei sânt scoase, mi se răneşte faţa, mi se sfărâmă dinţii iar oasele pe cruce mi se frâng. Pomeneşte-mă, Doamne, pe mine, cela ce rabd cruce pentru Tine, fier, foc şi piroane; de acum, primeşte duhul meu, ca să mă duc din viaţa aceasta.”
Iata ca Sfantul Teodor Stratilat a baut, pana la capat, din acelasi pahar din care a baut insusi Mantuitorul, si s-a botezat cu acelasi botez al jertfei pe cruce, pana la capat, botezul lui Hristos.
Sa ne inscriem in inimile noastre pildele Sfintilor Mucenici. Sa ne nevoim pentru Hristos, neincurcandu-ne in treburile acestei lumi si in viermuiala patimilor noastre. Sa nu ne dam batuti, ca si noi sa auzim, la vreme de incercare, cum a auzit Sfantul Teodor:
“Îndrăzneşte, Teodore, că sînt cu tine“.
Troparul Sf. Mare Mc.Teodor Stratilat : http://youtu.be/A_SteS0RyHo.
Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat: http://youtu.be/LTTO4PjKC_k.